TUDOR

TEODORESCU-BRANIŞTE

PRINŢUL

ROMAN

CU UN STUDIU INTRODUCTIV DE VALERIU RAPEANU

EDITURA EMINESCU
Coperta colecţiei: Damian Petrescu
Ilustraţia de pe copertă: Gheorghe Marinescu

1984
BUCUREŞTI, PIAŢA SCÂNTEII 1

Ediţiile romanului Prinţul:

Tudor Teodorescu-Branişte, Prinţul, Editura Socec & Co S.A.R.,
Bucureşti [1944], 293 p.

Tudor Teodorescu-Branişte. Prinţul, cu o prefaţă de Radu Popescu,

Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961, 327 p.

Tudor Teodorescu-Branişte, Prinţul cu o prefaţă de Radu Popescu,

Editura pentru literatură, 1965, 316 p.

Textul de faţă este reprodus după:

Tudor Teodorescu-Branişte, Prinţul
Editura pentru literatură, 1965.
 TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE
SCRIITORUL

Pe ultima copertă a plachetei sale Oameni şi cărţi, apărută

în anul 1922 la Editura „Socec”, Tudor Teodorescu-Branişte
anunţa că viitorul său volum avea să se intituleze: Al.
Vlahuţă, omul şi scriitorul. Trebuia să fie cea de a treia carte a
tânărului nuvelist, recenzent şi ziarist în vârstă de 23 de ani,
şi urma să fie tipărită de Editura „Cultura Naţională”. Pe
Alexandru Vlahuţă, Tudor Teodorescu-Branişte îl întâlnise la
Bârlad, unde amândoi se aflau aduşi de vitregia refugiului
din timpul primului război mondial. Cartea anunţată a
rămas doar în stadiul intenţiilor. Patru decenii mai târziu,
când a apărut o „compactă ediţie în trei volume” din opera lui
Alexandru Vlahuţă, memoria afectivă a lui Tudor Teodorescu-
Branişte se declanşează făcându-l să coboare pe „scara vieţii”
către anii când din negurile unui război ce părea să se
eternizeze se desprindea momentul în care îl vede prima dată
pe Vlahuţă: „Într-o zi un bârlădean mi-a spus: – A sosit
Vlahuţă! Am primit vestea cu emoţie. Fiecare generaţie îşi are
zeii şi semizeii ei. La cei 18 ani ai mei de-atunci, Vlahuţă era
scriitorul cel mai apropiat de sufletul nostru. Pentru ceilalţi
aveam un simţământ de admiraţie. Pe Vlahuţă însă – îl
admiram şi-l iubeam. El ne deschisese drumul către marea
poezie a lui Eminescu. El se bucurase de prietenia lui
Eminescu şi a lui Caragiale.” Îi părea şi lui un om bătrân,
aşa cum şi-l amintesc mai toţi cei ce l-au cunoscut în această
perioadă: „scund de stat şi lat în spete, cu căciula înfundată
pe urechi, cu gulerul ridicat, cu mustaţa stufoasă pe oală,
sprijinindu-se într-un băţ gros, avea înfăţişarea unui răzeş
moldovean din vremea veche”.
 Îl va cunoaşte pe Alexandru Vlahuţă un an mai târziu, la
Bucureşti, când în urma unui articol despre momentul
bârlădean maestrul îl va invita acasă pe tânărul său admi-
rator. Întâlnirea lor a făcut ca entuziasmul juvenil faţă de om
şi operă să se convertească în proiectul unei cărţi pe care
viitoarea publicisticii de fiecare zi nu i-a mai dat răgazul să o
scrie. Episodul contribuie însă la explicarea acelui curent de
respectuoasă adeziune sufletească faţă de personalitatea
unuia din cei care marcaseră o epocă a literaturii şi a
sensibilităţii publice româneşti.
Era mai înainte de toate – aşa cum arăta şi Tudor
Teodorescu-Branişte – legitima dorinţă a tineretului de a
cunoaşte pe ultimul reprezentant al „marii generaţii”,
generaţia lui Eminescu şi Caragiale. Prietenia acestora cu
Vlahuţă se înscrisese în istoria sentimentală care nu o dată
se confunda cu cea literară a vieţii spirituale din ultimele
două decenii ale veacului trecut şi de la începutul secolului
nostru. În anii războiului, la Iaşi, Delavrancea cădea doborât
de durerea unei înfrângeri în care nu vroia să creadă, lipsit
de speranţa unei victorii ce nu mai părea posibilă, o zi mai
târziu în Bucureştiul ocupat George Coşbuc închidea şi el
ochii secătuiţi de tragedia familiei sale căreia îi urmase cea a
ţării, iar când capitala va fi eliberată, Ioan Slavici începea
rătăcirile sale prin labirintul celular al Văcăreştilor plătind
greşeala de a nu fi fost alături de cei din mijlocul cărora
pornise.
Vlahuţă rămăsese singur, dacă îl exceptăm pe Alexandru
Macedonski cel de care îl despărţea totul. Şi acum, la
sfârşitul vieţii, autorul „Nopţilor” va întreţine cu aceeaşi
superbă şi donquijotescă dăruire iluzia în triumful imediat şi
necondiţionat al poeziei. Spre Alexandru Vlahuţă veneau
bineînţeles tineri precum Vasile Voiculescu, Victor Ion Popa,
Nichifor Crainic, Cezar Petrescu care nu manifestau doar
dorinţa juvenilă de a întâlni pe ultimul reprezentant al
„marilor clasici”, ci receptaseră – aşa cum ne atestă primele
lor volume – perspectivele sale de înţelegere a lumii,
modalităţile lui de a tălmăci în versuri sau proză o acută
privire morală şi chiar moralizatoare asupra vieţii.
Tudor Teodorescu-Branişte reprezintă un caz ciudat al
prozei noastre postbelice: nici istoriile literaturii şi nici
cronicile dedicate scrierilor sale nu au stabilit o punte între
literatura sa de început şi proza lui Alexandru Vlahuţă.
Această filiaţie este reală. Paginile de proză ale tinereţii lui
Tudor Teodorescu-Branişte reiau practic toate motivele
fundamentale ale literaturii înaintaşului pentru care avea nu
numai un respect ce izvora din situaţia sa Literară. Structura
lor sufletească şi artistică era asemănătoare şi nu o dată
identică. Şovăiri, volum care, reamintim, a apărut în 1922
sub semnătura Andrei Branişte1 – vădeşte indubitabil un
mod vlahuţian de a percepe „durerile lumii”, aceeaşi lungime
de undă în receptarea suferinţelor, a vexaţiunilor sociale, a
poverilor ce torturau conştiinţa în urma unei fapte amorale.
Ca şi la Vlahuţă, perspectiva este dominant sentimentală,
scriitorul trăind sufleteşte dramele, frământările şi chinurile

1 Aşa cum mărturiseşte în confesiunile sale – din păcate neîncheiate şi

fragmentare – Tudor Teodorescu-Branişte a folosit la începutul activităţii
sale literare (fie în paginile presei, fie chiar atunci când şi-a strâns în
volum producţiile sale literare) pseudonimul Andrei Branişte: „Prin
octombrie 1915, am trimis ceva la Rampa, un bun ziar de teatru şi de
literatură. Mi-am luat pseudonimul Andrei Branişte, folosind titlul unei
piese a lui Marin Simionescu-Râmniceanu, care se jucase de curând la
Teatrul Naţional”. (Tudor Teodorescu-Branişte: Scara vieţii, Editura
Eminescu, 1976, ediţie îngrijită de C. Darie.) Volumul cuprinde paginile
unei proiectate cărţi de memorialistică, cărora editorul le-a adăugat
interviuri cu caracter autobiografic şi portrete publicate mai ales în
ultimii ani ai vieţii. Tudor Teodorescu-Branişte avea să lucreze între anii
1923–1926 ca secretar al editurii „Cultura Naţională” la conducerea
căreia se aflau atunci Vasile Pârvan şi Marin Simionescu-Râmniceanu.
Despre ultimul va scrie un remarcabil portret, străbătut de respect
nedisimulat faţă de personalitatea acestui distins estetician şi om de
cultură. Cu acest prilej, împărtăşeşte şi câteva amintiri despre Caragiale
pe care le deţinea de la Marin Simionescu-Râmniceanu. Precizăm că
piesa lui Marin Simionescu-Râmniceanu Andrei Branişte se subintitula
„episod dramatic în trei acte” şi a fost jucată la Teatrul Naţional din
Bucureşti în stagiunea de iarnă 1914.
victimei: fie că e vorba de cazul de conştiinţă al
intelectualului onest silit să renunţe la convingerile sale în
faţa prăpastiei pe care calea consecvenţei şi a adevărului o
deschidea înaintea lui şi a familiei, fie că e vorba de
nenorocirile ce se abat în cascadă asupra unei femei. De fapt,
toate nuvelele şi schiţele sale sunt dominate de realitatea sau
iminenţa tragediei. Chiar când aparenţele stau sub zodia
fericirii, a reuşitelor pe plan social sau al vieţii de familie,
personajele nuvelelor sale sunt torturate de sfâşieri sufleteşti
ce nu se văd, de nepotriviri ce atestă un echilibru fragil care
se rupe la prima încercare. Nu numai consonanţa cu această
viziune asupra lumii dominată de spectrul nefericirii, al
durerilor înăbuşite, al vieţilor măcinate din pricina regretului
neîmplinirilor ne trimit către proza lui Alexandru Vlahuţă ci,
în egală măsură, modul în care aceste drame sunt convertite
literar: o participare evidentă, nedisimulată de un efort de
obiectivare, o simpatie deschisă faţă de victime, de cei aflaţi
în suferinţă şi un dispreţ net faţă de cei ce se situau în
categoria opusă – profitorii indiferent de gradul imoralităţii şi
insensibilităţii lor. Şi o tardivă influenţă a şcolii literare de la
Contemporanul poate fi detectată: adeziunea sufletească fără
nici o fisură la soarta dezmoşteniţilor, a celor cu statut de
iremediabile victime sociale, de la muncitorii şantierelor, la
lumea în care mizeria materială şi promiscuitatea morală îşi
dădeau mâna, aceea a prostituatelor şi a vânzătorilor din
imundele prăvălii ale cartierelor periferice, într-un interviu
din 1967. Tudor Teodorescu-Branişte îşi situa cele două
volume de nuvele şi schiţe Suflet de femeie şi Şovăiri sub
semnul influenţei naturalismului, a lecturilor din literatura
franceză, cea mai răspândită la noi în primele două decenii
ale secolului. „Ca foarte mulţi dintre începătorii de atunci,
mă aflam sub influenţa realismului şi a naturalismului
francez. Flaubert şi Maupassant, dar mai ales Zola şi Octave
Mirbeau erau idolii noştri. În primele două volume de nuvele,
pe care le-am publicat prin 1922 şi chiar mai târziu, am
plătit şi eu un tribut greu naturalismului. După aceea am
renunţat la trăsăturile îngroşate ale acestei şcoli,
menţinându-mă în limitele unui realism cumpănit.” Nu
numai Teodorescu-Branişte dar şi scriitori de excepţie, cum
ar fi Mihail Sadoveanu, au avut tendinţa de a se conforma
locurilor comune vehiculate în anumite epoci recente ale
istoriei noastre literare asupra unor curente – naturalism,
semănătorism – considerându-le drept etichete infamante a
căror influenţă trebuia să o recunoască jenaţi şi să arate că
apoi s-au desprins din zona lor de gravitaţie. Bineînţeles, nu
putem pune sub semnul întrebării mărturiile sale privitoare
la aria lecturilor de tinereţe. Compararea lumii scriitorilor
citaţi cu aceea a nuvelelor şi schiţelor sale confirmă în
majoritatea cazurilor aceste corespondenţe. Dar nu aflăm nici
o urmă din obiectivarea naturaliştilor numiţi de autor, nimic
din imperturbabila lor răceală cu care urmăreau maladiile
organismului social, Tudor Teodorescu-Branişte e în mod
funciar un sentimental, nelăsând nici un dubiu asupra
adeziunii sale. Explicaţia o aflăm în deplina consonanţă
dintre om, ziarist şi scriitor. Structura lui sufletească era
astfel construită, încât nu putea trece nepăsător faţă de tot
ceea ce însemna suferinţă, durere, injustiţie. Participarea sa
nu era numai a omului de convingere, ci în egală măsură a
unei firi deosebit de sensibilă, pe care orice abatere de la
norma dreptăţii şi a moralităţii îl ultragia şi îl făcea să
reacţioneze. De aceea numele lui a devenit în presa dintre
cele două războaie sinonim cu al ziaristului democrat2 şi fără

2 Studiul nostru urmăreşte să definească profilul scriitorului. Vom

schiţa câteva repere ale activităţii sale publicistice aşa cum rezultă din
interviurile şi mărturisirile sale cu caracter autobiografic. După
întoarcerea din refugiul moldovean, Tudor Teodorescu-Branişte începe
adevărata sa carieră de ziarist: „În noiembrie 1919, am intrat la Izbânda,
Avântul şi Cuvântul liber, toate trei cotidiene conduse de Constantin
Graur, un strălucit publicist, care mi-a fost maestru şi prieten. De la el
am învăţat meseria. În 1921, când Graur s-a retras de la conducerea
celor trei publicaţii, întreaga redacţie a plecat odată cu el. Constantin
Mille m-a chemat la Adevărul şi Dimineaţa, iar N.D. Cocea la Chemarea.
Am lucrat cu amândoi şi am avut mulţumirea să mă bucur de prietenia
amândurora. Când Mille s-a retras de la direcţia celor două ziare, am
plecat şi eu. Cam tot în acelaşi timp, Chemarea şi-a încetat apariţia.
nici o exagerare s-ar putea spune că a rămas un adevărat
simbol al lui prin consecvenţă prin atitudinea de o
combativitate fără reticenţă şi fără compromis. Angajarea pe
aceste baricade a fost netă iar evoluţia gândirii şi atitudinii
lui nu a cunoscut nici sinuozităţi, nici ezitări şi nici
contradicţii. A crezut cu ardoare în ideea de democraţie şi a
făcut din. slujirea ei raţiunea existenţei sale. În unele articole
a explicat această opţiune încă de când avea douăzeci de ani
ca urmare a revelaţiilor tragice ale primului război mondial.

Cocea a trecut la Aurora, ziar nou, sub direcţia doctorului Nicolae Lupu,
în redacţia căruia şi eu am fost chemat [...] În 1927, Aurora şi-a încetat
apariţia. Atunci am fost chemat la Adevărul şi Dimineaţa, care trecuseră
sub direcţia lui Constantin Graur. În noiembrie 1933, fără a-mi întrerupe
colaborarea la aceste două ziare, am scos Cuvântul liber, seria a treia,
unde am realizat o concentrare aproape a tuturor scriitorilor şi
publiciştilor de stânga [...] revista a fost suprimată în toamna lui 1936
[…] La 15 noiembrie 1936, Constantin Graur, retrăgându-se de la direcţia
Adevărului şi Dimineţii, am preluat conducerea celor două cotidiene
împreună cu Mihail Sadoveanu şi B. Brănişteanu. La 30 decembrie 1937,
cele două ziare au fost interzise din ordinul guvernului. În toamna lui
1939, am încercat o nouă concentrare a forţelor gazetăreşti de stânga,
scoţând Jurnalul, ziar de după-amiază, care a fost însă suprimat şi el
după câteva luni, în vara lui 1940. [...] În timpul războiului şi a ocupaţiei
hitleriste, 1940–1944, n-am lucrat în presă. [...] În octombrie 1944, am
scos Jurnalul de dimineaţă cu colaborarea lui Mihail Sadoveanu, Gala
Galaction, B. Brănişteanu. Perpessicius, Victor Eftimiu etc.” (vezi
Colaborări şi colaboratori, în volumul Scara vieţii, ed. cit, p. 150–153).
Menţionăm că Jurnalul de dimineaţă a apărut până în 10 iulie 1947. Cu
privire la activitatea sa ziaristică a se vedea ampla antologie Cuvântul
liber în apărarea independenţei şi integrităţii României, ediţie îngrijită,
indice analitic, indice de persoane de Ion Ardeleanu, studiu introductiv de
Ion Ardeleanu şi Mircea Muşat, Editura Eminescu, 1982. Din simpla
înşiruire a publicaţiilor unde a lucrat şi pe care le-a condus ca şi din
propriile-i mărturii putem să desprindem o trăsătură definitorie a
prezenţei sale ziaristice şi anume aceea de catalizator al forţelor
democratice, preludând şi urmând experienţa Frontului Popular din
Franţa.
În afara publicaţiilor al căror redactor sau conducător a fost Tudor
Teodorescu-Branişte a colaborat şi la alte reviste de prestigiu precum
Viaţa Românească şi Revista Fundaţiilor regale, mai cu seamă în calitate
de cronicar dramatic.
Citind tot ceea ce a scris, cunoscându-l mai bine de un
deceniu, an nuanţa şi împlini această afirmaţie: primul
război mondial a fost evenimentul care a pus în evidenţă
trăsătura lui sufletească definitorie, ceea ce constituia
substanţa firii lui. Nu era un democrat numai prin convingeri
căpătate din lectura cărţilor, prin receptarea unor influenţe
de natură livrescă sau prin adeziunea şi înregimentarea în
programul unui partid politic. A făcut parte din categoria
acelor ziarişti pentru care democraţia nu era numai un
concept teoretic. Vroia ca principiile ei de bază să guverneze
viaţa noastră publică... să devină o realitate în însăşi
existenţa cotidiană a omului, să-i ofere posibilitatea
exercitării fără nici un fel de constrângere şi fără teamă de
repercusiuni a drepturilor sale fundamentale. Democraţia era
pentru el o noţiune totală, privind nu una sau alta din
direcţiile de manifestare ale vieţii politice; ea reprezenta
forma optimă de realizare a personalităţii umane.
Dar Tudor Teodorescu-Branişte a fost ziaristul lucid care a
înţeles că democraţia nu e un dat şi nici un. principiu
unanim acceptat, că seducţiile totalitarismului nu se reduc
doar la cercul unor teoreticieni şi nu sunt urmate doar de o
mână de fanatici, că pot câştiga aderenţi mai ales într-o ţară,
precum România acelei vremi, în care statuarea drepturilor
publice pentru categoriile cele mai largi era o realitate
recentă şi ca urmare diversiunile de orice ordin şi de orice
nuanţă puteau afla adepţi. De aceea scrisul său cotidian a
fost caracterizat printr-o atitudine ofensivă permanentă
împotriva tuturor acelor formule politice care urmăreau
abolirea democraţiei, intimidarea şi chiar suprimarea
reprezentanţilor ei3 introducerea unor forme totalitare de
guvernământ. Cu o perspicacitate ce îl situează nu numai
printre cei mai dârji şi curajoşi ziarişti ai epocii dar şi printre
spiritele cu o viziune amplă şi profundă asupra structurilor

3 Dintre numeroasele exemple vezi în special articolul lui Tudor

Teodorescu-Branişte După asasinarea lui Duca (Cuvântui liber, antologia

citată, p. 95–101).
politice, morale şi mentale din acea vreme, Tudor
Teodorescu-Branişte s-a numărat printre cei ce au combătut
unul din fenomenele ce aveau o largă răspândire atunci: falsa
democraţie, demagogia populistă. Fenomen manifestat cu
evidenţă la noi ca urmare a acordării instantanee a unor
drepturi politice, în special votul universal, acelor categorii
sociale, precum ţărănimea, care fuseseră excluse de la
formele directe de participare cetăţenească. Filonul respectiv
a hrănit talentul de pamfletar al lui Tudor Teodorescu-
Branişte, talent concretizat în pagini ce nu erau înecate nici
de vitriolul invectivei cu orice preţ, nici de fraza înveşmântată
în somptuoase figuri de stil, ci de o expresie cât mai directă,
cât mai eficientă. Stilul net, probant, devenea ironic numai
atunci când era cazul şi niciodată nu aluneca în vulgaritate.
Canonada sa pamfletară folosea argumente şi nu epitete
degradante. Dar filonul pamfletar a fost cel care – până la
Prinţul – s-a infuzat cu evidenţă în paginile sale literare.
Băiatul popii, Scandal, şi în mare măsură Fundătura
cimitirului no. 13 poartă amprenta acestei perspective. Într-un
interviu publicat la începutul anului 1944 de revista Vremea4
Tudor Teodorescu-Branişte va confirma ceea ce recenzenţii şi
cronicarii sublimaseră în momentul apariţiei cărţilor res-
pective: „Recunosc chiar că Fundătura cimitirului, Domnul
Negoiţă şi Băiatul popii au o destul de puternică «tentă»
pamfletară”.
Judecând literatura unui mare ziarist care a avut un rol de
prim-plan în presa noastră interbelică nu numai prin
calitatea şi demnitatea scrisului său ci şi printr-o desăvârşită
moralitate, ceea ce i-a conferit de timpuriu o reputaţie
neîntinată, ne întrebăm în ce măsură aceasta a beneficiat
sau, dimpotrivă, a intrat într-un con de umbră din pricina
notorietăţii publicistului? După cum o altă întrebare se ridică
simultan şi anume: în ce măsură procedeele specifice ale
artei ziaristului de a percepe, comenta şi aprecia realitatea şi-

4 Textul în antologia memorialistică Scara vieţii, ed. cit., p. 127–128 şi

în ediţia de faţă p. 1.
au pus amprenta asupra paginilor sale de ficţiune? Pe
măsură ce vom căuta să le răspundem, vom defini locul şi
situaţia scriitorului în proza noastră interbelică. Dacă
începuturile sale literare marcate de cele trei volume de
schiţe şi nuvele nu au trecut neobservate, ele n-au fost
înscrise însă în fluxul literaturii române interbelice5 ca
momente de referinţă. Apărute într-o perioadă când
structurile tuturor genurilor literare se înnoiau radical şi
spectaculos, schiţele şi nuvelele sale – aşa cum am arătat şi
la începutul studiului – păreau. cu unele excepţii, că sunt
legate prin aria inspiraţiei lor, prin viziune şi prin scriitură de
sfârşitul secolului trecut. Nu reprezentau un element de
progres nici faţă de „epoca de aur” a nuvelei şi schiţei
româneşti şi anume de primele două decenii ale secolului
când Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, I. Al. Brătescu-
Voineşti, I. A. Bassarabescu, Emil Gârleanu – cărora către

5 Dintre menţiunile critice reprezentative cu privire la cele trei volume

de nuvele (Suflet de femeie 1920; Şovăiri 1922, Ochiul de nichel 1927)
reţinem pe aceea a lui Eugen Lovinescu din Istoria literaturii române, ed.
1937, p. 287, care trasează într-o frază evoluţia prozatorului:
„sentimental şi cursiv în primele lui schiţe (Suflet de femeie, Şovăiri), a
prins mai multă autoritate de povestitor în Cimitirul nr. 13 şi Ochiul de
nichel şi chiar incisivitate de satiră socială în Băiatul popii”. Despre Ochiul
de nichel Perpessicius va publica o recenzie (Opere, III, p. 135–136), în
care, după ce descrie lumea schiţelor („existenţe umile, victime ale
orânduirii sociale vitrege, pe de o parte, fiinţe enigmatice, pe de alta”),
consideră că „observatorul social nu nesocoteşte pe literat”, că autorul
„priveşte întâmplările cu un ochi obiectiv” şi că „nu mai puţin
interesante” sunt „figurile enigmatice, dezaxaţii, într-un cuvânt originalii,
zvârliţi în afară de cercul sufletelor curate, victime şi ei”. Subliniază
pozitiv şi un alt filon al nuvelelor: „umbra din viaţa omului, care ne
urmăreşte şi în tihna căminurilor şi care ne tiranizează”, remarcând că
„uneori latura aceasta a excepţionalului este adâncită cu alertă fantezie
în Duşmanul cifrelor”. Deosebit de sever a fost Pompiliu Constantinescu,
care, în introducerea recenziei la romanul Fundătura cimitirului no. 13,
aminteşte că: „d. Teodorescu-Branişte a debutat în epică prin schiţe din
lumea bordelului, văzut cu un realism de informaţie pentru uzul celor cu
frecventarea interzisă într-un atare mediu” (Scrieri, 5, p. 92, Editura
Minerva).
sfârşitul perioadei li se adaugă doi mari nuvelişti Liviu
Rebreanu şi Cezar Petrescu – situaseră genul la cote literare
remarcabile. Nu pentru că perioada postbelică a fost perioada
romanului, nuvelele sale nu au fost recunoscute. Să ne
gândim că Gib Mihăescu şi-a cucerit notorietatea şi un loc
deosebit în evoluţia prozei postbelice prin nuvelele sale şi că
Cezar Petrescu va continua începutul din Scrisorile unui
răzeş prin Omul din vis. Dar nuvelele lui Gib Mihăescu
reprezentau un factor de înnoire – tocmai de aceea primit de
unii cu rezerve – faţă de producţia deceniilor precedente, prin
sondarea zonelor abisale, a obsesiilor care duse dincolo de
orice limită aveau drept rezultat o adevărată autodistrugere a
propriei fiinţe. Şi la Tudor Teodorescu-Branişte observăm
posibilităţi convertite literar ale unei analize psihologice
profunde pornind mai ales de la complexitatea şi
ambiguitatea dragostei, a meandrelor în care erosul
dezlănţuit al eroinei şi slăbiciunea condusă câteodată de o
curiozitate impură a personajului masculin poartă trei
oameni spre o tragedie. Ne gândim. bineînţeles, la nuvela ce
dă şi titlul volumului Şovăiri, ce a făcut obiectul analizei
noastre, nuvelă de indubitabilă valoare. Denivelările
calitative, preemţiunea factorului sentimental se explică nu
numai prin formaţia sa spirituală, nu numai prin vocaţia sa
predominantă de ziarist, ci prin convingerile sale estetice din
această perioadă în care s-a dedicat şi criticii literare. Era,
bineînţeles, partizan al artei sociale fără a o confunda cu arta
cu tendinţă. Considera doar că „se învecineşte” cu ea. Era
foarte rezervat dacă nu şi critic la adresa literaturii din
primele două decenii ale secolului, înscriindu-se într-un
curent mai larg de opinie care includea critici şi scriitori de
formaţii diferite dacă nu chiar contrarii: de la cei cu o vădită
şi netă orientare estetică, precum Pompiliu Constantinescu,
până la radicali cu o pronunţată notă de stânga, precum
Tudor Teodorescu-Branişte. Cu mici şi uneori neînsemnate
nuanţe de optică şi ton, se reproşa acestei literaturi în primul
rinei idilismul. Teodorescu-Branişte extindea, şi nu era
singur, sfera acestui reproş şi la pictura lui Nicolae
Grigorescu, imputând în acelaşi timp poporanismului faptul
că spre deosebire de semănătorişti a creat imagini de o
„suferinţă dantescă” despre viaţa satului. Dar el aducea mai
insistent în discuţie un alt aspect şi anume că literatura
dintre 1900–1916 era prea mult grevată de necesitatea
demonstrării, legitimităţii istorice în ceea ce priveşte unitatea
naţională şi a legitimităţii sociale în ceea ce priveşte soarta
ţărănimii. I se părea că aceste scrieri au căutat fie să dea
impuls, fie să fructifice cu mijloace patetice curentele de
opinie publică din vremea respectivă care acţionau pentru
împlinirea acestor idealuri. Desigur, nu avea dreptate,
deoarece literatura acelei vremi numără opere de o valoare
incontestabilă. Să ne gândim la Goga, Sadoveanu,
Agârbiceanu şi nu numai la ei. Dar aşa cum se întâmplă de
obicei, fiecare generaţie se delimitează de înaintaşii direcţi, de
cei ce au precedat-o, punând în evidenţă în mod insistent, cu
ostentaţie chiar, erorile acestora, ceea ce este sau li se pare a
fi caduc. De aceea şi Tudor Teodorescu-Branişte pledând
pentru apariţia necesară a acelor sinteze de viaţă
românească aducea o acuză iritată literaturii dinaintea sa.
Considera că aceste sinteze nu au fost realizate până la
primul război mondial deoarece literatura noastră „nu s-a
emancipat de toate influenţele străine”. Aş vrea să subliniez
un fenomen numai în aparenţă ciudat, deoarece totdeauna
extremele se atrag: radicalismul social postbelic şi
sămănătorismul ajungeau să afirme aceeaşi atitudine
negativă faţă de Şcolile literare străine pe care le considerau
vinovate de tot ceea ce nu s-a împlinit în literatura română.
Dacă semănătoriştii limitau cu stricteţe sfera inspiraţiei la
universul ţărănesc negând tot ce nu se înscria în cadrul
acestei lumi, impetuosul vestitor al unei noi literaturi îi ofe-
rea noi făgaşuri, dar şi de tot atât de net delimitate
respingând alte posibilităţi de inspiraţie considerate a fi
vetuste: „Masa va domina. Înainte se scria un roman întreg,
ca să redea iubirea dintre un om şi o femeie. Aceste subiecte
vor fi din ce în ce mai rare. Nevoile vieţii, aspiraţiile celor
mulţi, năzuinţele celor din fabrici şi din mine vor ocupa
planul întâi. Vom avea o literatură socială”6. Elocvente
pentru ceea ce am putea numi „estetica Focului” (după
numele romanului lui Henri Barbusse, care devenise un
adevărat model pentru generaţia radicală postbelică şi deci
pentru Tudor Teodorescu-Branişte) asemenea propoziţii n-au
creat o şcoală şi o direcţie în literatura română7. În fond,

6 A se vedea recenzia lui N. Davidescu din volumul Aspecte şi direcţii

literare, ediţie şi prefaţă de Margareta Feraru, Ed. Minerva, 1975, p. 202–

204.
Comentând volumul Oameni şi cărţi, Davidescu s-a oprit, bineînţeles,
asupra aceluiaşi citat profetic care potenţa în gradul cel mai înalt
imaginea lui Teodorescu-Branişte despre literatura viitorului, punând în
evidenţă caracterele specifice ale modului în care confratele său înţelege
critica. „Nu e vorba însă, fireşte, de jocuri reci şi sterile ale unei imaginaţii
de sală de lectură. D-l Branişte însufleţeşte acest material cu o fermă
credinţă, cu o subtilă putere de cugetare şi cu un foarte variat material de
observaţie. [...] Media dintre ceea ce construieşte mintal şi ceea ce sensi-
bilitatea sa estetică îi dictează constituie poate caracterul esenţial al
acestui volum. Nu e, desigur, o construcţie pur mintală; nu e nici pură
confesiune. Ideile au astfel pitoresc, sunt reliefate de incidenţe, capătă
viaţă şl se mişcă, pe alocuri, cu graţia sau brutalitatea, după împrejurări,
a unor fiinţe vii.”
7 N-a fost tribunul tânăr, exclusivist şi inclement al unei singure

direcţii şi nici n-a încercat să-şi grupeze confraţii în jurul unui manifest
literar”. Spirit realmente deschis noutăţii, era solidar în fond cu toţi
confraţii generaţiei sale care doreau literatura ce trebuia să exprime
integral frământările şi căutările celor ieşiţi din tranşee. De aceea, chiar
în această perioadă, scriind despre ultima carte de poeme ale lui Emil
Verhaeren, subliniază în concluzie faptul că cel ce încetase nu de mult
din viaţă: „era un poet social. Era poetul simţămintelor curate şi al
umanitarismului înţelegător, cuprinzător. Forţarea de a fi în ritmul vremii
– ca orice gazetar – i-a fost fatală. Totdeauna talentele mari îşi întrec
vremea lor.” (Cuvântul liber, an I, nr. 4, 14 sept. 1919, p. 25.) N-a rămas
insensibil nici faţă de explozia lirică ce a urmat anilor războiului,
sesizând faptul că Lucian Blaga: „este poetul ardelean cel mai ciudat,
pentru că nu poate fi asemănat cu nici unul din confraţii săi din Ardeal.
Ε poetul imaginilor clare, nouă, al inspiraţiilor luminoase.” Şi conchide:
„D. Lucian Blaga e renovatorul simbolismului românesc”. Prudent,
emiţând chiar judecăţi de o excesivă severitate faţă de poezia lui Ion
Barbu, îşi explică atitudinea ca o replică cerută de exagerările lui Eugen
Lovinescu la adresa celui pe care şi el îl numea „un poet nou”, afirmând
că „e un talent” şi că unele imagini frumoase „fac din d-sa una din cele
literatura vestită de tânărul critic nu făcea decât să mute
sfera de inspiraţie de la sat la oraş, să înlocuiască
supremaţia unui mediu cu altul. Literatura masei, dar nu
aşa cum o înţelegea în articolul din Oameni şi cărţi, ci acea
epică a mediilor periferice, a cartierelor mărginaşe, a lumilor.
Închise între barierele unei condiţii materiale şi morale
mizere şi fără speranţe o vor scrie în cele două decenii dintre
conflagraţiile mondiale: George Mihail-Zamfirescu, I. Peltz,
Sărmanul Klopştock, Carol Ardeleanu, sau în unele romane
Felix Aderca, Vasile Demetrius.
În ceea ce priveşte propria sa. literatură, aceasta s-a
modelat din ce în ce mai mult după personalitatea ziaristului,
profeţiile criticului rămânând mai degrabă o amintire a
tinereţii. Literatura socială s-a convertit la el în literatura cu
caracter predominant pamfletar şi de frescă politică fiind în
acest sens mult mai apropiată de romanele lui Dem.
Theodorescu, Corneliu Moldovanu, N. D. Cocea ca şi de
romanele târzii ale lui Cezar Petrescu sau Liviu Rebreanu (ne
referim, bineînţeles, la Gorila), Infuzia s-a realizat nu dinspre
literatură către ziaristică, ci invers, astfel că romanele sale
până la Prinţul nu ne apar ca beneficiare – cum am spune
astăzi – ale unei experienţe din paginile presei, ci ca
purtătoare ale amprentei publicisticii sale. Dar nu numai
această translaţie de planuri a făcut ca amintitele romane să
ni se înfăţişeze mai degrabă ca emanaţii ale modului de a
vedea lumea ale unui ziarist ci şi o anumită credinţă a sa –
păstrată până la sfârşitul vieţii – privitoare la raportul
realitate-artă. Astfel, într-un interviu publicat în anul 19338
spune relativ la romanul Băiatul popii: „Toate personajele, şi
femei şi bărbaţi, sunt desprinse din realitate. Sunt convins că
cei mai mulţi se vor recunoaşte imediat”. Trei decenii mai
târziu – în 1967 – referindu-se la Prinţul (romanul care aşa
cum vom vedea nu mai gravitează pe orbita scrisului său de

mai bune nădejdi ale literaturii noi” (Cuvântul liber, an I, nr. 18, 21
decembrie 1919, p. 27).
8 Vezi Scara vieţii, ed. cit., p. 126–127.
până atunci) – optica lui asupra realităţii rămăsese aceeaşi:
„În paginile acestei cărţi [Prinţul, n.n.] am încercat să redau
un personaj inedit, care a existat totuşi. L-am plămădit din
vreo zece figuri reale, pe care am avut prilejul să le cunosc
(s.n.) [...] în Primăvara apele vin mari (roman apărut în 1960,
n.n.) am încercat o cronică a societăţii româneşti şi a
răscoalelor ţărăneşti din 1833, care au prevestit marea
ridicare a satelor din 1907. Ε singurul meu roman care se
referă la altă epocă decât cea în care am trăit. M-am
întemeiat însă pe o documentare care mi-a luat aproape cinci
ani de muncă şi de adunare a materialului.”9 Bineînţeles, o
asemenea optică nu era numai a lui: mulţi prozatori, mai ales
cei care proveneau din mediile relevate literar în această
perioadă, au mărturisit identitatea dintre opera lor şi mediul
în care au crescut şi s-au format, insistând asupra faptului
că au cunoscut eroii operei lor şi au trăit evenimentele
înfăţişate. Romanul Fundătura cimitirului no. 13 îl înscrie pe
Tudor Teodorescu-Branişte în fluxul literaturii române. Se
cade să subliniem de la bun început că romanul său de mici
proporţii ne duce cu gândul către două romane care vor
rămâne expresiile sufleteşti şi literare emblematice ale lumii
periferiei româneşti: Maidanul cu dragoste şi Calea Văcăreşti.
Mediul, structura compoziţională şi chiar modalitatea
construcţiei: acţiunea se petrece într-un univers închis (casa
sau „hanul” cu imensa curte) în care personajele se
încrucişează, se confruntă, îşi dezvăluie şi îşi exacerbează
însuşirile, cusururile şi mai ales necazurile ne determină să
socotim Fundătura cimitirului no. 13 un preludiu al romanelor
amintite. Am putea spune că romanele, fie ele concepute în
vaste fresce precum Maidanul cu dragoste al lui George
Mihail-Zamfirescu, fie „alcătuit dintr-o serie de planşe şi de
regizarea câtorva evenimente”, ca să folosim o expresie a lui
Perpessicius, cum este romanul lui Tudor Teodorescu-
Branişte, au toate aceeaşi schemă compoziţională. Schemă
care porneşte de la realitatea unei „lumi închise”, unde se

