Sunteți pe pagina 1din 34

Relaţia profesională dintre asistentul social/consilierul de probaţiune şi

persoana asistată

Gordon Hamilton recunoscând atât existenţa cât şi nevoia unei constructive utilizări a
autorităţii, mai ales, în cadrul corecţional scria:
"… Elementele esenţiale ale utilizării autorităţii în munca cu cazul derivă din:
- înţelegerea deficienţelor superego-lui (delincvenţă şi tulburări caracteriale),
- definierea, când e cazul, a limitelor în care fiecare tratament trebuie derulat,
- o relaţionare care este în chip fundamental una de ajutor din partea asistentului social,
care trebuie să aibă o autentică simpatie pentru şi încredere în dorinţa şi capacitatea
persoanei (infractorului n.m) de a se corecta precum şi corectitudine şi onestitate atât faţă de
el însuşi , cât şi faţă de client."
Stabilirea şi dezvoltarea relaţiei profesionale în cadrul serviciilor de probaţiune, dintre
consilierul de probaţiune şi client este influenţată în mod determinant de o dualitate
intenţională. Adică intenţia de control şi totodată de suport/ajutor face relaţia profesională în
spaţiul probaţiunii, o relaţie cu un anumit specific. Acest specific este exprimat prin aceea că
relaţia dintre consilierul de probaţiune şi client este şi nu este o relaţie de ajutor, în sensul
propriu al asistenţei sociale, sau mai bine spus nu este doar o relaţie de ajutor.
Înainte de a vedea care este natura relaţiei profesionale de tip asistenţă socială, să
vedem care sunt pricipalii protagonişti ai relaţiei. În primul rând cine este clientul/persoana
asistată şi care sunt rolurile/costurile asistentului social, cu alte cuvinte identitatea sa
profesională. Aici trebuie spus în primul rând că se impune o distincţie între ceea ce Pincus
(1973) şi Minahan au numit sistemul client şi sistemul ţintă. Conform celor doi autori,
sistemul client îl constituie "persoana-în-situaţie care solicită serviciile din partea asistentului
social" iar sistemul ţintă îl constituie persoana sau situaţia asupra căreia asistentul social
decide că vor trebui concentrate eforturile sale" (Davies, 150). Aceste două sisteme pot
coincide dar pot fi şi distincte. De pildă, o mamă care solicită ajutorul asistentului social
pentru că nu ştie ce să mai facă cu fiul său de 13 ani care fuge frecvent de acasă. În acest caz,
mama este sistemul client, iar sistemul ţintă fiul ei, dar la fel de bine s-ar putea ca întreaga
familie să fie atât sistem client cât şi sistemul ţintă deoarece se dovedeşte că de fapt,
problema este climatul relaţional din familie.
În cadrul serviciilor de probaţiune această distincţie este cu atât mai importantă, cu cât
statul prin organele de justiţie acţionează ca sistem client iar sistemul ţintă îl constituie
1
persoana aflată în probaţiune. Această persoană nu a solicitat voluntar ajutorul, dar sunt
oameni care, în virtutea comportamentului lor trecut ori a condiţiei (status-rol) prezente sunt,
prin lege, solicitaţi să stabilească o relaţionare de tip asistenţă socială. Astfel se observă că
acest fel de relaţie profesională este caracterizată prin complexitate. Şi este vorba mai ales de
complexitatea poziţiei asistentului social (consilierul de probaţiune) care se află sau ar trebui
să se afle la mijlocul distanţei dintre individ şi stat. Astfel puterea statului nu poate fi trecută
cu vederea şi nici nu poată să se susţină că asistentul social este într-un fel sau altul
deasupra autorităţii acestuia. Asistentul social este delegat să identifice şi să urmărească
interesele persoanelor marginalizate care altfel pot fi neglijate sau penalizate în mod injust
de către stat. Acest fapt trebuie să însemne că asistentul social este îndreptăţit (are
consimţământul statului/societăţii) de a duce bătălia în numele anumitor clienţi împotriva
autorităţii în unele circumstanţe, şi de a face acest lucru într-o asemenea manieră încât să
ofere satisfacţie pentru toate părţile implicate.
Prin urmare, asistentul social cât şi consilierul de probaţiune care lucrează cu indivizi
având o conduită infracţională, au ca principală funcţie, cum observa M. Davies, cea de
reconsiliere, dând posibilitatea statului şi cetăţenilor de-a trăi împreună într-o relativă armonie
(Davies, 155). Din perspectiva muncii în cadrul serviciului de probaţiune aceasta înseamnă că
profesionistul (asistentul social/consilier de probaţiune) este angajat al statului, dar el nu este
(prin aceasta) un simplu instrument al statului. El este un agent al controlului social, dar este
şi cel care deţine competenţele şi metodologia care, prin intermediul relaţiei profesionale,
poate oferi şi necesarul suport pentru cei care au încălcat legea.
În ce priveşte, astfel, identitatea profesională şi legătura, mai ales în termeni
metodologici, muncii de probaţiune cu cea de asistenţă socială, cheia înţelegerii ei constă în
recunoaşterea faptului că ceea ce face dintr-o activitate asistenţa socială este felul în care ea
se face metoda sa, şi nu ceea ce se face. Prin urmare modul în care interesele indivizilor sunt
reprezentate în societate, modul în care ei sunt ajutaţi, asistaţi să-şi rezolve problemele şi deci
să-şi îmbunătăţească funcţionarea socială, recomandă pe cei cu care aceştia stabilesc relaţia
profesională, drept asistenţi sociali. Acest lucru influenţează şi determină în mod direct natura
relaţiei profesionale, rolul ei în derularea procesului de asistare socială.
Încă la sfârşitul anilor '50 Helen Perlman stabilea, ceea ce şi azi e unanim recunoscut,
că stilul celui care oferă ajutor trebuie recunoscut ca un puternic factor în cadrul relaţiei
profesionale ("terapeutice").

2
Stilul însă este dat, în bună parte, de ceea ce, în termenii asistenţei sociale, poartă
semnele de utilizarea (de către profesionist) a sinelui (use of self). În cadrul relaţiei
profesionale acest lucru înseamnă două aspecte:
a) nevoia clientului de a recunoaşte în asistentul social, în consilierul de probaţiune o
persoană cu un contur precis, nevoia acestuia de a-i cunoaşte numele, nu de puţine ori de
a vedea în el o figură familiară cu o anumită semnificaţie,
b) recunoaşterea de către asistentul social/consilierul de probaţiune, propriilor părţi tari şi
slabi cu care va trebui să se dovedească un bun profesionist.
După cum arătau Compton şi Galaway este greu de discutat cu atât mai mult de descris
persoana care ajută ("the helping person") deoarece sunt aproape atâtea feluri câte sunt
felurile de oameni care au nevoie de ajutor. Totuşi cei doi autori listează spre calităţi pe care
ei le consideră centrale pentru o relaţie şi o muncă de asistare socială eficientă:
1. Acceptarea schimbării: a-i vedea pen toţi oamenii inclusiv pe tine însuţi ca fiind implicat
în rezolvări de probleme.
2. A fi nonconformist, creativ, deschis din punct de vedere intelectual, respectiv să recunoşti
că cele mai multe soluţii la problemele vieţii sunt "tentative".
3. Conştiinţă de sine, autenticitate, cunoaştere de sine, respect de sine, încredere în sine.
4. Dorinţă de a spori libertatea oamenilor de a face alegeri şi de-a avea control asupra
propriei lor vieţi.
5. Curajul de a confrunta clienţii cu realitatea problemelor lor, curaj în faţa situaţiilor
neaşteptate, curaj pentru a face faţă criticilor.
6. Senzitivitate faţă de sentimentele neliniştite clientului.
Desigur că aceste atitudini nu trebuie să ducă cu gândul la faptul că asistenţii sociali
trebuie să fie superiori altor oameni, că ei ar deţine un monopol al virtuţiilor. Martin Davies
se referă la următoarele calităţi care este dezirabil să fie incluse în stilul de a lucra şi deci
relaţiona al unui asistent social:
1. autenticitate, empatie şi căldură, plus putere de persuasiune,
2. interes şi willinguess de a/pentru a desfăşura activităţi practice,
3. să deţină cunoştinţe care să-i permită să exercite responsabilităţi, să promoveze
strategii de schimbare şi intervenţii pro-active în comunitate.
4. conştiinţă şi sensitivitate, ca pre-recuzita unei practici bune (Davies, 186)
Şi pe lângă acestea, autorul adaugă "a fi tu însuţi"!

3
Dacă acestea sunt în principal conturile şi identitatea principalelor părţi implicate în
relaţia profesională să vedem cum poate fi definită şi înţeleasă natura relaţiei client-
profesionist în asistenţa socială.
În literatura de specialitate această chestiune se discută sub două aspecte:
1. natura relaţiei "de ajutor",
2. atribuţiile relaţiei.
1. În ce priveşte primul aspect au fost formulate următoarele puncte de vedere:
F. Biestek (1957) relaţia de asistenţă socială comparată cu: un schimb emoţional mutual, o
atitudine, o interacţiune dinamică, o conexiune între două persoane, o întâlnire de natură
profesională.
H. Perlman: marca de identificare a relaţiei este "intenţionalitatea sa conştientizată".
A. Keith-Lucas (1972): "relaţia de ajutor este un medium care este oferit oamenilor cu
probleme. Aceasta le oferă posibilitatea de a face alegeri atât asupra faptului de a primi
ajutor, cât şi asupra ce e de făcut cu acest ajutor".
2. Atribuţiile relaţiei: conform A. K. Lucas:
- mutualitate (reciprocitate),
- sentimente,
- cunostinţe,
- preocupare pentru celălalt,
- intuiţie,
- se desfăşoară aici şi acum,
- oferă ceva nou,
- nu judecă clientul.
În general, conform lui Compton şi Gallaway, sunt recunoscute şapte elemente esenţiale ce
compun, fac parte din relaţia de asistare socială:
1. preocupare pentru alţii,
2. angajament şi obligaţie,
3. acceptantă şi expectantă,
4. empatie,
5. autenticitate,
6. autoritate şi putere,
7. intuiţii.

