Prof. dr.

Cristina Raica

TESTAMENT

de Tudor Arghezi

Tudor Arghezi, pe numele său adevărat Ion Nae Theodorescu ( 21 mai 1880, Bucureşti –
14 iulie 1967, Bucureşti) a fost un scriitor român (poet, prozator, jurnalist) cunoscut pentru
contribuţia sa la dezvoltarea lirii româneşti sub influenţa baudelairianismului. Arghezi este un vârf
al modernismului interbelic prin temperamentul artistic de substanţă, prin forţa de expresie şi
estetica novatoare, opera lui constituind o revoluţie literară formală.

Modernismul reprezintă un curent în arta şi literatura secolului al XX-lea, caracterizat prin

negarea tradiţiei şi impunerea unor noi principii de creaţie. Astfel, modernismul înglobează curente
artistice novatoare, cum ar fi: simbolismul, expresionismul, dadaismul, suprarealismul. Anul de
naştere al liricii moderne se consideră a fi 1857 (începutul secolului al XIX-lea), când poetul
francez Charles Baudelaire publica volumul Florile răului.

Trăsături: preocuparea pentru o poezie de cunoaştere, poemele devenind o modalitate de

contemplare a lumii, se face apel la funcţia simbolică a limbajului, se impune estetica urâtului,
apar metafore surprinzătoare, revelatorii, se cultivă principiul disonanţei, se observă
intelectualizarea emoţiei, dezumanizarea, metamorfoza, poeţii modernişti sunt indiferenţi la gustul
publicului comun, iar noul limbaj se caracterizează prin preferinţa pentru versul alb şi tehnica
ingambamentului.

Poezia Testament, situată în fruntea volumului de debut, Cuvinte potrivite (1927), reflectă
lirismul subiectiv şi constituie, poate, cea mai cunoscută şi elocventă artă poetică din lirica
românească. Arta poetică defineşte un ansamblu de trăsături care compun concepţia artistică a
unui scriitor despre lume şi viaţă, Univers, condiţia omului în lume, precum şi viziunea despre
menirea artistului şi rolul creaţiei sale.

Modernismul poeziei Testament este argumentat prin structura compoziţională, cele şase
strofe inegale se constituie în secvenţe lirice ideatice, în care poetul îşi exprimă în mod direct
concepţia despre cuvânt, poezie şi creaţie artistică, accentuând condiţia artistului în lume, idei
ce înscriu poezia în specia artă poetică.

În sens conotativ, titlul este sugestiv prin ideea funadamentală a poeziei, aceea a relaţiei
spirituale dintre generaţii şi a responsabilităţii urmaşilor faţă de mesajul primit de la străbuni. În
sens denotativ, titlul ilustrează faptul că poezia este un „act oficial” întocmit de poet, prin care
lasă moştenire urmaşilor, averea sa, opera literară: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât
un nume adunat pe-o carte.”
 Tema este modernă şi exprimă concepţia despre artă a lui Arghezi, definind programatic
întreaga sa operă lirică, în care cuvântul este atotputernic, stăpân absolut al Universului, iar creaţia
literară este rodul harului divin şi al trudei.

Incipitul atestă lirismul subiectiv, fiind reprezentat de adresarea directă prin forma
negativă a verbului la persoana a doua singular, având rolul de a accentua valoarea deosebită
a moştenirii, opera literară, bunul cel mai de preţ al poetului, pe care acesta o lasă prin testament
viitorimii: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte.” Prima
strofă continuă cu ideea că produsul literar se fundamentează pe acumularea spirituală moştenită
„de la străbunii mei” şi realizată cu mult efort şi în mod evolutiv: „Prin râpi şi gropi adânci,/ Suite
de bătrânii mei pe brânci”. Preluarea tradiţiei străvechi şi a operei înfăptuite de strămoşi constituie
o treaptă în progresul spiritual al omenirii, simbolizată prin vocativul „fiule”, o adresare directă,
care dă poeziei un ton familiar, intim, ce apropie afectiv predecesorii de viitorime: „Şi care, tânăr,
să le urci te-aşteaptă,/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă”.

În următoarea secvenţă, ca mesager al trudei şi durerii străbunilor, poetul aşază „cartea”

la căpătâiul civilizaţiei omeneşti, cu îndemnul, adresat direct printr-un imperativ, de a respecta
acest bun spiritual şi a-l duce spre progres, asemuind opera cu Biblia: „Aşaz-o cu credinţă căpătâi,/
Ea e hrisovul vostru cel dintâi”.

Evoluţia spirituală este simbolizată prin instrumentele proprii muncii fizice, „sapa” şi
„brazda”, omenirea progresând către o activitate intelectuală, „condei”, „călimară”: „Ca să
schimbăm acum, întâia oară,/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară”.