9 Scara vieţii, ed. cit., p. 146.

consumă întâmplări comice şi tragice sau mai bine zis
tragicomice, dezlănţuite de intruziunea tuturor în viaţa
fiecăruia. De fapt, „acţiunea” acestor cărţi, atât cât există,
este pusă în mişcare de indiscreţia sordidă a mahalalei, de
nevoia ei maladivă de a afla totul despre toţi, de a spulbera
orice taină, orice nu este etalat în văzul tuturor, orice „scapă”
unui control stabilit de „soborul” acestei lumi. Cronicarii
acestui roman – Pompiliu Constantinescu10 sau
Perpessicius – au stabilit genul proxim făcând trimiteri în
11

primul rând la Caragiale, la nuvela lui Rebreanu Golanii, la

Carol Ardeleanu şi Sărmanul Klopştock, la Domnişoara din
str. Neptun a lui Felix Aderea şi bineînţeles la G. M.-
Zamfirescu dramaturgul care prin comedia-tragică
Domnişoara Nastasia crease o adevărată simbolistică a
acestei lumi. Producţiei literare postbelice pe această temă i
se imputa, mai mult sau mai puţin direct, pitorescul şi
lirismul pe care romanele ulterioare ale lui G. M. Zamfirescu
şi I. Peltz le vor confirma integral. Perpessicius răspundea şi
unei întrebări puse în presa vremii, şi anume în ce măsură
cartea lui Teodorescu-Branişte era nuvelă sau roman,
pledând pentru o explorare intensivă şi nu extensivă a
realităţii” „în adâncime deci, şi nu în vastitate”, aducând
exemple în acest sens care începeau cu Gib Mihăescu şi se
încheiau cu Thomas Mann şi François Mauriac. Bineînţeles
nu includea cartea lui Teodorescu-Branişte în sfera calitativă
a. micilor romane sau a marilor nuvele semnate de cei
amintiţi. Le propunea doar ca model posibil, pentru a dovedi
ca nu extensia este criteriul de stabilire al genului. Aprecia
romanul lui Tudor Teodorescu-Branişte socotindu-l un modei
de virtuozitate epică, adăugând şi faptul că „rareori a putut
cineva concentra în mai puţine pagini mai multă umanitate
specifică”. Îl consideră „un roman dens” subliniind
„atmosfera uniformă a vieţii de periferie, acea atmosferă şi

10 Pompiliu Conştantinescu, Scrieri, 5, ed. Cit., p. 92–95.

11 Perpessicius, Opere 5, Menţiuni critice, Ed. Minerva, 1972, p. 294–
296.
dominantă şi revelatoare, căreia nu-i rezistă nimic, care-şi
pune timbrul pe indiferent ce”. După opinia sa, cel mai de
seamă merit al romanului este acela de „a fi realizat, cu
sobrietate şi cu un humor reţinut obiectiv, de rasă, această
atmosferă mediocră şi uniformizată a mahalalei”. Acum, când
cunoaştem şi ceea ce a urmat acestui roman, validăm, dacă
nu integral, cei puţin parţial opinia lui Perpessicius, chiar
dacă multe din criticile net mai severe ale lui Pompiliu
Constantinescu sunt şi ele demne de a fi amintite. Pompiliu
Constantinescu îi reproşa lipsa unui erou principal, deoarece
romanul este „conceput episodic”. După opinia lui, autorul
„nu este un evocator pitoresc al mahalalei”, ci „cu o expresie
cursivă şi împinsă până la banalitate, porneşte de la câteva
scheme de psihologie caragialiană, amplificându-le în
amănunte exterioare”, „până când acţiunea se înnoadă,
străbatem episoade izolate şi asistăm la o filmare fidelă, de
copist al mediului”. De fapt, aceasta este şi principala
obiecţie adusă scriitorului: „D. Branişte concepe realismul ca
o copie strictă, fără abateri artistice”. Obiecţia pe care e
construită întreaga cronică merită să fie luată în seamă
deoarece fiind de acord sau nu cu Pompiliu Constantinescu,
un adevăr se impune: în acest stadiu al scrisului său Tudor
Teodorescu-Branişte nu se despărţise total de vechea matcă,
lumea nuvelelor, încerca totuşi o nouă orientare a prozei
sale. Mai precis, introducea în lumea periferiei româneşti o
dimensiune pe care romanele şi nuvelele câte apăruseră şi
vor apărea de atunci n-au avut-o şi nu o vor avea: aceea a
politicului. Ε drept, şi la George Mihail-Zamfirescu întâlnim
unele personaje episodice ce poartă amintirile unui trecut de
idealism, de iluminări apostolice puse în slujba revoluţiei
sociale. Dar în romanul lui Tudor Teodorescu-Branişte
acţiunea însăşi începe să se polarizeze în jurul a două per-
sonaje care simbolizează două curente extreme ale vieţii
politice româneşti interbelice: unul reprezentând tipul de
extremă dreaptă, studentul Anibal Popescu-Delar şi celălalt.
luptătorul socialist, Ştefan Creţeanu. Nu sunt singurele
personaje, dar în acea „fundătură” unde se consumă atâtea
tragicomedii prezenţa lor vine să marcheze o notă aparte în
structura morală a periferiei, să o scoată din arhetipurile
mizeriei materiale şi morale, înscriind-o în atmosfera politică
specifică acelei epoci. Pe acest tărâm se manifestau cel mai
mult convingerile publicistului, aşa cum spunea şi Pompiliu
Constantinescu: „Dar ziaristul militant de sentimentalism
democratic transpare, fără voie, în structura câtorva
personaje”. Şi totuşi, faţă de nuvelele sale din deceniul
trecut, imaginea mahalalei este conturată cu mai multă vervă
şi subtilitate, cu o ştiinţă a reliefării amănuntului
caracteristic mai ales în ceea ce priveşte spiritul cancanier
nociv al acestei lumi. Dar în paginile micului roman Tudor
Teodorescu-Branişte depăşeşte condiţia sa de până atunci
făcând să treacă prin această lume ciudatul Andrei Stoican,
arătare dincolo de timp şi spaţiu, în mintea căruia se
încrucişează turbure şi incoerent vedenii livreşti. Consecvent
actelor sale la limita nesăbuinţei şi a unei lucidităţi maladive,
Andrei Stoican va da pradă flăcărilor casa văzută ca o
Sodomă şi o Gomoră nu numai a zgomotului şi a certurilor
dar şi a vieţii, a vieţii aşa cum era în mizerabila ei expresie
cotidiană. Şi pe care el nu o dorea decât „tăcere şi
nemişcare”. Andrei Stoican preludează prin gestul său fapta
lui Ficu, eroul din Foc în hanul cu tei. Dar pe când eroul
romanului lui I. Peltz se răzbuna pe lumea care îi retezase şi
ultimele speranţe, îi ucisese şi cea mai slabă pâlpâire a
nădejdii, Andrei Stoican pedepsea umanitatea, viaţa însăşi.
În cronica la acest roman, G. Călinescu (Adevărul literar şi
artistic, an. XI, seria II, nr. 617, 2 octombrie 1932, p. 7) îi
conferă înţelesuri umane mai largi şi nu-l circumscrie doar la
perimetrul lumii de la marginea oraşului. Interesul cu care se
citeşte cartea „de la început până la sfârşit”, interes,
adăugăm noi, care se păstrează intact şi la o lectură de astăzi
– criticul îl află în metoda folosită de autor, în faptul că
acesta „n-a insistat în descrierea mahalalei ca atare şi până
la un punct nici nu ştii în ce măsură acţiunea e
caracteristică numai mahalalei”. Acum când au trecut peste
cincizeci de ani de la apariţia cărţii, când perspectiva noastră
nu mai e grevată de cea a epocii nici în ceea ce-l priveşte pe
autor, nici lumea descrisă de el, opinia lui G. Călinescu se
validează integral: „Personagiile înfăţişate aparţin oricărei
burghezii şi structura lor sufletească e de esenţă universală.
Strident naţionalist prin definiţie, boierul scăpătat, mama
săracă şi beţivă, uitată de copilul ajuns domn mare, suflerul
nebun, obsedat de teroarea morţii, cele două femei venale şi
pizmăreţe, omul care dă bani cu împrumut, acestea sunt fi-
inţe transmutabile în orice mediu.”
În consonanţă cu Pompiliu Constantinescu şi cu
Perpessicius, G. Călinescu subliniază şi el dependenţa netă a
cărţii de realitate, dar nu o consideră prizoniera acesteia din
urmă:
„D. Teodorescu-Branişte a voit probabil să serie o carte a
micilor tragedii ale vieţii, obscure, anonime, de aceea a tras
liniile romanului numai cu creionul, refuzând intenţionat să-l
întărească pe pânză şi să-l trateze în ulei spre a nu-i răpi
semnificaţia simbolică. Mijloacele sale sunt desăvârşite
pentru aceasta: stil simplu, fluent, sobrietate în descripţie şi
comentariu sunt însuşiri evidente ale acestui autor care scrie
atât cât e de trebuinţă ca personajele să vie înaintea noastră.
Dacă nu mi-ar fi teamă de accepţia cam peiorativă ce-o dau
pe nedrept unii vorbei «reportaj», aş zice că d. Teodorescu-
Branişte este un reporter ideal al realităţii, reportând din
realitate atât cât poate căpăta semnificaţia unei mari
ficţiuni.”
În cronica lui Mihai Ralea (vezi Scrieri, vol. II. ed. Minerva,
1977, p. 472–473) se opreşte asupra caracterului social pe
care îl analizează din perspectiva lipsei de diferenţiere
individuală a personajelor cărţii:
„Romanul d-lui Teodorescu-Branişte nu e social numai
prin felul relaţiilor care se ţes între anumiţi locatari ai unei
case de închiriat şi al unei curţi comune. Ε social prin
atitudinea umană, înţelegătoare, prin suflul filantropic, prin
curiozitatea sa pentru categoriile anonime şi modeste. Nu
există astfel diferenţieri individualiste în romanul său, nu
există eroi detaşaţi de ambianţă. Toate personajele sunt
tratate egal, trăiesc simultan, nici unul nu beneficiază de
atenţii deosebite, nu se dezvoltă cu viaţa lui acaparantă în
dauna celorlalţi. S-ar putea face poate o singură excepţie
pentru Coana Aneta, personaj ceva mai proeminent şi,
probabil, cel mai complect redat, cel mai reuşit din tot
romanul.
D. Teodorescu-Branişte a scris o carte de factură originală,
tratând o temă nouă în literatura noastră. Romanul său e
frumos şi trist, aşa cum sunt romanele de profundă pricepere
omenească”.
De la ultima culegere de nuvele a prozatorului, Ochiul de
nichel, trecuseră cinci ani. Anul 1932 va reprezenta aşadar
placa turnantă în drumul său către roman, nu prin extensie,
ca să folosim expresia lui Perpessicius, ci prin adâncirea
acelor elemente conţinute de nuvelele sale, care reprezintă
chiar factorul lor de noutate şi rezistenţă în timp: ancorarea
într-o lume aflată la limita între concreteţe până la
identificarea cu datele realităţii şi fantastic şi absurd. Aceste
două planuri nu mai pot fi disociate într-una din cărţile cele
mai izbutite ale autorului, Domnul Negoiţă sau individul
împotriva statului, roman care înfăţişează reacţiile unui
personaj ce descinde din literatura lui I. Al. Brătescu-Voineşti
şi I. A. Bassarabescu, dar care sparge printr-un gest cu totul
neaşteptat cadrele unei lumi unde părea zidit o dată pentru
totdeauna. În interviul acordat revistei Rampa, citat mai sus,
autorul situează astfel această carte în structura scrisului
său beletristic: „Ca fel de a fi, Băiatul popii este un roman
social care se integrează în seria de romane inaugurată cu
Fundătura cimitirului no. 13 şi continuată cu Domnul Negoiţă,
serie care tinde să redea aspectele caracteristice ale vieţii şi
ale societăţii de după război”. Referirile sale ulterioare n-au
contrazis, ci, dimpotrivă, au accentuat această înscriere a
cărţii în filonul social al operei sale.
Este oare domnul Negoiţă o victimă a societăţii acelui timp
aşa cum spune chiar autorul? Toate peripeţiile sale, inclusiv
traducerea în faţa unui tribunal militar, nu ţin de o frondă
antistatală, de o stare de beligeranţă cu orânduielile politice
şi sociale ale vremii, ci de situaţia lui psihologică de „om
anapoda”, care ne vesteşte personajul piesei lui G.M.-
Zamfirescu şi ni-l aminteşte pe „Cănuţă om sucit”, Negoiţă e
victima propriului său mod de a concepe viaţa. Ca şi eroii lui
I. Al. Brătescu-Voineşti sau I.A. Bassarabescu, existenţa lui
era dominată de o manie. În cazul de faţă, liniştea. Perpetua
ei căutare îl face să trăiască situaţia eroilor caragialieni de
tipul Cănuţă sau Lefter Popescu, aflaţi într-un contratimp
funciar cu lumea, cu viaţa, cu mediul, cu ei înşişi. Din acest
contratimp agravat de o căsătorie cu o femeie la antipodul
firii sale se nasc situaţiile absurde ale cărţii, care, după
opinia noastră, nu are ca element de legătură cu romanul
precedent decât figura lui Andrei Stoican. Adică filonul
straniu dezvoltat acum şi transgresat în zonele absurdului.
Bineînţeles, contratimpul care intervine „în tihnita viaţă de
mic rentier bucureştean” se desemnează faţă de elementele
concrete ale existenţei sale. Elemente ce ne duc – de data
asta fără nimic ostentativ – spre filonul ziaristic al operei
sale. Dar domnul Negoiţă nu intră în conflict cu sistemul ca
atare, cu structurile sale constituite. Ajunge la Consiliul de
Război nu în urma unei conspiraţii revoluţionare, nu ca o
consecinţă a unui gest de nesupunere faţă de ordinea pu-
blică, ci datorită unei întâmplări ridicole ce ne aduce aminte
mai degrabă de păţaniile eroului din Tempora lui Caragiale
sau ale infinitei galerii de victime tragicomice ale lui Gogol şi
Cehov. El nu se războieşte cu o întocmire socială, nu este un
temperament de combatant. Dimpotrivă, este tipul micului
burghez a cărui viaţă se desfăşoară în limitele unor
habitudini cu stricteţe păzite. Dar viaţa şi mai ales soţia îl
aruncă în situaţii ciudate. Pe el nu-l înspăimânta sistemul
social căruia i se conformase integral, ci zgomotul social din
jurul său întreţinut de soţia lui de o exuberanţă neistovită,
pentru cel ce visa o „fabrică de linişte”. Evadarea sa în
tăcerea munţilor la Buşteni se realizează după un moment de
mare veselie prilejuit de petrecerea în noaptea Anului nou, la
care el a participat doar fizic, nereuşind să se integreze în
ritmul trepidant întreţinut în primul rând de propria-i
consoartă. De aici un număr de peripeţii, nu puţine frizând
absurdul urzit însă din detaliile caracteristice pentru
mentalitatea vremii, pentru modul cum un fapt divers
devenea un eveniment datorită manipulării inconştiente sau
conştiente a presei şi a reacţiei opiniei publice. Perpessicius
afla drept liant al celor două romane faptul că autorul „îl
prezintă pe idealist, ca şi în viaţa cea adevărată, victimă. D-l
Negoiţă împlineşte, ca orice idealist, toate condiţiile, ea să fie
strivit sub picioarele semenilor săi, fie izolaţi, fie constituiţi în
unităţi organizate ale statului”. Domnul Negoiţă pare mai
degrabă plămădit din aluatul eroilor dramaturgiei, române
interbelice. De la Ion Anapoda la Spirache, această gamă de
oameni cumsecade care nici nu vor să supere, nici nu vor să
stea în calea, altora şi pe care mereu viaţa îi aşază în situaţii
delicate, neaşteptate sau chiar de-a curmezişul drumului
celorlalţi, reprezintă tipul cel mai caracteristic al teatrului
românesc din acea vreme. Dar spre deosebire de ei Domnul
Negoiţă nu se va întoarce de bunăvoie în chingile căminului
conjugal, ci adus cu sila, „trimis la urmă” de” reprezentanţii-
forţei publice. „Imposibilitatea izolării”, neputinţa de a evada
dintr-un sistem, iată înţelesul unui micro-roman în paginile
căruia Tudor Teodorescu-Branişte a demonstrat cu sau fără
voia sa că este apt de incursiuni în sferele irealităţii de fiecare
zi, a unei lumi stranii, absurde, pornind de la un material
tradiţional căruia i-a conferit înţelesuri noi.
Pentru G. Călinescu, criticul care în anii 1932–1933 a
acordat literaturii lui Tudor Teodorescu-Branişte o atenţie
marcată, Domnul Negoiţă este „diploma unui scriitor cu o
viziune originală şi cu personalitate”. Îşi justifică această
netă şi categorică apreciere raportând Domnul Negoiţă la
proza de până atunci a autorului, punând în evidenţă nu
numai progresele ci şi „renunţările” care au dus la realizarea
acestei cărţi:
„Renunţând la orice element spectaculos şi de atmosferă,
dl. Teodorescu-Branişte, cu simplitatea stilistică pe care i-o
dă lunga sa exercitare, intră în analiza pură, abstractă a
unui caz moral, tratându-l rece, franţuzeşte, adică cu înalt
humor”.
Caracterizând cu arta sa inimitabilă personajul central al
cărţii, în cronica publicată, tot în coloanele revistei Adevărul
literar şi artistic (aim XII, seria II, nr. 631, 8 ian. 1933, p. 7),
G. Călinescu îl delimitează pe prozator de unele modele
livreşti care ne-au ispitit şi pe noi, stabilind genul proxim şi
diferenţa specifică a structurii psihologice a eroului:
„El nu e însă nici Boubouroche, amantul credul al lui G.
Courteline, nici un inadaptabil al d-lui Brătescu-Voineşti.
Negoiţă e un lucid, un filosof stoic, pentru care fericirea stă
în contemplarea răului şi învingerea lui prin indiferenţă. El
îşi dă foarte bine seama că marea lui intensitate raţională
este incompatibilă cu lupta şi că unica lui armă de rezistenţă
este voluptatea de a suferi.
D. Teodorescu-Branişte a creat aşadar un tip integru,
uimitor de posibil şi de reprezentativ, de o putere
simbolizatoare şi de o siguranţă analitică remarcabilă.
Negoiţă, cu acest nume atât de umil, va putea deveni tot aşa
de simbolic ca şi Niculăiţă-Minciună. El e emblema oamenilor
contemplativi, ironici, fără sentimentul oropsirii, fiindcă cea
mai înaltă formă de viaţă pentru ei este-conştiinţa, a
individualiştilor, prin urmare, în conflict veşnic cu societatea
fiindcă nu-i putem împărtăşi locurile comune sentimentale”.
Băiatul popii, cartea sa cea mai cunoscută în anii dintre
cele două războaie şi cea care a făcut în acel moment ca
romancierul Tudor Teodorescu-Branişte să fie asimilat de
marele public, a apărut într-un an literar ce a reprezentat
chintesenţa literaturii române interbelice, anul etalon al
acestei perioade. Perpessicius avea dreptate să afirme că în
nici un an n-au văzut lumina tiparului „atâtea opere nu nu-
mai desăvârşite dar şi de o largă diversitate”. Titlurile câtorva
sunt concludente pentru a determina baremul valoric cu care
se confrunta primul roman de vaste proporţii al lui
Teodorescu-Branişte. Au apărut atunci: Patul lui Procust,
Adela, Maitrey, Oraş patriarhal Apostol, Rusoaica, Locul unde
nu s-a întâmplat nimic, Maidanul cu dragoste, Calea Văcăreşti,
Europolis, cel de al patrulea volum din ciclul În preajma
revoluţiei, Fecior de slugă, Velerim şi Veler Doamne etc. Dacă
privim structura romanului românesc din acel an
considerându-l un eşantion reprezentativ vom observa că
Băiatul popii nu reprezenta o apariţie izolată. ci se înscria
într-un curent al epicii noastre marcată de romanele lui C.
Stere, N.D. Cocea şi chiar Cezar Petrescu. Romane ce îşi
propuneau să dea o imagine a vieţii sociale şi mai ales
politice cu mijloace aparţinând în primul rând
memorialistului şi ziaristului. Romane în paginile cărora
realitatea nu era transfigurată, ci deghizată. Romane scrise
deliberat în marginea unei realităţi pe care dacă n-o
comentau precum în articolele lor nici n-o părăseau fascinaţi
de o materie trăită, vroind să o capteze în pagini de carte nu
numai în articolul cotidian. Răspunzând unei întrebări
privitoare la acţiunea cărţii, Teodorescu-Branişte nu-şi poate
disimula nemulţumirea că va fi socotit şi de data aceasta „un
scriitor de roman-pamflet”. De aceea ţine să precizeze:
„Pamflet sau nu. Băiatul popii pune problema generaţiei
postbelice. O generaţie pe care războiul a format-o, a
maturizat-o şi care reintră în prima zi de armistiţiu în viaţa
de toate zilele. Aicea se întâlneşte o lume frământată de
diferite curente politice şi sociale, de anumite idei şi
dominată de câteva personalităţi. Eroul meu porneşte către
această lume cu tot elanul, pentru ca din prima clipă să se
lovească de toate obstacolele ce îi stau în cale şi să
îngenuncheze în faţa lor”. Formula acestui roman derivă tot
din credinţele estetice ale autorului pentru care realismul
însemna confundarea totală cu datele realităţii şi din
idiosincraziile amintite în prima parte a studiului nostru:
„Acţiunea pleacă dintr-un sat. Aşadar o viaţă a satului ocupă
primele capitole. În această privinţă ca să preîntâmpin
viitoarele critici, ţin să precizez că n-am redat satul
convenţional, pe care îl cultivă încă ultimii semănătorişti, ci
am aplicat procedeele realiste cu care lucrez de la primul
meu volum de nuvele şi până astăzi. Alături de băiatul popii îl
înfăţişez şi pe şeful de cabinet al ministrului, pe fata
ministrului şi pe prietenele ei – psihologia lor este urmărită în
mai multe capitole, – şi a căror vacanţă la plajă mi-a oferit
prilejul câtorva privelişti caracteristice, cred, pentru viaţa de
astăzi.”
Se cuvine să arătăm un fapt esenţial pentru a înţelege nu
numai romanul lui Tudor Teodorescu-Branişte, ci o direcţie
mai largă a prozei noastre interbelice şi care nu a fost
circumscrisă la aria de manifestare a publiciştilor, ci a tentat
şi pe cel mai mare prozator al timpului, Liviu Rebreanu. Şi
atunci vom spune că ceea ce a constituit măreţia presei
româneşti din acea vreme, şi anume că unui ziarist nimic nu-
i stătea în calea acţiunii sale profilactice şi combative, că
orice dimensiune a vieţii politice era obiectul unei sistematice
disecări publice, că oamenii de stat aveau în adevăraţii
mânuitori ai condeiului din acel timp neînfricaţi cenzori
morali, că orice act al lor era supus discuţiei, primind
aprobarea sau riposta vehementă, a reprezentat în mod
paradoxal caducitatea prozei scrisă chiar de unii din
străluciţii reprezentanţi ai acestei generaţii. Impresionaţi de
evenimentele unei vieţi politice tumultuoase, surprinzătoare,
aflată într-o permanentă stare de tensiune, de înfruntare,
cuceriţi şi de „faţa ascunsă” a acestei lumi, de caracterul
neobişnuit al culiselor şi al mobilurilor secrete, de forţa unor
tipuri caracteristice, cei mai mulţi din prozatori au expus ca
atare personajele şi faptele şi nu le-au supus unui proces de
transfigurare artistică. Aş spune că pe acest tărâm,
cunoaşterea mediului şi a oamenilor la care se referă în
atâtea rânduri Tudor Teodorescu-Branişte nu a jucat un rol
pozitiv, ei, dimpotrivă, unul exact invers asupra scriitorilor,
făcându-i să nu discearnă efemerul de permanent,
anecdoticul de esenţial.
Cu alte cuvinte, şi G. Călinescu (Adevărul literar şi artistic,
an. XII, seria II, nr. 681, 24 decembrie 1933, p. 11) înscria
romanul pentru care în mod evident avea mai puţină
aderenţă estetică decât pentru precedentele în aceeaşi zonă a
documentarului politic: „Autorul ar fi putut intitula lucrarea
Cartea alegerilor, pentru că în ea vedem cum gândeşte
politică un român, cum acţionează şi unde ţinteşte. Domnul
Teodorescu-Branişte este, prin ocupaţia domniei-sale, un om
care cunoaşte această latură a vieţii publice şi de aceea, cu
un bun-simţ lăudabil, s-a ferit să cadă în nota caricaturală,
lăsându-se stăpânit mai peste tot de o tristeţe narativă, din
care se poate intui şi felul cum se oglindeşte problema în
sufletul său”.
Fără îndoială, dacă recunoaşterea adevărului drept calitate
esenţială a cărţii poate părea un mod deturnat de a nu intra
într-o discuţie de fond, în schimb pasajul care se referă la
însuşirile prozatorului ni se pare elocvent şi defineşte stadiul
artei sale narative: „Scrisă cu mult. spirit de adevăr, cartea d-
lui Teodorescu-Branişte poate da preţioase informaţiuni
asupra stării de spirit a satelor ţi a propagandei politice
extremiste... În afară de adevăr, care e esenţial pentru o
compunere în proză, d. Teodorescu-Branişte are uşurinţa
exprimării, cursivitatea naraţiunii, puterea de a interesa şi,
când socoteşte d-sa de cuviinţă că nu e dăunător mersului
scrierii, o pensulă fugitivă care dă colorit lucrurilor”.
Am mai citat în acest studiu mărturiile lui Tudor
Teodorescu-Branişte privitoare la identitatea şi identificarea
eroilor săi. Această transpunere directă a unor tipuri din
viaţa cotidiană în artă a făcut ca romanul să nu aibă o
autonomie estetică, ceea ce observa şi Şerban Cioculescu în
bilanţul anului literar 1933 (vezi Aspecte literare con-
temporane, 1932–1947, Ed. Minerva, 1972, p. 265): „Ro-
manul electoral al lui Tudor Teodorescu-Branişte, Băiatul
popii, suferă de un tezism vătămător observaţiei realiste”. Ar
fi însă eronat să înţelegem deci că romanul lui Tudor
Teodorescu-Branişte ar avea în cadrul prozei noastre dintre
cele două războaie un loc în ultimul cerc al interesului
estetic. Apariţia lui în contextul amintit nu l-a favorizat în
ceea ce priveşte aprecierea critică. Dar aceasta nu l-a respins
total, nu l-a considerat un eşec, nu l-a relegat la periferia
producţiei noastre literare. Astfel, Pompiliu Constantinescu,
după ce sublinia că: „tema romanului este mult mai
interesantă decât realizarea ei”, îi recunoaşte cursivitatea,
faptul că e „abil închegat”. Îi reproşează că „ceea ce trebuia
să-l realizeze a fost netezit până la un plan de cenuşie
virtuozitate”. Criticul consideră că: „tipurile rurale sunt cele
mai viu prinse, ca primarul Dumitrache Boroşină şi
Dumitrache Pistol”. Avea dreptate să spună că celelalte
personaje – şi adăugăm noi tocmai cele aparţinând mediului
pe care Teodorescu-Branişte îl cunoştea în toată
complexitatea lui – nu sunt decât „etichete”, „un
convenţionalism atât de servil urmat ne dă imediat şi măsura
valorii psihologiei şi invenţiei sale”. Remarca lui Pompiliu
Constantinescu întăreşte convingerea noastră: confundarea
cu materialul însuşi al cărţii, lipsa de distanţă faţă de
personajele cunoscute, credinţa că faptul de viaţă e grăitor în
sine s-au repercutat în mod negativ asupra romanului ca şi
asupra unei bune părţi a producţiei epice interbelice.
Reproşându-i faptul că a trecut „pe al doilea plan” „tragedia
dezamăgirii lui Alexandru Murgu”, „silit să se salveze prin
egoism, ca să nu rateze într-un mediu total nefavorabil
marilor avânturi şi credinţelor colective”, Pompiliu Con-
stantinescu conchide spunând că „D. Branişte s-a mulţumit
să formuleze o psihologie de o patetică realitate deviindu-şi
naraţiunea spre documentar, spre convenţional şi popular de
suprafaţă”. Eroarea lui Pompiliu Constantinescu rezida
numai în procesul de intenţie pe care îl făcea autorului: „Dl.
Teodorescu-Branişte, abia la al treilea roman al său, se pare
că a-nceput să renunţe a-şi forma publicul; mai comod crede
a fi să se modeleze d-sa după public. Este însuşi cazul
recentului roman, Băiatul popii, a cărui substanţă a fost
preparată după un gust mediu.” O asemenea intenţie nu l-a
animat niciodată pe scriitorul Tudor Teodorescu-Branişte şi
pe parcursul acestui studiu ne-am străduit să demonstrăm
că structura prozei lui decurge din convingerile sale despre
rolul, menirea, esenţa literaturii, despre raporturile dintre
scris şi viaţă. Există nu doar o convergenţă, ci o adevărată
osmoză între modul de a înfăţişa realitatea şi înţelesul pe
care îl dădea el realismului, între construcţia unui personaj
şi opinia lui despre modelul din viaţa de toate zilele care l-a
inspirat. El nu făcea concesii gustului public, nu se conforma
nivelului mediu. Aceasta era credinţa şi formula literară a
scrisului său. Pentru că încă de la începuturile sale
Teodorescu-Branişte a fost un adversar a ceea ce atunci
devenise o obişnuinţă dictată de raţiuni comerciale şi
acceptată din motive remuneratorii pe care el o definea astfel:
„Nicăieri în aceste cărţi nu vei găsi un rând care să necesite o
sforţare. Nu. Totul se citeşte uşor, repede şi comod. [...] Este,
de la un capăt la altul al acestei literaturi, care ia totuşi
forme varii, – ceva comun: platitudinea”. Captarea şi flatarea
gustului mediu nu se realiza în epoca respectivă prin
literatura de genul celei practicată de Tudor Teodorescu-
Branişte, ci prin alte mijloace neutilizate în vreun fel în
romanele sale. O anchetă sociologică de tip modern ne-ar
demonstra că nu romanul despre viaţa politică a cucerit
atunci sufragiile publicului mediu care se confunda în fond
cu publicul larg, ci romanul sentimental cu toate variantele
posibile: de la sentimentalismul lacrimogen până la sexua-
litatea exacerbată. Abia în anii din urmă sau, mai precis, de
circa două decenii publicul mediu validează romanul politic
în formula propusă de cei amintiţi mai sus, inclusiv de Tudor
Teodorescu-Branişte: căutarea „cheii” şi a cheilor prin efortul
de identificare a personajului din carte cu personajele din
realitatea istorică, relatarea documentară, cât mai aproape de
ceea ce s-a petrecut şi se petrece m viaţă. S-a modificat astfel
şi optica lecturii interesată de ce spune autorul şi nu de cum
spune, preocupată de aluzie, de subînţeles şi nu de sensul
moral convertit în valori estetice. Raportat la romanele epocii,
Băiatul popii părea într-adevăr tezist. Raportat la evoluţia
prozei noastre actuale, el şi celelalte producţii epice citate pot
fi considerate drept precursoare din toate punctele de vedere.
Nici un romancier de astăzi nu şi-ar situa cartea în această
descendenţă. Dar relaţia dintre realitate şi literatură, între
prezenţa politicului şi transfigurarea lui ca şi cultivarea
înclinării din ce în ce mai marcată a publicului pentru care
romanul reprezintă o reflectare directă, imediată, nemijlocită
sau abia disimulată a istoriei contemporane, toate ne fac să
stabilim această filiaţie.
În ianuarie 1944, Tudor Teodorescu-Branişte dă cartea
fundamentală a carierei sale de literat, romanul Prinţul. Toţi
criticii importanţi ai epocii au fost de acord, subliniind că
Prinţul este „cartea cea mai bună, de până acum, a d-lui
Tudor Teodorescu-Branişte” (Pompiliu Constantinescu)12,
„fructul unei admirabile intuiţii de romancier social (şi prin
aceasta, Tudor Teodorescu-Branişte rămâne pe vechea sa
linie); prin tehnică însă, e un roman psihologic. deoarece
autorul urmăreşte un proces de descompunere interioară, cu
o progresivă gradare dramatică” (Şerban Cioculescu)13 şi că
„este cu adevărat un roman, nu numai de proporţii categoric
mai mari, dar şi de o categorică substanţă umană, de o
semnificaţie epică vădit superioară”14. Prinţul apărea într-un
moment de răscruce al romanului românesc. Marii creatori
epici trecuseră dincolo de apogeul creaţiei lor: Liviu Rebreanu
încheiase cu Gorila cariera sa epică, ce părea tuturor a fi
mers din 1933, anul apariţiei romanului Răscoala, pe o
pantă descendentă, Camil Petrescu nu mai dădea semne că
va urca în proză spre cele două culmi ale scrisului său,
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui
Procust, Hortensia Papadat-Bengescu încununase cu
romanul Rădăcini ciclul Halippilor, în Ochii strigoiului [1942]
inegalităţile lui Cezar Petrescu se vădeau a fi şi mai flagrante,
părţile caduce ale operei sale prevalând. Fraţii Jderi de Mihail
Sadoveanu încheia în 1942 în acordurile apoteotice ale unui
marş wagnerian epoca cea mai densă calitativ a prozei
noastre. Să reţinem însă un fapt esenţial: tot acum Mihail
Sadoveanu avea să scrie capodopera memorialisticii
româneşti, Anii de ucenicie. Dacă, la cote valorice diferite
bineînţeles, îi adăugăm Licean odinioară a lui Ion