4
La aceasta se adaugă o serie de calităţi profesionale precum: maturitate, creativitate,
capacitate de autoobservare, dorinţa de a ajuta, curaj, sensibilitate, dar şi abilitatea de a
suporta ambiguitatea. Folosirea acestor elemente în cadrul relaţiei profesionale este
influenţată de următoarele variabile, dintre care cele mai importante sunt:
- intenţia relaţiei,
- poziţia asistentului social în cadrul agenţiei, serviciului de probaţiune etc.
- rolul (percepţia lui) asistentului social şi a celorlalţi din interiorul relaţiei
profesionale,
- scopul spre care asistentul social direcţionează activitatea de schimbare,
- forma comunicării (în general verbală, dar nu numai),
- îndrumarea, competenţa asistentului social de a lua decizii şi de a folosi metode
de intervenţie adecvate,
- tipul de sistem (persoană individuală, grup sau comunitate) în care asistentul
social interacţionează cu clientul.
Intenţionalitatea: când cineva intră în relaţie cu altcineva, atunci natura intenţiilor şi
ale scopurilor, împreună cu propria-i percepţie despre intenţiile, scopurile şi propunerile
celuilalt, determină felul în care vor dezvolta relaţia lor.
Prezenţa intenţionalităţii în relaţiile de tip asistenţă socială nu este ceva specific ei.
Dar ceea ce-i dă specificitate este însă faptul că intenţia şi direcţionarea în funcţie de scopuri
relaţionării este conştientă şi deliberate şi ţine de intenţia şi sistemul de valori ale profesiei.
Aceasta ar fi şi aspectul normativ al instituţionalităţii. Cel de al doilea aspect este cel
operaţional. Intenţiile operaţionale sunt în funcţie de intenţie şi tipul de întâlnire profesională,
de ex. de ajutor sau şi de ajutor şi de control - cazul probaţiunii.
Bazându-se pe intenţii normative şi operaţionale fiecare relaţie de tip asistenţă socială
va avea o intenţie unică şi individuală. În orice caz o relaţie profesională se dezvoltă şi se
bazează pe o intenţionalitate conştient recunoscută de toţi participanţii la ea, şi astfel ea se
sfârşeşte atunci când aceste intenţii au fost finalizate.
Intenţia relaţiei profesionale se află în legătură cu alte două probleme, pe care le şi
influenţează. Acestea sunt:
a) asistent social/consilier de probaţiune ca "cel care ajută" şi
b) confidenţialitatea.
a) A ajuta poate avea înţelesuri diferite conform perspectivei asistentului social, respectiv a
clientului. În cazul unui delincvent când vorbim de ajutor ne gândim la ce l-ar ajuta
5
pentru a realiza ceva cu el îşi doreşte (ceea ce uneori este a fi lăsat în pace) ori pentru noi
ajutor înseamnă a-l ajuta să-şi schimbe comportamentul.
b) confidenţialitatea: din punct de vedere etic, în asistenţă socială ea înseamnă că tu ca
profesionist îl informezi pe client, de la început, ce fel/care informaţii vor fi făcute
cunoscute altor persoane din afara relaţiei, cum se va face asta, şi dacă el va fi informat
când informaţiile respective vor fi făcute cunoscute şi altora. De confidenţialitate depinde
în bună măsură încrederea clientului.
Relaţia profesională este o interacţiune dinamică, ea rezultând de fapt din comunicarea ce se
stabileşte, sau are loc între client şi asistentul social în legătură cu nevoile celui dintâi. Acesta
vede, de cele mai multe ori, pe relaţia ca un instrument prin care poată să ajungă la soluţia
problemei sale.
Natura şi rata dezvoltării relaţiei în asistenţa socială depinde, cum s-a văzut deja, de intenţia
ce o animă, apoi de structura temporală, de contextul în care asistentul social şi clientul
interacţionează.
Nu în ultimul rând în literatura de specialitate, un fapt recunoscut îl constituie sublinierea
rolului şi necesităţii prezenţei anumitor calităţi (în cazul asistentului social/consilierului de
probaţiune) pentru relaţionare şi pentru ca ea să se dezvolte. Se consideră astfel că şase sunt
esenţiale pentru o relaţie profesională în cadrul asistenţei sociale:
1) Preocupare pentru celălalt.
2) Angajare şi obligaţii.
3) Acceptanţă şi expectanţă.
4) Empatie.
5) Autoritate şi putere.
6) Autenticitate şi congruenţă.
1) Preocupare pentru celălalt: înseamnă că asistentul social pur şi simplu îi pasă de ce
întâmplă cu clientul şi este capabil să-i comunice acest sentiment. Într-o relaţie de ajutor
aceasta înseamnă că asistentul social dovedeşte faţă de client responsabilitate, respect,
grijă şi cunoaştere a lui ca persoană, a strategiei şi a problemelor sale.
2) Angajamentul şi obligaţiile sunt asumate prin contractul care se încheie între cele două
părţi.
3) Acceptanţa şi expectanţa: a-l accepta pe client înseamnă mai mult decât a nu îl judeca
pentru ceea ce este sau/şi face (a făcut). Acceptanţa înseamnă a acţiona în sensul

6
recunoaşterii faptului că în esenţă a fi om este egal cu a avea probleme şi a face alegeri
(bune sau rele), adică înseamnă efortul de a-l înţelege pe celălalt.
Elementele care compun acceptanţa:
a) elemente de cunoaştere, adică efortul de a înţelege realitatea, experienţe, valorile,
nevoile şi intenţiile celuilalt.
b) elemente de individualizare, adică aceea capacitate de a vedea şi recunoaşte unicitatea
celuilalt ca persoană.
Încredere - a crede în capacitatea individului de a se autodetermina şi autodirecţiona.
Acceptarea nu înseamnă că suntem întotdeauna de acord cu celălalt, că ne renegăm propriile
valori pentru a fi de acord şi a le susţine pe cele ale clientului. Adevărata acceptanţă ţine de
premisa că oamenii acţionează aşa cum acţionează dată fiind propria lor situaţie umană şi de
aceea ei sunt ceea ce natura lor, mediul lor cuplat cu viziunea lor le permite să fie. Una dintre
cele mai eficiente căi de a dovedi clientului acceptanţă este a încerca să-i înţelegi poziţia şi
sentimentele.
Experienţa se compune din cel puţin trei elemente pe care asistentul social e important
să le ia în considerare:
1) cum se simte asistentul social în legătură cu abilitatea sau dorinţa sau voinţa
clientului de schimbare. Astfel s-a dovedit că cei mai eficienţi asistenţi sociali sunt
cei care, în cadrul procesului acordării de ajutor, se aşteaptă ca clientul lor să se
schimbe într-un mod propriu lor dându-le ajutorul şi suportul adecvat.
2) aşteptările clientului în legătură cu ce vom face noi (asistentul social) pentru a-l
ajuta.
3) convingerea clientului că rezultatele bune vor urma interacţiunea cu asistentul
social.
4) Empatia: toţi autorii sunt de acord că empatia este o calitate necesară relaţiei de ajutor. Ea
se defineşte drept capacitatea de a intra în sentimentele şi experienţa altuia - ştiind ce
simte şi trăieşte celălalt - fără a te pierde pe tine însuţi în acest proces. Pătrunzi deci, în
cadrul perceptual al celuilalt, fără însă a pierde perspectiva personală, ba chiar foloseşti
această înţelegere pentru a ajuta aceea persoană. Ea este foarte importantă încă de la
începutul relaţiei profesionale care nu se dezvoltă altfel.
5) Autoritate şi putere: Printre altele autoritatea poate fi definită drept putere delegată
asistentului social de către client şi agenţie (organizaţie, instituţie) în care asistentul
social este văzută ca având puterea pentru a influenţa puterea ce rezultă din faptul că el
7
(asistentul social) posedă anumite cunoştinţă şi experienţă şi din faptul că ocupă o
anumită poziţie. Astfel se conturează două aspecte ale autorităţii:
a) aspectul instituţional - ce ţine de poziţia şi funcţia asistentului social în cadrul
agenţiei, instituţiei, organizaţiei sau serviciului de probaţiune, în cadrul programului şi
al intenţiilor agenţiei.
b) aspectul psihologic - el este dat de faptul că clientul îi dă asistentului social putere de
influenţare şi persuadare prin faptul că îl acceptă pe asistentul social drept sursă de
influenţare şi sfătuire - pentru că sunt experţi în aceste domenii. Prima caracteristică a
concepţiilor de putere şi autoritate în relaţiile de ajutor este că ele nu sunt în sine nici
bune nici rele. Semnificaţia lor crucială stă în felul în care sunt utilizate pentru ajutor.
Problema puterii şi autorităţii este un mod special evidentă atunci când asistentul
social este solicitat să pătrundă într-o situaţie, de către tribunal. În asemenea situaţii
asistenţii sociali trebuie să fie pregătiţi să explice cu claritate şi de căte ori este nevoie,
ce putere şi autoritate reprezintă şi are, care sunt limitele şi cum vor fi cele două
utilizate.
6) Autenticitate şi congruenţă: Congruenţa înseamnă că asistentul social aduce în cadrul
relaţiei o deschidere conştientă şi onestă, şi de aceea comportamentul şi conţiunutul
comunicării în ceea ce îl priveşte pe el trebuie tot timpul să se întâlnească (să fie
congruente) şi trebuie să întâlnească sistemul valoric al profesiunii.
Pentru a fi autentici şi congruenţi trebuie să căutăm trei lucruri:
a) o onestă cunoaştere de sine asupra cine şi ce este cu adevărat,
b) o clară cunoaştere a politicii şi procedurilor agenţiei, serviciului de probaţiune şi a
rolului profesional, ambele atât în sensul pe care-l au pentru asistent, dar şi pentru
client,
c) internalizare a primelor două şi preocupare pentru altele cum ar fi: acceptanţă, etc.