Limbajul poetic îşi are originea în vorbirea bătrânilor, în limba populară, „Din graiul lor
cu-ndemnuri potrivite”, filon emoţional din care poetul a „ivit cuvinte potrivite”, mărturisire de
credinţă căreia îi rămâne devotat întreaga viaţă.

Din perspectivă modernă, inovaţia stilistică se concretizează prin valorificarea estetică a

cuvintelor, cărora le dă o nouă semnificaţie, întrucât cuvântul este, în viziune argheziană,
atotputernic: „Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane./ Făcui din zdrenţe muguri şi coroane,/ Veninul
strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere.” Versurile definesc totodată
şi estetica urâtului prin relaţiile de opoziţie ale sintagmelor poetice: „zdrenţe/ muguri şi coroane”;
„venin/ miere”.

Cuvântul arghezian este omnipotent, el poate să mângâie sau să pedepsească, să aline

sau să ocrotească: „Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să mă înjure”.
Cuvântul arghezian are filon divin, este dat de la Dumnezeu, eul liric făcând trimitere la Biblie,
unde se spune că „la-nceput a fost cuvântul”, iar generaţiile viitoare au datoria de a-l păstra şi a-l
înălţa.

Menirea poetului este aceea de a ilustra în poezia sa, metaforizată prin „vioară”, durerile
neamului românesc, imaginea grotească a stăpânului jucând „ca un ţap înjunghiat”, fiind subliniată
de ideea biciului răbdat întors în cuvinte, ca simbol al izbăvirii şi pedepsirii celor ce au provocat
suferinţele. Limba poetică în care sunt exprimate aceste idei este surprinzătoare prin inovaţie
stilistică, Arghezi aducând în literatura română estetica urâtului, o nouă manieră literară de a
exprima frumosul, dând cuvintelor o nouă valoare: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am
frumuseţi şi preţuri noi”. Tudor Arghezi consideră poezia o domniţă răsfăţată, aleasă, plină de
sensibilitate şi de nobleţe spirituală: „Întinsă leneşă pe canapea/ Domniţa suferă în cartea mea”.

Ultima strofă defineşte opera literară ca uniune armonioasă între har/ talent/ inspiraţie
„slovă de foc” şi trudă/ efort „slovă făurită”, condiţie imuabilă a cuvântului scris şi „trimis în
lume”.

Poetul se consideră robul cititorului, care este „Domnul”, el creează o operă care să fie
citită de urmaşi, e cel care trudeşte din greu pentru a convinge cititorul să fie conştient şi
responsabil de îndatorirea ce-i revine în evoluţia civilizaţiei spirituale a omenirii: „Robul a scris-
o/ Domnul o citeşte”.

Finalul poeziei accentuează ideea că opera literară este rodul tradiţiei strămoşeşti, pe
care poetul, la rândul său, o lasă moştenire urmaşilor, aşa cum şi el a preluat-o şi a înfrumuseţat-
o, a îmbogăţit-o, a înălţat-o spiritual: „Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei”.

Metafora „carte” este, ca element de recurenţă, un laitmotiv care generează câmpul

lexical al sensului operă/poezie: „carte”, „hrisov”, „cuvinte potrivite”, „versuri”, „icoane”,
„muguri”, „coroane”, „Dumnezeu de piatră”, „biciul răbdat”, „ciorchini de negi”, „oacara”, „slova
de foc şi slova făurită”. Epitetele se disting prin inovaţie, alăturarea determinantului fiind
surprinzătoare: „dulcea lui putere”, „durere surdă şi amară”, „torcând uşure”.

Expresivitatea poemului este realizată, la nivel morfosintactic, prin topica inversată şi

formele verbale la persoana întâi, alternând singularul cu pluralul şi prin folosirea timpului
trecut al verbelor. Verbele aflate la prezentul gnomic permanentizează activitatea creatoare şi
responsabilitatea pe care o au generaţiile, care se succed ca moştenitori în evoluţia spirituală a
omenirii, prin creaţia artistică, idee care argumentează caracterul testamentar, programatic al
poeziei.

Registrele stilistice îmbină în manieră modernă, limbajul popular cu accepţia

cuvintelor ce definesc estetica urâtului, ceea ce conferă poemului originalitate.

Prozodia modernă este susţinută de versurile cu metrică şi ritm variabile, de lexicul

abrupt, colţuros, în concordanţă cu asprimea ideilor transmise. „Poezia e însăşi viaţa, e umbra şi
lumina care catifelează natura şi dă omului senzaţia că trăieşte cu planeta lui în cer. Pretutindeni
în toate este poezie, ca şi cum omul şi-ar purta capul cuprins într-o aureolă de icoane”. (Tudor
Arghezi)