12 Pompiliu Constantinescu, Scrieri, ed. cit., 5, p. 99–102.

13 Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane, ed. cit., p. 439–
441.
14 Perpessicius, Opere X, ed. cit., p. 304–309.
Agârbiceanu, „întoarcerile în timp” ale lui Ionel Teodoreanu
ce vor fi urmate nu mult mai târziu de Masa umbrelor, Lume
de ieri de LA. Bassarabescu, vom observa că perioada
războiului părea a fi propice în special memorialisticii,
aducerii aminte în diferite formule literare. Dacă – aşa cum
am spus – Fraţii Jderi închidea peste timp şi dincolo de timp
în sonorităţi de epopee o literatură, epilogul ei va fi scris de
două romane care poate nu numai printr-o coincidenţă, nu
numai printr-un joc al anilor, ci prin acele legi nescrise ale
literaturii ce acţionează întotdeauna apar la începutul lui
1944: Prinţul de Tudor Teodorescu-Branişte15 şi Sfârşit de
veac în Bucureşti de Ion Marin Sadoveanu. Acum, în primele
două luni ale anului 1944, romanele citate întorcându-se
curajos spre mătcile în care fertilizaseră marile creaţii epice
româneşti, ce dăduseră tipuri caracteristice ale dinamicii
societăţii noastre, păreau îmbibate de spectrul iminent, al
unui sfârşit care nu plutea numai în „aer”, ci devenea cu
fiecare zi o realitate. Şi chiar dacă romanul lui Ion Marin
Sadoveanu se încheia pe strigătul de victorie şi bucurie al
unui parvenit, umbrele unui crepuscul se desfăşoară în jurul
fiinţei atât de plăpânde a baronului Barbu Z. Barbu, simbol
al iremediabilei neputinţe de a se mai ridica din ruinele unei
vieţi măcinate de el şi de alţii. Semnificaţia acestor două cărţi
nu-i una de natură documentară şi ele nici n-au doar valori
simbolice, nu sunt reţinute de istoria noastră literară doar
pentru această coincidenţă cronologică, ci pentru valoarea lor
certă, pentru că reprezintă momente de referinţă în evoluţia
genului. Restrângând acum analiza la romanul lui Tudor
Teodorescu-Branişte, îi vom da dreptate autorului care soco-
tea că eroul său nu fusese zugrăvit de ceilalţi confraţi.
Afirmaţia poate surprinde deoarece, aşa cum afirmau toţi

15 „În timpul ultimului război, refuzând să colaborez la ziarele care

apăreau sub cenzura hitleristă, am avut răgazul să scriu Prinţul” (Scara

vieţii ed cit., p. 148). „Cartea cea mai aproape de sufletul meu este Prinţul,
în care am încercat să realizez un tip nezugrăvit până atunci de ceilalţi
confraţi ai mei.” (Ibidem, p. 143.)
cronicarii, figura boierului absenteist şi al celui ruinat de
şiretenia altora a abundat în literatura română. Am putea
spune chiar mai mult, că acest binom boier de viţă veche
sărăcit – parvenitul de modă nouă îmbogăţit a marcat
aproape un secol de roman românesc de la Ciocoii vechi şi
noi, care în 1865 îi consfinţeşte apariţia până la Sfârşit de
veac în Bucureşti, care în 1944 îi încheie în ritmurile sale
fastuoase lucrate dintr-un material dens şi plin de greutate o
primă şi strălucită etapă a drumului. Dar spre deosebire de
toate aceste romane, în Prinţul relaţia nu mai e antagonică,
nu ea formează obiectul romanului, fiind doar fugar amintită.
În momentul începerii acţiunii totul se petrecuse, ruina era o
realitate şi nu un proces în curs de desfăşurare ca în toate
celelalte romane. Suprema şi iremediabila realitate, căruia
toţi şi toate i se conformau.
„La curtea boierească din Munteni, totul era mare şi
haotic; era vechi, prăfuit de ani; totul căzuse în paragină”, cu
această imagine a ruinei însăşi se deschide romanul. Dar, mă
grăbesc să adaug, Teodorescu-Branişte nu înfăţişa paragina
unei curţi boiereşti pentru a deplânge sau pentru a acuza,
pentru a stabili cine sunt victimele sau călăii. De data asta,
vrând să demonstreze că nu este prozatorul unei singure
formule epice, Tudor Teodorescu-Branişte, după cum însuşi
mărturiseşte, pune „o problemă de ordin psihologic, iar nu –
cum se aşteptau cei mai mulţi – de ordin social”. Metoda de
creaţie, care, aşa cum am văzut din opiniile criticii ca şi din
propriile mărturisiri, era precumpănitor pamfletară, va fi şi
ea alta, aş spune radical alta, după cum subliniază şi
autorul: „Ca atare, eu nici nu-l judec, nici nu-l osândesc.
Credincios principiului că scriitorul trebuie să rămână
perfect obiectiv, să nu ia atitudine nici pro, nici contra eroilor
săi [s.n.], eu numai înfăţişez pe Jean-Andrei aşa cum este.”16
Prima, pagină a cărţii poate fi considerată o adevărată
uvertură a pustiului: „Cu fiecare pas te afundai tot mai
adânc în brădet şi în tăcere. Acolo nu răzbătea nici soarele.

16 Vezi Scara vieţii, ed. cit., p. 127–128.

Acolo, totdeauna stăpânea o învăluire de umbră. Şi tot-
deauna priveliştea avea o stranie tristeţe. Ţi se părea că
pământul şi oamenii au rămas undeva departe şi acum te afli
singur. Într-un loc cu desăvârşire pustiu, poate pe alt tărâm”.
Prăbuşirea materială a lui Jean-Andrei Munteanu este
relatată în câteva pagini, declinul său până la falimentul
definitiv urmând schemele tipice ale vieţii preluate de toţi
scriitorii care au fost seduşi de existenţa unui asemenea tip.
Astfel încât după atmosfera ciudată, ireală parcă, a
începutului ne întoarcem brusc într-o lume cunoscută şi
bineînţeles credem şi noi, cititorii de astăzi, precum a crezut
Şerban Cioculescu la apariţia cărţii că: „povestitorul are de
gând să organizeze portretul într-un fel de şarjă anecdotică”.
Dar autorul nu va merge pe acest drum. Pentru că aşa cum
spune Şerban Cioculescu, într-una din cele mai judicioase
analize critice publicată imediat după apariţia romanului,
metoda portretizării pe cale anecdotică n-ar fi dus la
împlinirile artistice inedite pe care autorul le realizează în
pagini de o memorabilă acuitate psihologică: „Dintr-un fericit
instinct epic, dacă se poate spune, Tudor Teodorescu-
Branişte s-a ferit să continue pe drumul confortabil al
anecdotelor caracterizante, a preferat înfăţişarea eroului său
din desfăşurarea treptată a acţiunii”. Pe acest tărâm aflăm
inteligenţa artistică a lui Tudor Teodorescu-Branişte, care
pornind de la una din cele mai frecvente teme ale literaturii
române şi de la unul din tipurile cele mai des prezente, a dat
o imagine nouă, surprinzător nouă a acestei lumi. Mai ales
că. figura personalităţii boierului decăzut nu apărea pentru
întâia oară în literatura lui Tudor Teodorescu-Branişte. Una
din camerele „Fundăturii cimitirului no. 13” era ocupată de
conu Neculai al cărui nume nici nu se mai cunoştea. „Toţi
ştiau însă că omul a avut avere mare: două moşii, palat în
Bucureşti şi trăsură cu patru cai înaintaşi, – dar îşi cheltuise
toate aceste bunuri în joc de cărţi, mai mult prin străinătate.
Acum, sta singur aici, în sărăcie.” Deşi între destinul conului
Neculai şi al lui Jean-Andrei Munteanu existau numeroase
puncte comune dictate de modul de viaţă al unei clase,
personajele sunt construite din perspective psihologice net
deosebite. Pentru că trebuie să spunem de la început: Prinţul
nu-i doar romanul prăbuşirii aristocraţiei aşa cum s-a spus.
Înţelesurile sale sunt mult mai adânci şi anume falimentul
moral al unui egoist, al unui om funciarmente închis în
lumea propriilor satisfacţii care nu poate să reziste la
confruntarea cu viaţa adevărată. Chiar dacă nimeni nu luptă,
chiar dacă nu asistăm la o încleştare.
Dar care e acţiunea Prinţului? Jean-Andrei Munteanu s-a
întors ruinat în conacul de la Munteni. El nu mai are voinţa
de a-şi reface existenţa trecută, de a încerca măcar o
ameliorare a situaţiei sale materiale. Aşa cum până în
momentul căderii fusese un om conclus de fluxul bogăţiei
fastuoase, al vieţii mirifice pe care averea lui o dăruia celui
dispus să bea – fără să se întrebe – paharul plăcerilor, din
clipa când, ruinat, se stabileşte la Munteni, rămâne în starea
de inerţie, în starea în care orice decizie devine imposibilă
sau amânată sine die, fiind urmaşul lui Costache
Giurgiuveanu. Perspectiva unei tranzacţii funciare îl
înspăimânta pur şi simplu. Pentru că Jean-Andrei Munteanu
nu fusese nici înainte un om al deciziei, nu acţionase, nu
hotărâse, nu se zbătuse. El trăise fastuos. Atât şi nimic mai
mult. Pentru el acţionaseră, munciseră, hotărâseră alţii. Şi
când toate acestea s-au pulverizat, s-a retras. Păstrând în
mijlocul ruinei generale şi a tăcerii infinite câteva din
însemnele vieţii lui de altădată: băuturile fine, cărţile epocii
sale de glorie (o singură excepţie, romanul lui Marcel Proust
citit cu interes pur documentar deoarece „îi amintea de viaţa
lui de la Paris”) şi o gazetă tot din capitala Franţei, din care
selecta numai câteva rubrici, lăsând deoparte tot ceea ce
vorbea despre viaţa socială şi politică. Şi mai păstra – nu aşa
cum s-a spus: modul de viaţă – ci câteva din obişnuinţele
care îi aminteau de acest mod, repetând zilnic după nopţile
prelungite până aproape de amiază – ritualurile toaletei
împlinite pe îndelete fără nici un fel de grabă, cu voluptate,
gustând din plin deliciile pe care obiectele şi ingredientele de
odinioară le dădeau acestor momente.
 Dar pe măsură ce ritualul se desfăşura trecând la alegerea
vestimentaţiei pentru ziua respectivă, prăpastia ridicolului se
căsca într-un uriaş rânjet. Şi aceasta pentru că Jean-Andrei
Munteanu transplantase obiceiuri împlinite cu exactitatea,
minuţia şi voluptuoasa zăbavă de altădată, utilizând câteva
din obiectele scăpate din teribilul naufragiu într-o ambianţă
care era la antipodul folosirii lor iniţiale: totul era ros, putred,
nu se mai ţinea în nici o încheietură, stătea gata să se
prăbuşească. Nimic nu mai era cum a fost. Totul era o
amintire, dar una deprimantă. Nimic nu mai era aşa cum ar
fi trebuit să fie. Paginile care descriu decrepitudinea
mediului, modul serios, plin de solemnitate în care Prinţul
privea aceste obiecte, utilizându-le cu gravitate seniorială,
nerealizând nici o clipă ridicolul situaţiei sale, crezând în
existenţa lor ca atunci când ele erau noi şi nu hârbuite, pline
de colb, ruginite, trosnind din toate încheieturile câte se. mai
ţineau – aparţin fără îndoială unui prozator adevărat.
Prinţul este în fond romanul care vesteşte şi se apropie cel
mai mult de Scrinul negru. Dar pe când la G. Călinescu aceşti
oameni ajunseseră în starea respectivă datorită unui
cataclism istoric, prăbuşirii societăţii, clasei lor, ceea ce îi
făcuse să se unească şi le dăduse o mentalitate de grup şi
clan, la Tudor Teodorescu-Branişte istoria nu era prezentă.
Prinţul nu primise nici o lovitură din partea ei, el nu se
prăbuşise odată cu clasa lui şi nici în urma acţiunii altei
clase. Împotriva lui nu acţionase nimeni altul decât el.
Căzuse trăind frenetic – pentru el, în numele lui. Ceilalţi erau
partenerii şi furnizorii sau mai bine zis furnizoarele plăcerilor
lui şi valoarea lor era direct proporţională cu intensitatea şi
gradul de rafinament al voluptăţilor oferite. Prinţul reprezenta
tragicomedia individului, Scrinul negru al castei. Totul la el
reprezintă caricatura a ceea ce a fost altădată, de la conac
până la profesionistele plăcerii din târgul cel mai apropiat de
Munteni. Jean-Andrei Munteanu se apropie prin egoismul,
prin lipsa unei adevărate iubiri de oameni, prin claustrarea
voită şi prin voluptatea singurătăţii de eroii lui Montherlant
din Celibatarii. Pentru că Prinţul nu era şi nu fusese un
generos. Risipise în mod exclusiv pentru sine şi pentru a da
plăcerilor sale un maxim rafinament, un fast şi o splendoare
ieşite din comun. Ajuns. În noua lui situaţie materială, ca
orice egoist se retrage în singurătate, trăieşte chiar cu
voluptatea singurătăţii. Dar simte nevoia unei societăţi, vrea
să fie înconjurat de oameni măcar la. anumite răstimpuri. Nu
de oamenii lumii lui cu care se simţea solidar doar pentru că
bănuia că fiecare dintre ei reprezintă la conacul lor o
fortăreaţă alcătuind un lanţ inexpugnabil. Era o solidaritate
atemporală, o apropiere numai în închipuirea lui care nu se
fructifica în nici un gest de o anume concreteţe, dovadă
reîntâlnirea cu Amalia Frunzetti cu care se încrucişase în
drumurile fastului. Unicul sentiment de solidaritate care îl
încerca era cu sine însuşi. Cine, era Prinţul? s-au întrebat
criticii la apariţia cărţii. Un om care „se retrage din viaţă,
într-o resemnare singuratecă şi cu o demnitate de mare
jucător, care, după ultima carte, se cuminţeşte” notează
Pompiliu Constantinescu. Şerban Ciocul eseu consideră că
autorul a reuşit, „cu migală constructivă, să compună
portretul foarte original al unui mare declasat, care se
încăpăţânează însă a salva demnitatea rigidă a castei sale
feudale [...] Ε întrânsul psihologia stăpânului deprins a fi
senior până la ultima suflare, aricit de mare i-ar fi decăderea
materială şi oricât de iremediabil i-ar fi spleen-ul” iar
Perpessicius opinează: prin faptul că eroul lui Branişte
continuă „să joace cu acelaşi stil, dar în condiţiuni cu totul
schimbate. Prinţul pare mai curând un cabotin al propriului
său zenit, un expert al fardurilor, o victimă a propriilor sale
artificii”. În consens eu toţi confraţii săi la apariţia cărţii,
Şerban Cioculescu sublinia originalitatea tipului literar
zugrăvit de romancier: „Tudor Teodorescu-Branişte a creat
un tip care de-acum înainte va umple un gol în fresca
noastră socială”. Retras aici, în pustietatea unui conac
dărăpănat, Prinţul nu trăieşte înconjurat numai de
rămăşiţele senile şi jalnice care erau o caricatură a ceea ce a
însemnat epoca măririi lui şi a familiei lui, ci de un număr de
oameni aparţinând micii burghezii locale. O lume desprinsă
din schiţele lui I. A. Bassarabescu, unul din scriitorii
reprezentativi pentru epoca de formaţie a „adolescentului
Tudor Teodorescu-Branişte şi despre care a scris în anii
tinereţii sale literare o, cronică deosebit de elogioasă17. Toţi
cronicarii au fost de acord că personajele acestei lumi atât de
frecvente în proza primelor două decenii ale secolului „sunt
prinse cu o mare siguranţă, având un relief de viaţă deosebit”
(Pompiliu Constantinescu), fiind „naturale şi veridice”
(Şerban Cioculescu) şi chiar dacă există decalaje de realizare
„mai consistente sau mai schiţate” ele „sunt tot atâtea creaţii,
dar vădind pe romancierul de inepuizabile resurse” (Perpessi-
cius). Deşi autorul a mărturisit an repetate rânduri că în
această carte s-a ferit să ia-atitudine pro sau contra eroului,
suntem înclinaţi să-i dăm dreptate lui Perpessicius: uneori ai
impresia că romancierul „este nu numai legislatorul, dar şi
justiţiarul propriului său erou”. Aceste momente sunt rare şi
ţin de reflexele scrisului de până atunci al lui Teodorescu-
Branişte. Dar portretul lui Jean-Andrei Munteanu se
compune din atitudinea pe care el o are faţă de lumea –
inedită pentru el – a acestei provincii, a provinciei româneşti
şi din confruntarea lui cu un alt ratat, silvicultorul Vasile
Gărdescu, desprins ca înfăţişare din lumea lui Sadoveanu şi
Calistrat Hogaş. Prinţul şi Vasile Gărdescu alcătuiesc un
diptic al ratării. Dar pe când Prinţul e un ratat de rasă, ce îşi
ascunde eşecul în manierele alese cu care îşi tratează
invitaţii, în reveriile şi divagaţiile înmănuşate, în complimente
de o grandilocvenţă desuetă, în aura de mister cu care îşi
înconjoară trecutul, Vasile Gărdescu, un sănătos şi tenace
adorator al lui Bacchus, este tipul adevărurilor fruste,
elementare, rostite cu o francheţe şi o îndrăzneală direct
proporţională cu cantitatea de alcool haiduceşte ingurgitată.
El îi va spune Prinţului un adevăr cutremurător, imputându-
i purtarea lui fariseică faţă de aceşti oameni şi mai ales faţă

17 Vezi recenzia despre volumul Un dor împlinit, în Cuvântul liber, an. I,

nr. 5, 21 septembrie 1919, p. 27, în încheierea căreia spunea: „D. I. A.

Bassarabescu e una din figurile de elită ale literaturii contemporane”.
de tânăra şi romanţioasa fiică a şefului haltei, Silvia
Criveanu, că „nu este uman”, ceea ce îi va produce poate
singurul proces de conştiinţă acestui om trăindu-şi apusul ca
un actor pentru totdeauna aruncat din lumea scenei. Pentru
că lumea aceasta risipită în jurul conacului, compusă din
oamenii obişnuiţi ai provinciei îndepărtate, oameni cărora
Tudor Teodorescu-Branişte le conferă ultimul certificat de
stare civilă literară, era oare numai un pretext pentru
înscenările acestui actor ce anticipează universul lui Fellini
vroind să refacă atmosfera-unei „curţi”? Nici preotul, nici
şeful haltei, nici silvicultorul, nici soţiile primilor doi dintre ei
nu reînnoiau strălucirea anilor când Prinţul trăise după
concepţia lui de viaţă cum însuşi mărturiseşte. Mai mult, el
era conştient că aceşti ani au fost şi ultimii ani ai unei lumi.
Îi spunea Silviei care, împreună cu mama ce-şi măcina
bovarismul şi visele neîmplinite ale tinereţii, în singurătatea
unei halte, se străduia să-şi închipuie cum a fost „o viaţă de
prinţ” – că lumea aceasta „a început să dispară”, că „în parte
a şi dispărut” deşi „nu era lipsită de un anume farmec”.
Pentru lumea din jurul său avea un dispreţ suveran tratând-
o drept „epocă de băcani şi cârciumari”. Pe aceşti oameni ce-
şi trăiau mica lor viaţă compusă din monotonia aceloraşi
întâmplări, din regretele unei presupuse alte existenţe, din
mici invidii, Prinţul îi transformase în marionetele
înscenărilor sale, pentru a-şi mobila singurătatea, cumplita
şi chinuitoarea singurătate în care, după opinia sa, trăia cel
mai groaznic supliciu, „supliciul amintirii”. Regizor şi actor în
acelaşi timp, Prinţul îşi desfăşura tiradele, compuse din
amintiri, dar mai ales din complimente şi flaterii în care el cel
dinţii nu credea, înveşmântate în formule perimate dar cu
atât mai seducătoare pentru aceşti oameni la rândul lor
figuranţi şi public al reprezentaţiilor. Lumea aceasta a micii
burghezii din provincia rurală autohtonă cu care Tudor
Teodorescu-Branişte vădise încă de la început o solidaritate
sufletească deplină nu este aici nici compătimită, nici
condamnată18. Trăieşte o viaţă apreciată de cronicari pentru
autenticitatea reconstituirii. Obiectivitatea romancierului se
realizează în aceste pagini atât în imaginea de ansamblu –
Prinţul rămânând unul din romanele cele mai caracteristice
ale vieţii din provincia românească – cât şi în portretele
individuale, fie că e vorba de silvicultorul ce aruncă fără milă
adevărul în faţa lui Jean-Andrei Munteanu, fie de Silvia
Criveanu care trăieşte un sentiment de dragoste amăgită de
vorbele acestei fantoşe, fascinată de amintirile acestuia dintr-
o lume fastuoasă şi de bănuitele taine pe care le purta în
pustietatea Muntenilor. Arta prozatorului s-a împlinit aici în
îmbinarea celor două planuri de existenţă simultană a
acestei lumi; una autonomă şi alta depinzând strict de Jean-
Andrei Munteanu care îşi exercită în jocul de vorbe
îndemânatic colorate de galanterii, în fastul ros de rugină,
seducţiile asupra unor spectatori ce, văzându-l, trăiau un
proces de transfigurare, ascultându-l, credeau şi ei că au
împărţit cu el bucuriile acelor timpuri şi au călătorit cu el pe
tărâmurile unde ei nu vor ajunge niciodată.
Ritualul grotesc organizat de Prinţ fie implicându-i pe toţi,
fie afundându-se şi mai mult în tăcerile conacului, ceea ce
făcea să sporească aura de mister, este pus brusc sub
semnul întrebării, demitizat, sfărâmat cu candoare şi
aplomb, de suflul de viaţă nefalsificat pe care îl aduce in-
solentul tânăr sportiv Bob. Îl sfidează public pe Prinţul ce îi

18 Fie în mod deliberat, fie ca urmare a unui fenomen de memorie

involuntară, în romanul lui Tudor Teodorescu-Branişte aflăm o replică
practic identică şi din punct de vedere al sensului, dar mai ales al
formulării cu laitmotivul din schiţa Serafima de I.A. Bassarabescu: „Pe
noi să ne iertaţi, că de... ca la ţară...”. În timpul mesei la care îl invitase
pe Prinţ, Take Criveanu, şeful haltei, îi spune Prinţului: „Să ne iertaţi...
ştiţi... la noi, ca la ţară”. O altă apropiere de astă dată nu de replică, ci de
structură psihologică, între momentul fugii din capodopera lui I.A.
Bassarabescu Pe drezină, când eroina găseşte un suport moral pentru
decizia sa prin faptul că „nici contesa din roman nu se purtase altfel cu
marchizul”, şi când Silvia îi povesteşte mamei sale întâlnirea
întâmplătoare cu Prinţul: „Elena Criveanu o asculta încântată. În imagi-
naţia ei vedea această întâlnire ca un capitol de roman.”
părea un „senior de film, sau de roman foileton”, „o alteţă de
carnaval”. Bob aducea aici dispreţul pentru „tot ce e
artificial” şi o adiere proaspătă a civilizaţiei moderne. Şi iată
cum splendida şi grotesca izolare a Prinţului începe să se
clatine sub loviturile lucidităţii dezlănţuită de numeroasele
pahare consumate de silvicultor şi de sinceritatea juvenilă a
lui Bob Frunzetti. Ultimul act, după ce va fereca toate porţile
ce-l mai puteau duce spre oamenii care îl priveau uimiţi şi
respectuoşi, Prinţul îl va juca într-un registru parodic
alcătuind pentru o seară un univers ce ne pare desprins din
tablourile groteşti ale expresioniştilor germani, o sinteză între
Otto Dix, Max Beckmann şi Georg Grosz.
Cele trei biete profesioniste ale dragostei, epave şi cari-
caturi ale frumuseţilor feminine, de favorurile cărora se
bucurase, alcoolul consumat, toate îl vor face să treacă
pragul amabilităţilor polisate către un delir organizat, în care
fantasmele lumii mirifice se întretaie, se confundă şi se
suprapun unei realităţi hidoase. Sfârşitul neaşteptat e perfect
logic: Orient-Expresul, trenul care cu o punctualitate
exemplară trecea noapte de noapte, îl sfârtecă între roţile
locomotivei înaintea căreia s-a aruncat fugind să prindă acest
moment de mare şi definitivă întâlnire. Finalul acesta l-a
nemulţumit pe Şerban Cioculescu: „Ciudată moarte! boierii
mari nu ies înaintea trenului, ca fetele părăsite”. Dar „trenul
regilor şi regele trenurilor” cum a fost numit Orient-
Expressul, ce începuse să străbată Europa din 1883, îi
amintea lui Jean-Andrei Munteanu că lumea în care el trăise
cu adevărat nu a dispărut, că spre luminile ei feerice şi
plăcerile ei unice se îndreaptă mereu alţii şi alţii, în timp ce el
rămânea în tăcerea şi nemişcarea conacului ruinat. Nu
medita la soarta lor, nu-i invidia pe cei care, precum el
altădată, se lăsau purtaţi în decorul somptuos al acestui tren
spre lumea bucuriilor şi plăcerilor dar tresărea ori de câte ori
auzea şuieratul locomotivei. Şi îl auzea în fiecare noapte. Nu
ca o mustrare, nu ca o amintire înduioşată, ci ca un semnal
care îl făcea să realizeze propria sa condiţie. Şi deşi cititorul
nu prevede acest sfârşit, totul ne conduce către confruntarea
aleasă de Prinţ. Cabotin şi ridicol dar pentru prima oară apt
de un gest de voinţă, el merge fără să ezite la întâlnirea cu
simbolul marilor plecări. Dar trenul acesta care reprezintă o
lume, un mod de viaţă, nu se va opri înaintea unei fantoşe
ivite din pustiu. Va mai şuiera o dată şi îl va pulveriza pe cel
care n-a avut puterea să-şi acorde singur moartea ci s-a vrut
parcă victima unuia din simbolurile lumii lui19.
Şi astfel în luna ianuarie 1944, Tudor Teodorescu-Branişte
publica nu numai cel mai împlinit roman al său, dar încheia
epoca dintre cele două războaie mondiale cu una din cărţile
care aducea presimţirile şi certitudinile sfârşitului. Nu era
deloc o coincidenţă. Din paginile acestui roman care trebuie
înscris printre creaţiile reprezentative ale epocii, se încheagă
o stranie dar indubitabilă „melancolie a secolului care
moare”, cum ar fi spus Alexandru Vlahuţă. Dar moartea
acestui veac nu se consuma în ultimul său deceniu cum se
întâmplase cu secolul în care maestrul tinereţii lui
Teodorescu-Branişte rostise vestitul adagiu, ci mult mai
devreme. Când nu împlinise nici jumătate din anii ce îi
păreau hărăziţi.

VALERIU RÂPEANU

19 Mai târziu, în memoriile sale Tudor Teodorescu-Branişte va

mărturisi că trecerea trenului Orient-Express îl fascina încă din anii
copilăriei sale petrecută la Piteşti: „Mergeam singur, calculând astfel încât
să ajung la gară la căderea serii. Orient-Expressul, care trecea spre Paris,
se anunţa de departe prin duduitul puternic al locomotivei. Vagoanele de
dormit şi vagonul restaurant se înşirau, elegante, în lungul peronului.
Priveam călătorii cu un fel de ciudă, socotindu-i cei mai fericiţi muritori.
Nu ştiam că printre ei erau atâţi oameni de afaceri frământaţi de
nepotolita lor sete de bani, bolnavi trimişi la cutare mare specialist şi
aşteptând cu înfrigurare diagnosticul ce li se va pune, soţii şi soţi chinuiţi
de plictiseală şi de neînţelegerile dintre ei. Vedeam numai bărbaţi eleganţi
şi femei frumoase.” (Scara vieţii, ed. cit., p. 40.).
 VOLUME DE TUDOR TEODORESCU-
BRANIŞTE

TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE, Suflet de femeie – nuvele

Editura Socesc, Bucureşti, 1920:
ANDREI BRANIŞTE. Şovăiri – schite şi nuvele – Editura
Socec, Bucureşti, 1922;
TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE, Oameni şi cărţi, vol. I –
Editura Socec, Bucureşti, 1922;
TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE, Gambetta – Viaţa şi opera
– Editura „Cultura naţională”, Bucureşti, 1926;
TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE. Ochiul de nichel – nuvelă
– Biblioteca „Dimineaţa”, Bucureşti, 1927;
TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE, Clemenceau 1841–1929 –
Omul, opera – Editura „Adevărul”, Bucureşti, 1931;
TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE, Fundătura cimitirului no.
13 – roman – Editura „Adevărul”, Bucureşti, 1.932;
TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE, Domnul Negoiţă sau
individul împotriva statului – roman – Editura Naţională,
Bucureşti, [f.a.] [1932];
TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE, Băiatul popii – roman –
Editura „Adevărul”, Bucureşti, [1933], f.a.;
TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE, Doctrina bâtei.
Naţionalism, reacţionarism, antisemitism, Bucureşti, 1936
(Extras din Cuvântul liber, anul III, nr. 11, 1936);
TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE, Oameni de ieri..., Editura
„Adevărul”, Bucureşti, 1938;
TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE, Prinţul – roman – Editura
Socec, Bucureşti, [1944];
TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE, Scandal – roman, Forum,
Bucureşti, [1945] f.a.;
TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE, Primăvara, apele vin
mari, Editura tineretului, Bucureşti, 1960;
TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE, Prinţul – roman –, cu o
prefaţă de Radu Popescu, Editura pentru literatură,
Bucureşti, 1961;
TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE, Prinţul – roman –, cu o
prefaţă de Radu Popescu, Editura pentru literatură,
Bucureşti, 1965;
TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE, Oameni şi paiaţe,
culegere de articole îngrijită de Constantin Darie şi Victor
Adrian, Editura pentru literatură, 1967;
TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE, Scara vieţii, ediţie
îngrijită şi cuvânt înainte de Constantin Darie, col.
„Mărturii”, Editura Eminescu, 1976.
 Tudor Teodorescu-Branişte:

DESPRE „PRINŢUL

— Ce problemă aţi urmărit în romanul dv., Prinţul?