8
Metode şi tehnici ale intervenţiei de tip asistenţă socială
în activitatea consilierilor de probaţiune

Claude T. Mangrum în cadrul unui articol dedicat folosirii metodei muncii cu cazul
(casework) sumariza câteva dintre ideile de bază ce constituie fundamentul unui casework
eficient în context corecţional:
"…convingerea că motivaţia pentru a îmbunătăţi sau a rezolva problemele trebuie să vină
din interior, dinăuntru, aşa încât casework-ul nu este eficient dacă este dorit şi sunt voluntar
de către client. Într-un fel sau altul, clientul trebuie să se angajeze în încleştarea cu
problemele sale, dacă acestea se vor fi rezolvate. Cei care utilizează această metodă cred că
fiercare om are dreptul la alegere şi este greşit să impui asupra lui valori oficiale sau soluţii
la probleme din afară."
Prin urmare, ceea ce se subliniază este speranţa că prin tehnici ce restrâng
posibilitatea de a se comite acte antisociale şi prin tehnici individualizate de tip casework,
clienţii vor internaliza valorile social acceptaţi pentru ca acestea să le ghideze conduita.
Spunând aceste lucruri am intenţionat să introducem cursanţii în problematica
propriu-zisă a metodelor folosite în asistarea socială a persoanelor cu comportament
infracţional. Am făcut astfel referire la metoda considerată multe decenii, a fi esenţa practicii
în asistenţa socială, munca cu cazul (casework). Celelalte două metode fundamentale sunt:
munca cu grupul (group work) şi munca în comunitate. Deoarece acest curs are în vedere cu
preponderenţă casework-ul, facem în continuare câteva precizări în legătură cu ce este, cum a
evoluat şi ce permite această metodă din punctul de vedere al intervenţiei sociale.
O definiţie a casework-ului ce încorporează elementele personalităţii şi forţele sociale este
aceea în care ea este înţeleasă ca o artă în care cunoştinţe cu privire la dinamica
comportamentului şi îndemânării de relaţionare sunt folosite pentru a mobiliza capacităţi la
nivelul individului şi resursele din cadrul comunităţii ce se dovedesc relevante pentru o mai
bună adaptare a individului la mediul social fie în globalitatea sa, fie la anumite segmente ale
sale.
Referindu-se la ce este casework-ul, Mangrum scrie că acesta este un proces "…prin care
individul este ajutat să atingă o funcţionare mai eficientă în cadrul mediului său social.
Accentul este pus pe individ recunoscându-se că indiferent câtă similitudine poate apare
între situaţia unuia şi a celuilalt, fiecare problemă, fiecare încercare şi fiecare metodă de a

9
o rezolva are sensul său unic pentru fiecare individ. O metodă care dă rezultate pentru o
persoană, poate fi ineficientă pentru o altă persoană. Una dintre cele mai importante şi
totodată de bază sarcini ale practicianului care foloseşte metoda casework este de a adecva
metodele şi tehnicile sale de intervenţie la nevoiel unicat ale clientului său." (The function of
coercive casework in corrections, pg. 27)
În timp s-au dus multe discuţii şi s-au făcut numeroase studii în legătură cu eficienţa
acestui metode, cu criteriile de evaluare a eficienţei. În orice caz, în momentul de faţă
casework-ul este o metodă de bază în munca cu persoanele cu conduită infracţională, chiar
dacă în multe programe de asistare socială, rezidenţiale sau comunitare, munca cu grupul
cunoaşte o utilizare cel puţin la fel de mare.
Se consideră prin urmare că această metodă este eficientă în special atunci când clientul are
în primul rând probleme de natură psihologică. Aceasta înseamnă: probleme în aria relaţiilor
interpersonale, în situaţii maritale şi familiare, depresii, anxietate, lipsa încrederii în sine în
relaţie cu figuri ce reprezintă autoritatea, percepţie distorsionată cu privire la sine şi la alţii.
Însă nu este suficient ca clientul să manifeste asemenea probleme, el trebuie şi să fie conştient
de ele şi să fie motivat pentru a primi ajutor. Numai în asemenea condiţii, consideră mulţi
specialişti în domenii, casework-ul poate fi util probaţiune, dar şi în alte sfere de activitate.
În spaţiul corecţional, munca de caz sau cu cazul se poate, prin urmare, defini ca "utilizarea
restrictivă şi constrângătoare a autorităţii legale în procesul acordării de ajutor infractorului,
pentru ca acesta să funcţioneze în mediul său social fără a recurge la comportamentul ilegal
sau antisocial". Dar această activitate pune în discuţie din nou, problema motivaţiei. Dacă
infractorul simte dorinţa de a fi ajutat în maniera unei relaţii faţă în faţă îşi va exprima el
această intenţie ştiind că cel care îl poate ajuta are autoritatea de a-l pedepsi dacă încalcă
regulile serviciului de probaţiune? Răspunsul al această întrebare depinde de tipul de
relaţionare ce se stabileşte între infactor şi consilierul de probaţiune. Dacă, la interviul iniţial,
acesta din urmă va şti să stabilească limitările să dezvolte o atitudine care să-i exprime
dorinţa de a-l înţelege, şi a-l ajuta pe client şi dacă această atitudine va fi una cinstită, atunci
un anumit grad de încredere în consilierul de probaţiune poate fi generată la nivelul clientului
faţă de practician. Dimpotrivă, dacă contactul iniţial între cei doi va dezvolta o imagine
dură, rigidă şi o figură puritivă (aproape de consilierul de probaţiune), atunci rezistenţa la
schimbare va creşte şi desigur motivaţia clientului va fi minimă.
În literatura de specialitate sub sintagma pedeapsă versus tratament se pot regăsi o
multitudine de puncte de vedere referitoare pe de o parte la relaţia dintre cele două aspecte ale
10
reacţiei sociale faţă de infractor, iar pe de altă parte, la orientările teoretice ce descrie
tratamentul (nu numai în sens medical) care înseamnă şi ajutor dat celor care încalcă legea
dar vor să se schimbe pentru a se reabilita. Astfel referitor la tratament literatura de
specialitate pune în evidenţă şcolile terapeutice cu implicare în casework-ul corecţional.
Fără a putea intra aici în analiza lor amintim: şcoala Freudiană sau "diagnostică", cea
Rankiană sau "funcţională" şi cea Rogeriană "nondirectivă". În ciuda întregului criticism ce
înconjoară rolul psihoterapiei în munca de probaţiune, ne situăm alături de acei autori (vezi
Alexander B. Smith şi Louis Berlin) care cred că psihoterapia şi conceptele dinamice de bază
ce o fundamentalizează trebuie aplicate în trei faze de bază ale activităţii de probaţiune:
1. ancheta de prezentare,
2. supravegherea,
3. stabilirea contactului iniţial.
Aici sunt mai multe nivele ale psihoterapiei: educarea clientului în legătură cu probleme de
bază cum sunt informaţii sexuale sau despre igienă, consilierea clientului referitor la meritele
şi consecinţele opţiunilor sale în rezolvarea problemelor în familie sau la locul de muncă,
încurajarea clientului pentru a se uşura de sentimentele stresante (ventilarea), a oferi suport
unui client într-o situaţie nouă şi critică. Toate acestea sunt forme de psihoterapie în care
consilierul de probaţiune poate să-l angajeze pe client într-un mod suportiv şi plin de sens.
O altă cale prin care conceptele psihiatrice (desiguri în urma unei pregătiri şi
acreditări specifice) pot şi trebuie aplicate, este cea a interpretării acţiunilor şi
comportamentului antisocial al clientului. În mod sigur un comentariu făcut pe o asemenea
coordonată în raportul de evaluare pentru instanţă, poate fi de mare ajutor oferind o înţelegere
mai de profunzime a infractorului.
Consilierea din perspectivă psihoterapeutică, poate fi definită ca exploatare a unui subiect
anume de către client şi practician împreună. Această exploatare va conduce la ilustrarea,
considerarea, modificarea sau respingerea unor soluţii alternative. Toate acestea din
perspectiva în care scopul este a-l ajuta pe el să accepte acea soluţie care i se pare mai
adecvată lui/ei. Într-o asemenea manieră putem vorbi de consiliere în arii specifice cum ar fi:
găsirea unui loc de muncă, căsătorie, creşterea unui copil, sănătate, educaţie etc. Prin urmare,
atunci când ceea ce-şi propune consilierul de probaţiune este să exploateze tensiunile,
conflictele, tulburările de la nivelul personalităţii cu scopul de a-l ajuta pe client să obţină
profunzime şi control, el (consilierul de probaţiune) va funcţiona ca psihoterapeut. Dar,
pentru a putea utiliza tehnicile psihoterapeutice atât la nivel individual cât şi de grup şi pentru
11
a le putea aplica nu doar în rolul de consilier, afătuitor, manager de resurse ş.a.m.d. este
nevoie ca serviciile, agenţiile de probaţiune să-şi pregătească practicienii pentru ca aceştia în
virtutea acestei instruiri specializate să cunoască instrumentele de bază ale psihoterapiei şi să
dovedească astfel competente şi abilităţi din acest punct de vedere.
Din perspectiva asistenţei sociale "tratamentul" nu înseamnă numai sau în primul rând
psihoterapie. Intervenţia în munca socială include şi aşa numitele terapii sociale, în ultima
vreme având o natură eclectică tot mai pronunţată. Derularea lor presupune competenţe şi
îndemânări proprii asistenţei sociale şi utilizarea unor modele metodologice specifice acestui
domeniu. Dintre aceste modele prezentăm în continuare pe cel mai frecvent utilizat datorită
eficienţei sale:
Modelul problem-solving
Precursorul acestui model metodologic este identificat în mod obişnuit, cu John
Dewey care în 1933 publica volumul "How We Think". În lucrarea sa, Dewey descrie
procesul de gândire al unui om atunci când este confruntat cu o problemă.
Helen Harris Perlman trebuie considerată cea de la care a pornit în asistenţă medicală
abordarea cunoscută sub numele "problem-solving" (rezolvare de probleme). Lucrarea sa
"Social casework: A Problem-solving Process" publicată în 1957 a influenţat în mod esenţial
practica în domeniul asistenţei sociale, dar şi al probaţiunii care se bazează şi operează cu
metode şi tehnici ale asistenţei sociale.
În principiu, Perlman a gândit modelul "problem-solving" atât ca un proces, cât şi ca o
metodă de a acorda ajutor. Ca proces, el poate conduce la folosirea unui număr variabil de
metode de ajutor, fiind totodată ea însăşi o metodă de intervenţie propriu-zisă. Alături de
Perlman, şi alţi autori au văzut în "problem-solving" un set de activităţi de asistare socială.
Aceştia au împărţit activităţile în faze, fiecare dintre ele având obiective proprii şi solicitând
îndemânări specifice asistenţei sociale. Odată obiectivul fazei a fost atins este posibilă
trecerea la faza următoare. Aceste activităţi principale sunt:

1. recunoaşterea sau definirea problemei clientului şi angajarea împreună cu acesta în


rezolvarea ei,
2. stabilirea obiectivelor,
3. adunarea datelor,
4. inventarierea (evaluarea) situaţiei şi planificarea acţiunii,
5. intervenţia, sau îndeplinirea acţiunii,
6. evaluarea,
7. încheierea.