— Întrebarea dv. Îmi dă prilejul să lichidez nedumerirea
care pare a stăpâni o parte a presei noastre literare. S-a spus
că Prinţul a surprins pe unii recenzenţi. De ce? Fiindcă pune o
problemă de ordin psihologic, iar nu – cum se aşteptau cei mai
mulţi – de ordin social. Ε drept că, în celelalte romane ale mele,
m-a preocupat mai mult socialul. Recunosc chiar că Fundătura
Cimitirului, Domnul Negoiţă şi Băiatul popii au o destul de
puternică tentă pamfletară. Nu mi-am luat însă niciodată
angajamentul să rămân aici. Socot că scriitorul trebuie să
evolueze, dacă nu vrea să se condamne singur la repetare şi la
sterilitate. „Prinţul” este un izolat. Turnul lui nu este construit
din fildeş, ci într-un material mult mai dur, mult mai rezistent –
din egoism. Drapat în aparenţele catifelate ale perfectului om
de lume, Jean-Andrei Munteanu este în realitate o bestie. Nu e
vina lui: aşa s-a născut. Ca atare, eu nici nu-l judec, nici nu-l
osândesc. Credincios principiului că scriitorul trebuie să
rămână perfect obiectiv, să nu ia atitudine nici pro, nici contra
eroilor săi, – eu numai înfăţişez pe Jean-Andrei aşa cum este.
L-am situat întâmplător într-un vechi conac boieresc. El poate
trăi însă într-un oraş de provincie sau chiar în Bucureşti, în
Parcul Filipescu sau aiurea. Jean-Andrei este, tot întâmplător,
fost mare latifundiar. El poate fi însă orice. Mă grăbesc să
adaug că nu este un tip frecvent, un tip în serie al societăţii
româneşti. Este un tip rar. Tocmai de aceea l-am şi ales, în
jurul lui Jean-Andrei roieşte o umanitate măruntă, dar
adevărată: o fată de pension, o fostă cântăreaţă de varieteu, o
boieroaică ambiţioasă, o nevastă – cam romantică – de şef de
gară, un silvicultor ratat: un popă, un tânăr sportiv din
generaţia ce se ridică sub ochii noştri etc. Toţi aceştia, fără
vreo înţelegere prealabilă, prin simplul joc natural al vieţii,
izbutesc să doboare pe „prinţ”, să-l înfrângă. În lumea de azi,
izolările nu mai sunt cu putinţă, nici chiar când sunt ferecate în
betonul armat al celui mai feroce egoism. Iată problema, care
mi-a necesitat 300 de pagini strâns bătute la tipar, şi doi ani şi
jumătate de muncă încordată.
— Care este rolul scriitorului în viaţa socială?
— Am discutat chestiunea aceasta, acum câteva zile, într-o
convorbire pe care excelentul meu amic şi marele scriitor Ion
Vinea a avut amabilitatea s-o publice. Cum spuneam şi atunci,
nu se poate da un răspuns general, care să fie aplicat tuturor
scriitorilor. Scriitorul-cetăţean, – ca să utilizez vechea formulă
a lui Gherea, a existat şi va exista totdeauna. După cum a
existat şi va exista şi celălalt exemplar, scriitorul-necetăţean,
scriitorul izolat între preocupările lui estetice: Totul depinde de
temperamentul fiecăruia. Unuia, temperamentul îi dă brânci în
viaţa socială, în vălmăşagul mulţimii, la ale cărei frământări
participă din plin. Pe altul, temperamentul îl ţine departe de
aceste frământări. Victor Hugo, Tolstoi, Zola, Mirbeau, Anatole
France, Barbussey Shaw etc. au fost mari scriitori şi, în
acelaşi timp, mari cetăţeni ai epocii lor. Verlaine, Heredia etc.
au fost mari scriitori, fără să ia parte la evenimentele vremii în
care au trăit. Cred că scriitorului-cetăţean i se cer două lucruri.
În artă i se cere să nu se coboare la un tezism mărunt, îngust
şi inestetic, ci să pună în scris sufletul murilor lui idealuri. [...]
În al doilea rând, în viaţa cetăţenească scriitorului-cetăţean i
se cere să aducă o mare convingere, iar nu meschine
preocupări oportuniste. Adaug că epoca noastră este din ce în
ce mai puţin prielnică izolării artistului şi că, fără voia lor, cei
mai mari din creatorii de azi – priviţi romanul englez şi nord-
american, – răsfrâng în creaţiunile lor momente din uluitorul
film social, la care asistăm cu toţii, unii dintre noi nedându-şi
însă seama că nu sunt numai spectatori, ci şi actori.
[Din interviul Ce spune autorul „Prinţului”,
Vremea, anul XVI, nr. 733, duminică, 23
ianuarie 1944, p. 9.]
 CARTEA ÎNTÂI

La curtea boierească din Munteni, totul era mare şi haotic;

era vechi, prăfuit de ani; totul căzuse în paragină.
De cum ieşeai din sat – sat mic, sărac, copleşit de munţi şi
de necazuri – trebuia să te-aba ţi din şoseaua principală şi să
apuci pe un drumeag îngust, care şerpuia alb într-un vast
masiv de brazi. Zgomotele satului rămâneau în urmă,
slăbeau şi se stingeau încet, până se mistuiau cu totul. Cu
fiecare pas, te afundai tot mai adânc în brădet şi în tăcere.
Acolo, nu răzbătea nici soarele. Acolo, totdeauna stăpânea o
învăluire de umbră. Şi totdeauna priveliştea avea o stranie
tristeţe. Ţi se părea că pământul şi oamenii au rămas undeva
departe şi acum te afli singur, într-un loc cu desăvârşire
pustiu, poate pe alt tărâm. Ai fi vrut să auzi un lătrat de
câine, un cotcodăcit de pasăre, un semn de viaţă. Dar nu
auzeai decât tăcerea – apăsătoarea tăcere a pădurilor de
brad, în care chiar păsările cerului sunt parcă mai puţine şi
mai mâhnite, în care totul este încremenit, uriaş, rece.
Mergând astfel, în mijlocul acestei neclintiri de un verde
întunecat, în liniştea aceasta de poveste ciudată, te trezeai –
deodată – în faţa unor porţi înalte şi bătrâne. Dar porţile
acestea erau puţin înclinate, de parcă ar fi ostenit şi ele
străjuind mereu şi fără rost curtea veche şi singuratică din
Munteni. Lacătul cel mare era ruginit. Stâlpii erau afumaţi de
ploi, de vânturi, de ani. Nici un zvon de viaţă, nici ţipenie de
om. Trebuia să strigi tare:
— Hei! Nu vine nimeni să deschidă?
Munţii îţi trimiteau strigătul îndărăt şi te mirai singur de
glasul care-ţi venea împotrivă, ca un glas străin. Dacă erai
mai slab de fire, te înfricoşai şi făceai cale întoarsă. Dacă însă
ştiai să-ţi ţii cumpătul, strigai încă o dată, mai tare:
— Heei! Nu-i nimeni prin partea locului?
Abia atunci, şi numai dacă aveai noroc, pornea spre poartă
un câine mare, ciobănesc, bătrân. Avea pieptul lat, ochii
stinşi şi blana fumurie. Venea încet şi greoi ca şi când ar fi
ştiut că n-are pentru ce să se grăbească. Lătra de două-trei
ori, răguşit şi plictisit. Nu lătra cu ură; ba chiar lătra fără
nici o poftă – aşa, numai ca să-şi împlinească o îndatorire:
— Hau... Hau... Hau...
Atât. Apoi se aşeza dinapoia porţii şi se uita lung la noul-
sosit, ca şi când ar fi vrut să-l întrebe: „Ce mai cauţi şi tu
aici?” De-a lungul anilor, dulăul învăţase că n-are ce păzi la
curte, cum. porţile în şubrezenia lor ştiau şi ele că n-au cui
se împotrivi: erau foste porţi şi un fost câine. Aci totul era
fost; totul fusese. Aici fusese un conac. Fusese viaţă, lume,
huzur. Din toate acestea nu rămăseseră decât umbre,
amintiri, ruini...
Din fundul curţii răsuna o voce groasă, venind parcă din.
străfundul pământului. Dar eră numai vocea unui bătrân
argat şi ieşea dintr-un gâtlej tăbăcit de rachiu, de mahorcă şi
de anii a căror socoteală o pierduse şi el:
— Taci, Lupule, că se necăjeşte boierul...
Argatul păşea încet, şchiopătând de piciorul stâng. Cu
ochii osteniţi şi eu mâinile tremurând, căuta în buzunar o
mare legătură de chei şi, dintre ele, se străduia s-o aleagă pe
cea de la. poartă. O alegea cu pipăitul, fiindcă vederea nu-l
slujea prea bine. Degetele lui bătătorite de muncile de
odinioară, îngroşate de vreme, strâmbate de reumatism – atât
îşi mai păstraseră: o ciudată sensibilitate în mânuirea
cheilor. Ele cunoşteau fiecare cheie în parte, după formă,
după contur. Odinioară bătrânul fusese logofăt la curtea din
Munteni. Călare pe un murg tânăr şi iute, el străbătea moşia
de la un hotar la altul, împărţind oamenii la munci şi
veghind ca totul să se împlinească la vreme şi în bună
rânduială. Om de credinţa, i se dăduse inelul de chei ca
semn al puterii şi al răspunderii. Erau, acolo, cheile de la
hambare şi de la magazii, de la beciuri şi cămări, de la
povarnă, de la cramă şi de la celelalte acarete. Cu vremea,
moşia fusese vândută, azi o parte, mâine alta, şi acum nu
mai rămăsese din toată averea decât un petic de pădure şi o
livadă de pruni bătrâni, aproape uscaţi.
Celelalte slugi s-au dus să-şi caute de lucru în alte părţi.
Din toţi, n-a rămas decât unchiaşul acesta. La povarnă nu se
mai face rachiu, iar în cramă nu mai stăruie nici măcar
mireasma vinurilor din trecut. Bătute de ploi şi zăpezi,
acaretele s-au dărăpănat. Furtunile au muşcat din pereţi,
smulgând scânduri, ferestre, uşi. În cuprinsul încăperilor,
vântul şuieră sinistru. Cheile nu mai sunt de nici o
trebuinţă. Bătrânul nu le-a lepădat totuşi de pe inel. Le
păstrează pe toate, deşi nu se mai slujeşte decât de vreo două
sau trei din ele.
Dar cheile de la curtea din Munteni nu erau la fel cu
celelalte chei din lume. Uneia îi lipsea un dinte. Alta se tocise
cu totul. Numai bătrânul ştia să o potrivească pe fiecare în
broască, să o răsucească într-un anume fel, să o învârtească
de mai multe ori, făcând ca îndemânarea şi experienţa lui să
înlocuiască tot ce lipsea acestor chei vechi şi acestor broaşte
ruginite. Uneori unchiaşul se îmbăta cumplit şi atunci, toate
porţile şi toate uşile rămâneau încuiate. S-a întâmplat o dată
de-a stat trei zile beat mort, iar boierul, în tot acest timp, n-a
putut să-şi aducă din pivniţă brânzeturile alese şi vinurile
bune pe care le avea acolo...
În sfârşit, cheia scârţâia în lacăt, lacătul gemea, iar
bătrânul certa şi cheia şi lacătul:
— Eheei, afurisitelor, nu vreţi, ha? Iaca, încă o dată...
Se mai certa puţintel cheia cu lacătul, bătrânul le mai
dojenea oleacă pe amândouă şi apoi poarta se deschidea
anevoie, gemând şi ea din toate încheieturile ei bătrâne.
 În mijlocul curţii era un nuc vechi. În trunchiul lui gros,
dacă l-ai fi scobit, intrau trei oameni zdraveni. Sub nucul
acesta, se aş temusem odinioară mese mari şi îmbelşugate;
aici chefuiseră – generaţie după generaţie – toţi Muntenii, cu
jupâniţele şi cu ţiitoarele lor, cu prietenii şi cu ţiitoarele
prietenilor lor. Aci cântaseră cei mai de seamă lăutari aduşi
de la Bucureşti. Aci se făcuseră „logodne, nunţi şi botezuri,
care ţinuseră câte două şi trei săptămâni. Acum, nucul
îmbătrânise şi el şi îşi plecase ramurile grele spre pământ, ca
şi când ar fi vrut să adune sub ele toate aducerile-aminte, ca
să tragă viaţă nouă din zilele de ieri. Iar din masa de sub nuc
– masă lungă, să încapă oaspeţi mulţi, lată, să poată ţine în
voie mâncăruri din belşug – nu mai rămăseseră decât parii,
înfipţi în pământ, şi vreo două scânduri jumătate, putrezite şi
ele de ploi şi de zăpezi.
Aleea din mijloc, pe care odinioară trecuseră falnice carete
cu câte şase şi opt cai înaintaşi, struniţi de vizitii cu braţ
vânjos, acum era năvălită de bălării. Din desişul lor ţâşneau
şopârle şi şoareci de câmp, arătându-se o clipă în lumină,
mistuindu-se îndată şi lăsând în urmă numai foşnetul
ierburilor ce se clătinau uşor. Doar câte un brotac greoi se
oprea în margine, privindu-te cu ochi holbaţi şi întrebători.
Toată această mişcare măruntă arăta limpede că pasul tău
tulbură vechi şi tihnite întocmiri de viaţă. Lemnul-câinesc,
care chenăruia de amândouă părţile aleea, se uscase de
mult. Nu mai rămăseseră decât crengile subţiri şi negre. Mai.
departe, un pavilion de mesteacăn sta gata să se prăvale.
Odinioară, la ceasul serii, în umbra lui se vor fi rostit poate
făgăduieli şi jurăminte de iubire. Acum, din coperişul spart
creşteau tufe de buruieni, ca nişte înfricoşătoare podoabe ale
paraginii şi ale morţii; iar de sub streaşină, pe-nnoptat,
porneau liliecii în zbor frânt. După o perdea de sălcii vechi şi
noduroase sclipea oglinda fumurie a iazului; pe apa lui
stătută, mătasa-broaştei se întindea ca o pecingine verzuie,
De partea cealaltă, păpurişul uscat înălţa în văzduh o armie
de suliţi ruginite. Pe mal zăcea o barcă răsturnată cu gura în
jos, pe jumătate cufundată în nisip. Prin spărtura largă a
fundului ţâşnea o tufă de scaieţi. Căci pretutindeni, pe cără-
rile odinioară presărate cu nisip auriu, printre stejarii şi pinii
uriaşi, peste straturile de trandafiri care nici nu se mai
cunoşteau, în pavilionul de mesteacăn, pretutindeni creşteau
cu o putere năvalnică bălării, buruieni, ierburi de tot felul,
încâlcindu-şi tulpinile, amestecându-şi frunzele şi năzuind
parcă să înghită tot cuprinsul.
În mijlocul lor, conacul dărăpănat părea că abia mai poate
ţine piept acestei luxuriante vegetaţii, care-l asalta din toate
părţile. Scara de piatră era crăpată şi pe-alocuri sfărâmată.
Cele două felinare de fier, care se înălţau de o parte şi de
alta, erau mâncate de rugină. Gemuleţele erau sparte. Uşiţa
unuia din ele se zbătea în bătaia vântului ca o aripă frântă,
scârţâind prelung şi jalnic. Din mozaicul de pe terasă lipseau
bucăţi întregi. În golurile lor creşteau smocuri de iarbă. Din
balustrada care înconjura terasa şi scara nu mai rămăseseră
decât câţiva stâlpi. Faţada conacului era coşcovită şi crăpată.
Prin tencuiala căzută ici şi colo se iveau cărămizile vechi.
Dintre burlane, nici unul nu mai ajungea până la pământ,
Coperişul de ţiglă, cu streaşina pleoştită peste ferestre, stătea
ca o pălărie veche trasă pe ochi. Falnicul conac de odinioară
nu mai voia să vadă tristeţea din jur.
Când se deschidea uşa de stejar de la intrare, cu colţurile
ferecate în fier, cu canaturile care trosneau, cu balamalele
care se văicăreau, te-ai fi aşteptat să-ţi iasă în întâmpinare
un boier gârbovit de ani, cu barba revărsată larg pe piept –
unul din acei bătrâni din trecute vremi, pe care-i afli în
povestirile mai vechi ale lui Mihail Sadoveanu.

Jean-Andrei Munteanu nu avea însă nimic din înfăţişarea

boierilor de demult. Nu avea nici barbă, nici accese de gută.
Împlinea în ziua aceea cincizeci şi opt de ani. Avea părul alb
şi rar, pieptănat cu o impecabilă cărare la mijloc. Faţa
complet rasă era brăzdată de cute multe şi subţiri. În arcada
ochiului drept, monoclul stătea atât de firesc, încât părea că
face parte integrantă din figură. Statura înaltă, cu umerii
largi, şi ţinuta semeaţă, de o sobră eleganţă, îi dădeau o
înfăţişare dominatoare. Îşi cheltuise aproape toată averea la
Paris. Amantele lui erau cele mai scumpe din vremea aceea.
Mesele şi petrecerile pe care le dădea îi creaseră faima unui
adevărat tip de boyard roumain20 cum îl numea cronicarul
monden de la Gaulois, Apariţia lui în marile cazinouri, pe
câmpurile de curse, în localurile de noapte sau la
spectacolele de gală făcea senzaţie. Mon prince21 – i se spunea
fără gând de linguşire, fiindcă toată lumea îl ştia un bogat
prinţ din Valahia. „Butadele” lui treceau din gură în gură şi
adesea erau citate la rubrica ecouri din Le cri de Paris.
Într-o zi, un student român s-a dus să-i ceară un ajutor
bănesc: „N-am mâncat de trei zile”. „Ce-aş putea face pentru
domnia-ta? a întrebat Jean-Andrei Munteanu. A, da... Am o
soluţie: poftim revolverul meu. Are şase gloanţe. Nu-ţi trebuie
decât unul. Te rog însă să nu-l amanetezi, fiindcă nu-ţi pot
da în fiecare zi câte un revolver.”
Il est épatant22, spuneau cu încântare a doua zi prietenele
şi prietenii Prinţului, aflând întâmplarea.
Altă dată i s-a solicitat concursul pentru o operă de
binefacere. „Despre ce faptă bună e vorba?” a întrebat Jean-
Andrei. „Ajutorarea copiilor săraci”, i s-a răspuns. „De ce îmi
cereţi să fiu părtaş la o acţiune inumană? Lăsaţi copiii săraci
să moară de foame. Ε singurul bine care li se poate face...”
Vreme de patruzeci de ani, la Paris şi la Monte Carlo, la
Cannes. Juan-les-Pins, Deauvilie şi Biarritz sau în
Normandia, unde organiza faimoase partide de vânătoare,
Prinţul arunca aceleaşi glume cinice, ameţindu-se singur cu
acest succes facil. Între timp, avocatul său din Bucureşti
avea grijă să-i trimită arenzile care-i veneau de la cele trei
moşii: Muntenii, Salcia şi Izvoarele – aproape opt. mii de
hectare laolaltă. Când arenzile se dovediră neîndestulătoare,

20 boier român (fr.).

21 Prinţe (fr.).
22 E neîntrecut (în sens admirativ) (fr.).
Prinţul ceru avansuri şi împrumuturi, iscălind chitanţe,
poliţe şi acte de ipotecă. Prins în vârtejul vieţii pe care o
ducea, nici o clipă nu-i trecea prin cap că enorma avere pe
care o moştenise s-ar putea isprăvi. În acelaşi timp, ca orice
pasionat jucător de cărţi, era încredinţat că, mai curând sau
mai târziu, va da „lovitura” care-i va îngădui să-şi achite
dintr-o dată toate datoriile. Şi cum, în afară de marile
pierderi pe care le avea la joc, din când în când se întâmpla
să şi câştige, aceste câştiguri, deşi nu acopereau nici pe
departe pierderile cele mari, îi întreţineau totuşi speranţa în
lovitura salvatoare. Când creditorii din ţară începură să ceară
banii înapoi, Prinţul dădu ordin avocatului din Bucureşti să
vândă una din moşii – Salcia. „Vom lăsa puţin lest”, îşi
spunea el cu nepăsare. Câţiva ani după aceea, fu silit să
vândă şi Izvoarele. Dar tocmai când era mai încurcat, muri o
soră a tatălui său, Izabela Munteanu, lăsându-i o moştenire
în Dolj, câteva imobile la Craiova şi alte câteva la Bucureşti.
Această moştenire îi veni cu totul pe neaşteptate. Bătrâna
căzuse de mult în mania religioasă şi rudele erau convinse
că-şi va lăsa averea vreunei mănăstiri. Prinţul îşi redobândi
încrederea în steaua lui şi se dezlănţui mai năprasnic în viaţa
de petreceri şi de joc de cărţi. În câţiva ani, vându şi această
nouă avere, după care începu a vinde în felii moşia Munteni.
Într-o zi, avocatul său din Bucureşti, care între timp se
îmbogăţise din toate aceste vânzări, se socoti dator să-i scrie
apăsat că „situaţia e gravă”. Pădurea şi mica ogradă de pruni
care îi mai rămăsese nu-i puteau aduce „decât un venit
foarte modest”, adăuga avocatul. Scrisoarea aceasta, mai ales
fraza din urmă, l-a aruncat într-o adevărată panică. Spectrul
mizeriei îi răsări deodată în faţă. Imagini vechi, pe care
memoria le înregistrase de mult, dar pe care nu avusese
niciodată prilejul să le scoată la iveală, îi apăreau acum cu o
chinuitoare limpezime. În cei patruzeci de ani petrecuţi în
Franţa, văzuse atâţia prieteni prăbuşiţi în sărăcie. Unii
eşuaseră într-o cameră de hotel de mâna a patra, cu
revolverul în tâmplă. Cei mai mulţi însă nu avuseseră tăria
acestui ultim gest şi continuaseră o existenţă mizeră, în
hainele de odinioară, bine croite, dar tocite şi peticite,
nebărbieriţi şi cu unghiile îndoliate, dând târcoale cluburilor
şi cazinourilor în care îşi pierduseră averea şi unde acum nu
mai aveau dreptul să intre, pândind pe, un prieten sau pe un
cunoscut de odinioară, ca să-i ceară câţiva franci pentru un
dejun şi un pachet de ţigări. Jean-Andrei îi întâlnise adesea,
când ieşea în zori de zi de la club sau de la cazinou, le
aruncase cei câţiva franci şi se urcase în maşină, cu
mulţumirea egoistă a omului fără nici o grijă, care ştia că se
va duce acasă, va face un duş, se va culca într-un pat bun,
va dormi cât va voi, iar când se va scula îşi va relua aceeaşi
viaţă de petreceri şi desfătări. Atunci, apariţia acestor umbre
nu numai că nu-l înfricoşa, dar îl făcea să simtă mai
puternic, mai intens, fericirea propriei lui existenţe. Acum,
imaginea lor îl îngrozea. Se vedea redus la un singur rând de
haine, pătate şi boţite, îmbâcsite de iz de tutun şi năduşeală,
purtând săptămâni întregi aceeaşi cămaşă cu gulerul şi
manşetele înnegrite, aceeaşi unică pereche de pantofi cu
pielea crăpată şi tălpile sparte. Se vedea lipsit de voluptatea
băii, a patului confortabil, a cearşafurilor schimbate în
fiecare zi, silit să se adăpostească în cine ştie ce mansardă,
cu un pat de fier şi un aşternut murdar. Se vedea în
neputinţă de-a plăti chiria, alungat de portar, umblând toată
noaptea pe bulevarde, oprindu-se din când în când pe o
bancă, dar şi atunci cu grijă să nu-l prindă somnul, ea să nu
fie dus la comisariat şi expediat într-o colonie de vagabonzi,
ca orice individ fără domiciliu. Se vedea aşteptând în preajma
caselor de joc, ca să ceară de pomană unui fost prieten; dar
asta numai dimineaţa, când omul iese de la club, fiindcă
cerându-i seara, când se duce să joace, îi „faci ghina”, îl
indispui şi rişti să nu-ţi dea nimic sau să-ţi dea prea puţin.
Toate aceste imagini ale decăderii şi ale mizeriei îl hotărâri
să rupă dintr-o dată cu viaţa pe care o dusese patruzeci de
ani. Fără să spună nimănui nimic, fără să-şi ia rămas bun de
la nimeni, dădu poruncă valetului să împacheteze tot ce
avea, până la ultima cravată, fiindcă acum totul era de preţ,
nimic nu trebuia să se piardă. A doua zi dimineaţa expedie
cuferele în ţară, iar seara se urcă în tren şi peste patru zile
descinse la Munteni. Totul fusese făcut în cea mai mare
grabă, ca sub ameninţarea unei catastrofe. Nu voise să mai
întârzie nici o zi, nu voise să mai cheltuiască nici un ban din
cât mai avea.
De atunci. Prinţul duce în conacul cel vechi şi dărăpănat o
viaţă stranie. Puţina avere care-i rămăsese, bine ad-
ministrată, i-ar fi putut aduce un venit destui de bun. Prinţul
îşi dădea însă seama că nu se pricepe, se temea să nu fie
furat şi, mai ales. Îi era frică de orice cheltuială. Prunii din
ogradă îmbătrâneau şi se uscau. Ar fi trebuit înlocuiţi. Deşi
aceasta nu ar fi necesitat o investiţie prea mare, nu se
decidea totuşi s-o facă. În fiecare toamnă avea prune mai
puţine. Le vindea, spunându-şi: „Bun şi-atât” şi punea banii
în scrinul cel vechi din dormitor. În pădure era destul lemn
uscat, care ar fi trebuit vândut. Nu vindea însă decât atât cât
îi trebuia pentru cheltuiala de fiecare zi. Nu se simţea liniştit
decât când ştia că are destui bani în scrin. Şi totdeauna avea
destui. Ar fi putut să repare conacul, să ţină un servitor bun.
Dar de câte ori se gândea la asta, îşi spunea: „Mai târziu!”
Obsesia mizeriei îl aruncase într-o adevărată avariţie.
Patruzeci de ani zvârlise banii nebuneşte. Acum îi strângea
ca un maniac. În această zgârcenie feroce, singurul său lux
era masa, nu prea îmbelşugată (niciodată nu-i plăcuse să
mănânce mult), dar aleasă, şi pivniţa, aprovizionată cu
băuturile cele mai bune.
Tocmelile cu negustorii, care veneau să-i cumpere prunele
sau lemnele din pădure, le ducea prin argatul cel bătrân.
Prinţul nu voia să dea ochii cu ei. Patruzeci de ani nu văzuse
decât oamenii pe care voise să-i vadă, cu care îi făcea plăcere
să se întâlnească. Era prea târziu acum să se deprindă a
primi şi a sta de vorbă cu nişte simpli negustori. Argatul îi
poftea deci la cuhne şi apoi venea în casă să dea de ştire ce
anume vor şi cât preţ dau. Ca orice avar, Prinţul era
încredinţat că toţi cei din jurul său vor să-l fure. Deci şi
negustorii (ceea ce era adevărat) şi argatul (ceea ce nu era
adevărat). Total nepriceput în aceste treburi, nu găsea alt
mijloc de apărare decât să ceară preţuri fantastice. Tocmeala
era lungă şi grea. Bietul bătrân trebuia să facă de douăzeci-
treizeci de ori naveta între stăpânu-său şi negustori, până
cădeau la învoială.
Astfel, Prinţul îşi rânduise o viaţă singuratică, dar comodă.
Trăia intre cărţile şi tăcerile lui. Recitea aceleaşi vechi
numere din Le Revue des Deux Mondes, cu aceleaşi articole
care îşi pierduseră de mult actualitatea; relua aceleaşi
romane de aceiaşi autori, care-i încântaseră tinereţea. Cărţi
noi nu cumpăra. Se temea de ele ca de necunoscut, ca de o
primejdioasă aventură. Se temea că-i vor crea cine ştie ce
probleme, ce preocupări, că-l vor tulbura în existenţa lui
tihnită. Singurul autor nou pe care-l acceptase era Proust,
dar numai după ce aflase din recenzii cuprinsul romanelor
lui. Comandase întregul ciclu la Librăria franceză de pe
Edgar Quinet, din Bucureşti, îl citise cu plăcere şi-l recitea
aproape în fiecare an, dar nu pentru valoarea operei, ci
pentru că, prin conţinutul ei, îi amintea viaţa lui de la Paris.
„Altminteri, singurul contact cu actualitatea îl ţinea prin Le
Temps, la care era abonat şi pe care-l primea de două ori pe
săptămână (câte trei numere deodată), când venea poşta la
Munteni. Războaiele, revoluţiile, căderile de tronuri sau
numai de guverne nu-l interesaseră niciodată şi nu-l
interesau nici acum. De altfel nici nu voia să le afle. Când
deschidea gazeta, trecea peste ele fără să se oprească. Nu
citea decât cronicile de literatură, de teatru şi de ştiinţă.
Tumultul, marele tumult al vieţii, îl înfricoşa şi voia să se ţină
cât mai departe de el. Pentru el, viaţa se sfârşise în ziua în
care părăsise Parisul. În conacul de la Munteni trăia ca un
strigoi.
Se scula târziu, aşa cum era deprins din vremea bună. Îşi
bea ceaiul în pat. Răsfoia o carte. Căsca. Se plictisea.
Lenevea. Nu se gândea la nimic. Singurătatea lui nu era nici
reculegere, nici resemnare; aproape că nu era nici
singurătate; era o hibernare, o jumătate de adormire, de
îndobitocire.
 Nu se răzvrătea împotriva vieţii de la Munteni. O primea ca
pe o fatalitate: aşa trebuia să fie... Amintirea anilor de
şampanie, flori, joc de cărţi, petreceri cu femei frumoase nu-l
obseda chinuitor. Dimpotrivă: îl mângâia. Se întorcea către
ea cum se întorcea la cărţile care-i plăcuseră şi din care era
bucuros să recitească, din când în când, câte un capitol. Era
mulţumit că are un adăpost şi că, până la sfârşitul vieţii, nu
va cunoaşte frigul, foamea şi celelalte lipsuri, de care se
speria, cum se sperie omul simplu de stafii. În aceste ceasuri
de dimineaţă, lenevind, se gândea cu satisfacţie că niciodată
nu va fi obligat să muncească, îşi aducea aminte de aspectul
străzilor, la Paris, în zori de zi, când se întorcea de la club
sau de la vreo petrecere şi când în jurul lui, muncitori,
slujbaşi şi midinete goneau către fabrici, către birouri, către
marile magazine... Slavă Domnului, el e scutit de asemenea
corvoadă! Îşi va face baia. Va mânca. După masă va dormi
iarăşi, un ceas sau două. Apoi, va răsfoi o carte, va face o
plimbare prin pădure, va lua masa de seară, va face o
pasienţă şi se va duce la culcare. Viaţa aceasta îi dădea o
mare mulţumire prin însăşi monotonia ei, prin însuşi faptul
că niciodată nu intervenea nimic nou, nimic neaşteptat.
În fiecare zi, către amiază, baba Floarea, bătrâna ţigancă a
conacului, moştenită din bătrâni, intra cu paşi nesimţiţi, ca o
umbră. Măruntă, cocârjată de ani, numai pielea şi osul,
uscată ca o mumie, neagră ca un doliu permanent, fără dinţi,
fără buze, cu falca de jos urcată peste buza de sus, până sub
nas, baba Floarea grăia gros şi aspru:
— Conaşule, am adus apa caldă…
Jean-Andrei Munteanu se ridica din pat, aprindea o ţigară,
căuta în dulap între nenumăratele pijamale păstrate din anii
buni pe cea care-i convenea în ziua aceea şi trecea în camera
de alături. În jurul unui tub23 englezesc erau nenumărate
ciubere şi lighene, mai mari şi mai mici, unele cu apă
fierbinte, altele cu apă rece. Pe o etajeră, se rânduiau bureţi
de baie, săpunuri de toate felurile, sticle cu apă de Colonia,

23 Vas mare de cauciuc, în formă de lighean (engl.).

uleiuri, ape de păr, pile pentru unghii, câteva maşini de ras,
cu cele mai variate lame, tot ce trebuia pentru îngrijirea cea
mai atentă a trupului. Pentru Jean-Andrei baia nu era un
lucru simplu; el nu se spăla; el oficia. O făcea cu o
minuţiozitate încordată şi cu o gravitate solemnă de preot al
cine ştie cărui cult păgân. O făcea pe îndelete, fără nici o
grabă, fiindcă în programul lui de totdeauna baia ocupa cel
puţin două ceasuri. Mânuia nenumăratele săpunuri, perii,
flacoane, cutii cu pudre şi pomezi; se mişca printre toate
aceste scule cu siguranţa de sine a unui mare prestidigitator
între uneltele multiple şi variate ale meseriei lui. Niciodată nu
s-ar fi înşelat; niciodată n-ar fi luat un obiect în locul altuia;
le cunoştea pe toate, ştia în ce ordine trebuiesc întrebuinţate
şi nici unul nu rămânea uitat. Apa caldă era o voluptate.
Halatul gros, moale, învăluitor – altă voluptate. Iar lustruirea
migăloasă a unghiilor – faimoasele lui unghii şi faimoasele lui
mâini, cu degete subţiri, lungi – era o îndeletnicire care-i
umplea timpul până la vremea mesei.
În fiecare zi, Jean-Andrei se îmbrăca de parcă ar fi aşteptat
musafiri. Dacă era vreme ploioasă, îşi alegea un costum de
culoare închisă. Dacă era zi senină, căuta unul din
costumele deschise. Cămaşa de mătase, gulerul tare, cravata
impecabil înnodată, pantalonii totdeauna călcaţi fără cusur,
îi dădeau înfăţişarea omului de salon convenţional, aşa cum
l-a creat teatrul şi cinematograful. În cadrul de la Munteni,
între zidurile crăpate, cojite şi afumate ale conacului, între
vechile fotografii şi portrete de familie, între mobilele
demodate, apariţia lui era stranie, desuetă şi ridicolă.
— Pentru cine s-o fi gătind, Doamne, că nu calcă picior de
om prin pustietate asta, şi nici dânsul nu se duce la nimeni!
mormăia printre gingiile fără dinţi baba Floarea...
De atâţia ani, de când Jean-Andrei se retrăsese la Mun-
teni, în fiecare zi bătrâna îşi punea aceeaşi întrebare. Jean-
Andrei nu se îmbrăca însă pentru rarii musafiri care se
abăteau din joi în Paşti pe la conac. El nu se îmbrăca pentru
cineva. Se îmbrăca pentru sine. Îi trebuiau cămaşa de
mătase şi gulerul tare, cravata şi pantalonii cu dunga
impecabilă, aşa cum îi trebuiau nasul, gura, ochii. Toate
acestea făceau parte din fiinţa lui. În ziua în care – Doamne
fereşte! – i-ar fi lipsit, nu s-ar mai fi simţit întreg, ar fi avut
senzaţia unei amputări fizice...
Jean-Andrei mânca puţin. Îi plăcea însă să mănânce bine,
masa să fie rânduită cu tot dichisul şi servită „după toate
regulile artei”. Îşi comanda în fiecare zi felurile de mâncare
preferate. Adesea se ducea el însuşi la cuhne şi, punându-şi
un şorţ alb în faţă, suflecându-şi mânecile, îşi făcea singur
vreun sos din cele rare, pe care baba Floarea – meşteră
neîntrecută în vechea bucătărie românească – refuza cu o
încăpăţânare duşmănoasă să înveţe a le găti. Ea gătise zece
ani la Munteni, pe vremea când conacul era plin de oaspeţi şi
chiolhanurile se ţineau lanţ. Viaţa ei se scursese acolo, la uşa
plitei, suflând în foc, mânuind tigăile, cratiţele şi lingurile pe
care le cunoştea, cu care se certa şi se împăca după
împrejurări. „Ho, nebuno!” spunea bătrâna, când o tigaie se
încingea prea tare şi începea a sfârâi. „Mă duc să sparg vreo
trei lemne... Fii cuminte!” spunea alteia. Iar când se întorcea
din curte, dacă găsea lucrul în bună rânduială, murmura:
„Bravo, fetiţo! Aşa să asculţi totdeauna de baba Floarea!”
Apariţia lui Jean-Andrei în cuhne i se părea bătrânei o
insultă personală, un act de agresiune, o impietate. Cuhnea
era domeniul, laboratorul, sanctuarul ei. Străinii n-aveau ce
să caute acolo. Când venea „conaşul”, baba îşi lua scăunelul
de la gura maşinii, îl punea în colţ, după uşă, se ghemuia
deasupră-i, se strângea, se micşora, rămânând abia cât o
grămăjoară de cărbune... Era felul ei de a protesta.
Când Jean-Andrei se aşeza la masă – în capul mesei celei
mari, din vasta sufragerie – arunca o privire ca să vadă dacă
nu lipseşte nimic. Mai întâi, doctoriile. Erau multe. Unele,
împotriva sclerozei. Altele, pentru digestie. Pentru rinichi.
Pentru ficat. Deşi sănătos, Jean-Andrei era ipohondru. Şi
avea o formă specială de ipohondrie: ipohondria proiectată în
viitor. Nu se credea bolnav, dar, se temea să nu se
îmbolnăvească mâine. Iubind cu patimă viaţa, îi era cumplită
frică de moarte; cum, iubind lenea, îi era frică de muncă; şi
cum, iubind bunăstarea, îi era frică de sărăcie. Ca să
preîntâmpine bolile, lua toate preparatele străine
recomandate pe vremuri de doctorii de la Paris. De atunci
apăruseră altele. El rămase la „ale lui”, cum rămăsese la
Revue des Deux Mondes. Credea în aceste doctorii cu
fanatism, ca omul simplu în descântece. Era încredinţat că,
graţie acestor picături, buline şi prafuri, îşi va prelungi
existenţa la nesfârşit. Unele trebuiau luate înainte de masă,
altele între felurile de mâncare şi altele după masă. Şi pe
toate le lua cu religiozitate.
Baba Floarea se mişca, aşa cum o învăţase Prinţul, ţinând
farfuria în palmă şi servind pe stânga, „ca la mesele mari”.
Jean-Andrei îşi lua cât poftea. După ce mânca, bătrâna
venea iarăşi cu farfuria, tot cum o învăţase el. La început,
lucrul mersese destul de greu. Baba ştia „ca pe vremea ei”:
punea farfuria în mijlocul mesei şi, de-acolo, stăpâna sau
stăpânul împărţea fiecăruia. Par tradiţionalismul bătrânei
fusese învins zi cu zi de neînduplecata stăruinţă a Prinţului.
Jean-Andrei n-ar fi putut să mănânce dacă ar fi fost servit
altfel decât la Paris... Baba Floarea devenise caricatura
grotescă a unui valet occidental. Dar Prinţul nu băga de
seamă grotescul. Absent, el mânca grav, cu distincţie. Baba
Floarea trebuia să-i umple paharul cu vin.
Când sfârşea masa, Prinţul trecea în bibliotecă. Acolo, îşi
bea cafeaua, îşi fuma ţigara şi se uita în treacăt pe Le Temps.
Lua cunoştinţă de evenimente numai din titlurile gazetei.
Articolele sau telegramele nu le citea. Se silea să se
încredinţeze că tot ce se petrece în lume nu are şi nu poate
avea nici o legătură cu viaţa lui şi că nimic nu-l poate atinge
în conacul de la Munteni. Conacul acesta i se părea o
fortăreaţă inexpugnabilă. Se credea înconjurat şi apărat de
cel mai puternic zid: izolarea. Nu voia să afle nici moartea
celor pe care îi cunoscuse la Paris sau în ţară. Prefera să-i
creadă pe toţi în viaţă. Voia să oprească, să zăgăzuiască
mersul nesfârşit al vieţii la hotarul acela, definitiv pentru el:
ziua când părăsise Parisul. Îi plăcea să-şi închipuie că totul a
rămas aşa, că toţi trăiesc, că nimic nu s-a schimbat.
 După-amiază, Jean-Andrei se culca. Fără griji, fără
preocupări, sănătos – avea somnul la poruncă. Dormea, cum
altul se duce la birou sau la atelier: cu ore fixe, totdeauna
aceleaşi. Când se trezea din somn, baba Floarea trebuia să-i
servească ceaiul în bibliotecă, punând aceeaşi grijă în fiecare
amănunt. Jean-Andrei îmbrăca hainele negre: nu lua masa
de seară decât în haină neagră. Toate aceste schimbări de
costume, gulere, cravate şi cămăşi, nu-l osteneau.
Dimpotrivă, erau o preocupare plăcută. Avea oarecum iluzia
că îşi continuă viaţa de odinioară. Lipseau femeile, prietenii,
muzica, revărsarea de lumină. Dar existau încă hainele,
cravatele, garderoba. Era singurul lucru care lega viaţa lui de
azi cu cea de ieri…

II

În ziua aceea de sfârşit de noiembrie, Jean-Andrei împlinea

cincizeci şi opt de ani. Faptul nu-l tulbura defel. Sănătos şi
trăind în lenevie, anii se adăugau fără să-l împovăreze.
Cincizeci şi opt era o cifră ca oricare alta.
În ziua aceea, trebuiau să vină la conac cei câţiva musafiri
din sat, care îl vizitau de Crăciun, de Anul nou, de Paşti şi de
încă două-trei ori pe an, când Prinţul spunea cu solemnitate:
— Azi, primim...
În ziua aceea, primea. Cuvântul suna, cum sună în gura
duelgiului: „Azi, mă bat...” sau pe buzele jocheului: „Azi,
alerg”... Prinţul rostea – primim – natural, fără nici o afectare.
Dar în accent, în glas, era ceva grav, care sublinia
însemnătatea evenimentului. Primea oameni simpli, care nu-l
înţelegeau şi cu care nu se înţelegea; care râdeau uneori, în
ascuns, de „manierele” Prinţului; care adesea îşi şopteau: „E
cam trăsnit, săracul...”
 Dar Jean-Andrei nu-şi dădea seama de toate acestea. Nici
nu căuta” să-şi dea seama. Musafirii lui erau şeful haltei
Munteni, primarul, popa şi ceilalţi. (Numai doamna Amalia
Frunzetti, soţia răposatului ministru plenipotenţiar, nu putea
veni în seara aceea, fiind plecată la Bucureşti.) în ochii lui
Jean-Andrei, însă, aceşti invitaţi îşi pierdeau micile lor
atribute, notele de ridicul, şi îmbrăcaţi personalitatea pe care
le-o dădea spiritul său distrat, aproape absent. Nu mai erau
oameni de la ţară. Erau „musafiri”... Îi primea, cum primise
odinioară, la Paris, femeile şi prietenii din „lumea” lui. Îi
integra în lumea lui, fără ca aceşti bieţi oameni să o ştie. Ei
erau pentru el „publicul” de care avea nevoie de câteva ori pe
an. De n-ar fi fost ei, ar fi fost alţii, oricare. Această mică
„galerie”, această restrânsă „curte”, îi dădea iluzia unei puteri
pe care nu o avea şi a unui „anturaj” care de fapt nu exista.
Dar cabotinul din el nu putea trăi fără laude şi linguşiri,
menite să-i întărească încrederea în sine, care începea a se
clătina.
Prinţul poruncise din ajun felurile de mâncare şi, de câteva
ori, cercetase personal cuhnea, stârnind indignarea surdă a
babei Floarea. „Ci mai lasă-i dracului – bodogănise bătrâna –
că o să li se aplece de mâncare prea bună! Că acasă la ei...”
Vinurile fuseseră hotărâte după buna rânduială: alb la
început, negru la friptură. Cel alb fusese pus afară, pe
cerdacul din dos, ca să fie servit rece. Cel negru fusese adus
într-o odaie vecină cu sufrageria, ca să fie „şambrat”24. Ţuică
înainte de masă. Coniac – după. Oaspeţii trebuiau serviţi în
ordinea indicată de Prinţ. Baba Floarea primise instrucţiunile
ce-le mai precise în această privinţă, drept care bodogănise
iarăşi: „Apăi, da, că aşa mănâncă ei în fiecare zi... Altfel le
cade greu...”
Prinţul nu auzea însă observaţiile bătrânei, fiindcă – în
egoismul lui – se deprinsese să audă numai ceea ce îi era
„agreabil” şi mai ales ceea ce îşi spunea el însuşi. Astfel, îşi

24 De la fr. vin chambré, vin ţinut la temperatura camerei.

confecţionase această viaţă falsă, artificială, ca o seră în care
nu trebuia să pătrundă nimic din realitatea înconjurătoare.
Înserase. În bibliotecă şi în sufragerie, despărţite numai
printr-o draperie larg desfăcută la mijloc, baba Floarea
aprinsese lămpile mari, vechi şi grele, care atârnau de tavan
în lanţuri groase de bronz. Pe masa din sufragerie ardeau
şase lumânări, în două sfeşnice de argint cu câte trei braţe
fiecare. Un alt sfeşnic cu trei lumânări fusese pus pe măsuţa
din bibliotecă. Afară se auzea ploaia monotonă de noiembrie,
bătând în acoperiş, în ferestre şi şuroind în burlanele sparte.
Când şi când, vântul foşnea în buruienile din grădină.
Înăuntru era cald. Focurile ardeau în cele două sobe mari, cu
câte şase rânduri de olane. Mobilele vechi începuseră parcă
să prindă viaţă. Oglinzile ovale, înalte cât un stat de om, cu
ramă lată de bronz, încercau şi ele să-şi învie apele stinse.
Din cadre vechi, boieriţe subţirele în crinoline largi şi boieri
bărboşi şi pântecoşi, în giubea de pambriu, şi cu işlic înalt,
priveau aţintit, cu feţe încremenite, aşa cum îi zugrăvise
vreun neiscusit meşter iconar. Printre ei, în dagherotipii de
dată mai nouă apăreau domni gravi, cu plete, cu guler larg şi
legătură neagră, ca bonjuriştii de la ’48, şi doamne cu
enorme pălării împodobite cu tot felul de pene, unele, sau eu
o întreagă grădină de flori, altele.
Prinţul se simţea bine şi îşi aştepta cu oarecare plăcere
invitaţii...
Cel dintâi sosi, aşa cum se întâmpla totdeauna în astfel de
împrejurări, şeful ocolului silvic, Vasile Gărdescu. Înalt şi
slab, cu fruntea pleşuvă şi cu plete cărunte de poet ratat, cu
mustaţa zbârlită de muşchetar la pensie, Gărdescu era o
figură cunoscută în tot ţinutul. Cânta din gură,
acompaniindu-se singur la pian, romanţe de mult uitate.
După mai multe pahare de vin, îl apuca melancolia: „Eh!
Dacă aş fi terminat conservatorul, n-aş fi putrezit în pus-
tietăţile astea...” Urmase într-adevăr două luni la conserva-
tor... Avea un sac de anecdote, şi mai pipărate, şi mai de-
cente, pe care le povestea cu meşteşug, gradându-şi efectele
şi imitând, după nevoie, accentul ovreiului, ţiganului sau
ungurului. Pentru aceste însuşiri, Vasile Gărdescu era poftit
la toate petrecerile, la toate conacurile, aşa încât viaţa lui
trecea între chefuri şi cântări. Spunea cu seriozitate: „Joi
sunt la Băneşti... vineri iar sunt ocupat: m-au invitat
Angheleştii, că împlineşte fetiţa cinci anişori... duminică la
Ghiţă Criveanu... Vai de capul meu!” Nimeni nu ştia când îşi
făcea slujba de silvicultor, inspecţiile, anchetele şi rapoartele.
Le făcea totuşi la vreme şi, lucru de mirare în tot ţinutul,
servea pe toată lumea, fără să ia şperţ de la nimeni.
Vasile Gărdescu era singurul care îndrăznea să-i spună lui
Jean-Andrei Munteanu: „Prinţe”!... Ceilalţi, după ce şovăiseră
o vreme între „domnule Prinţ” şi „coane Jenică”, se
hotărâseră pentru formula din urmă, spre exasperarea lui
Jean-Andrei, care, din punct de vedere estetic, ar fi preferat
„coane Andrei”.
— Să trăieşti, Prinţe, şi să-ţi dea Dumnezeu tot ce doreşti!
tună vocea de bas profund a silvicultorului, care chiar când
era treaz – ceea ce se întâmpla foarte rar – vorbea tot ca din
fundul unui formidabil butoi.
Prinţul răspunse ceremonios ca totdeauna;
— Îţi mulţumesc, domnule Gărdescu, pentru urările
domniei-tale.
Vasile Gărdescu se plânse iarăşi că nu mai poate scăpa de
invitaţii; înşiră pe toţi cei la care fusese în cursul săptămânii
şi declară că numai la Prinţ vine cu adevărată plăcere, fiindcă
„în acest mediu occidental” se simte bine. Ar fi vrut să
trăiască şi el în lume aleasă, dar destinul a vrut altfel:
— Trebuie să trăiesc între rurali, Prinţe... Între rurali!
— Domnule Gărdescu, te rog să crezi că ai toată afecţiunea
mea.
— Mulţumesc, Prinţe! Bree, dar ce vreme afurisită... Plouă,
plouă de nu se mai isprăveşte. Nu mă împac defel cu apa,
nici chiar cu apa cerului.
Prinţul surâse fals, ca să arate cu amabilitate că apreciază
gluma banală a silvicultorului. Apoi, adăugă absent:
 — În nopţile acestea cu ploaie multă şi neurastenizantă
îmi vine ades în minte un vers: „Il pleut sur la ville, comme il
pleut dans mon coeur...”25
— Bună, foarte bună... tună glasul profund al silvi-
cultorului, care nu înţelesese decât pe jumătate versul
franţuzesc. Era convins că trebuie să fie vreuna din
şansonetele care se cântau la Paris, pe vremea Prinţului...
Dar Jean-Andrei, absent, urmă:
— „Il pleut sur la ville, comme il pleut dans mon coeur”... Ε
aşa de adânc, aşa de uman, aşa de bine spus. În oraş, însă,
ploaia nu-i aşa de monotonă. Acolo e altfel, e lumină, e
zgomot. Aici în pădure, în întuneric, în linişte, ploaia are ceva
grav, cum am spus adineauri: neurastenizant. Dar să lăsăm
acestea, fiindcă astăzi se cuvine să fim veseli, domnule
Gărdescu.
— Adevărat... Vine ţuica?
Jean-Andrei, stânjenit puţin de această familiaritate, bătu
din palme. Baba Floarea sosi şi primi poruncă să servească
aperitivele în bibliotecă. Când fu adusă tava plină cu
bunătăţi, Vasile Gărdescu o învălui într-o privire caldă, ca un
amant pasionat. Ochii lui de om pofticios mângâiară întâi
sticla, pe urmă fiecare farfurie în parte.
— Bre, bre, bre... M-ai dat gata, Prinţe! Ca totdeauna, de
altfel...
Jean-Andrei surâse, sincer măgulit. Admiraţia, chiar în
forme vulgare, îl încânta. El recomandă silvicultorului mai
întâi sardelele – „marcă franceză”.
— Îţi amintesc de Paris, hai? – făcu din ochi Gărdescu cu
subînţelesuri.
Dar Jean-Andrei lunecă discret asupra întrebării. Despre
Paris, nu voia să vorbească decât atunci când socotea el
potrivit, la anumite ore, într-o anumită atmosferă. Nopţi
întregi, în capul mesei, vorbea despre orice; de anii aceia nu
pomenea... Dar uneori, chiar din senin pornea să-şi spună
amintirile, fără să se mai uite la cei din jur, pierzându-i cu

25 Plouă asupra oraşului, cum plouă şi în sufletul meu (fr).

totul din vedere, desprins parcă din mijlocul lor, vorbind pe
deasupra lor, pentru cineva de departe sau – poate – numai
pentru sine. Acum însă, în faţa tăvii cu ţuică, slănină, salam,
sardele şi măsline, nu voia să-şi amintească anii de la Paris.
După un timp, sosi popa Anton cu preoteasa. Popa Anton,
mărunt şi slab, era tânăr, să tot fi avut treizeci de ani. Îşi
tundea barba scurt, de nici n-ai fi ştiut că e popă, dacă n-ar
fi avut anteriu. Făcea politică, învârtea treburi bune pe la
vreo două cooperative şi-o bancă „populară”, înşelându-i pe
ţărani şi adunând bani albi pentru zile negre. Preoteasa era
scundă, grasă şi acum părea mai grasă, fiindcă era
însărcinată. Făcuse vreo doi ani de pension. Se plângea că
ţăranii sunt „răi” şi dorea aprig să se mute la oraş. Până
atunci, îşi dădea cu roşu pe buze şi îşi încondeia puţintel
sprâncenele.
Prinţul îi întâmpină cu zâmbetul de circumstanţă:
— Sărut mâinile, nobilă doamnă...
— Mersi! răspunse preoteasa.
— Sunt foarte bucuros că aţi putut vent Am aflat că nu v-
aţi simţit tocmai bine în zilele din urmă...
Măgulită, preoteasa se roşise toată. Abia răspunse cu ochii
în jos şi cu glas tulburat:
— Eh, ca femeia, coane Jenică... Ştiţi, sarcina... copilul...
mai stomacul, mai una, mai alta... Ca femeia!...
— Fireşte, fireşte... consimţi cu gesturi largi Prinţul,
ajutând-o să-şi scoată haina de iarnă şi primind, cu o
strângere din nas, un uşor iz de năduşeală. Să sperăm,
scumpă doamnă, că totul va merge bine...
— Păi, dacă nu se mai astâmpără popa... Uite cum suferă
biata femeie! întrerupse silvicultorul.
Popa Anton rise cu mare poftă:
— Nu te mai laşi de-ale dumitale, dom’le Vasile... Ai
îmbătrânit holtei şi-acum râzi de tinerii însurăţei! Ha-ha-ha...
Prinţul în dorinţa de a menţine conversaţia la un nivel mai
ridicat, schimbă vorba:
— Ei, părinte, cum merg cooperativele? Am auzit că sunt
în plină prosperitate şi m-am bucurat din toată inima.
 Când era vorba de cooperative, popa, ştiindu-se cu musca
pe căciulă, era gata să vadă în orice întrebare o glumă
răutăcioasă. Răspunse deci evaziv:
— Ce să facem, coane Jenică? Ne luptăm şi noi pentru
ţărani, că doar în mijlocul lor trăim şi către ei merge tot
folosul.
— Dar mai pică şi pe de lături! glumi Gărdescu.
— Eh, dom’le Vasile – zise blajin preotul – mă mai necăjeşti
şi dumneata. N-am destul cu ţăranii, care-n prostia şi
răutatea lor umblă mereu cu plângeri şi reclamaţii.
Prinţul, care nu ştia nimic din ceea ce se petrecea în ţinut,
habar n-avea de matrapazlâcurile popii. Îl întrebase de
cooperative, ca să-i fie „agreabil”. Acum însă, îşi da seama că
discuţia luase o întorsătură neplăcută şi se grăbi să
intervină:
— Să trecem la gustări, nobilă doamnă şi domnii mei!
Şi cu gesturi de mare senior, umplu paharele. Popa îl
deşertă pe al său dintr-o dată, îşi supse buzele cu poftă şi
grăi:
— Straşnică ţuică, coane Jenică. Dumneavoastră ştiu că
nu faceţi...
— Nu, părinte... Prunii mei au îmbătrânit. Ţuica e de la
Bucureşti.
— Se cunoaşte! Ţuica noastră ţărănească nu face doi bani
pe lângă asta...
— Să nu exagerăm, se crezu dator să intervină cu
amabilitate Prinţul. Aveţi şi domnia-voastră ţuică foarte
bună. Eu găsesc în regiune lucruri minunate, lucruri de care
mă felicit cu adevărat...
Vasile Gărdescu, care îşi turna singur al cincilea pahar,
întrebă de ce o fi întârziind şeful haltei. Gândul
silvicultorului era la masă...
— Trebuie să vină, lămuri Prinţul. Cum trece trenul de
seară, vin şi domniile-lor...
Preoteasa, care „avea un dinte” împotriva nevestei şefului
de haltă, adăugă aşa, în treacăt:
 — Şi-apoi madam Criveanu trebuie să se gătească, de, ca
femeia cochetă...
Prinţul socoti iarăşi de trebuinţă să intervină:
— Şi domnia-voastră vă gătiţi, nobilă doamnă! Şi foarte
bine faceţi. Cochetăria, departe de-a fi un păcat, este o artă.
Marea artă a femeii... Vorbesc, fireşte, de cochetăria bine
dozată, aceea care nu copleşeşte frumuseţea şi nici nu o
acopere de ridicol, ci o pune în valoare, făcând-o mai subtilă,
mai savuroasă. Fiţi cochetă, doamna mea, şi fiţi încredinţată
că prin aceasta nu păcătuiţi în nici un fel. Dumnezeu însuşi
iubeşte cochetăria. Florile, copacii, pasările, fluturii, toate
creaturile lui sunt cochete. De ce Creatorul şi-ar întoarce
ochii de la femeile care nu fac altceva decât să-i urmeze
pilda?
— Fiindcă femeile astea, tot văpsindu-se în faţa oglinzii, ne
lasă pe noi să murim de foame, cum face acum madam
Criveanu! răspunse silvicultorul.
Râseră toţi. Trebui să surâdă şi Prinţul.
— Poate să fie şi alta cauza întârzierii, continuă Jean-
Andrei. Domnul Criveanu mi-a cerut îngăduinţa să vină şi cu
fiica lor, care s-a întors chiar astăzi de la Bucureşti.
— Da? întrebă cu voce ascuţită preoteasa. S-a întors şi
fata? Dar de ce?
— Se pare că e puţin anemiată.
— Apăi vezi? îşi completă preoteasa vorbirea cu
subînţelesuri. Eu le-am spus să n-o mai ducă la pension, las’
că n-are ce face cu atâta carte, că doar n-o să ia un prinţ, dar
e şi cam slăbănoagă!
Jean-Andrei urmă, ca şi cum n-ar fi auzit:
— Eu n-am avut plăcerea să cunosc până acum pe
domnişoara Criveanu. Ştiţi, cu viaţa mea retrasă... Dar din
câte mi-a spus tatăl ei azi-dimineaţă, medicii din Bucureşti i-
au recomandat repaus şi aer de munte. Vreau să sper că nu
e nimic grav. Probabil – una din acele crize de creştere atât
de frecvente la fetele de şaisprezece-şaptesprezece ani, cum
este domnişoara Criveanu.
 — Fleacuri! tună silvicultorul. Fata trebuie îngrăşată şi
măritată. Prea multă învăţătură strică la cap! Asta e...
— Ε foarte multă înţelepciune în ceea ce spui domnia-ta,
domnule Gărdescu, încuviinţă cu obişnuita-i gravitate şi cu
eternul surâs Prinţul.
— Păi sigur, dom’le! Ce, pe vremea mea învăţau fetele cât
învaţă azi? Învăţau, da, sarmale, chiftele, ardei umpluţi...
Învăţătură d-asta înţeleg şi eu!
Tocmai atunci sosi şi familia Criveanu.
Take Criveanu, şeful haltei Munteni, era bătrân, scurt şi
gras. Cu gâtul îndesat, cu faţa întotdeauna congestionată, cu
gesturi multe şi iuţi, care contrastau cu făptura lui rotundă,
vorbind repede, volubil – Take Criveanu era şef de haltă,
casier şi telegrafist în acelaşi timp, având sub ordinele lui un
singur subaltern – un acar, care, ca şi şeful, aştepta să iasă
la pensie. Elena Criveanu, nevastă-sa, mult mai tânără decât
el, aducea în mica societate din Munteni un aer de cochetărie
care aiurea ar fi trecut neobservat, dar aici dobândea un
relief aproape provocător.
Prinţul îi primi cu aceleaşi gesturi de senior, cu aceeaşi
politeţe egală pentru toţi:
— Sărut mâinile, nobilă doamnă. Bună seara, domnule
Criveanu. Sunt foarte bucuros să vă pot primi în casa mea.
Ce face fiica domniei-voastre?
— Uite-o! râse cu dragoste de om bun şi gras Take
Criveanu. Ia te uită la ea... Nu că e fii-mea, dar spune şi
dumneata, coane Jenică, nu-i frumoasă? Şi să vezi după ce-
oi îngrăşa-o, după ce-oi plimba-o eu prin brădetul ăsta de la
noi...
Take Criveanu vorbea repede, uşor peltic; da din mâini,
râdea şi ochii mici deveneau şi mai mici, înfundându-se în
grăsimea feţei.
— Papa!
Vocea fetei fu ca o şoaptă de mustrare. Discretă. Ca şi
când n-ar fi vrut să fie auzită decât de tatăl ei.
— Sărut mâinile, duduie. Sunt foarte bucuros că ai ac-
ceptat să vii.
 Prinţul o privea cu aceiaşi ochi absenţi cu care privea şi pe
ceilalţi invitaţi. Rostea aproape aceleaşi cuvinte pe care le
spusese fiecăruia. Erau obişnuitele formule de politeţe, între
care el se învârtea sigur de sine, cum dimineaţa se învârtea
între uneltele din baie şi, la masa de prânz, între sticluţele de
doctorii. O ajută să-şi dezbrace haina, cum ajutase pe
preoteasă şi pe cocheta doamnă Elena Criveanu. Dar fata
Crivenilor, care îl vedea pentru întâia oară, privea toate
acestea cu ochii mari, ca şi cum toate i-ar fi fost destinate
numai ei. Mamă-sa îi spusese că va găsi un om original, pe
care mulţi îl cred „puţin sărit din minţi”, dar care „în fond
este un om distins” şi îşi duce viaţa „aşa cum înţelege el”.
În cei doi ani, de când Criveanu fusese numit şef de haltă
aici, fata nu venise în vacanţele de Crăciun şi Paşti, din
pricina că drumul de la Bucureşti la Munteni era lung şi
greu, trenurile aglomerate, iar vacanţele prea scurte „pentru
atâta deranj”. Ea rămăsese la o mătuşă din capitală. Faptul
fusese viu comentat la Munteni. Preoteasa se minunase: „Ce
fel de copil, să nu facă sărbătorile cu părinţii?” Fără să
afirme nimic precis, se lăsase a se înţelege că ar putea fi vreo
„încurcătură”, fiindcă: „La Bucureşti se întâmplă atâtea şi-
atâtea!” Ε drept că fata venise în vacanţele mari de vară. Dar
atunci nu avusese prilejul să-l vadă pe Jean-Andrei
Munteanu, care – trăindu-şi viaţa lui – era foarte rar întâlnit
de cei din sat.
Acum, în seara aceasta de noiembrie, în pustietatea de la
Munteni, fata Crivenilor găsea într-un conac în ruină m om
de salon, aşa cum îl văzuse în filme şi pe scenele de teatru.
Totul i se părea ciudat: biblioteca veche, casa dărăpănată,
dar mai ales omul acesta îmbrăcat impecabil, cu ţinuta lui de
senior, cu gesturile lui de rară eleganţă, cu vorba lui căutată.
De aceea, Silvia Criveanu privea cu ochii mari în juru-i.
Baba Floarea, cu profil uscat de mumie şi cu paşi uşori de
umbră, aduse o nouă tavă cu gustări şi cu ţuică rece.
— Bravo! răsună glasul din ce în ce mai gros al silvi-
cultorului Gărdescu. Astea sunt aperitive cu surprize: când
crezi că s-au isprăvit, vin altele... Ca pentru ruralii care n-au
oră fixă...
— Lumea bună vine mai târziu, dădu replica preoteasa, cu
o subliniată intenţie de pamflet în glasu-i ascuţit.
Doamna Elena Criveanu se închise într-o tăcere ostilă.
— Cei din urmă ca şi cei dintâi, grăi popa Anton, căutând
să împace lucrurile.
— Ca şi cei dintâi, dar cu câteva ţuici mai puţin, zise şeful
haltei, râzând cu toată fiinţa lui, cu gura, cu ochii mici, cu
obrajii graşi, cu burta proeminentă...
Prinţul interveni cu vocea lui calmă, totdeauna aceeaşi,
dar care avea darul de a se face totdeauna ascultată:
— Doamnele mele, duduie, domnii mei, fiţi bineveniţi cu
toţii în casa mea. Vă mulţumesc că aţi acceptat să-mi ţineţi
de urât în seara aceasta. Aici vine fiecare când poate. Eu îi
primesc pe toţi cum pot, dar cu aceeaşi afecţiune amicală.
Cine mă cercetează în singurătatea mea îmi arată prietenie.
Vă mulţumesc.
Elena Criveanu îşi spunea în gând: „Ce om distins! Păcat
că nu s-a însurat...” Aceeaşi reflecţie o făcu şi preoteasa.
Numai Silvia Criveanu continua să se uite la Prinţ cu ochii
mari, nedumeriţi. Părea că se minunează, dar părea că e şi
puţin speriată de această apariţie stranie, într-un cadru atât
de nepotrivit. Ce caută omul acesta în haină neagră, cu guler
tare, cu cravată bine înnodată, cu mâini frumoase şi cu
unghii lustruite – aici, la Munteni, în conacul izolat de restul
satului, în pustietatea înconjurată de brazi, între oameni
dintre care nici unul nu-i seamănă? A venit aici pentru o
femeie pe care-o iubeşte? Sau, dimpotrivă, ca să fugă de
chinuitoarea amintire a unei femei care l-a părăsit? A venit
ca să uite? ca să moară? ca să trăiască? sau ca să aştepte?
Şi ce să aştepte? Toate aceste întrebări naive treceau ca
fulgerul prin capul fetei, în timp ce ceilalţi mâncau cu poftă
sardele, slănină, mezeluri şi măsline, punând între ele numai
pauza păhărelului de ţuică.
Prinţul observă că Silvia Criveanu n-a luat nimic. Observă
faptul acesta cu o privire oarecum profesională; când primea,
era de profesiune gazdă. Se ocupa de fiecare invitat în parte.
Dacă familia Criveanu ar fi adus, în locul fetei cu ochi mari,
un căţel – Prinţul s-ar fi ocupat de el, aşa cum se ocupa de
fata cu ochi mari. Luă, deci, tava cu gustări şi o duse fetei,
care sta mai la o parte.
— Duduie, te rog...
Silvia Criveanu îl privi lung, se roşi uşor, luă la întâmplare
o bucată de pâine (ar fi vrut s-o ia pe cea de alături), luă o
măslină (ar fi vrut să ia o sardea) şi mulţumi cu o uşoară
înclinare din cap. Dar Prinţul stărui:
— Numai atât? Te rog... Domnia-ta trebuie să mănânci.
Eşti aşa de tânără!
Silvia se gândi că toţi îi spuneau în chip obişnuit: „Trebuie
să mănânci, ca să te îngraşi”. Prinţul îi spusese: „Trebuie să
mănânci”, şi adăugase: „Eşti aşa de tânără!” Ce nuanţă! Şi ce
deosebire de intonaţie în acel „trebuie”, care în glasul
Prinţului devenea „te rog”.
Nuanţele acestea erau adevărate. Numai că Prinţul nu le
spusese înadins, pentru Silvia. Le spusese ca pentru o
invitată oarecare, aproape automat. Era atât de desăvârşit
om de lume, încât îşi împlinea mecanic rostul lui în orice
societate – aşa cum actorul cu experienţă, după un număr de
reprezentaţii, îşi poate juca rolul fără nici un efort, adesea
gândindu-se aiurea decât la textul pe care-l rosteşte.
După ce Silvia Criveanu îşi luă gustările preferate, Prinţul
se întoarse cu aceeaşi politeţe către ceilalţi invitaţi.
Amabilitatea lui era calculată la milimetru, ca o clădire
uriaşă, ca un mare pod: nimic nu era de prisos, după cum
nimic nu lipsea. Era amabil, aşa cum respira, cum umbla,
cum privea: corect, fără să se silească şi chiar fără să vrea.
Pe vremuri, la Paris, unii spuneau: „Politeţe de automat...”
Alţii: „Politeţe de animal bine dresat”.
Acum, ceilalţi invitaţi vorbeau despre ploaia de noiembrie.
Se întrebau dacă e de folos sau nu. Dacă anul va fi rău sau
bun. Silvia Criveanu crezu că nu se cade să se uite aşa de
stăruitor la acest Prinţ bizar. Se apropie de bibliotecă. Citi
câte va nume de autori. Erau „prietenii” ei: Lamartine,
Musset, Hugo... A, uite şi un Verlaine... Ochii Silviei alergau
lacomi de pe un raft pe altul: Anatole France, Baudelaire,
Oscar Wilde, Pierre Loti, Paul Bourget... Erau cărţi pe care le
citise şi cărţi care, în severul pension de la Bucureşti, îi
fuseseră interzise. Citise totuşi şi dintre acestea, mai ales pe
cele care îi fuseseră oprite sub severă ameninţare. În
biblioteca aceasta, prin scoarţele cărţilor, ar fi vrut să
pătrundă taina acestui prinţ, care-i apăruse deodată,
neverosimil până la senzaţional, în cadrul monoton al
Muntenilor, între zidurile ruinate ale conacului.
Jean-Andrei, urmărind mişcările fetei, se retrase uşor
dintre invitaţi şi se întoarse cu aceeaşi politeţe firească spre
ea:
— Te uiţi, duduie, la cărţile mele... Sunt vechi. Mă tem că
tinereţea domniei-tale n-are să găsească nimic interesant
inele. Dacă totuşi...
Fata nu vorbise aproape nimic până atunci. Cu spaima de
a nu fi crezută „copil timid”, se agăţă de acest început de
frază:
— Tocmai vream să vă rog... Dacă totuşi mă va interesa
ceva, voi putea să împrumut vreo carte?
— Dar bineînţeles! Biblioteca mea îţi stă oricând la
dispoziţie. În aceste pagini vechi vei cunoaşte o lume care a
început să dispară, care în parte a şi dispărut, dar care, te
rog să mă crezi, nu era lipsită de un anume farmec.