12
Astfel, procesul rezolvării problemei ("problem-solving") este acela prin care asistentul
social/consilierul de probaţiune şi cel asistat decid:
a) care este problema asupra căreia ei doresc să lucreze,
b) care sunt rezultatele dorite ale muncii sociale,
c) cum să conceptualizeze, ce anume sunt aceste rezultate în condiţiile persistenţei
problemei clientului, în ciuda faptului că el doreşte schimbarea,
d) ce proceduri trebuie aplicate pentru a schimba situaţia,
e) ce acţiuni specifice trebuie derulate pentru a aplica procedurile stabilite,
f) cum să fie desfăşurate acţiunile.
Cheia folosirii acestui model de intervenţie constă în punctul de pornire. Astfel, se indică
să se înceapă cu problema care este identificată şi aşa cum este văzută de client. Prin urmare,
conform acestui model metodologic, orice simtom, sau orice nevoie sau dorinţă a clientului
devine problemă de rezolvat.
Fazele principale ale modelului "problem-solving":
I. Faza de contact a se vedea materialul distribuit
II. Faza de contract cursanţilor, cu defalcarea fazelor
III. Faza acţiunii propriu-zise pe tipuri de activităţi
Arătăm deja că rolurile îndeplinite de consilierul de probaţiune dau conţinut şi definiere
de fapt, natura relaţiei profesionale. Ele fac posibilă totodată, intervenţia propriu-zisă.
Folosim aici termenul de intervenţie conform sensului/înţelesului dat de Compton şi
Galaway. Adică, vorbind de intervenţie ne referim la activităţile desfăşurate ce fac posibilă
dezvoltarea contractului stabilit între client şi consilierul de probaţiune, şi care sunt
direcţionate spre atingerea obiectivelor specificate în contract. Rolurile consilierului de
probaţiune/asistentului social în cadrul activităţilor de intervenţie, rolurile de intervenţie, cu
alte cuvinte, se referă la comportamentele aşteptate ale persoane. Realizarea rolului va
însemna trecerea de la aşteptări la comportament.
În cazul nostru ne referim la 5 roluri de intervenţie de bază, în asistarea socială a
clientului şi anume:
a) broker social,
b) abilitator,
c) educator,
d) mediator,
e) advocat.
a) Prin acest rol de broker social al consilierului de probaţiune/asistent social, sunt stabilite
conexiunile necesare între client şi comunitate, conform obiectivelor din contract.
13
Îndeplinirea acestui rol solicită cunoştinţe referitoare la resursele comunitare cât şi
cunoaşterea procedurilor de operare ale organizaţiilor, instituţiilor pentru ca legăturile să
fie eficiente.
b) Rolul de abilitator se construieşte în jurul verbului "a abilita". Practicianul va lucra în
acest rol atunci când activităţile de intervenţie sunt direcţionate spre asistarea clienţilor
pentru a găsi puterile şi resursele proprii lui, necesare pentru producerea schimbărilor
solicitate prin contract. Elementul distinctiv al acestui rol este că schimbarea apare şi se
datorează eforturilor clientului. Responsabilitatea asistentului social este aceea de a
facilita sau abilita clientul în realizarea obiectivului propus. Câteva exemple de căi prin
care practicianul realizează acest rol sunt: încurajează verbalizarea, asigură ventilarea
sentimentelor, examinează modelul de relaţionare folosit de client, oferă încurajare, îl
angajează pe client în discuţii logice şi luări de decizii în mod raţional ş.a.m.d.
c) Rolul de educator înseamnă că tu, ca asistent social sau consilier de probaţiune, îi asiguri
clientului informaţiile necesare pentru a face faţă situaţiilor problematice, îl asişti pe
client în practicarea/exersarea noilor îndemânări sau comportamente învăţate sau poţi să-l
înveţi prin modelare pattern-uri comportamentale alternative.
d) Rolul de mediator - medierea implică eforturi pentru rezolvarea disputelor ce pot exista
între sistemul client şi alte persoane sau organizaţii. Ex. mediere între victimele
infracţiunilor şi infractori, medierea disputelor dintre un delincvent minor şi părinţii săi
sau a disputelor din cadrul unei familii. Astfel a media înseamnă a ajuta cele două părţi
aflate în conflict să folosească o bază comună de pe care să poată stabili o soluţionare a
conflictului. Pentru aceasta se folosesc tehnici care de exemplu permit convergenţa
valorilor celor două părţi aflate în conflict, ajută părţile să recunoască fiecare legitimitate
intereselor celuilalt, asistă părţile pentru a identifica interesele comune, desfac problema
conflictuală în probleme, teme separate, facilitează comunicarea dintre părţi încurajându-
le să-şi vorbească.
e) Advocat, rolul acesta este împrumutat şi vrea să însemne că asistentul social devine
purtătorul de cuvânt al clientului, prezentându-i şi susţinându-i argumentat cauza atunci
când aceasta e necesară pentru a realiza obiectivele de contract.

Realizarea rolurilor, metoda de intervenţie:


 A asigura informaţii - este cum am văzut, o parte importantă a intervenţiei în rolul de
broker, abilitator, advocat sau educator şi vizează sporirea informaţiilor clientului în
14
legătură cu aspecte ale problemei pe care până atunci nu le cunoştea. Ex. informaţiilor
pot să se refere la alternative cu privire la eforturile şi soluţiile încercate deja pentra a face
faţă problemei, informaţii despre resursele comunitare şi cum pot fi ele utilizate şi ce
efecte pot produce ele.
 Învăţarea îndemânărilor ce permit clientului să facă faţă problemelor. Este o tehnică
centrată pentru realizarea rolului de educator de multe ori e folosită în cuplaj cu metoda
informării, dar de cele mai multe ori ea merge mai departe. Astfel ea poate include: a-i
învăţa pe clienţi cum să-şi afirme cu eficenţă drepturile şi poziţia într-o anumită situaţie.
Ea implică a-l ajuta cu grijă pe client să adune informaţii, fapte, să le evalueze şi să ia în
considerare în detaliu alternativele ce-l ajută să obţină ce-şi doreşte. Este o tehnică ce
consumă timp şi solicită din partea consilierului de probaţiune răbdare.
 Repetiţia implică luarea în considerare, în cadrul interviului, a detaliilor exacte privind
modul în care clientul va îndeplini sarcini specifice. Clienţii vor fi încurajaţi să folosească
jocul de rol pentru a "juca" felul în care intenţionează să facă faţă unei situaţii reale.
Această tehnică poate fi o parte din rolurile de educator, broker, advocat şi abilitator.
 Sfătuire şi ghidare - această metodă se referă la faptul că asistentul social oferă clientului
sugestii directe pentru acţiune. Asistenţii sociali deseori sunt rezervaţi faţă de această
metodă, datorită faptului că nu li se pare potrivit să-i spună clientului ce să facă. De aceea,
li se pune mai adecvat rolul de abilitator care permite să ajute clientul să hotârească
singur ce să facă pentru el însuşi. Dar în cazul în care clientul nu are nici o experienţă
pentru a face faţă situaţiei, poţi doar să-l faci rău aşteptând de la el să găsească la el ceva
ce, de fapt, nu potrivit are situaţiei. E bine ca eforturile şi ghidajul oferit să fie sub formă
de propuneri, astfel încât clientul să le poată respinge dacă nu e deacord.
 Modelarea şi identificarea - foarte apropiată de oferirea de sfaturi este prezentarea pe
care şi-o face asistentul social pentru a putea fi considerat ca model de către client. În
folosirea acestor proceduri, asistentul social spre deosebire de tehnica precedentă, nu se
prezintă pe sine ca autoritate. Mai degrabă ca partener activ ce poate să se comporte în
acest mod specific. Totodată, dacă asistentul social vede necesar să acţioneze spre binele
clientului mediind de ex., sau făcând pe advocatul (în sensul deja menţionat), atunci
această metodă este folositoare în a-l învâţa pe client să aibă în atenţie felul în care aceste
acţiuni sunt utilizate sau ar putea fi, pentru a rezolva probleme.
 Ventilarea - este o metodă sau o tehnică ce poate ocupa un loc central în cadrul rolului de
abilitator prin care exprimarea de către client a sentimentelor cu privire la ce ar putea să i
15
se întâmple sau îl îngrijorează/tensionează, eliberează o energie care poate fi folosită
pentru a creşte capacitatea clientului de-a face faţă problemelor. Ea poate contribui şi la
dezvoltarea relaţionării, şi la sporirea speranţei la nivelul clientului, în ce priveşte
rezolvarea problemei.
 Sporirea conştientizării propriului comportament - acest set de proceduri este folosit, mai
ales, pentru clienţi care au nevoie să înţeleagă ce anume contribuie la problema lor.
Comportamentul, în sensul în care este utilizat aici, include atât sentimente cât şi gândire.
Prin tehnicile pe care le vom descrie imediat, clientul poată să vadă pe sine mai clar.
 Parafrazarea - aceasta înseamnă că asistentul social repetă mesajul de bază într-un mod
similar clientului, dar de obicei în cuvinte mai puţine. Aceasta atât pentru a dovedi că
asistentul social a înţeles exact mesajul, cât şi pentru ca clientul să poată auzi propriile
idei. Pentru a putea face acest lucru asistentul social trebuie să-l asculte pe el cu foarte
mare atenţie, iar în ceea ce reia trebuie să exprime un mesaj foarte apropiat de cel al
clientului simplificându-l pentru a-l face mai clar şi sintetizând ce anume înseamnă
conţinutul, sentimentele, gândurile exprimate de client pentru asistentul social. Această
sinteză pe care astfel asistentul social o realizează este supusă aprobării, amendării sau
chiar respingerii clientului.
 Clarificarea şi reflectarea - aceste tehnici trec dincolo de parafrazarea ce exprimă doar
cee ce a evidenţiat clientul. Atât clarificarea cât şi reflectarea pun în legătură sentimente,
experienţe, gânduri pe care el nu le-a conectat sau, între care nu a văzut conexiuni.
Astfel, ceea ce îi spune asistenul social clientului e văzut de acesta ca ceva foarte diferit
de parafrazare. Reflectarea face să avanseze înţelegerea pe care clientul realizează în ce
priveşte comportamentul său. Clarificarea sumarizează ideile de bază şi aduce materialul
informaţional ce era vag într-o formă clară, concentrată. Astfel, asistentul social poate să
solicite clarificări , repetări ori ilustrări ale mesajelor transmise de client, aceste mai ales
atunci când există şansa ca clientul să-şi sporească înţelegerea situaţiei în măsura în care
încearcă să o clarifice pentru asistentul social/consilierul de probaţiune.
 Verificarea percepţiilor şi concentrarea - verificarea percepţiilor este o cale de a-l ajuta
pe client să realizeze ceea ce a transmis prin mesajul său. Asistentul social parafrazează ce
aude că s-a spus şi solicită confirmarea sau ulterioare clarificări. Concentrarea sau
centrarea este utilă prin aceea că prin ea se accentuează o idee, un sentiment dintr-o
multitudine ce au fost verbalizate şi astfel, se reduce confuzia şi senzaţia de difuz şi de
vag. Un mod adecvat de a pune întrebări este, deasemenea, de ajutor pentru a clarifica la
16
client efectele comportamentului său. Întrebările sunt folosite pentru a-l conduce pe client
spre noi clarificări de privire al informaţii, sentimente, experienţe şi pot să aibă şi un
efect de încurajare a clientului pentru ca acesta să exploreze sentimente şi gândire, ori să
construiască pe baza celor deja discutate.
 Sumarizarea şi interpretarea - sumarizarea la fel ca întrebarea, poate fi folosită în
multiple scopuri. În acest caz însă, ne referim la utilizarea ei pentru a verifica dacă
asistentul social a înţeles ce a spus clientul şi pentru a-l încuraja pe acesta să exploreze
tema în discuţie cât mai complet. Interpretarea este procesul activ al explicării înţelesului
evenimentelor, astfel încât clientul să-şi poată vedea propriile probleme într-un fel nou.
Asistentul social poate să interpreteze evenimentele prezentate de către client dinspre trei
perspective: a) cadrul de referinţă al clientului, b) cadrul de referinţă al asistentului social
/consilierului de probaţiune, c) cadrul de referinţă al unui alt sistem - această perspectivă e
folosită în rolul de broker şi în mediere mai ales. Asistentul social poate să ofere cadre de
referinţe alternative prin redenumirea (re-etichetarea) materialului informaţional
prezentat. Un asemenea exemplu de redefinire (rebotezare) îl găsim în vechea poveste cu
pesimistul care vede paharul cu apă pe jumătate gol, caz în care asistentul social pune în
evidenţă că acest pahar este pe jumătate plin. În interpretare, asistenţii sociali introduc
propria lor înţelegere cu privire la ceea ce ei cred că înseamnă mesajul sau
comportamentul clientului, raportat la propria lor teorie despre dezvoltarea umană şi
despre comportament. Aceasta solicită îndemânări considerabile şi respectarea câtorva
reguli: - păstrarea limbajului şi adecvarea lui la nivelul mesajului clientului, - în cazul în
care clientul respinge interpretarea avansată de asistentul social, acesta nu trebuie nici să
o impună forţat drept corectă, dar nici să o nege integral. O formulare potrivită ar fi:
"Poate nu este cea mai folositoare idee, dar aş dori să ne mai gândim la ea…"
 Confruntarea - este tehnica cea mai delicată şi de aceea poate cel mai greu de folosit
corect. Ea este totdeauna greu de acceptat de către client pentru că ea totdeauna include
anumite sincerităţi, refuzul distorsiunilor în ce priveşte sentimentele, experienţele sau
comportamentul. Este o tehnică prin care îl ajutăm pe client să privească realitatea în
faţă, fără nici un machiaj, să se implice în ea, deci nu este şi nu trebuie să devină o cale de
pedepsire sau de disciplinare a clientului. Folosirea eficientă a tehnicii confruntării trebuie
să aibă la bază o profundă înţelegere a implicaţiilor pe care le presupune pentru client şi
nu în ultimul rând pentru relaţia profesională. Confruntarea pune în lumină nu doar
experienţele şi sentimentele negative, ci şi realizările clientului, şi de aceea ea trebuie
17
urmată de construirea unor strategii concrete de schimbare. Pentru a spori gradul în care
clientul este conştient de comportamentele acestora, se folosesc aceleaşi metode şi
tehnici, dar se adaugă un spor de informaţie cu privire la perspectiva pe care o presupun
alte sisteme. De ex. permiţând clientului să-şi ventileze sentimentele şi gândurile despre
aşteptările şi normele altora, îl ajutăm să-şi pregătească un cadru de exprimare. Probabil
două dintre cele mai folositoare tehnici în această arie sunt: - predicţia evenimentelor,
-cum pot fi acestea abordate diferit de felul obişnuit în care o făcea până atunci clientul.