Trecură în sufragerie. Prinţul îşi oprise locul lui de fiecare

zi, în capul mesei. Niciodată nu-l schimba. Aşeză pe Elena
Criveanu în dreapta. Preoteasa în stânga. Silvicultorul Vasile
Gărdescu lângă Elena Criveanu. Take Criveanu lângă
preoteasă. Prinţul duse pe fiecare la locul lui, cu iscusinţa
dresorului care-şi aşază animalele în arena circului, înainte
de-a începe „numărul”. Popa Anton şi Silvia Criveanu
ocupaseră celelalte două locuri. Dincolo de ei se întindea
masa – imensa masă goală, netedă, la care în trecute vremi
se aşezau treizeci-patruzeci de oaspeţi. Goală, netedă ca
Bărăganul, masa protesta prin inutilitatea ei. Te-ai fi aşteptat
ca, din cadrele vechi de pe pereţi, că coboare boierii în giubea
şi jupâniţele în crinolină ca să completeze această masă,
ridicol de mare pentru atât de puţini invitaţi...
Acum începea tortura invitaţilor; Baba Floarea venea în
spatele fiecăruia – doamnele întâi, domnii după aceea şi la
urmă Prinţul – şi, ţinând farfuria în palmă, aştepta ca fiecare
să se servească. În faţa mesenilor, un rând întreg de furculiţe
şi cuţite; pentru peşte, pentru friptură, pentru desert. Dar
care era pentru peşte? Care pentru friptură? Care pentru
desert? Daca Prinţul s-ar fi servit cel dintâi şi dacă ar fi
început să mănânce înaintea celorlalţi, ar fi ştiut şi ei...
Prinţul, însă, rămânea ultimul. De fiecare dată se căzneau să
înregistreze în memorie utilizarea acestor unelte, dar de la o
invitaţie la alta trecea atât timp, încât bieţii oameni uitau
ceea ce abia apucaseră să înveţe. Şi atunci, de fiecare dată,
reîncepea acelaşi chin, cu aceleaşi priviri strecurate pe furiş
către Prinţ, ca să vadă cu ce anume furculiţă ia el şi apoi să
facă şi ei la fel. Căci dacă-aceste notabilităţi din Munteni îşi
îngăduiau luxul să râdă de Prinţ şi de maniile sale în lipsa
lui, când eră de faţă însă, şedeau sfioase ca nişte şcolari
dinaintea unui profesor de-o diabolică răutate. Peste câteva
ore, când fiecare va fi la casa lui, vor face haz: „L-ai văzut? Ε
sărit rău, săracul!” Acum însă, toţi se încurcă în furculiţe şi
cuţite, fiecare îşi spune: „De ce nu m-o fi lăsând, dom’le, să
mănânc ca la mine-acasă?” Şi peste toţi, Prinţul îşi trece
aceeaşi privire, nu autoritară, dar atentă, ca un maître
d’hôtel26 într-un mare restaurant: nu vrea să înregistreze
deficienţele clienţilor, ci vrea să vadă dacă fiecare e bine
servit.
Prinţul băgă de seamă că preoteasa, stânjenită şi inti-
midată, a luat o foarte mică bucată de peşte. Ar fi putut să-i
spună: „Nobilă doamnă, aţi luat foarte puţin... vă rog să
repetaţi...” Dar nu intervenea – mai întâi pentru că regulile

26 Şef de restaurant de lux (fr.).

statornicite se împotriveau. Datoria lui de amfitrion era ca
masa să fie bine servită; cu atât mai rău pentru cel care nu
ştie „să se servească”.
Silvicultorul Vasile Gărdescu mânca „relativ corect”.
Prinţul remarca faptul de fiecare dată, cu satisfacţie. Poftit la
atâtea mese boiereşti – nici una însă atât de complicată ca
masa Prinţului – având şi deprinderea de acasă, silvicultorul
nu şovăia între furculiţe şi cuţite. Aceasta îi dădea o
siguranţă de sine care-i îngăduia să vorbească tot timpul
mesei, când ceilalţi tăceau, vădit stingheriţi. Gărdescu
povestea anecdote, înflorea cu o bogată fantezie comică micile
întâmplări din viaţă sau de la slujbă, le mima, le juca. Take
Criveanu râdea cu toată grăsimea lui şi cu toată voia bună.
Preoteasa făcea haz cu discreţie, aşa cum îşi închipuia că se
cuvine în „lumea bună”. Popa Anton, ca să spună ceva,
repeta din când în când:
— Nu te mai laşi de-ale dumitale, dom’le Vasile! Ha-ha-
ha...
Jean-Andrei îi urmărea cu acelaşi surâs politicos; acelaşi
de la începutul până la sfârşitul mesei. Uitându-se la toţi,
băgă de seamă că Silvia Criveanu „mănâncă frumos”. Abia
acum luă cunoştinţă de prezenţa ei la masă. Şi numai prin
acest fapt: „mănâncă frumos”. Până acum, fusese „un scaun
în plus”. Acum, începea să devină o fiinţă, începea să existe.
Dar numai prin felul ei de-a mânca, de-a mânui furculiţa şi
cuţitul. Dincolo de acest fapt cert, Silvia Criveanu redevenea
„un scaun în plus”. Hotărât însă, mânca „surprinzător de
frumos”. (La pensionul din Bucureşti profesoara de
maintien27 le obliga ca – în timpul mesei – să ţină câte o carte
sub fiecare braţ. În felul acesta, trebuiau să se deprindă a
ţine coatele lipite de corp, astfel încât cărţile să nu le scape
jos. După o experienţă mai îndelungată, se obişnuiau ca – şi
fără efortul de-a ţine cărţile sub braţ – să mănânce ţinând
braţele una cu trupul, iar nu răsfirate, ca două aripi, gata să
stingherească pe vecinii de masa. Jean-Andrei nu ştia – şi

27 ţinută (fr.).
nici nu l-ar fi interesat – acest detaliu. El văzuse numai că
Silvia Criveanu „mănâncă frumos”. Îi era de ajuns.)
Baba Floarea servi mâncărurile cu tot dichisul. Umplu
paharele fără zăbavă. Când ajunseră la fructe, invitaţii
începură să vorbească, asemeni unui regiment căruia i se dă
„pe loc repaus”. Scăpaseră de tortura mesei servite
„boiereşte”. Acum vorbeau toţi deodată. Râdeau toţi. Vinul
alb şi cel negru le dezlegase limbile.
Vasile Gărdescu povestea mereu anecdote. Popa Anton
uitase de treburile încurcate ale cooperativelor. Chiar
preoteasa îşi aducea aminte din ce în ce mai vag că „are un
dinte” contra Elenei Criveanu, care – cu aceeaşi ţinută
distinsă – îşi măsura cu milimetrul fiecare surâs; în timp ce
şeful haltei, cu faţa-i grasă şi rumenă, râdea din plin, râdea
cu guşa, cu ceafa, cu umerii, cu burta, cu toată fiinţa lui,
alcătuită din rotunzimi suprapuse şi clădită parcă într-adins
pentru râs.
Singură Silvia Criveanu tăcea cu aceiaşi ochi mari, uşor
umbriţi de genele lungi şi răsfrânte.
Jean-Andrei asculta, zâmbind amabil. Se simţea însă că
gândurile lui sunt aiurea. O tristeţe uşoară cobora peste
masca-i neclintită, fabricată parcă în faţa oglinzii.
Paharele se goleau unele după altele, într-un ritm tot mai
accelerat.
— P-aia cu rabinul şi cu popa v-am spus-o? întrebă Vasile
Gărdescu.
— Care? se interesă popa Anton.
— A! Nu v-am spus-o... Iacă...
Şi silvicultorul începu, deşi le-o mai spusese de câteva
ori... Dar la ora aceea, între paharele de vin bun, între ţigările
alese, în faţa cafelelor care aromau uşor toată sufrageria,
anecdota arhicunoscută părea inedită şi stârnea veselia
tuturor.
Prinţul asculta cântecul monoton al ploii de noiembrie.
Încetul cu încetul nu mai auzea nimic sau aproape nimic din
ceea ce se vorbea în jur. Masa, lampa care spânzura în tavan
în lanţurile ei groase, de bronz, oglinzile enorme, cadrele de
pe pereţi, întreaga sufragerie începea să se piardă în pânza
de fum de ţigară, ca într-o înnegurată depărtare. Oaspeţii
începeau şi ei să-şi piardă conturul, estompându-se ca nişte
umbre. La ceasul acesta, Prinţul se simţea într-o plăcută
ameţeală, în care aburirea băuturii şi farmecul inefabil al
amintirilor ce începeau să răsară din trecut se îmbinau
deopotrivă. Vasile Gărdescu devenea un mare ratat; popa
Anton un înalt prelat; Take Criveanu un demnitar de seamă;
iar preoteasa şi Elena Criveanu două nobile doamne, de care
Prinţul se ocupa cu toată curtenia cuvenită:
— Un pahar de vin? Sau, poate, un lichior?
— Mai bine un lichior – răspunse preoteasa – face bine la
stomac... Nu-i aşa, madam Criveanu?
Elena Criveanu ar fi vrut şi ea un lichior; dar nu putea să
accepte justificarea preotesei: „face bine la stomac”. De aceea
răspunse:
— Mulţumesc... Eu am să mai iau un pahar de vin...
„...Numai d-a dracului ce e, ca să-mi facă contra”, se
gândea preoteasa cu ciudă.
Popa Anton întrebă:
— Dar un pocheraş nu facem?
— Masa vă aşteaptă în bibliotecă... Ε totul pregătit...
— Dumneata nu vrei să joci? întrebă Elena Criveanu.
— Vă rog să mă iertaţi...
Ceilalţi stăruiră. Prinţul se împotrivi cu amabilitate, dar
hotărât. Nu-şi dădea seama că mesele lui sunt caricatura
meselor pe care le dăduse la Paris; că invitaţii lui sunt
parodia invitaţilor pe care îi avusese la Paris. Îşi dădea însă
seama, cu o luciditate dureroasă pentru el, că o partidă de
cărţi la Munteni ar fi fost o groaznică decădere, faţă de
partidele care îl făcuseră celebru în străinătate. De aceea, nu
mai jucase niciodată de când se întorsese în ţară.
Popa Anton, preoteasa, Take şi Elena Criveanu trecură
alături, în bibliotecă, şi începură jocul. Baba Floarea le aduse
vin, lichior, prăjituri şi alt rând de cafele. Se înfruptau din
toate şi jucau. Glumeau. Se necăjeau când pierdeau. Râdeau
cu mare poftă când câştigau.
 *

La masa din sufragerie rămăsese Prinţul, Vasile Gărdescu

şi Silvia Criveanu. Glasurile celor care jucau în bibliotecă se
auzeau ca din depărtare. După lichior, Prinţul trecuse la
coniac.
— Dumnezeiască licoare! grăi silvicultorul Gărdescu care
începea să se simtă inspirat. Peste puţin, am să vă cânt.
Silvicultorul spunea: „Am să vă cânt”, aşa cum Prinţul
spunea: „Azi, primim”. Cu gravitate. Solemn. Ca şi când s-ar
fi pregătit să oficieze.
Prinţul îl îndemnă amabil, dar fără convingere:
— Ne vei face o mare plăcere, domnule Gărdescu! Nu este
aşa, duduie?
Silvia Criveanu, din colţul tăcerii ei, tresări; clipi de câteva
ori din genele lungi, ca şi când o lumină prea puternică i-ar fi
năvălit deodată în ochii mari; răspunse stânjenită:
— Desigur, desigur...
Cu mintea plină de romane şi de filme, care se petreceau –
toate – în „societatea înaltă”, sub înrâurirea doamnei
Criveanu, care era ea însăşi o fire romanţioasă, Silvia vedea
în Gărdescu un „artist”, în Jean-Andrei un „prinţ” autentic şi
nu simţea nici artificialitatea, nici ridicolul care o înconjurau.
Vasile Gărdescu se ridică alene – înalt şi slab, cu pletele-i
cărunte şi rare, cu obraji de mongol şi trecu la pian. Făcu
câteva acorduri de încercare, tuşi de câteva ori ca să
statornicească oarecare tăcere la masa de pocher din bi-
bliotecă şi începu:

Aş dori din piept să-mi scot

Inima cu dor cu tot
Şi s-o pun în pieptul tău,
Ca să simţi ce simt şi eu;
Şi atunci, nesimţitor,
Să resping al tău amor,
Şi să fac precum faci tu,
 Tu să plângi eu să zic: nu!

Silvia Criveanu se crezu datoare să spună:

— Domnul Gărdescu cântă foarte bine...
Prinţul auzi glasul fetei venind ca dintr-o mare depărtare.
Împotriva obiceiului, deşertă dintr-o dată cupa de coniac, pe
care până atunci o încălzise în palma lui mare, bărbătească.
În mişcarea repezită a braţului era parcă o înverşunare. Şi
într-adevăr, de la ceasul acesta bea repede, mult, aprig,
vrând să stingă în străfundul fiinţei sale cele din urmă
sclipiri de luciditate. Lumina lămpii i se răsfrângea în
monoclu, aşa că Silvia Criveanu nu-i vedea decât ochiul
celălalt, cenuşiu şi rece, ca de oţel vechi. Faţa îi era
neclintită. Gura cu colţurile lăsate în jos era încremenită
parcă într-o schimă de tristeţe şi dispreţ. Scoase o ţigară, o
scutură de trei ori pe unghia bombată a degetului mare şi o
aprinse:
— Da, domnul Gărdescu cântă bine...
Vorbea ca pentru sine, uitându-se undeva, departe:
— Are un refugiu: muzica. Nefiind nimic, crede totuşi că ar
fi putut să fie un artist. Sunt oameni care trăiesc în ceea ce
au fost. Poate că nu aceştia sunt cei mai fericiţi. Sunt însă
alţii care trăiesc în ceea ce îşi închipuie că ar fi putut ajunge.
Cred că de partea lor e fericirea.
Silvia Criveanu asculta vrăjită. Vechea, banala şi naiva
romanţă, cântată de Gărdescu, se stingea uşor. Nu se mai
auzeau nici glasurile celor care jucau pocher. Silvia auzea
numai glasul monoton al Prinţului, fără urcuşuri, fără
coborâşuri, fără elan:
— Viaţa e aspră, e brutală. Numai imaginaţia o poate
înfrumuseţa. Toţi vrem să evadăm din realitatea imediată.
Vorbesc, fireşte, de spiritele alese. (Şi se gândea, bineînţeles,
la el...) Ceilalţi nu mă interesează! A putea să-ţi spui: „Ce
bine ar fi fost, dacă aş fi făcut cutare lucru”, a putea să visezi
regretând e totuşi un refugiu. Regretul de a nu fi făcut ceva
devine încetul cu încetul o sursă de voluptate. Un narcotic.
Sunt mii de oameni care uită ce sunt, gândind, visând ce ar fi
putut să ajungă. Lumea le spune rataţi. Sunt poate mai mult
decât atât. În fond, a realiza înseamnă a epuiza. Viaţa nu
trebuie epuizată. Să nu spui niciodată: „Am făcut”, ci să-ţi
poţi spune oricând: „N-am făcut nimic”. Asta este suprema
înţelepciune. Fiindcă astfel îţi rămâne o speranţă – o
speranţă proiectată în trecut: „N-am făcut, dar dacă...”
Formulă magică de care te poţi sluji oricând şi care, ca şi
opiul, îţi deschide porţile infinitului.
Prinţul vorbi îndelung, pe acelaşi ton, emiţând aceleaşi
paradoxuri ieftine pe care le îmbrăca în aceleaşi fraze sonore,
dar goale. Era la limita incertă dintre luciditate şi începutul
de ameţire a băuturii. În asemenea clipe, mai mult chiar
decât în orele când era cu totul lucid, îl asaltau părerile de
rău, nu pentru că nu făcuse nimic în viaţă (la asta nici nu se
gândea), ci fiindcă îşi pierduse averea şi nu mai putea duce
existenţa de odinioară. Prin pâcla fumului de tutun îşi vedea
oaspeţii în bibliotecă la masa de pocher, îl vedea pe Gărdescu
la pian, o vedea pe Silvia Criveanu lângă el şi îşi dădea seama
ce ridicol este acest „anturaj”, această „curte”, singura pe
care izbutise să şi-o creeze... Avea conştiinţa decăderii, a
ratării, dar în felul lui, ca „om de lume”, – singura calitate la
care ţinea du adevărat şi din care îşi făcuse un titlu de glorie.
Şi atunci, cu marele lui orgoliu, încerca să „paradeze”,
construind o teorie, o filozofie a ratării şi străduindu-se s-o
ridice la nivelul unui principiu de viaţă. În această tentativă
de-a se înşela, de-a se minţi, de-a se ameţi singur, vorbea,
vorbea mereu, aruncând frază peste frază, toate deopotrivă
de găunoase. Ca un om în mizerie, care, locuind într-o co-
cioabă dărăpănată, încearcă să astupe uşa şi ferestrele cu
cârpe, cu ziare vechi, cu ce are la îndemână, ca să nu pă-
trundă înăuntru ploaia şi răbufnirile de vânt, Prinţul culegea
jalnicele zdrenţe ale bietei lui „cugetări” ca să înăbuşe cele
din urmă licăriri ale lucidităţii. Şi fiindcă acestea nu erau de
ajuns, golea cupele de coniac una după alta.
Ţigara se fuma singură pe marginea scrumierii. Jean-
Andrei se adună cu mare efort din gândurile lui împrăştiate
şi se întoarse către Silvia Criveanu cu obişnuitul lui surâs de
convenţională amabilitate:
— Dar de ce îţi spun eu, domniei-tale, toate aceste gânduri
de bătrân puţin înăcrit de viaţă, în orice caz desprins de
ritmul ei de azi? Nu, duduie... Uită tot ce ţi-am spus.
Domnia-ta trebuie să-ţi trăieşti viaţa cu adevăraţi Pentru
domnia-ta nu trebuie să existe dacă... Afundă-te din plin în
viaţă, ca într-o baie plăcută. Foloseşte-te de ea. Foloseşte-te
mai ales de tinereţe. Am să-ţi spun o banalitate, dar nu pot
să nu ţi-o spun: nu-ţi închipui ce mare, ce nepreţuit bun este
tinereţea! Am citit undeva o glumă, care este un formidabil
adevăr: „Ce păcat că tinereţea este dată pe mâna copiilor!”
Nu-mi aduc aminte unde am citit lucrul acesta.
— Minunat... murmură visătoare Silvia Criveanu.
— Da, da... Viaţa ar trebui trăită invers. Natura a greşit.
Oamenii ar trebui să se nască bătrâni şi să moară tineri.
Tinereţea ar trebui să vină la sfârşit ca o minunată
încoronare a existenţei.
— Dumneavoastră, care aţi trăit atât de intens... îndrăzni
să-l întrerupă Silvia Criveanu, înfrângându-şi cu anevoinţă
sfiala.
Dar Prinţul clătină din cap, arătând că nu vrea să se
gândească la trecut:
— Nu interesează viaţa mea... nici refugiul celui care cântă
acum la pian... nici pocherul care se joacă dincolo, în
bibliotecă... Interesează numai vieţile care încep acum.
Domnia-ta o începi, eşti pe punctul de-a pleca, de-a te
îmbarca. Ei bine, pleacă, îmbarcă-te. Dar cu elan, fără
ezitări, fără reticenţe. În această splendidă croazieră, să nu te
întrebi niciodată ce e rău şi ce e bine, ce e moral şi ce e
imoral. Să trăieşti. Să trăieşti cum vrei. Cum îţi place. În ziua
în care vei sfârşi excursia, să nu regreţi nimic. Nici ceea ce ai
făcut, nici ceea ce ai fi putut face, dar n-ai făcut Nu uita că
această croazieră nu o poţi întreprinde decât o singură dată.
Fiecare vârstă este o escală, şi la fiecare escală să ţii minte că
niciodată n-ai să mai treci pe acolo. Şi mai ales să nu uiţi că
viaţa e singurul lucru de care nu ne săturăm niciodată.
Leproşii din leprozerii, milogii care cerşesc la biserici, ciungii,
orbii, schilozii, toţi vor să trăiască, toţi se agaţă cum pot de
viaţă, de viaţa lor chinuită şi mizerabilă...
Simţindu-se ascultat, Prinţul vorbea mai departe. Nu-şi
mai amintea că vorbeşte cu o fată care n-a sfârşit încă
pensionul. Vorbea ca odinioară, la Paris. Îi plăcea ţigara pe
care o fuma; coniacul pe care-l bea. Simţea în jur puţină
viaţă. Îi plăcea glasul pe care şi-l asculta. Îi plăcea chiar
răvăşirea gândurilor lui. Avea oarecum iluzia că viaţa de
atunci nu s-a sfârşit.
Silvia îl urmărea cu încordare, căutând să prindă fiecare
frază. Era încredinţată că omul acesta atât de „distins” şi atât
de „straniu” vorbeşte numai pentru ea. Dar Prinţul arunca
frazele unele peste altele, ca un fascinant dar inutil joc de
artificii. Şi fata nu-şi dădea seama că sunt numai artificii. Le
credea lumini vii, adevărate. Căuta să le culeagă. Şi, când
vedea că nu le poate culege, nu înţelegea că de vină sunt
numai falsele sclipiri ale frazelor, ci se învinovăţea singură că
nu-i destul de iute şi de îndemânatică.
Prinţul continua:
— Oscar Wilde spune undeva: ţigara e tipul voluptăţii
perfecte – îţi place şi nu te satură niciodată. Ceea ce e
groaznic în viaţă e că nu ne săturăm niciodată de ea.

Din bibliotecă se auzi un căscat sonor. Era popa Anton:

— Ei, hai la culcare, că mâine avem treburi...
Take Criveanu spuse:
— D-apoi eu? Mâine plec pe linie.
Silvia tresări, ca în faţa unei ofense. Genele ei lungi şi
arcuite coborâră brusc într-o mişcare de apărare.
Prinţul tăcu. Se uită în juru-i. Văzu pe Vasile Gărdescu,
care se ridicase de la pian şi îşi trosnea mâinile bătrâne. Îi
văzu pe ceilalţi venind din bibliotecă. Şi, regăsindu-şi ţinuta
lui de totdeauna şi surâsul făcut, îşi conduse oaspeţii la
trăsuri. Ploua mereu. Baba Floarea veni cu umbrele vechi,
care se deschideau anevoie, fiindcă îşi pierduseră de mult
deprinderea de-a mai fi folosite.
Jean-Andrei mulţumi în fraze alese pentru plăcerea pe
care i-a făcut-o această „minunată seară”. Asigură pe
„nobilele doamne” de întreaga lui afecţiune”. Se îngriji – de-ai
fi crezut că altă preocupare nu mai are! – ca doamnele să nu
răcească, „sezonul acesta fiind cel mai primejdios”.
Popa Anton şi preoteasa se urcară în trăsura lor, care-i
aştepta la scară.
Familia Criveanu se urcă în brişcă lui Iancu Chirigiu. Din
pricina aceasta, Elena era totdeauna nemulţumită: i se părea
o micşorare gravă faptul că n-au şi ei o trăsură proprie.
Cai mărunţi, de munte, porniră în trap ţăcănit pe pietrişul
îmbibat de ploaie. Zgomotul se pierdu încet. Dâra de lumină
a felinarelor se mistui în beznă.
Baba Floarea se întoarse în casă. Numai Prinţul rămase în
cadrul uşii deschise, uitându-se în întuneric. Picăturile de
ploaie, repezite de vânt, îi cădeau pe frunte. Foşnetul
neîntrerupt şi uniform al brazilor, în noaptea de noiembrie,
sună ca o nesfârşită curgere de apă. Prinţul nu se gândea la
nimeni, la nimic. Simţea numai un gol, ca o părere de rău.
Cele câteva clipe de uitare trecuseră prea repede.

Când se întoarse în casă, îl găsi pe Vasile Gărdescu în

mijlocul încăperii, cu un pahar mare, plin de coniac. Sil-
vicultorul se clătina puţin şi vorbea anevoie:
— Am mai luat un strop... Când mă gândesc să pornesc
călare, atâta drum pe ploaia asta... Brrr!
— Nu vrei să dormi aici? îl întrebă de formă, fără să
stăruie, Jean-Andrei.
— Mulţumesc, dar mâine de dimineaţă am treabă... Dacă
nu eşti obosit, Prinţe, aş mai bea o cafea şi pe urmă aş
pleca...
— Te rog!
 Şedeau amândoi în bibliotecă. Şedeau ca să îngroape
noaptea, ca să le treacă vremea. Nu mai aveau ce să-şi
spună. Totul părea acum de prisos, ca o poveste care nu se
sfârşeşte la timp.
Vasile Gărdescu grăi târziu, cu vocea lui de bas:
— Frumoasă fată au Crivenii!
Prinţul răspunse distrat:
— Da... Ε un copil drăguţ.
Tăcură iarăşi. Ploaia răpăia pe coperiş, bătea în geamuri şi
şuroia în burlane. Câinele bătrân lătra undeva, în parc: hau-
hau... Lătra ca pentru el. Baba Floarea stinsese lămpile în
celelalte odăi. Slujea de atâţia ani în casa aceasta, sub atâţia
stăpâni, încât era una cu casa, una cu stăpânii. Căuta să le
micşoreze cheltuielile, ca şi când fiecare ban economisit ar fi
rămas în punga ei. Acum ardea o singură lampă, acolo, în
bibliotecă. Lumina scăzută cădea peste cei doi oameni. Între
ei, Baba Floarea circula ca o mică bucată de întuneric:
gârbovită, slabă, neagră. Le aducea cafelele, le umplea
paharele... Cunoştea sticlele după forma lor: asta e de coniac,
asta de vin negru, asta de vin alb. Nu se înşela niciodată.
Vasile Gărdescu, cu ochii pe jumătate închişi, cu capul de
vultur pleşuv, căzut între umeri, cu bărbia în piept, se
străduia să-şi adune gândurile. Voia să spună ceva, dar ui-
tase. Mormăia ca din vis:
— Prinţe... vream să-ţi spun... Ce dracu vream să-ţi spun?
M-am ramolit... Nu, nu m-am ramolit... Vream să-ţi spun
că... Ascultă, nu glumesc! Pe onoarea mea că nu glumesc!
Vreau să-ţi spun ceva serios... Ε un gând care mă frământă
de multă vreme...
Prinţul nu-l asculta. Sau îl asculta, dar nu-l auzea. Glasul
de bas al silvicultorului trecea pe lângă urechile lui, fără să le
atingă.
— Prinţe... Totuşi am să-ţi spun ceva... Pe onoarea mea că
m-am gândit mult la asta! Să vezi...
Adunându-şi puterile şi ultimul rest de luciditate, sil-
vicultorul grăi hotărât, năprasnic, ca la un asalt:
— Da! Mi-am adus aminte... Ascultă, Prinţe...
 — Ascult! răspunse Jean-Andrei, cu politeţea lui rece şi cu
surâsul îngăduitor. Acum era Prinţul de totdeauna. Cu
aceeaşi mască a indiferenţei ar fi putut să asculte lucrurile
cele mai groaznice, ca şi pe cele mai banale.
— Ascultă, Prinţe! mugi Vasile Gărdescu, supărat pe
cineva, pe el însuşi, pe Jean-Andrei sau poate pe întregul
univers...
— Ascult, domnule Gărdescu...
Silvicultorul tresări. Vocea aceasta, egală şi monotonă, fără
să sune ca o poruncă, avea totuşi ceva dominator.
— Da, domnule Gărdescu, ascult...
Silvicultorul deschise ochii cu anevoinţă, îşi îndreptă
trupul deşirat; tuşi de câteva ori, ca să-şi dreagă glasul, şi
întrebă:
— Ce ai dumneata cu oamenii aceştia? Ce rău ţi-au făcut?
De ce îi pedepseşti?
Jean-Andrei clipi mărunt din pleoapele obosite, dar
răspunse cu aceeaşi voce fermă:
— Nu înţeleg întrebarea domniei-tale...
— Nu înţelegi? Să-ţi spun mai lămurit... Dumneata chemi
un popă cu preoteasa lui, care acum este şi borţoasă. Mai
chemi un şef de haltă idiot, cu nevasta lui, care e mai puţin
idioată decât el... şi cu fata lor, care vine dintr-un pension de
la Bucureşti şi nici nu prea ştie pe ce lume trăieşte... Îi aduni
pe toţi, aici. Le dai mâncări alese. Pui pe Baba Floarea să le
servească masa boiereşte. Le dai vinuri felurite. Le dai
lichioruri şi coniacuri franţuzeşti. Le vorbeşti pe limba
dumitale, ca să zic aşa... „Nobilă doamnă” – în sus, „nobilă
doamnă” – în jos, „Vă asigur de afecţiunea mea”... „Oscar”...
ăla... neamţul... „zicea aşa”... – „Musset spunea pe dincolo”...
Şi după ce îţi baţi joc de oamenii aceştia, în felul dumitale, îi
trimiţi acasă... Eu te întreb, Prinţe: cine îi va spune mâine
preotesei: „nobilă doamnă”? Şi nevestei lui Take Criveanu:
„Vă afecţionez mult”? Iar când i-o spune Take: „Să-mi faci,
dragă, o ciorbă de potroace cum ştii tu!” Elena Criveanu n-o
să cadă ca din cer? Şi când popa Anton îi va spune preotesei:
„Sarmale-s astea?” şi i-o trânti şi-o înjurătură – cam cum o
să se simtă preoteasa? Asta vream eu să te întreb, Prinţe: de
ce înnebuneşti lumea asta? Cine le va servi masa mâine, aşa
cum ai dresat-o dumneata pe maimuţa asta bătrână Fiindcă
ai învăţat-o, mă rog, ca la Capşa! Ce ai dumneata cu
caraghioşii ăştia? Ce rău ţi-au făcut? De ce îi smulgi din
mediul lor, din viaţa lor? De ce îi strămuţi în altă viaţă? A,
da... dacă i-ai ţine aici până la sfârşitul zilelor lor, aş
înţelege... Dar dumneata, după câteva ceasuri, îi trimiţi
acasă, la treburile lor... Înţelegi ce vreau să-ţi spun? Înţelegi
ce se petrece cu ei? Asta, Prinţe, este perversitate... Este...
asta... marchizul ăla... Cum îi zice! Ala care... ajută-mă,
dom’le, că dumneata trebuie să-l ştii!
— Sadism... Marchizul de Sade, răspunse Prinţul cu vocea
lui egală, cu ochii fără culoare, ca şi când nimic din ce
spusese silvicultorul nu l-ar fi atins.
— Aşa, aşa! Sadism. Dumneata eşti un sadic. Ti-o spun
prieteneşte... Nu te supăra, dar aşa este... Pe onoarea mea!
Ostenit de acest efort, silvicultorul căzu iarăşi în fotoliu, în
aceeaşi stare de semisomnolenţă. Pufăia din ţigara stinsă de
mult. Căuta cu gesturi de orb paharul de mult golit.
Prinţul vorbi ca pentru sine:
— Nu m-am gândit niciodată la ceea ce mi-ai spus domnia-
ta acum. Poate că ai dreptate. Ba chiar sunt aproape sigur că
ai dreptate. Oamenii aceştia n-ar trebui, poate, să vină
niciodată în casa aceasta. N-ar trebui să iasă din viaţa lor...
Da, da... Mi s-a întâmplat foarte adesea să fac lucruri rele...
Dar nu le-am făcut cu voinţă. Mi s-a părut că aşa trebuie să
fac, Când eram copil, n-am chinuit niciodată pisicile, câinii...
Dimpotrivă, le-am dat de mâncare, le-am dat apă... dar mi-a
plăcut să-i învăţ să mănânce „frumos”, să ia „frumos”
bucăţica de carne sau osul din mâna mea. „Frumos”... Asta
m-a obsedat mereu: totul să fie frumos. Adică distins. Ceea
ce era natural, spontan, mi se părea inestetic. Faţă de câinii
şi pisicile din copilăria mea, am fost poate un inchizitor
inconştient. Poate că şi astăzi sunt un inchizitor inconştient
pentru oamenii aceştia...
 Prinţul se opri. Vasile Gărdescu dormea în fotoliu, cu
capul în piept şi sforăia cumplit. Abia acum auzi Prinţul
cumplitul sforăit al silvicultorului. Fu mulţumit că tot ce
vorbise rămăsese numai pentru sine. S-ar fi simţit stânjenit
dacă această mărturisire ar fi fost culeasă de un altul.
Gărdescu se trezi: îl supărase o notă mai gravă a
orchestrei gâtlejului său. Se frecă la ochi. Scoase din
buzunarul vestei un ceasornic mare, greu, bătrânesc:
— Vai de mine... Prinţe, am fost un mitocan... Te-am
ţinut... Am abuzat de ospitalitatea dumitale.
Cu deprinderea lui de chefliu, Gărdescu – dormind câteva
minute – nu se trezise numai din somn, ci oarecum şi din
beţie. Uitase ceea ce îi spusese, cu atâtea eforturi, lui Jean-
Andrei. Scena, petrecută cu o clipă mai înainte, dispăruse cu
totul din memoria lui, ca o complicată problemă scrisă cu
creta pe tablă şi ştearsă dintr-o singură trăsătura de burete.
Problema rămăsese numai în mintea Prinţului, care-l privea
nedumerit: „Ce repede poate să uite un om!”
— Iartă-mă, Prinţe...
— Mi-ai făcut plăcere, domnule Gărdescu, răspunse
absent, aproape automat, Jean-Andrei. Aşa că eu sunt cel
care îţi mulţumesc...
Silvicultorul învârti în jurul gâtului lung şi slab un şal de
lână. Îmbrăcă o scurtă îmblănită şi deasupra o largă pelerină
neagră, impermeabilă, cunoscută în toată regiunea. Baba
Floarea veni cu paşi înceţi:
— Argatul a adus calul la scară...
Gărdescu îi dădu bacşişul obişnuit. Aşa făcea în toate
casele în care era invitat; ştia că pe lângă bunăvoinţa
stăpânilor, tot aşa de preţioasă e şi bunăvoinţa slugilor. Baba
Floarea mulţumi apăsat; în felul acesta voia ca Prinţul să afle
că musafirii ceilalţi nu-i dăduseră nimic. Scena se petrecea
totdeauna la fel, de câte ori Prinţul „primea”.
Gărdescu încălecă şi se mistui în noapte şi în ploaie.

*
 Jean-Andrei se întoarse în bibliotecă. Privi scrumierele
pline cu resturi de ţigări, paharele cu o dâră de băutură pe
fund, ceştile cu drojdie de cafea. În cuprinsul odăii pluteau
pale de fum şi un iz înăcrit de vin şi de tutun. Baba Floarea
sta lângă uşă, cocoţată, ca un semn de întrebare.
— Deschide ferestrele. Aeriseşte odaia. Curăţă masa –
porunci scurt Prinţul.
Baba Floarea împlini toate poruncile, mişcându-se cu
grabă. De mult nu mai ştia ce este osteneala. Muncea fără
să-şi dea seama că munceşte. Aproape fără să ştie. Prin
ferestrele larg deschise veni un val de aer curat, rece. Ploua
mereu. Nu mai lătra nici câinele cel bătrân. De afară se
auzea doar vuietul pădurii de brad, că o nesfârşită curgere de
apă.
Când totul fu orânduit, când biblioteca îşi reluă aspectul ei
de totdeauna – aici scrumiera, aici cutia de chibrituri, aici
pachetul de ţigări, fiecare lucru la locul lui, totdeauna la fel,
fără nici o abatere, – Baba Floarea închise ferestrele. Jean-
Andrei respiră adânc şi, trântindu-se în fotoliu, cu voluptate,
porunci scurt:
— Coniacul... După aceea, poţi să te culci!
Bătrâna aduse sticla şi cupa. Apoi, se topi în întuneric.
Jean-Andrei bău şi fumă mult. Se silea să asculte ploaia ca
să nu-şi asculte gândurile. Dar gândurile erau mai puternice
decât ploaia. „Gărdescu nu e prost... Poate să aibă dreptate!
Sadism!” Goli încă o cupă. Fumă încă o ţigară. „Oare popa,
preoteasa, Take Criveanu, nevastă-sa, fata lor se simt atât de
rău, atât de stânjeniţi, când îi invit eu la masă? Invitaţiile
mele pot fi o tortură, un chin, pentru oamenii aceştia? Sau
Gărdescu, cu spiritul lui înclinat spre caricatură,
exagerează?” Prinţul simţea o uşoară nemulţumire, o contrari
etate. Silvicultorul îi crease, dacă nu o problemă, cel puţin
un început de preocupare. Adică tocmai ceea ce Jean-Andrei
căuta cu orice preţ să evite. Pentru aceasta nu citea cărţi noi
şi nu voia să primească pe nimeni, decât din când în când pe
aceşti câţiva oaspeţi, care nu cutezau să-i spună decât
banalităţile obişnuite. Pentru aceasta nu voia să afle nimic
din tot ce l-ar putea tulbura cât de puţin. Dar iată că toate
măsurile de apărare a liniştii lui. luate cu atâta străşnicie, se
dovedeau neîndestulătoare. Gărdescu trecuse peste ele,
pătrunsese înăuntru şi aruncase câteva cuvinte, care se
învârteau în mintea lui Jean-Andrei, ca un roi de muşte într-
o încăpere foarte curată, dar cu desăvârşire goală. Şi tocmai
de aceea bâzâitul lor suna mai puternic şi mai supărător. Ca
mulţi din tagma lui, Jean-Andrei Munteanu voia să-şi iacă
din trufaşa lui izolare un principiu de viaţă, o „fortăreaţă
inexpugnabilă”, cum o numea el. Acum îşi dădea seama însă
că această „fortăreaţă” era „inexpugnabilă” numai în
imaginaţia lui. Astă-seară s-a strecurat înăuntru Gărdescu.
Mâine se pot strecura alţii...
Aici e locul să spunem că Prinţul, deşi trăia izolat, nu se
socotise niciodată singur. El era încredinţat că fiecare conac
boieresc e o fortăreaţă la fel cu a lui şi, fără să-i cunoască pe
cei ce îşi duceau viaţa acolo, se simţea solidar cu ei. Peste văi
şi peste ape, peste dealuri şi peste lunci, un fir nevăzut îl
lega, în închipuirea lui, de toţi aceştia. Nu ştia cum îi cheamă
şi nu simţea nevoia să intre în relaţii cu ei. Era de ajuns că
făceau parte din aceeaşi „lume” şi, laolaltă, i se păreau ca
alcătuiesc un lanţ care nu poate fi străpuns.
În seara aceea însă, Jean-Andrei vedea că o verigă din
lanţul acesta se clatină; şi veriga asta era tocmai el, cu
„fortăreaţa” lui. Dacă se petrece acelaşi lucru şi cu verigile
celelalte? Şi pentru că nu voia să se gândească la prăbuşirea,
pe care instinctiv o simţea, recurgea la narcoticul obişnuit –
coniacul.
În depărtare se auzi fluierat de locomotivă şi huruit de
tren. Era Orient-expresul (acum i se zicea simplon, dar
Prinţul păstrase vechea numire), care trecea în fiecare
noapte. Jean-Andrei dădu perdeaua la o parte şi se uită pe
fereastră: undeva, printre brazi, văzu ca un lanţ de licurici
luminile vagoanelor care goneau prin beznă şi prin ploaie. De
câte ori i se întâmpla să nu doarmă la ceasul acesta, simţea o
uşoară tulburare, când auzea fluieratul trenului Bucureşti–
Paris.
 Lanţul de licurici pieri. Huruitul roţilor se pierdu în văile
munţilor. Orient-expresul trecuse prin halta Munteni ca de
obicei, fără să se oprească.
Jean-Andrei turnă iarăşi coniac în cupă şi aprinse altă
ţigară.
A doua zi dis-de-dimineaţă, când Baba Floarea veni ca o
stafie să aprindă focul în sobă, îl găsi în acelaşi fotoliu,
dormind adânc, cu capul în piept şi cu ţigara, stinsă de mult
în mână. Scrumiera era plină de ţigări abia începute. Bătrâna
le adună cu grijă, aproape cu pietate; le va fuma în lungile ei
nopţi de nesomn. Nu-şi cumpăra tutun, dar, slugă de
credinţă, nu fura niciodată din ţigările stăpânului; se
mulţumea cu aceste resturi, pe care le culegea ca pe nişte
relicve de preţ.
Prinţul dormea ca pe scenă, ca pe ecran. Sticla de coniac
era goală.
Când auzi paşii bătrânei, se trezi încet, fără nici un gest
precipitat. Deschise ochii. Privi atent în juru-i. Simţind în
mână ţigara, o puse pe scrumieră. Se uită la ceas. Făcu toate
acestea simplu, firesc. Apoi porunci, tot aşa de simplu:
— Baia, la ora obişnuită. La dejun, numai supă de
legume...
Baba Floarea dădu din cap de sus în jos.
Jean-Andrei trecu în dormitor, se dezbrăcă încet, măsurat,
îşi aşeză lucrurile cu grijă, ca totdeauna; şi când se întinse în
pat, adormi uşor, ascultând ploaia care răpăia pe casă, în
geamuri, în burlane.

III

Mica haltă Munteni, aşezată la capătul celălalt al satului,

era complet izolată, ascunsă între brazi. Clădirea, destul de
cochetă, era lucrată toată în piatră: trei birouri jos, trei odăiţe
şi o bucătărioară la etaj. Privită din tren, mai ales din goana
Orient-expresului sau a trenurilor accelerate care nu
catadixeau să poposească aici nici măcar un minut, halta
părea o miniatură, un decor de teatru, pe un fundal verde de
brad.
Viaţa, aici, era simplă, schematică. Dimineaţa, Take
Criveanu – care era şi casier şi telegrafist şi „şef” – îşi începea
activitatea jos, în birouri. Un singur acar constituia
„personalul” haltei. Drept care Vasile Gărdescu spunea:
„Dacă pleacă acarul după cumpărături, rămâne domnul şef
fără personal... Dacă pleacă Take Criveanu la oraş, rămâne
personalul fără şef”... În orele libere, acarul trebuia să
îngrijească de cele cinci găini şi de porc, care alcătuiau toată
gospodăria Crivenilor. În cursul zilei treceau câteva
accelerate şi, târziu noaptea, luxosul tren internaţional.
Venea duduind. Fluieratul prelung al locomotivei spinteca
sălbatic tăcerea maiestoasă a văilor. Duduitul se pierdea
departe şi, ca după un iureş, nu rămâneau decât câţiva
clăbuci negri de fum, care se topeau printre brazi. Când
treceau aceste trenuri iuţi şi mândre, Take Criveanu îşi
punea şapca cea nouă şi ieşea pe peron, potrivit rânduielilor
slujbei sale. În afară de aceste momente solemne ale zilei,
şeful haltei îşi ţinea şapca în cuier, ca să n-o uzeze. Iarna cu
căciulă, vara cu o pălărie ponosită, Take n-avea nevoie de
nici o emblemă, de nici un sceptru, ca să i se recunoască
stăpânirea în mica lui împărăţie. Era, pentru toată lumea,
„dom’ şef”. Îl cunoşteau toţi şi toţi îl iubeau, fiindcă era om
bun şi vesel. Dimineaţa, când venea trenul mixt de la munte
spre oraş, Take Criveanu deschidea casa şi începea să vândă
bilete celor cinci-şase ţărani, care porneau la târg după
treburi.
— Mă, Ionică, iar te duci la târg?
— Da, dom’le şef!
— Păi ai fost şi săptămâna trecută, mă!
— Fost...
— Mă, tu ai vreo ibovnică la târg, mă... Am să te spun
Marioarei, mă...
 Ceilalţi ţărani râdeau cu poftă. Ionică se dezvinovăţea:
— Vai de păcatele mele, dom’le şef... Mă duc tot cu
procestu ăla...
Atunci, Take lăsa gluma şi se interesa prieteneşte:
— Tot n-ai sfârşit, Ionică?
— Mă freacă rău, dom’le şef. Da’ crez că acu îl închei...
— Să dea Dumnezeu, Ionică!
Omul îşi lua biletul şi pleca.
— Cine e la rând?
— Eu, dom’le şef...
— Ehei, ce mai faci, lele Stanco?
— Iaca, am şi eu nişte găini şi câteva ouă... Mă duc să le
vând, dac-o fi preţ bun...
— Să-ţi dea Dumnezeu preţ bun, lele Stanco... Ce-ţi fac
nepoţii?
— Apoi, pentru ei mă duc să vând găinile, ca să le cumpăr
nişte căciuli, că vine frigul şi au rămas cam golăneţi,
sărăcuţii.
— Bine faci, lele Stanco...
Astfel, printre glume şi vorbe de prietenie, şeful îşi
împlinea slujba.
În cursul zilei, treceau apoi nenumărate trenuri de marfă.
Trenuri lungi cu vagoane multe. Soseau încet, gâfâind,
gemând. Se opreau îndelung. Frânarii de pe vagoane coborau
şi vorbeau cu domnul şef, despre slujbă, despre necazuri,
despre ploi sau despre zăpezi, după anotimp. Mecanicul se
amesteca şi el în vorbă. Apoi, trenul nesfârşit se urnea din
loc cu aceleaşi gemete şi gâfâieli. Erau trenurile care duceau
lemnele la oraş. Erau atât de multe, atât de lungi, atât de
încărcate, încât – dacă stăteai o săptămână în haltă – te
prindea mirarea că munţii sunt încă împăduriţi. Te-ai fi
aşteptat să-i vezi goi... „Ne cară pădurile la oraş!”, mormăiau
cu ciudă ţăranii.
În timp ce viaţa lui Take Criveanu se desfăşura jos, în
birouri şi pe peron, sus, în locuinţa lor, Elena, nevastă-sa, îşi
ducea traiul ei. Îi plăcea să se scoale târziu. Se gătea
îndelung. Femeie încă frumoasă, cu ochii negri şi umezi sub
cununa de păr argintiu, visase altă existenţă. Destinul i-a
fost însă potrivnic. După ce a refuzat câteva „partide bune” –
modeşti slujbaşi, mici negustori de cartier – aşteptând un
pretendent potrivit gustului şi visurilor ei, când a văzut că
acesta nu se iveşte, s-a măritat cu Take Criveanu, om bun,
iubitor şi vesel, dar cu care nu se potrivea defel. Avea
douăzeci şi doi de ani şi era, după mentalitatea vremii
aceleia, fată bătrână. Până atunci dusese viaţă strâmtorată,
dar nu lipsită de mici bucurii, pe care o duceau toate fetele
sărace din Bucureşti: o plimbare cu tramvaiul la Şosea, o
seară la operetă, unde juca Leonard, sau la teatru, ca să-l
vadă pe Tony Bulandra, un film cu Rudolf Valentino, „un tur”
pe Calea Victoriei, o îngheţată la Riegler. După ce s-a măritat,
Elena s-a trezit într-o mică haltă de pe Bărăgan, învăluită în
nori de colb, vara, şi în troieni mai înalţi decât omul, iarna,
cu câţiva salcâmi rahitici în faţă şi cu câmpia fără sfârşit, cât
vezi cu ochii. Săptămânile şi lunile treceau într-o monotonie
apăsătoare. Când şi când, câte un eveniment de senzaţie,
îndelung comentat: acarul şi-a scos singur măseaua, care-l
durea, cu un fir de aţă; nevasta impiegatului a plecat la
Bucureşti, ca să-şi facă un raclaj; săptămâna viitoare vine
picherul cu drezina şi a făgăduit că aduce o damigeană de
vin bun; noaptea trecută i s-a furat popii din sat un curcan,
şi şeful de post a început cercetări... Take Criveanu ar fi voit
cu tot dinadinsul să-şi „distreze” nevasta, dar, cu toată
bunăvoinţa, nu-i putea oferi decât interminabile partide de
table.
Treptat Elena a izbutit să-şi organizeze o viaţă a ei, alături
de cea reală. Îndată ce sfârşea cu pregătirea mesei, în care de
altfel dovedea multă iscusinţă, lepăda capotul de bucătărie,
şi, îmbrăcând o rochie de casă, citea ceasuri întregi sau
asculta la patefon cele câteva plăci alese de dânsa –
canţonete napolitane şi romanţe franţuzeşti. Cât despre cărţi,
îi plăceau îndeosebi romanele de dragoste, cu conţi şi baroni,
care iubesc bineînţeles contese şi baronese. Accepta şi alte
personaje, cu condiţia ca acţiunea să se petreacă într-un
castel somptuos, pe Coasta de Azur, pe un transatlantic de
lux, sau undeva, în Extremul Orient. În timpul acesta, micile
intrigi şi cancanuri ale haltei rămâneau undeva, departe.
Când a venit pe lume Silvia, Elena Criveanu şi-a dat seama
întâia oară că de-aci înainte are o ţintă precisă: trebuia să
pregătească fata pentru viaţa pe care avea s-o ducă. Tot ce
visase şi nu avusese ea, trebuia să aibă Silvia. Ea trebuia să
trăiască într-o lume „distinsă”, în care concertele,
spectacolele şi toate celelalte preocupări intelectuale se
îmbinau cu fastul şi strălucirea dineurilor, recepţiilor şi
balurilor. Ca să poată pătrunde în lumea aceasta, în care
avea să-şi găsească desigur un bărbat „ideal”, Silvia trebuia
să fie frumoasă – şi era. Dar mai trebuia să fie „bine
educată”, să vorbească „la perfecţie” franceza şi să aibă
„maniere alese”. Aceste însuşiri aveau să compenseze lipsa
zestrei, „cum s-a întâmplat cu atâtea fete”. Când Silvia a
împlinit vârsta de şcoală, Elena Criveanu şi-a înfrânt
dragostea ei de mamă şi, oricât de greu i-a fost să se
despartă de fată, oricât de greu îi era ca dintr-o leafă de şef
de gară să suporte cheltuielile unui pension de lux, a dat-o
totuşi la Institutul Pompilian, unde „învaţă numai fete din
lumea bună”. Inteligentă şi silitoare, simpatizată de
profesoare, Silvia era printre elevele cele mai bune. În acelaşi
timp, ea legă strânsă prietenie cu vreo două-trei colege, fete
de oameni bogaţi. Acestea începură s-o invite duminica la ele
acasă, unde se dansa şi se jucau gajurile sau alte jocuri de
societate. Părinţii uneia din fete având moşie, Silvia fu
invitată să petreacă o parte din vacanţă la conacul lor. Elena
primi scrisori entuziaste, cu poetice descripţii de nopţi cu
lună, de plimbări cu barca pe lac, de excursii. Silvia învăţase
nu numai să danseze, ci şi să joace crochet şi tenis, să
„rameze”, să călărească, să patineze. Elena era în al nouălea
cer.
Dar tocmai acum, în toamna aceasta, directoarea pen-
sionului i-a scris Elenei că fata e cam slăbuţă şi că ar avea
nevoie de cel puţin câteva luni de odihnă. Alarmată, Elena nu
mai ştiu ce este liniştea sufletească, până nu o văzu pe Silvia
la Munteni, căci, între timp, Take Criveanu izbutise să obţină
mutarea de la halta de pe Bărăgan. Uitând şi de plăcile de
patefon, cu canţonete napolitane şi romanţe franţuzeşti, şi de
cărţile ei favorite, şi de oglinda în faţa căreia zăbovea
îndelung. Elena nu mai avea decât o singură preocupare:
„viaţa fetei!” Îi lua temperatura mereu şi fără rost. Îi spunea
în fiecare clipă: „Să nu răceşti, Silvia!”, „Să nu te oboseşti,
fetiţa mea...”, „Nu vrei să mai mănânci ceva, draga mea?”
Silvia primea cu plăcere această revărsare de dragoste.
Totdeauna simţise nevoia de a fi iubită, dar mai ales acum,
după anii de pensionat, cu viaţa aceea aspră pentru sufletul
ei sensibil.

A doua zi după masa de la Jean-Andrei Munteanu, Take

Criveanu, aşa cum spusese din ajun, plecase după treburile
slujbei lui cu drezina, pe linie, sus, în munţi. Elena rămăsese
numai cu Silvia. Mâncau amândouă, una în faţa celeilalte.
Locul din capul mesei – locul obişnuit al şefului de haltă –
era gol, ca o aşteptare. Când pleca în inspecţie, Take mânca
„la canton”. Acolo i se pregăteau totdeauna, o masă
ţărănească cu mămăligă, ceapă şi brânză de burduf, cu
ochiuri româneşti şi cu ţuică multă. Pentru ei, mesele
acestea erau o adevărată desfătare. Mânca mult şi bea
destul, glumind cu cantonierul, cu oamenii de pe drezină.
Seara, când venea acasă, se simţea însă dator să se vaite că
a mâncat ca vai de capul lui şi că abia aşteaptă să iasă la
pensie ca să scape de pacostea acestor inspecţii... Elena îl
credea şi îl compătimea.
— Bietul tat-tău – spunea Elena – iar o să mănânce prost
la canton. Nu acceptă să-i pregătesc ceva rece, ca să nu mă
ostenesc... E foarte atent cu mine. Noroc că e sănătos,
robust, căci altul n-ar putea duce viaţa asta...
Elena Criveanu simţea nevoia să iniţieze pe Silvia, care
până acum stătuse mai tot anul la pension, în micile
amănunte ale vieţii de la haltă. Silvia asculta distrată. Se uita
mai mult pe fereastră, numărând parcă picăturile de ploaie
care lunecau încet pe geam. În faţa ferestrei, se ridica
muntele înalt, cu brazi drepţi, falnici. Muntele acesta stătea
ca un zid verde în faţa ochiului. Silvia simţea parcă nevoia
să-l sfarme, să lărgească orizontul, să vadă departe, dincolo
de acest munte, totdeauna acelaşi. Să vadă un cer vast, fără
sfârşit. Da, să vadă... I se părea că muntele îi stă pe suflet, îi
închide, îi ţărmureşte viaţa ca un temnicer. Gândindu-se la
toate acestea şi ascultând vag cele ce spunea mamă-sa,
mânca încet, fără poftă, aproape mecanic.
Elena Criveanu simţi că fata nu e prea mult interesată de
mărunţişurile pe care le povestea ea. Schimbă vorba.
— Ei, Silvia, cum ţi s-a părut Prinţul şi masa de aseară?
Fata clipi mărunt din genele lungi şi arcuite, cu un gest
instinctiv de sfială şi parcă de apărare, ca şi când o lumină
orbitoare s-ar fi ridicat deodată în faţa ochilor ei mari.
— Prinţul? Foarte interesant, maman...
— Nu-i aşa? răspunse cu vie mulţumire Elena Criveanu.
Eram sigură că ai să-l apreciezi. Vezi tu, oamenii de aici nu-l
înţeleg. Mulţi îl judecă aspru pentru viaţa pe care a dus-o...
pentru averea pe care şi-a cheltuit-o la Paris. Ştii, i-a mai
rămas foarte puţin.. Adică foarte puţin faţă de ceea ce a avut,
fiindcă altminteri are şi acum destul... Bineînţeles că a făcut
rău risipindu-şi averea. Nici un om cumpătat nu-l poate
aproba. Dar, în fond, era averea lui. N-a păgubit pe nimeni.
N-a înşelat pe nimeni. N-a rămas dator nimănui. Nu-i aşa?
Eu fac abstracţie de acest lucru, care nici nu mă priveşte şi
pe care nici nu vreau să-l judec. Ε treaba lui... Ε însă un om
interesant. Oamenii de aici sunt atât de stupizi, încât îl cred
nebun. Eu îl văd altfel...
Elena se opri o clipă cu ochii în gol, cu un uşor zâmbet de
visare pe buze. Apoi adaugă, răsfirând cuvintele şi rostindu-
le cu glas scăzut:
— Cred că e un neînţeles... Un mare neînţeles...
În entuziasmul ei pentru tot ce ieşea din comun, pentru tot
ce i se părea „frumos” şi „ales”, ea vedea în Prinţ un erou din
acele romane din „lumea bună”, care o smulgeau din viaţa
mediocră de la haltă. În acelaşi timp. vorbind despre el, avea
simţământul că vorbeşte oarecum şi despre ea, pentru că şi
ea se socotea o neînţeleasă. Şi uitând că vorbeşte despre un
om în carne şi oase, avea impresia că analizează un personaj
dintr-o carte pe care o citiseră împreună şi care le plăcuse
deopotrivă.
— Ε un aristocrat, spunea Elena. Îl simţi. Îţi dai seama din
prima clipă. Ε poate prea... Cum să spun? Prea original...
Bineînţeles pentru mediul din Munteni, fiindcă pentru lumea
lui e aşa cum trebuie să fie... Ei, dar cine să-l înţeleagă?
Silvia nu mai asculta ce spunea mamă-sa. Era şi ea
preocupată de personalitatea Prinţului, dar într-altfel. În cele
două-trei case ale prietenelor ei din Bucureşti, unde era
invitată duminica, şi la conacul de ţară, unde petrecuse o
parte din vacanţă, cunoscuse desigur alţi oameni decât
notabilităţile din Munteni, dar nici unul nu o impresionase în
chip deosebit. Erau tineri eleganţi, bătrâni solemni şi gravi,
dar care nu se învedereau prin nimic. Apariţia Prinţului, cu
monoclul înfipt în arcada ochiului, cu mişcările lui de
manechin automat, cu amabilitatea convenţională, cu fraza
căutată şi „preţioasă”, cu ţinuta dominatoare, o impresiona
tocmai prin ceea ce avea mai teatral, mai fals, mai anacronic.
— De ce nu mănânci, fetiţo? o îndemnă cu blândeţe Elena.
Mănâncă, draga mea. Mai ia o chiftea. Le-am nimerit
gustoase astăzi.
Apoi se întoarse la firul întrerupt:
— Oamenii de aici se miră de viaţa pe care o duce Prinţul.
Adevărat, nu iese cu anii din Munteni. Nu se duce la oraş
decât foarte rar şi numai silit de treburi, iar la Bucureşti n-a
fost niciodată de când s-a întors în ţară. Când mi-a spus
asta, nu m-am putut stăpâni să-l întreb: „Cum se poate?” Mi-
a răspuns zâmbind: „Nu mă interesează”.
Elena Criveanu tăcu un răstimp, cu privirea pierdută
iarăşi în gol. Apoi urmă ca pentru sine:
— Când te gândeşti, viaţa omului acestuia e un roman...
— Pe mine – zise Silvia – mă interesează mai mult viaţa lui
de acum. Cea de la Paris e uşor să ne-o închipuim.
— Da, murmură mamă-sa: petreceri, joc de cărţi...
 — Fireşte. Cum o fi putând însă să trăiască atât de singur?
Îţi dai seama, maman?
— Mai ciudat, draga mea, e că această groaznică sin-
gurătate pare să-i placă...
— Nu, maman, zise Silvia, curăţind un măr. O suportă,
dar cred că nu-i place. De aceea simte nevoia să vă invite din
când în când...
— Da, ai dreptate... În orice caz, e un om straniu.
O vreme tăcură amândouă. Se auzea numai bătaia mo-
notonă a ploii. Lumina zilei se împuţina.
— Maman – întrebă Silvia deodată – voi nu l-aţi invitat
niciodată?
— Fetiţa mea, să vezi... M-am temut că numai cu mine şi
cu tat-tău se va plictisi... (Ar fi vrut să spună, cum îi era
gândul: „numai cu tat-tu”, dar adăugase şi „cu mine”, fiindcă
nu voia să-i arate fetei că, în adâncul cugetului ei, nu are
prea multă preţuire pentru Take Criveanu.) M-am temut că...
— Maman... – se împotrivi Silvia – dar de ce vorbeşti aşa?
Tata... (cu un vădit efort de bunăvoinţă) e un om glumeţ,
amuzant... Cât despre tine (cu sincer entuziasm), tu ai citit
atât de mult, eşti atât de...
— A fost odată... – zise cu un zâmbet trist Elena. Acum,
după atâţia ani petrecuţi la halta de pe Bărăgan sau în
fundătura asta de munte... Să nu mai vorbim, fetiţo... Aşa a
fost destinul meu. N-am decât o singură dorinţă: tu să duci
viaţa pe care o meriţi şi care ţi se cuvine. Cum îţi spuneam,
până acum n-am îndrăznit să-l invit. Şi adăugă zâmbind:
Acum, cu tine, parcă aş avea curaj...
— Maman!, se roşi Silvia, lăsând privirile în jos.
— Lasă, lasă... Mama ta ştie ce spune! Cu tine, cu cultura
şi inteligenţa ta, am curaj să-l invit. Vom face amândouă tot
ce vom putea, ca să-i oferim o seară agreabilă. Suntem şi
obligaţi, de altfel: popa l-a invitat de vreo trei-patru ori, ştii,
ca să se revanşeze. Prinţul nu s-a dus însă decât o singură
dată. De politeţe. Nu se simte bine cu ei. O ştiu de la
Gărdescu, care mi-a spus-o în mare taină. Chiar diseară să
vorbim cu Take şi să fixăm o zi ca să-l invităm. Tu ţi-ai adus
notele de pian?
— Maman, dar nu vreau să cânt...
— Ba da, ba da... Te rog foarte mult. Când cineva cântă
cum cânţi tu, e păcat... e păcat... Mama ta ştie ce spune! A,
dacă n-ai avea talent, înţeleg... Nici eu nu te-aş forţa... Ia
spune-mi, ce v-a povestit Prinţul aseară, când noi jucam cărţi
în bibliotecă? Rămăsese cu tine şi cu silvicultorul... Eu, să-ţi
spun drept, aş fi preferat să rămân cu voi, dar nu voiam să
stric cheful lui tat-tău; îi place din când în când un pocher şi
n-are cu cine să joace... Am avut impresia că Prinţul vă
istorisea ceva. Adică ţie, fiindcă Gărdescu era la pian.
Silvia căută să-şi amintească. Aseară tot ce spusese
Prinţul îi făcuse o impresie covârşitoare; acum însă nu găsea
decât o amintire confuză:
— Da, maman... a vorbit mult. Dacă mă întrebi însă
despre ce, n-aş putea să-ţi spun... Despre viaţă... despre
nevoia unui refugiu în viaţă. Spunea că silvicultorul e fericit,
fiindcă se refugiază în muzică. Apoi a vorbit...
Încet, încet, Silvia începea să-şi aducă aminte. Dar în
aceeaşi măsură îşi dădea seama că toate acestea i-au fost
spuse numai ei (silvicultorul cânta la pian în momentul
acela). Avea dreptul să le mărturisească? Şi când gândul
acesta i se limpezi în minte, căută să ocolească răspunsul:
— A vorbit mult maman... Dar aşa de frumos, de sclipitor,
că nu pot să redau nimic. Sau aproape nimic...
— Ai dreptate, fata mea! Are un dar de a vorbi... Dar nu
poţi reţine totul... Mai ales frazele lui întortocheate, gândurile
care se împletesc şi se desfac... Şi eu am avut de câteva ori
aceeaşi impresie.
Tăcură amândouă. Amândouă rămaseră pe gânduri. Silvia
privea mereu muntele împădurit din faţă şi asculta ploaia de
toamnă târzie. Mamă-sa aduse spirtiera – „să ne facem două
cafeluţe bune, nu-i aşa?”
Silvia întrebă iarăşi:
— Cum o fi putând să trăiască atât de singur?
 — Cine ştie? Poate că are în viaţa lui o taină... o decepţie
sentimentală... Romantică. Elena Criveanu se lăsa în voia
închipuirilor ei: Nu vine nimeni să-l vadă. Vreau să spun, nici
un om din lumea lui, nici un prieten, nici un cunoscut. S-a
desprins, s-a smuls cu totul din viaţă şi am impresia că s-a
afundat în singurătate cu o hotărâre desperată. Nu ţi se pare
că e ceva desperat în izolarea, în tăcerile lui? Aş jura că în
viaţa omului acestuia este o mare taină..
Poate... şopti Silvia, tot mai adâncită în gânduri.
Lumina zilei scăzuse cu totul, cum se întâmplă la munte,
mai ales în zilele ploioase. În odaie se aşternuse o negură ca
de vis. Numai flăcăruia albastră a spirtierii creştea şi scădea,
ca o mică, stranie şi ghiduşă vietate. Elena Criveanu aprinse
o ţigară. Nu fuma decât acasă, fiindcă nu voia să mai dea
prilej de vorbă societăţii din Munteni.
— Mi-a spus că pot să împrumut cărţi din biblioteca lui,
zise Silvia după un răstimp.
— Da? Să mergem să alegem ceva, fetiţo dragă. Trebuie să
aibă multe cărţi interesante.
— Din cele vechi... M-am uitat puţin prin bibliotecă,
aseară. Nimic nou. Parcă nimic din ceea ce se întâmplă azi
nu-l mai interesează...
— Aşa cred şi eu, murmură Elena.