Tehnici de susţinere:
 ghidare şi sfătuire directă în chestiuni practice,
 realizarea unor modificări în mediu prin şi cu asigurarea unor servicii specifice şi
tangibile,
 asigurarea acelor ocazii în care clientul poate discuta liber despre problemele care le
crează disconfort şi despre sentimentele ce au legătură cu aceste probleme,
 asistentul social/consilierul de probaţiune exprimă înţelegere şi oferă dovezi în ce
priveşte interesul şi preocuparea sa pentru client şi problemele lui/ei,
 clientul este încurajat (lăudat), aceasta însemnând şi exprimarea încrederii şi valorile
şi abilităţile clientului,
 când clientul are nevoie asistentul social/consilierul de probaţiune va dezvolta acţiuni
protective la adresa acestuia inclusiv prin exercitarea autorităţii sale profesionale.
Aceste tehnici de susţinere demonstrează modul în care asistentul social/consilierul de
probaţiune asigură un mediu terapeutic pentru client. În acest scop el face apel deprinderi
profesionale care-i permit să exprime înţelegere faţă de client şi problema/situaţia sa,
preocupare şi acceptanţă, dezvoltând astfel un mediu sau un climat în care clientul poate să se
simte liber şi în măsură să vorbească despre preocupările şi îngrijorările sale. Pentru aceasta
asistentul social, consilierul de probaţiune trebuie să aibă un rol mai degrabă activ, nu pasiv,
pentru a ajuta clientul să se centreze asupra problemei de rezolvat, pentru a-i da un sfat
pertinent, pentru a-l ajuta şi încuraja în dezvoltarea unor planuri practice foarte concrete.
Din punctul de vedere a sistemelor de clasificare ale casework-ului în funcţie de
nivelul sau de "adâncimea" ajutorul dat clientului, suportul este considerat o metodă simplă.
Obiectivul metodelor de susţinere poate fi rezumat astfel: ajută clientul să se simte mai
confortabil, să aibă o stare mai bună, şi-l asistă pentru ca el/ea să poată apela mai uşor la
resursele de care dispun.
18
Metode şi tehnici specifice intervenţiei de tip asistenţă socială
în munca cu deţinuţi, ex-deţinuţi şi cu persoane sancţionate
prin pedepse alternative la privarea de libertate

I. Pentru a înţelege fundamentarea din punctul de vedere psiho-social şi


direcţionarea metodologică a intervenţiei sociale amintim câteva din principalele trăsături ale
persoanelor ce comit infracţiuni, aceste trăsături pot prezenta un anume risc din punct de
vedere criminogen:
 percepţia socială (convingeri, atitudini, valori)
 stima de sine
 empatia
 autocontrolul
 capacitatea de a face judecăţi morale
 impulsivitatea
 nivelul toleranţei la stress
 gustul pentru risc
 îndemânările sociale
 capacităţi rezolutive
Deoarece studiile realizate de criminologi, sociologi, psihologi şi asistenţi sociali confirmă
ariile menţionate ca reprezentând un factor de risc, intervenţiile asistenţilor sociali şi ale
consilierilor de probaţiune urmăresc mai ales, aceste ţinte de lucru. Astfel,

A. convingerile şi valorile împărtăşite de mulţi infractori, îi îndreptăţesc pe specialişti să


vorbească de aşa numitele "sub-culturi" delincvente sau infracţionale. Aceste convingeri şi
valori determină în cazul acestor persoane o imagine şi o pecepţie socială destul de departe de
ceea ce este considerat dezirabil, inclusiv din punct de vedere legal. Este de aceea nevoie şi
este posibil ca aceşti oameni să fie ajutaţi să-şi clarifice atitudinile, convingerile, chiar şi să le
schimbe cu scopul de-a micşora astfel riscul infracţional. În acest sens vom descrie câteva
exerciţii, ele urmăresc să ajute indivizii (dar şi grupurile) să ia în considerare şi să-şi explice
unele din valorile ce sunt proprii şi care au relevanţă pentru comportamentul lor infracţionali,
inclusiv în ideea de a le modifica (dacă clientul doreşte), reducând astfel probabilitatea
contribuţiei lor la acte infracţionale viitoare.
19
Prin aceste exerciţii (preluate, traduse şi adaptate după J. McGuire şi Ph. Priestley) asistenţii
sociali/consilierii de probaţiune trebuie să reflecte un set alternativ şi totodată pozitiv de
valori, propriu lor. Aceasta însă nu înseamnă că ele vor fi prezentate ca singurele posibile
pentru a fi adoptate de client. În orice caz, setul alternativ de valori prezentat va trebui să se
contribuie într-un model acceptabil de idei, comportamente.
Ex. I. se recomandă mai ales grupurilor de infractori minori/tineri, dar e util şi în munca cu
individul.
Obiectivul acestui exerciţiu este de a-i invita pe membrii grupului să-şi exprime puncte de
vedere despre ce este bine sau rău în legătură cu fiecare dintre situaţiile descrise. Asistentul
social spune clientului (sau clienţilor):
Gândeşte-te la câteva din situaţiile următoare şi la felul în care tu ai proceda în acea
situaţie:
1. Joci cărţi pe bani cu cineva care nu se prea ştie. Eşti sigur că poţi să-l înşeli şi să câştigi
uşor. O vei face?
2. Eşti într-un mic magazin şi singurul vânzător intră într-o încăpere din spate. Rămâi în
magazin, pentru un moment, singur. Vei lua ceva fără să plăteşti?
3. Un prieten ţi-a împrumutat nişte casete audio şi pare că a uitat de ele. Altcineva, îţi
propune să i le vinzi, crezând că sunt ale tale. Le vei vinde?
4. Găsiţi o sacoşă pe care cineva a uitat-o în autobuz. a) vei duce sacoşa la şofer? b) o vei
lua acasă? c) o iei cu tine şi o goleşti imediat cum poţi? d) o ignori e) spui şi altcuiva ce
ai găsit f) dacă nu alegi nici una din aceste variante atunci spune/scrie ce vei face.
5. Primeşti rest de la cumpărături greşit, ţi se dă mai mult cu de ex. 5000 lei. Vei semnala
acest lucru?
Ex.II. "Regulile insulei pustii"
Grupul de pildă de deţinuţi, se împarte în grupuri mai mici (3 până la 4 membrii). Se spune
fiecărui subgrup următorul text: Avionul lor a aterizat forţat, a căzut în mare, ei sunt singurii
supravieţuisti care înot, ajung pe o insulă necunoscută şi pustie. Pentru a supravieţui au de
construit aici o societate. Pentru asta primul pas este să stabilească câteva reguli simple de
comportament.
Ex.III. "Motive pentru a comite infracţiuni"
Împarţi grupul în subgrupe şi atribui fiecăreia o categorie de infracţiune:
 furt din buzunare
 furt din magazine
 spargere
20
 vătămâri corporale
 tâlhărie
 infracţiune sexuală
Îi rogi să se gândească la cât mai multe scuze ce ar putea fi invocate şi deci, folosite de către
cineva care a comis una din aceste infracţiuni. Un membru al subgrupului notează pe o foaie
aceste scuze. Această fază durează 10 minute. Urmează discuţii; se poate realiza şi o
clasificare a răspunsurilor pentru a evidenţia categorii comune de scuze pentru comiterea de
infracţiuni. Ca de ex.: câştigul, nevoie, răzbunare, excitare, accident, impulsul de moment,
ura, implicabilul etc.

Schimbarea valorilor
Intervenţia în acest sens se face numai cu şi pe baza acordului exprimat de cel în
cauză, clientul. Conform lui Hersh (Hersh şi alţii,1980) există un număr de trei (3) modele
mari pentru educarea/modificarea valorilor morale:
1. clarificarea valorilor,
2. dezvoltarea cognitiv-morală,
3. acţiunea socială.
Primul model din cele care vor urma a fi prin exerciţii concretizate permite clarificarea
valorilor şi totodată caută să promoveze o mai mare înţelegere a problemelor morale şi a
standardelor morale, prin care aceste probleme sunt judecate pentru ca apoi să se ia decizii.
Al doilea model reprezintă o strategie mai ambiţioasă în care clienţilor li se asigură sarcini şi
experienţe destinate să le dezvolte complexitatea raţionamentelor lor morale.
Cel de al treilea model foloseşte acţiunea socială ca pe un vehicol pentru urmărirea
sentimentelor altruiste ale clienţilor.
Exerciţiile următoare folosesc primul şi al treilea model. Lor însă li se adaugă trei strategii,
ele includ:
a) folosirea jocului de rol, a inversării rolurilor şi a altor tehnici pentru îndemânări sociale,
b) provocarea directă a atitudinilor antisociale,
c) confruntarea cu consecinţele comportamentului antisocial, văzute în persoana victimei.

1. Preluarea perspectivei celuilalt: titlul exerciţiului se referă la o abilitate ce constituie un


indiciu de bază al maturităţii din punct de vedere moral. Ireabilitatea de a face acest lucru
poate reprezenta rădăcina unor comportamente infracţionale. De pildă în cazul infractorilor

21
egocentrici (Chandler, 1973,1991) este util să se folosească jocul de rol astfel încât fiecare din
grup să joace, pe rând, fiecare din roluri, pentru acelaşi scenariu. Acesta poate să se refere la
o situaţie de viaţă obişnuită, dar care prezintă interes pentru persoanele implicate. O singură
regulă trebuie aplicată pentru alegerea subiectului, şi anume: nu se folosesc scene fanteziste
împrumutate de la televizor, sau din filme; deci, scena care se joacă trebuie să fie aproape de
viaţa cotidiană a participanţilor.
Scena se înregistrează video şi este analizată după fiecare "reprezentaţie" cu ochi critici,
pentru ca următorul joc de rol să fie mai bun decât precedentul. Versiunile succesive sunt
filmate de fiecare dată cu fiecare dintre participanţi într-un rol nou. De fiecare dată, filmul
este vizionat şi analizat, înainte ca următoarea versiune să fie înregistrată la rândul ei. O
sesiune (= întâlnire a grupului) finală are drept scop revizionarea filmelor şi discuţiilor purtate
în legătură cu ce a rezultat în urma experienţei preluării tuturor rolurilor, pe rând, de către
fiecare membru al grupului.
Obs. În varianta originală, fiecare dintre sesiuni durează până la trei ore, şi are loc odată pe
săptămână. În total 10 sesiuni.

Modelarea
Teoria învăţării sociale subliniază importanţa "modelelor" în achiziţionarea
atitudinilor de bază şi a comportamentelor, inclusiv a celor anti-sociale. Astfel cei care
lucrează cu persoane cu comportament infracţional, adică asistenţi sociali şi/sau consilieri de
probaţiune pot modela atitudini adecvate din punct de vedere legal, cât şi comportamente pro-
sociale. Formele cele mai explicite de modelare sunt jocurile de rol. Scopul principal este să
se dezvolte situaţii în care "modelul" exprimă sau oferă dovezi, argumente referitor la
atitudini dezirabile, precum: altruism, generozitate, toleranţă. Totodată, "modelul" poate
acţiona într-un model care reflectă aceste valori sau altele de acest tip. Situaţiile alese pentru
jocurile de rol trebuie să fie suficient de realiste pentru ca infractorii/clienţii să le recunoască
şi deci să le accepte ca relevante pentru propria lor viaţă. Câteva exemple de asemenea
situaţii:
 A sta de vorbă cu un prieten care are o problemă.
 Eşti rugat să dai o mână de ajutor.
 Eşti rugat pe stradă, de un străin, să dai o informaţie. ş.a.m.d.
Desigur, acestea sunt sugestii, cele mai bune situaţii sunt cele identificate de către clienţi ca
situaţii la care este probabil să participe şi în care atitudinile pozitive sunt unele de care ei în
22
mod autentic le admiră, aspiră la ele dar nu le sunt proprii. Ceea ce este important în aceste
exerciţii este portretizarea unui comportament în care "ajutorul" sau oricare alt sentiment
pozitiv este explicat de persoane cu care clientul poate să se identifice.

"Contestând valori"
Se pot folosi materiale (exerciţii anterioare) iar unul dintre clienţi (membri grupului)
care se anunţă voluntar este rugat să se supună "atacului" general exprimat prin argumente
contra la adresa unei convingeri sau atitudini/valori antisociale proprii. De ex.: clientul
(voluntar) exprimă propoziţii cum ar fi: Ce e rău în a sparge un telefon dacă ţi-a înghiţit fise
şi tu vrei să le recuperezi. Propoziţia se scrie pe tablă şi se dă membrilor grupului un timp de
10 minute pentru a aduce cât mai multe argumente posibile împotriva propoziţiei scrise pe
tablă. Cel care a scris propoziţia trebuie să încerce să-şi apere propriul punct de vedere, dar el
va trebui să asculte contraargumentele şi să încerce să le facă faţă raţional. Consilierul de
probaţiune lasă exerciţiul să se deruleze atât cât pare necesar/util, dar nu mai mult de 10
minute.

B. Stima de sine:

Specialiştii (asistenţii sociali, psihologi, sociologi) sunt de părere că aproape toate


încercările de a ajuta oamenii să-şi rezolve problemele care ei sunt confruntaţi, implică într-
un fel sau altul, o anumită modificare a modului în care aceşti oameni se văd pe ei înşişi.
Comportamentul oamenilor nu poate fi modificat fără a le permite, sau a-i încuraja să
aibă o percepţie pozitivă în acest sens. Astfel ei vor putea spune: "Azi ştiu ceva, ce ieri nu
ştiam; simt diferit în legătură cu un anumit lucru; sunt capabil să fac ceva ce înainte nu
puteam." Exerciţiile următoare atât cele de evaluare cât şi cele ce vizează modificări se referă
la stima de sine.
Prin stima de sine se înţelege a te valoriza pe tine însuţi în felul în care îi valorizezi pe
ceilalţi. Recunoaşte-te ca un individ unic care de aceea contează la fel de mult ca oricare
altul. O persoană cu o stimă de sine ridicată nu va fi - în virtutea acestui fapt - încrezută sau
arogantă. Pe de altă parte, o persoană cu o stimă de sine scăzută poate fi nefericită, măcinate
de îndoieli cu privire la sine, şi lipsită de încredere în sine.

23
Studiile făcute în legătură cu stima de sine în cazul infractorilor au relevat, printre
altele, că faţă de non-infractori, infractorii au o părere proastă despre ei înşişi, şi că,
infracţiunea poate să reprezinte, sau să fie receptată de către cei ce o comit, o compensare a
internalizării, etichetării negative, sau a insuccesului.

Exerciţii pentru explorarea stimei de sine:


a) Un exerciţiu care este destinat mai mult să asigure o auto-evaluare pentru client, este aşa
numitul test "Cine sunt eu?" Ceea ce i se cere este să completeze de cel puţin 20 de ori
propoziţii care încep cu "Eu sunt…". Ele pot fi scrise sau înregistrate audio/video.
După ce propoziţiile au fost completate ele pot fi utilizate în mai multe feluri. În primul
rând propoziţiile pot fi împărţite în grupul celor cu mesaj pozitiv, respectiv negativ.
Echilibrul între cele două categorii ne va ajuta să stabilim un sine relativ al stimei de sine.
Dacă se lucrează cu grupul, membrii lui pot fi rugaţi să-şi compare scorurile. O
modalitate alternativă de a le folosi este să le interpretezi din punctul de vedere al
sentimentului general pe care propoziţia îl dezvoltă.
În al doilea rând, dacă se lucrează cu o persoană individuală, propoziţiile pot fi folosite ca
o bază către o mai profundă explorare a imaginii de sine. Clientul este rugat să spună de
ce a scris acele lucruri despre sine; asta crede el despre sine sau, de fapt, sunt lucruri pe
care le cred alţii despre el? Care din ele pot fi modicifate şi cum?
b) Scala "Rosenberg" a stimei de sine: dacă testul precedent reprezintă o formă foarte
flexibilă şi nestincturată de abordare a problemei stimei de sine, un instrument cu mult
mai riguros, deşi mai puţin flexibil, este scala stimei de sine. Ceea ce clientul/clienţii au
de făcut este să bifeze răspunsul care exprimă gradul în care este de acord cu fiecare
afirmaţie. Fiecărui item i se atribuie apoi un scor între 1 şi 4. De fiecare dată scorul mai
mare reprezintă un nivel mai ridicat al stimei de sine; oricum ordinea alternează pe cei 10
itemi, dacă primul item a primit drept scor 4-3-2-1, cu de al doilea va avea 1-2-3-4 şi tot
aşa.
1. În general sunt satisfăcut(ă) de mine însumi.
2. Câteodată cred că nu sunt bun(ă) de nimic.
3. Simt că am câteva calităţi pozitive.
4. Simt că nu am prea multe cu/de care să mă mândresc.
5. Sunt capabile să fac lucruri la fel de bine ca mulţi alţi oameni.
6. În mod cert, uneori mă simt inutil(ă).
24
7. Simt că sunt o persoană valoroasă, cel puţin la acelaşi nivel cu alţii.
8. Aş dori să pot avea mai mult respect pentru mine însumi/însămi.
9. Adopt o atitudine pozitivă faţă de mine însumi/însămi.
10. Una peste alta, sunt înclinat(ă) să simt că sunt un rebut.

Acord puternic Acord Dezacord Dezacord puternic

Pentru a obţine "scorul stimei de sine" tot ce este de făcut este să se facă suma
scorurilor tuturor itemilor. Astfel, scorurile vor varia între 10 şi 40. Dacă un individ a obţinut
un scor mai mic de 20, acest fapt trebuie să reprezinte punctul de pornire pentru un interviu
sau pentru o discuţie într-un grup mic cu scorul de a verifica sentimentele şi convingerile
individului despre sine într-un mod mai aprofundat. În mod voit cu cineva care are o stimă
de sine foarte scăzută sau care este foarte sărac în ce priveşte încrederea în sine este bine să
se facă acest lucru (aprofundarea) într-o formulă faţă în faţă (muncă la nivel individual).
Obiectivul unui asemenea interviu este să-i ajute pe oameni să se înţeleagă mai bine prin
intermediul unor întrebări care îi solicită să explice de ce s-au plasat pe ei înşişi într-un anume
punct al fiecărei scale de itemi. Totodată, ei pot fi rugaţi să descrie acele aspecte referitoare la
ei sau la evenimentele pe care le-au trăit, care i-au făcut să răspundă aşa cum au răspuns.
Există desigur şi alte tehnici de explorare şi evaluare a stimei de sine, ni se pune însă
important de reţinut faptul că ele trebuie să fie folosite în complementaritate scopul urmărit
fiind obţinerea unei cât mai corecte evaluări, printr-o cât mai completă explorare.

Îmbunătăţirea (modificarea) stimei de sine:

25
Acest lucru se poate realiza pe mai multe căi; se poate folosi metoda consilierii, se
poate lucra pe conştientizarea la nivelul clientului a experienţelor, deciziilor sale pozitive,
bune; sau poate fi angajată abordarea raţional-emotivă ("rational-emotive therapy") în cazul
în care asistentul social/consilierul de probaţiune are o specializare şi acreditare pentru rolul
de psihoterapeut.
Consilierea: ai ajuta pe cei cu un nivel scăzut al stimei de sine este, în mare măsură, o
problemă de abordare. Ingredientele unei consilieri de succes trebuie să includă cele trei
trăsături obligatorii formulate de Carl Rogers cu referire la consilierea şi psihoterapia
eficientă:
a) consilierul trebuie să-i apară autentic, firesc, sincer individului pe care încearcă să-l ajute,
b) consilierul trebuie să exprime căldură şi respect, o perspectivă pozitivă faţă de client,
c) consilierul să exprime un grad anume de empatie pentru/faţă de client şi să încerce să
vadă lucrurile din punctul de vedere al acestuia sau al acesteia.
Ceea ce este însă foarte important de reţinut este faptul că la fiecare din aceste cerinţe
consilierul e bine să răspundă într-o manieră realistă, fără exagerări. Ceea ce rezultă trebuie să
fie un mesaj pozitiv transmis clientului cu privire la el însuşi, asta cu atât mai mult cu cât din
multe alte surse acesta a primit (mai primeşte?!) numai mesaje negative.
Prin urmare, chiar dacă cercetările făcute în această arie problematică nu aduc prea
multe dovezi din care să rezulte că modificarea (=creşterea) stimei de sine duce automat la
schimbarea comportamentului infracţional, există totuşi, indici după care schimbarea stimei
de sine contribuie la îmbunătăţirea imaginii de sine, care, la rândul ei, contribuie la reducerea
riscului unui comportament infracţional.

C. Deprinderi sociale:
Lista de îndemânări sociale:
A. - A privi oamenii în faţă.
- A fi privit de o mulţime de oameni.
- A zâmbi oamenilor. îndrumări de
- A privi cu furie (a o arăta) când o simţi. comunicare
- A şti ce simt ceilalţi oameni. non-verbală
- A sta aproape de alţi oameni.
- A ascunde dezamăgirea.

B. - A întâlni un grup de oameni care deja stau de vorbă.


- A avea de spus oamenilor cine eşti.
- A intra într-o încăpere plină de oameni.
26
- A fi intervievat. întălniri verbale
- A porni o conversaţie cu un străin/necunoscut.
- A duce mesaje.
- A spune ce vreau să spun.
- A înţelege ce spun alţi oameni.
- A răspunde la/a pune întrebări.

C. - A face apel la argumente.


- A face o plângere.
- A refuza să faci ceva.
- A cere scuze.
- A da cuiva ştiri rele. presiuni/conflicte
- A lăuda pe cineva.
- A răspunde la laudă.
- A cere ajutorul.

1. sunt bun aici 2. nu sunt rău aici 3. nu sunt foarte bun aici
4. sunt rău/deficitar aici

Educarea acestor deprinderi este solicitată de faptul că un comportament infracţional


chiar dacă este generat sau îşi are punctul iniţial undeva în interiorul procesului de gândire al
infractorului, virtual fără referiri exterioare, are loc în mod cert într-un context social; el este
rezultatul interacţiunii dintre două sau mai multe persoane.
În 1984 Priestleey şi alţii au realizat un studiu pe o populaţie de 250 de deţinuţi din
trei închisori din Anglia. Aceste persoane au fost rugate să înşire principalele probleme cu
care ei credeau că se vor confrunta după eliberarea din închisoare. 37,2% dintre subiecţi
(bărbaţi adulţi) au precizat: "oamenii" şi "a avea de-a face cu alţii" drept problemele majore.
În multe dintre celelalte probleme menţionate (familiare, maritale, interacţiuni cu poliţia) se
regăsesc elemente ce trimit la deprinderile sociale ale persoanei.
Tot studiile făcute în acest domeniu au indicat că deprinderile sociale abordate, cu
precădere, în încercarea de a îmbunătăţi comportamentul social al infractorilor sunt
următoarele:
1) deprinderi de conversaţie: a pune întrebări, a oferi feedback etc.
2) deprinderea de a susţine un interviu pentru obţinerea unei slujbe: modul de adresare,
contactul vizual, postura etc.
3) a sta de vorbă, a relaţiona cu sexul opus (foarte relevant mai ales în cazul celor care comit
aşa numitele infracţiuni sexuale); comunicare non-verbală, postură, zâmbet etc.
4) interacţiuni în familie şi conflicte cu părinţii în cazul minorilor şi al tinerilor se referă mai
ales la relaţionarea cu figuri/persoane ce reprezintă autoritatea. Ex. programe de educare

27
a deprinderilor de negociere organizate cu cei pentru perechi de adolescenţi şi părinţi
(mamă-fiică, tată-fiu). În general, în toate programele de educare şi dezvoltare a
deprinderilor sociale sunt urmaţi patru paşi de bază: instruirea (informare, oferire de
cunoştinţe), modularea, jocul de rol, feedback-ul.
5) preluarea unei perspective diferite de cea proprie: e evidenţiată aici legătura dintre
infracţiunile şi egoism/egocentrism-ul celor ce au asemenea conduite. În acest caz este
semnificativ studiul realizat de Chandler (1973). Acesta arată că nu se poate demonstra că
egocentrismul este cauza comportamentului infracţional, dar că prin programe ce permit
explorarea perspectivei altuia/celuilalt, prin jocul de rol, deprinderile sociale se
îmbunătăţesc iar probabilitatea recidivei scade.
6) A rezista presiunii de a consuma alcool: pentru cei dependenţi de alcool a încălca legea
devine o parte din stilul de viaţă; de aceea se consideră că orice formă de asistenţă ce
ajută individul să controleze consumul de alcool, poate fi în acelaşi timp un ajutor pentru
a evita să mai încalce legea.
7) Autocontrolul în prevenirea manifestărilor violente: unele violenţe pot fi, de pildă,
produsul unor sentimente necontrolate ori al unor convingeri iraţionale, aşa cum, pentru
alţii, violenţa e continuarea conversaţiei în alt sens.
Din punctul de vedere al educării deprinderilor sociale, actul violent poate fi evitat ajutându-l
pe client să descopere căi alternative de a gândi, de a considera ceva sau pe cineva, fapt ce-l
va ajuta să abordeze situaţia fără a face apel la violenţa fizică sau chiar la cea de limbaj.
Aceasta se numeşte educarea şi antrenarea asertivităţii; aici incluzându-se, de pildă
managementul furiei.
O altă variantă de educare a deprinderilor sociale pe această dimensiune este şi cea în
care activităţile desfăşurate urmăresc să-i ajute pe cei cu pro-pensiune pentru violenţă să
înveţe alternative pro-sociale la reacţiile lor abuzive şi distinctive (Structural Learning
Therapy).

Observaţie:
Metoda educării deprinderilor sociale nu este destinată pentru a fi folosită în condiţii
de muncă cu grupul. Ea trebuie aplicată conform dificultăţilor şi nevoilor specifice ale
indivizilor consideraţi ca individualităţi. De aceea, pentru a folosi în intervenţia socială
această metodă, este potrivit să se înceapă, simplu, cu evaluarea deprinderilor deficitare. Se
poate folosi în acest sens lista deprinderilor sociale, clientul fiind rugat să bifeze pe cea (cele)
28
care ridică probleme; această listă poate fi şi punctul de pornire pentru unul sau mai multe
interviuri de evaluare a fiecăreia dintre dificultăţile identificate de client.

II.
Desigur cursul de faţă nu poate epuiza lista trăsăturilor psihosociale cu risc
criminogen, şi deci nu poate să ofere toate informaţiile necesare unui asistent social sau unei
consilier de probaţiune în munca cu cei ce au încălcat legea. Pentru a avea însă o imagine de
ansamblu a direcţiilor de acţiune şi a potenţialului metodologic al intervenţiei, vom prezenta,
în încheiere, câteva modalităţi de analiză a infracţiunii, şi totodată, tehnici de explorare a
comportamentului infracţional propriu-zis.
Tehnica celor cinci "C" sau a celor cinci întrebări - este utilizată în primul rând,
pentru explorarea şi analiza infracţiunii. Cele cinci întrebări sunt: 1. Cine? 2.Ce? 3. Când? 4.
Unde? 5. De ce? şi * Cum? Această tehnică presupune analiza unei infracţiuni sau a unor
infracţiuni recente pentru a vedea ce se poate învăţa în urma unui atare demers analitic. Se
are în vedere, că în acest fel se produce un spor de informaţii şi că, clienţii sunt încurajaţi să
se gândească la propriul lor comportament şi la cum poate fi el modificat. Această idee, din
urmă, reprezintă şi scopul final al aplicării acestei tehnici. Răspunsurile la cele cinci întrebări
cât şi la întrebările suplimentare, ce sunt permise, pot să fie înregistrate pe o planşă sau pe o
tablă. Tehnica poate fi folosită şi în cadrul metodei casework-ului şi a celei de grup, ultim caz
în care membrii grupului vor fi împărţiţi în subgrupe de câte doi. Indiferent de contextul
relaţional, analiza va trebui repetată pentru mai multe infracţiuni; scopul este de a verifica
dacă există un model de bază al conduitei, sau un set comun de factori pentru acţiunile
infracţionale.
Şi alte tehnici sunt folosite tot pentru analiza şi explorarea infracţiunii, dar sub
aspectul, pe de o parte a evidenţierii gravităţii infracţiunii prin prisma clientului, iar pe de altă
parte prin prisma motivaţiei pentru schimbare.
Gravitatea infracţiunii:
Clienţii sunt rugaţi individual sau în grup, să facă o listă a infracţiunilor comise,
ordonate/ierarhizate în funcţie de gravitatea lor. Consilierul de probaţiune va urmări prin acest
exerciţiu să releve, de pildă, valorile de bază ale clienţilor, sau cum este valorizată violenţa
sau pe ce poziţia este văzută, din punct de vedere al gravităţii o infracţiune sexuală (viol,
perversiuni etc.) sau dacă victimele sunt mai degrabă persoane fizice sau instituţii etc. Tot
el/ea va desfăşura pe tablă această listă de infracţiuni rugându-i pe el (dacă ei formează un

29
grup) să selecteze patru infracţiuni pe care ei le consideră cele mai grave şi tot patru pe care
le consideră cele mai "uşoare" din întreaga listă. Combinarea alegerilor va produce în final,
trei sub-liste cu cele mai grave, mediu şi respectiv cele mai puţin grave infracţiuni. Se discută
apoi diferenţele dintre ierarhiile individuale şi dintre acestea şi percepţia grupului.
Calculul costurilor: se utilizează mai ales în cazul infractorilor cu infracţiuni la
adresa proprietăţii. Clienţilor li se propune să facă un inventar, pe trei coloane în care să
înregistreze:
1. prima coloană: suma de bani furată şi banii încasaţi în urma vânzării bunurilor furate, sau
valoarea bunurilor furate;
2. a doua coloană: pedepsele primite pentru infracţiunilor comise şi timpul petrecut pentru
ispăşirea pedepsei în instituţiile cu o atare destinaţie (inclusiv spital-penitenciar);
3. a treia coloană: consecinţele mai puţin tangibile dar uneori mai grave.
La sfârşit se face un bilanţ (câştiguri-pierderi) şi se analizează cât mai aprofundat.
Măsurarea motivaţiei pentru schimbare: ea este extrem de importantă pentru
munca asistentului social şi a consilierului de probaţiune.
a) "Analiza câmpului forţei" - clienţii sunt rugaţi să formeze două grupuri egale ca mărime.
Primul grup este rugat să discute şi apoi să cadă de acord asupra a zece motive, cele mai
atractive la care ei se pot gândi, care să facă să merite implicarea în comiterea unei
infracţiuni. Grupul numărul 2. este rugat să facă acelaşi lucru dar cu privire la 10 motive,
cele mai interesante pentru care cineva să nu dorească să se implice în comiterea unei
infracţiuni. Se pot folosi două coloane pentru a înregistra motivele, consilierul sau
asistentul social le va scrie pe tablă, alăturat. Fiecare listă/coloană şi fiecare item din
cadrul ei: - se discută şi - clienţii sunt rugaţi să dea scoruri de la unu până la cinci (1-5)
fiecăruia dintre itemi; unde unul înseamnă că motivul nu este considerat unul foarte
convingător şi cinci, când este considerat; iar 2,3,4 fiind scoruri intermediare între cele
două extreme. Adunând scorurile pentru fiecare listă rezultă, în final, două totaluri, unul
în favoarea, celălalt împotriva comiterii infracţiunii. Diferenţa dintre scoruri va fi şi ea
analizată.
b) Aspectele de nuanţă ale motivaţiei pot totuşi scăpa unei asemenea modalităţi de evaluare
şi o analiză, de aceea se utilizează şi interviul. Un asemenea interviu cu întrebări de
subtilitate se va concentra asupra avantajelor pe care clienţii le percepe în cazul
continuării conduitei infracţional respectiv în cazul în care ar renunţa la ea. Infractorii
"profesionişti" este probabil să facă un calcul raţional în această chestiune. Cei mai tineri
30
sau mai puţin reflexivi, vor avea nevoie de asistare pentru a evalua calitatea argumentelor
pro şi contra. Cel care realizează interviul trebuie să reliefeze mai întâi, natura
recompenselor sau a satisfacţiilor care provin din comiterea de infracţiuni. Acestea vor
varia în acord cu natura infracţiunii, şi cu caracteristicile infractorului. Când aceste
recompense nu pot fi identificate de client, comportamentul părând inexplicabil, o
întrebare directă de genul "Doreşti să continui acest comportament?" poate fi singura
tactică. Odată formate anumite impresii despre recompensele aduse şi presupuse de
infracţiune, aşa cum ele sunt văzute sau percepute de client, următoarea încercare a celui
care realizează interviul va fi o estimare a costurilor renunţării la comportamentul
infracţional. Această estimare poate include pierderea stimei de sine; pierdrea ocaziilor
de a sta cu prietenii, absenţa excitantelor într-o existenţă marcată de rutină. Oricare ar fi
aceste costuri ele trebuie bine cântărite şi confruntate cu motivele pentru a nu mai încălca
legea. Desigur, această ecuaţie a motivaţiei este problematică, dar un asemenea interviu
de evaluare va trebui să ne ajute să-l putem include pe client într-una din următoarele
categorii:
- motivat pentru schimbare,
- incert,
- nemotivat/lipsit de motivaţie pentru schimbare.
Clienţii incluşi în primele două categorii pot fi imediat invitaţi să urmeze programe ce
vizează conduita lor infracţională; pe când cei din a treia categorie sunt avuţi în vedere doar
dacă prezenţa lor nu e probabil să afecteze eficienţa muncii sociale cu ceilalţi membrii ai
grupului.

Modelul "problem-solving"
(faze şi activităţi ale procesului de rezolvare a problemelor)
31
S. Poledna,
adaptare după Compton şi Galawary

I. FAZA DE CONTACT:

1. Identificarea şi definirea problemei clientului:


A. Problema aşa cum o vede sistemul client,
B. Problema aşa cum este ea definită de sistemele semnificative cu care sistemul client se
află în interacţiune (familie, şcoală, comunitate etc.),
C. Problema aşa cum este ea văzută de asistenul social/consilierul de probaţiune.
2. Identificarea obiectivului:
A. Cum este văzută sau dorită rezolvarea problemei de către client?
A1. obiective pe termen scurt,
A2. obiective pe termen lung.
B. De ce anume crede că este nevoie sistemul client, pentru ca problema lui/ei să se
rezolve?
C. Ce anume caută sau aşteaptă sistemul client de la serviciul de probaţiune/de la
instituţie/organizaţii în general în sensul soluţionării problemei sale?
D. Care sunt obiectivele asistentului social/consilierului de probaţiune?
E. Ce crede asistentul social că poate şi/sau trebuie să ofere clientului
serviciul/organizaţia/instituţia pentru a rezolva problema?
3. Contractul preliminar:
A. Clarificarea conţinutului şi graniţelor serviciului de oferit,
B. Dezvăluirea naturii muncii sociale ce urmează a se realiza prin cooperarea dintre
client şi asistentul social,
C. Formularea unui contract care în contiuare să permită exploatarea şi inventarierea
situaţiei-problemă astfel încât:
- clientului să-i fie confirmate drepturile, aşteptările, autonomia,
- şi asistentului social să-i fie garantat dreptul de a interveni.

4. Exploatarea şi investigarea sistemului client:


A. Motivaţia (disconfortul, speranţa),
32
B. Capacităţile, competenţele,
C. Oportunităţile.

II. FAZA DE CONTRACT:

5. Inventarierea şi evaluarea situaţiei-problemă:


A. Dacă şi cum se leagă de nevoile clientului problemele identificate?
B. Analiza situaţiei pentru a identifica factorii cei mai importanţi ce operează în
respectiva situaţie.
C. Luarea în considerare a factorilor responsabili de menţinerea nevoi(lor), lipsurilor,
dificultăţilor.
D. Identificarea factorilor mai neuraligici, definirea legăturii dintre ei şi selectarea acelor
factori asupra cărora se poate lucra.
E. Identificarea resurselor/părţilor puternice/motivaţiilor la îndemână pentru soluţionarea
problemei.
F. Organizarea faptelor prin stabilirea conexiunilor dintre idei, cunoştinţe şi experienţe.

6. Formularea planului de acţiune (ghid reciproc agreat pentru intervenţie):


A. Considerarea şi stabilirea unui scop fezabil.
B. Luarea în considerare a alternativelor, costurilor posibile şi a rezultatelor posibile.
C. Determinarea unei modalităţi corespunzătoare de livrare a serviciului social.
D. Concentrarea pe eforturile de schimbare.
E. Rolul asistentului social/consilierului de probaţiune.
F. Considerarea forţelor interioare şi exterioare ale sistemului client, forţe ce pot
împieta/afecta planul de acţiune.
G. Considerarea cunoştinţelor, deprinderilor asistentului social şi a timpului necesar
pentru aplicarea planului.

7. Prognoza: câtă încredere are asistentul social în succesul planului de acţiune?

III. FAZA DE ACŢIUNE:


8. Aplicarea în realitate a planului:
33
A. Specificarea punctelor investiţiei sociale şi inventarul sarcinilor asistentului social şi
ale clientului.
B. Resursele şi serviciile ce vor fi folosite.
C. Metodele prin care se va face acest lucru.
D. Cine ce face (concret) şi când.
9. Încheierea:
A. Evaluarea împreună cu sistemul client a modului şi a gradului în care sarcinile s-au
realizat.
B. Asistentul social îl ajută pe client să facă faţă încheierii relaţiei profesionale şi
dezangajării din aceasta.
C. Precizarea şi menţinerea câştigurilor obţinute prin relaţionare şi intervenţie.
10. Evaluarea:
A. Este un proces continuu.
B. Se precizează ce s-a realizat din ce s-a propus.
C. Ce metode s-au utilizat adecvat şi cu câtă eficienţă.

34