Afară, pe peron, se auziră paşi. Acarul strigă răguşit:

— Ho-ho... Să trăiţi, dom’le şef...
— A venit drezina, zise Elena Criveanu. Bietul Take trebuie
să fi îngheţat... A ti ta ploaie! Mă duc să-i fierb un ibric de
ţuică. Aşa-i place lui, după afurisitele astea de inspecţii.
Silvia se ridică de pe scaun şi se apropie de fereastră. Pe
peron se zărea felinarul verde al drezinei; oamenii se mişcau
ca nişte umbre prin pâcla înserării; glasurile sunau plictisite,
răguşite de tutun, de ţuică şi de vânt. Totul i se părea acum
mic, meschin, ridicol. Şi muntele acesta, care se ridica uriaş
şi neîndurat ca un zid de închisoare, punând o stavilă între
viaţa adevărată şi între parodia de viaţă închisă în această
haltă, minusculă ca o jucărie. Da, ca o jucărie. Fata avu
impresia limpede că halta, drezina, oamenii sunt un joc de
copii, un joc de tinichea vopsită şi cu o gară de carton
colorat... Cum o fi trăind mamă-sa de atâţia ani în lumea
aceasta? Ce mult trebuie să fi suferit, mai ales la început...
După aceea, desigur s-a resemnat. N-a avut curajul să
evadeze. Dar nici nu s-a dat cu totul bătută. Mediocritatea n-
a îngenuncheat-o. Ε încă cochetă, citeşte, visează...
Silvia avu pentru mamă-sa un simţământ complex de
compătimire, de dragoste, de admiraţie. Ca o furtună trecu în
bucătărie, se agăţă de gâtul Elenei şi începu s-o sărute ca
într-o dezlănţuire, repetând un singur cuvânt:
— Maman!
Elena, puţin surprinsă, puţin nedumerită, simţi un nod în
gât. Îşi lăsă capul pe braţul fetei şi abia putu să murmure:
— Fetiţa mea.

IV

Din când în când, destul de rar, Prinţul chema argatul şi îi

poruncea scurt:
— Mâine te duci la oraş să aduci pe Doamna...
— Prea bine...
A doua zi, argatul se scula cu noaptea în cap şi scotea
cupeul din şopron. Cupeul Prinţului era un fost cupeu, după
cum conacul era un fost conac, după cum câinele din curte
era un fost câine. Cupeul era bătrân, vechi, străvechi. Când
se întorsese Prinţul de la Paris, îl găsise acolo, în şopron.
Tăbliile de lemn erau roase, scorojite de vreme, iar lacul
negru de deasupra era crăpat şi băşicat ca un obraz bolnav.
Pe acoperiş, pe cele două felinare, pe mânerele de metal ale
portierelor, găinaţul vrăbiilor şi al ciorilor se adunase în
decursul anilor, într-un strat gros şi tare ca piatra. În
această jalnică dărăpănătură, cu greu ai fi putut descoperi
cupeaua falnică pe care o adusese odinioară de la Viena boier
Grigore-Haralamb Munteanu. Şi mai greu ţi-ar fi venit să
crezi că înăuntrul ei, capitonat cu mătase albastră-închis, pe
pernele în care acum se cuibăriseră şoareci, s-au legănat
jupâniţe în crinolină şi boieri în frac, mergând fericiţi la
baluri şi petreceri, mărturisindu-şi dragostea sau poate
chinuindu-se în grele învinuiri de necredinţă şi înşelare.
Jupâniţele şi boierii aceia muriseră de mult. Cutioara de
lemn lăcuit, care-i purtase, zăcea acum sub şopronul cu
acoperişul spart. Din vaza de cleştar, în care se punea pe
vremuri nelipsitul buchet de flori, nu mai rămăsese decât un
ciob. Scrumiera de bronz, în care se scuturase cenuşa ţi-
gărilor aduse din Turcia, se înnegrise. Perniţele de la
picioare, cu tiv şi ciucuri de fir, erau mâncate de molii.
Prinţul, însă, în grija de a-şi cruţa orice cheltuială, a găsit
că vehiculul e „destul de bun”. Argatul cel bătrân l-a curăţat
şi l-a spălat cum a putut. Şi când primea poruncă să plece la
oraş ca să aducă pe Doamna, scotea din grajd cei doi cai
mici, bătrâni şi slăbănogi, care se lăsau înhămaţi cu
resemnarea unor vietăţi care ştiu că orice împotrivire e
zadarnică. După aceea, moşneagul se urca greoi pe capră şi
începea să-şi îndemne telegarii, cum le zicea în batjocură:
— Hai, tată! Haideţi, măi, telegarilor!
Dar caii nu se lăsau convinşi. Biciul, care era şi el un fost
bici, se învârtea în aer alene, fiindcă argatul abia-i ţinea în
mâna-i tremurândă, cu degetele anchilozate şi strâmbe.
— Hai, mă tată, măăă...
Într-un târziu, caii se urneau din loc încet, dezmorţindu-şi
anevoie ciolanele bătrâne. Cupeul se clătina pe arcurile
slăbite, scârţâia din toate încheieturile, plângea, gemea, ca
un bolnav bătrân scos cu sila din patul suferinţei lui.
Bălăbănindu-se când pe-o rină, când pe alta, hurducându-se
prin toate hârtoapele drumului, cupeul ajungea cu chiu cu
vai la bariera oraşului. Copiii din mahala, deprinşi cu birje de
târg şi cu automobile, întâmpinau cu mare larmă această
preistorică apariţie: „Iote, bă... Veniţi, băăă, să vedeţi ce n-aţi
mai văzut...”. Într-o clipă se adunau liotă şi începea haiul:
„Mână mai încet, nene, să nu se sfărâme armăsarii...
Deshamă-i, nene, că-ţi dau eu două pisici, care trag mai
bine!” Argatul ameninţa cu biciul, bodogănind: „Ho, dracilor!”
Copiii se strâmbau de râs: „Uite, bă, că vorbeşte, ce ziceai c-a
murit pe capră?” Şi dă-i cu pietre şi bulgări de pământ până
când echipajul pierea la colţul străzii...
În centrul oraşului însă atmosfera era cu totul alta.
Provincialii cunoşteau neamul boierilor Munteni din tată-n
fiu. Bătrânii apucaseră vremea când curtea Munteanului nu
era ruina de astăzi, ci una din cele mai bogate aşezări de
ţară. În cartea de istorie era pomenit şi astăzi numele lui
Barbu Munteanul, mare logofăt pe vremea lui vodă Bibescu.
Chiar şi Jean-Andrei se bucura de un anume prestigiu. Căci
dacă paşnicii şi chibzuiţii locuitori ai târgului îl judecau cu
asprime, pentru că-şi prăpădise averea, în schimb, viaţa lui
aventuroasă, orgolioasa lui retragere la conacul cel vechi,
rarele lui apariţii în oraş şi însuşi faptul că nu descindea
niciodată, nici la cafenea, nici la bodegă, îi făceau să-l
privească cu un ciudat simţământ de nedumerire, în care
intra şi o doză de respect. Toate acestea se răsfrângeau
oarecum şi asupra arhaicului echipaj. „Am văzut cupeul
Prinţului”, spunea modestul funcţionar sau bătrânul
pensionar, când venea la dejun. „Unde?”, se interesa nevasta,
punând supa în farfurie. „Trecea pe Strada Mare.” „De ce o fi
venit?” „Nu ştiu. O să aflu pe seară, la cafenea.” Evenimentul
era comentat în case, la club, la bufetul din grădina publică,
pretutindeni unde se adunau notabilităţile târgului. Şi
oamenii nu se linişteau până nu aflau ce anume cumpărături
a făcut bătrânul vizitiu. Negustorii, la care se oprise
fantomaticul vehicul, erau întrebaţi şi descusuţi. Târguielile
erau, fireşte, din cele mai obişnuite: o sapă, o lopată, un
ghem de sfoară, o frânghie şi lucruri d-ale băcăniei. Oamenii
erau decepţionaţi. În imaginaţia lor se aşteptau ca Prinţul să
cumpere altceva – nu ştiau nici ei ce – dar în nici un caz
aceleaşi mărunţişuri pe care le cumpărau şi ei.
 *

Când şi când, însă, cupeul venea „să ia pe Doamna”.

Doamna era Marioara. Aşa o cunoşteau de zeci de ani toţi
orăşenii. Pe vremuri, fusese cântăreaţă la varie teul local sau,
cum ziceau târgoveţii, „şanteză”. Pe atunci, marii proprietari
din judeţ, venind cu treburi la oraş, aveau nevoie de o
mulţime de lucruri: de avocaţi buni, de medici pricepuţi, de
băcănii „asortate ca la Bucureşti” şi de un varieteu. Războiul
din 1916, ocupaţia germană, prăbuşirea leului şi inflaţia au
schimbat multe din cele ce fuseseră odinioară. Varieteul a
devenit o berărie obişnuită, unde cântau seara vreo două
„artiste”. Celelalte „fete”, venite de la Bucureşti, au plecat
îndărăt. Pentru cine să mai stea? Ofiţerii sunt băieţi buni,
dar bani la ei, cât păr pe broască. Cei câţiva holtei –
profesori, magistraţi, avocaţi începători – stau o seară
întreagă cu o sticlă de vin şi un sifon. Chiar lăutarii, care
odinioară făceau faima micului oraş, s-au împrăştiat ca
potârnichile la Galaţi, la Brăila, la Constanţa, porturi în care
era multă mişcare şi curgeau mulţi bani.
Din vechiul „personal” n-a rămas decât Marioara. Unde să
se ducă? Nu mai era în prima tinereţe. În orice oraş, ar fi
trebuit să înfrunte concurenţa celor tinere. Cu spirit practic
şi cu o bună doză de resemnare, s-a hotărât să rămână pe
Ioc. A închiriat o căsuţă la mahala. A început să-şi gătească
singură de mâncare, ca să aibă cheltuieli cât mai reduse.
Primăvara, îşi punea în grădiniţa din faţă câteva flori, iar în
fundul curţii câteva răzoare cu ceapă, câteva cuiburi de
castraveţi, câteva fire de ardei. Toamna îşi făcea singură
bulion şi magiun de prune. Încet-încet, Marioara şi-a pierdut
trăsăturile caracteristice profesiei şi a devenit o mică
burgheză. Fiind totuşi singura din vechea gardă care
rămăsese în oraş şi având reputaţia că e „discretă şi
serioasă”, primea încă – din când în când – câte o vizită. Erau
holteii din târg, cei mai mulţi oameni în oarecare vârstă.
„Diseară ce faci?” „Mă duc la Marioara...” „Asta vream să
ştiu, pentru că mâine seară mă duc eu.” Vizita la Marioara
intrase în programul lor săptămânal. Se duceau la ea, ca la
frizerie, ca la baie sau ca la restaurantul la care erau abonaţi.
Marioara încetase de a mai fi o curtezană; devenise o
instituţie de utilitate publică. Şi când o întâlneau pe Strada
Mare, clienţii ei o salutau amical, cum îţi saluţi medicul,
farmacistul sau avocatul.
Când Prinţul trimitea cupeul ca s-o aducă la Munteni, ştia
întreg oraşul: „A venit cupeul Prinţului ca s-o ia pe
Marioara”. Oamenii îşi transmiteau ştirea tot aşa de firesc, ca
şi când ar fi spus: „A venit să ia trei sape” sau „de-ale
băcăniei”.
Marioara, deşi nu era anunţată mai dinainte, cu vechea ei
experienţă, cam ghicea – bineînţeles, cu oarecare aproximaţie
– ziua când trebuia să vină cupeul şi îşi anunţa din vreme
clienţii: „Dragă, vezi că o să lipsesc... o să mă cheme
Prinţul... Cred că pe joi-vineri va trebui să plec”. Omul ştia că
trebuie să-şi grăbească vizita.

La început, când Marioara a fost chemată întâia oară la

Munteni, evenimentul a făcut mare vâlvă între notabilităţile
târgului.
Prinţul, abia întors de la Paris, trăia ferecat în casa
bătrânească şi nu primea pe nimeni. Maiorul de jandarmi,
medicul de plasă, zapciul şi inspectorul agricol îşi făcuseră
înadins drum pe la Munteni, nădăjduind că vor fi invitaţi să
ia masa la conac, aşa cum era obiceiul. Jean-Andrei însă nici
nu s-a gândit să-i cheme. După un răstimp, fiecare din ei a
căutat alt pretext ca să vină în sat şi autorităţile comunale
au suportat un lung şi chinuitor şir de inspecţii, dar zadarnic
– porţile conacului n-au binevoit să se deschidă. În capitala
judeţului faptul a fost viu comentat: „Cum, dom’le, trăieşte
singur cuc? Extraordinar!” Mica aristocraţie a târgului voia
cu orice preţ să aibă detalii asupra vieţii lui Jean-Andrei.
Informaţiile furnizate de primarul şi şeful de post din sat
erau cu totul anodine: „Boierul doarme, mănâncă, se plimbă
prin pădure... Asta face!” „Nu se poate să fie numai atât
conchideau notabilităţile oraşului de reşedinţă, contrariate în
imaginaţia lor. Trebuie să mai fie şi altele acolo, dar ce poate
să ştie un primar de ţară sau un şef de post? Dacă nu
sunteţi în stare să intraţi nici unul la conac...” „Cum să
pătrunzi, nene, dacă nu te invită?”, se zburlea maiorul de
jandarmi. „Du-te dumneata, dacă eşti mai breaz”, striga
zapciul.
Decanul baroului dădea din cap, ca un om care ştie multe:
„Aveţi răbdare, domnilor! Într-o zi o să aibă şi dumnealui de
făcut un act sau un testament, că de asta nu scapă nimeni,
nu-i aşa? Şi pe cine o să cheme atunci? Pe babacul! (Aici
decanul făcea cu ochiul, şmechereşte.) Şi babacul o să se
ducă, o să vadă ce este acolo şi-o să vă spună...” „Lasă,
babacule, zicea medicul oraşului, strângându-şi în pumn
barbişonul Napoleon III, că pe mine o să mă cheme înaintea
ta. Adică dumnealui n-o să facă într-o zi o indigestie sau o
congestie pulmonară sau un mic ictus apoplectic? O să facă,
fiindcă nu se poate altfel. Şi atunci n-o să nemerească să-l
cheme pe subsemnatul...!” Procurorul spera să aibă de
anchetat cel puţin un furt, dacă nu chiar o tâlhărie în toată
regula: „Nu se poate să nu-l calce, dom’le! Un om singur,
într-un conac aşezat în mijlocul pădurii... Îl calcă fără doar şi
poate.” Hotarnicul era încredinţat că o să fie chemat să
măsoare pădurea. „Dar de ce s-o măsoare?”, întrebau ceilalţi.
„Fiindcă o s-o vândă, dom’le! N-o să-mi spui dumneata că un
om, care şi-a prăpădit toată averea n-o să vândă şi pădurea!”
Împotriva acestor sumbre previziuni, Prinţul n-a recurs la
nimeni dintre cei care abia aşteptau să fie solicitaţi. Într-o zi
a chemat pe Cogâlţă, frizerul, să-l tundă. La întoarcere,
Cogâlţă a fost supus unui adevărat interogatoriu. „Păi, cum
să fie, don’lor, a răspuns omul: mi-a spus cum să-l tund şi p-
ormă a luat o gazetă şi a citit. Io l-am tuns, cum mi-a spus,
p-ormă dumnealui s-a uitat în oglindă, n-a zis nimic şi mi-a
plătit... M-a trimis la cuhne să mănânc şi am plecat...” „Un
tâmpit”, au conchis notabilităţile târgului, cu totul
dezamăgite de istorisirea frizerului.
O săptămână mai târziu s-a produs cea dintâi invitaţie a
Marioarei la Munteni. Vizitatorii ei obişnuiţi nu voiau cu nici
un chip s-o lase: „E imprudent, dragă! După toate aparenţele,
individul e nebun sau cel puţin anormal. Te expui la cine ştie
ce...” Deşi viaţa din localurile de noapte o deprinsese cu tot
felul de oameni, Mari oara era cam îngrijorată. Prietenii ei
erau „băieţi cu carte” – procurorul, medicul oraşului, vreo
trei-patru profesori de la liceu – şi stăruinţele lor ca să nu se
ducă o înfricoşaseră. Iar dacă în cele din urmă s-a hotărât, a
fost numai din pricină că invitaţia îi fusese transmisă prin
Vasile Gărdescu, prieten vechi şi de încredere.
Întoarcerea ei a fost aşteptată cu mare nerăbdare. Prietenii
au venit în grup, aducând vin şi gustări. Marioara le-a dat
deoparte şi – fată bună, ca totdeauna – a pus pe masă
darurile cu care o încărcase Prinţul: icre negre tescuite,
homar la cutie, un curcan la tavă, Camembert, compot de
ananas, fructe şi câteva sticle Segarcea 1903. „E boier, măi
băieţi, spunea Marioara cu entuziasm. Boier adevărat!”
Mâncând şi bând, „băieţii” au început s-o întrebe. „E
adevărat că tipul doarme în coşciug?” „Ce coşciug? Doarme-n
pat, ca toată lumea”... „E adevărat că vorbeşte singur, ca
nebunii?” Şi întrebările veneau una după alta, până la cele
mai indiscrete. Din răspunsurile Marioarei reieşea însă că
Prinţul e un om „original”, dar nu nebun.
După aceea, vizitele ei la Munteni s-au urmat la anume
răstimpuri; oraşul s-a deprins cu ele, cum se deprinde lumea
cu toate cele.

Ştiind după socotelile ei că azi-mâine are să vină cupeu s-o

ia, Marioara şedea la geam şi îşi cârpea o pereche de ciorapi.
Când văzu echipajul oprindu-se în faţa casei, deschise
fereastra şi spuse:
— Vin îndată, numai să mă-mbrac...
 Argatul cel bătrân coborî încet, mişcându-şi cu anevoinţă
picioarele înţepenite. Se duse la cai, îi frecă la ochi, îi trase
uşurel de urechi şi le puse dinainte un braţ de fân din sacul
legat cu frânghie la spatele cupeului. Apoi scoase din
tureatcă o lulea de pământ cu coadă scurtă, o umplu cu
tutun, aprinse şi începu a pâcâi.
Marioara se îmbrăcă gros, fără nici o preocupare de co-
chetărie. Cu părul castaniu, eu faţa grăsuţă, cu rotunjimile
trupului bine împlinite, pe picioarele cam scurte, se mişca
între dulapuri şi sertare ca o răţuşcă grăbită. Îşi puse şoşo-
nii. Răsuci în jurul gâtului un fular cât un şal. Luă un man-
şon vechi ca să nu-l strice pe cel nou. Într-o valiză de mână
îşi rândui câteva lucruri pentru noapte. Totul dură foarte
puţin. Marioara era gata pentru vizită, ca o moaşă care – de
mai înainte angajată – aşteaptă numai ultima chemare...
Spuse bătrânei proprietărese:
— Madam Tinca, dacă întreabă cineva de mine, fii bună şi
spune că m-a chemat Prinţul, la Munteni. Mâine seară vin
înapoi.
Cunoştea programul. Putea să anunţe cu precizie reîn-
toarcerea. Nu va da greş...
Caii se odihniseră puţin. Argatul îi îndemnă:
— Hai, tată... Hai, tată, îndărăt la fin... Hai!
„Îndărăt la fân” caii mergeau cu mai mult îndemn.
Marioara se instală în cupeu, se înveli cu un pled călduros.
Scoase din geanta imensă o ţigară şi o aprinse. Se gândi cu
mulţumire că la Munteni va găsi ţigări bune, vin bun, masă
bună. Toate acestea îi plăceau. Dar îi plăcea şi primirea pe
care i-o făcea totdeauna Prinţul. Felul lui de a se purta o
mulţumea sufleteşte şi o măgulea.
Cupeul se bălăbănea, pe stânga şi pe dreapta, prin băl-
toacele drumului, împroşcând pale de apă şi noroi. „Prea
multă ploaie, gândea Marioara. O să strice semănăturile. Am.
avut un an prost şi viaţa e destul de scumpă. Ce-o să fie la
anul!... Aici e conacul lui Rădulescu. A, uite c-a început să
taie pădurea. Cui o fi vândut-o? Mult cheltuieşte şi
Rădulescu ăsta cu cărţile… O să rămâie în sapă de lemn...”
 Marioara cunoştea bine drumul, conacele şi proprietarii.
Observa fiecare schimbare de la o dată la alta şi îşi făcea
reflecţiile ei de femeie cu simţ practic.
Înnoptase. Din cupeu nu se mai zărea nimic afară, Doar
cele-două subţiratice linii de lumină pe care felinarele din
dreapta şi stânga vizitiului le desenau pe luciul ud al şoselei.
Cupeul mergea prin întuneric, scârţâind, gemând, lăsându-
se alene pe o parte, ca să se ridice brusc şi tot aşa de brusc
să se lase pe partea cealaltă, Când şi când se auzea glasul
răguşit al bătrânului de pe capră:
— Hai, tată… Hai, mă, tată, măăă...
Numai când auzea în răstimpuri vocea aceasta, Marioara
îşi dădea seama că nu e singură, că o întovărăşeşte cineva pe
drumul acesta anevoios, printre râpi şi dealuri, printre brazii
şi mestecenii care nu se vedeau, înecaţi în ploaie şi în noapte.
Nu-i era frică. Nu i-ar fi fost frică, chiar dacă ar fi mers
singură. Toată viaţa trăise singură. Chiar în anii tineri, în
varieteurile unde fusese angajată, ştia că ceilalţi erau „clienţi”
şi că ea e singură. Acum primea în căsuţa ei de mahala
vizitatori cunoscuţi, care îi erau aproape prieteni. Dar şi între
ei se ştia singură. Se deprinsese cu această singurătate şi
nici nu se mai gândea la ea.
Când cupeul intră în curtea conacului, câinele bătrân
hămăi leneş. Uşa de la intrare se deschise şi în dreptunghiul
de lumină se ivi silueta Prinţului. Marioara se sili să iasă din
pledul călduros cu care îşi învelise picioarele şi să sară cu
oarecare vioiciune din cupeu. Credea că aşa se cuvine... Dar
eforturile ei erau vădite şi păreau puţin ridicole. Prinţul se
făcu că nu bagă de seamă, sau poate nu băgă de seamă şi o
întâmpină cu largi gesturi de politeţe:
— Sărut mâna, scumpă prietenă... Te rog să mă ierţi că te-
am deranjat pe o vreme atât de neprielnică...
— Vai de mine, Prinţe! Pentru mine e o plăcere, o
adevărată plăcere... răspunse Marioara, care în contact cu
atâta lume învăţase să vorbească fiecăruia pe gustul lui.
— Eşti mult prea amabilă, scumpă prietenă. Poftim,
intră...
 Prinţul era îmbrăcat, ca în fiecare seară în haină neagră.
Pe umeri sclipeau câteva picături de ploaie. Marioara se grăbi
să le şteargă cu batista. Jean-Andrei abia îşi stăpâni o
mişcare de recul în faţa gestului care i se păru mult prea
amical. Dar trecând peste acest moment, îi ajută Marioarei să
se dezbrace. Ea se crezu datoare să se scuze:
— Am luat lucruri mai groase...
— Foarte bine, scumpă prietenă, foarte bine... Iată, să
trecem în bibliotecă. Ε cald, nu-i aşa?
Prinţul trase un fotoliu lângă soba bătrână, în care ardea
un foc straşnic. Marioara se aşeză din plin. Prinţul aduse o
pernă.
— Pune, te rog, picioarele pe perna asta... Desigur că ai
îngheţat pe drum... Acum e foarte nimerită o băutură caldă:
un pahar de ceai sau poate o ulcica de ţuică fiartă. Ce
preferi?
— Orice, Prinţe...
— Orice vrei domnia-ta! răspunse Jean-Andrei, zâmbind.
puţin plecat asupra fotoliului în care Marioara îşi adăpostise
formele plinuţe.
Femeia surâse, ca şi când ar fi vrut să-şi ceară iertare şi,
uitându-se de jos în sus în ochii Prinţului, spuse:
— Atunci, dacă se poate, ţuică fiartă!
Prinţul porunci să se aducă băutura dorită. Baba Floarea
ieşi fără să i se audă paşii, aşa cum venise.
— Ia spune-mi, scumpă prietenă, ce mai este nou prin
oraşul domniei-tale?
Jean-Andrei simţea o reală plăcere să accentueze „oraşul
domniei-tale”, punând astfel o barieră între oraş şi boieria
lui.
— În oraş? întrebă Marioara, silindu-se parcă să-şi aducă
aminte ceva şi punând în această pauză o intenţie de
cochetărie: Nimic deosebit...
— Da, da, murmură Jean-Andrei, dând din cap. Nimic
deosebit... Asta înseamnă că au murit câţiva oameni şi s-au
născut alţi. câţiva, deopotrivă de neinteresanţi şi unii şi
ceilalţi. Eternul curs al vieţii, mereu acelaşi de la facerea
lumii până azi... O viaţă în care totul se repetă şi nu se pe-
trece nimic excepţional. Ca o piesă mediocră, brodată pe
întâmplări banale. Dumnezeu, destinul, hazardul sau cine o
fi cârmuind lumea aceasta, în cazul când o cârmuieşte ci-
neva, ceea ce nu este deloc sigur, şi-a istovit fantezia, gră-
mădind în veacurile trecute tot ce a putut născoci mai fru-
mos, mai măreţ, mai patetic sau mai crud, mai scelerat, mai
monstruos, iar în această monotonă şi cenuşie epocă a
noastră nu mai poate da decât lamentabile fapte diverse.
Şi crispându-şi faţa într-o schimă de dispreţ adaugă:
— Epocă de băcani şi cârciumari!
Dar sub dispreţul acesta se simţea o adversitate împotriva
celor ce se îmbogăţeau mai ales în perioada aceea de după
război şi faţă de care nici el, nici ceilalţi din „lumea” lui nu
puteau să se apere.
— Mizerie mare, Prinţe!, zise Marioara, pe care tirada lui
Jean-Andrei nu o prea interesa. Chiar săptămâna asta s-a
spânzurat un biet bătrân. Ştii, criza asta...
— Da, da... Criza, sărăcia... Lucruri dureroase, care de-
sigur că te ating şi pe domnia-ta... murmură Prinţul, luând
tonul şi masca unei sincere compătimiri.
— Fireşte! Când vine sărăcia într-un oraş, intră în fiecare
casă.
— Te rog să crezi că-mi pare foarte rău, scumpă prietenă,
foarte rău...
Baba Floarea aduse tava cu gustări şi ţuică fiartă.
— Să lăsăm gândurile triste, zise Jean-Andrei, străduindu-
se parcă să se însufleţească. Venirea domniei-tale aici este
pentru mine o sărbătoare…
— Eşti prea amabil, Prinţe...
— O mare sărbătoare, scumpă prietenă. S-o preţuim cum
se cuvine...
— Dar dumneata, Prinţe, nu-mi spui nimic de viaţa de aici,
de la Munteni? reluă Marioara, Şi aruncându-i o privire
ştrengărească, una din privirile ei de odinioară, adăugă: Ştii
că sunt trei săptămâni de când nu ne-am văzut?
 — Da, da... Trei săptămâni, ai dreptate, murmură Prinţul,
îngândurat. A! Viaţa mea, aici? Mereu aceeaşi, scumpă
prietenă. Cărţile, singurătatea... Din când în când, câţiva
cunoscuţi – dacă aş zice prieteni, aş spune prea mult – care
binevoiesc să răspundă la invitaţiile mele... Apoi, iarăşi
singurătatea, iarăşi cărţile... Şi cu zâmbetul lui de totdeauna,
dar acum cu o nuanţă de tristeţe parcă, adaugă: Asta-i tot.
Cu sufletul ei simplu, Marioara se simţi înduioşată. Ar fi
vrut să facă, să poată face ceva pentru omul acesta, care o
primea ca pe o „înaltă doamnă” şi pe care-l credea atât de
singur, atât de nefericit. Ar fi vrut să-l întrebe, cum voise de
atâtea ori: „Dar pentru ce duci viaţa asta?” Nu îndrăznea
însă, cum nu îndrăznise nici la celelalte întâlniri. Avea
simţământul că între ea şi Prinţ este un zid despărţitor,
ridicat şi întărit de el prin tot felul lui de a fi.
Cu obişnuita-i curtenie, Prinţul o întrebă dacă s-a încălzit,
dacă se simte bine.
Trecură la masă, în sufrageria vastă.
— M-am gândit, scumpă prietenă, că după un drum lung,
prin ploaia aceasta rece, o ceaşcă de bulion cald...
— Mulţumesc, Prinţe! Eşti aşa de atent...
Cu fiecare fel de mâncare şi cu fiecare pahar de vin,
Marioara se simţea mai bine. Regreta numai că îşi strânsese
centura prea mult. Ce prostie! Parcă Prinţul n-o cunoştea!
Slavă Domnului, o ştie de atâţia ani şi – la urma urmei – a
îmbătrânit şi el, s-a îngrăşat şi el! Aşa e viaţa...
Pe când Marioara se gândea la toate acestea, Prinţul îi
vorbea despre toamnă, despre monotonia pădurii, despre
fericirea celor care trăiesc la oraş...
— Oraşul, scumpă prietenă, are două mari însuşiri:
zgomotul şi lumina, care te smulg din pâcla gândurilor şi a
tristeţilor, dându-ţi dacă nu uitarea, cel puţin iluzia ei... Aici,
în mijlocul acestei păduri, e atâta întuneric şi atâta tăcere!
Ştii ce înseamnă tăcerea asta deplină, totală, ziua şi noaptea,
dimineaţa ca şi seara? O tăcere care începe din clipa când te
trezeşti din somn şi care sfârşeşte numai în clipa când
adormi din nou... O tăcere care se revarsă din munţi, din
pădure, din cer, din pământ, curgând pe toate văile şi pe
toate drumurile... Ştii domnia-ta ce înseamnă asta? Uneori ai
impresia că te înăbuşi în tăcere, că te îngropi în tăcere, cum
unii călători în deşert se îngroapă în nisip, când vânturile le
sunt potrivnice. Mi-e dor de puţin zgomot, scumpă prietenă...
Marioara crezu că e datoare să surâdă:
— Te înţeleg, Prinţe!
Apoi, cu o uşoară ezitare:
— Iartă-mă un moment...
Ieşi ca să-şi lărgească puţin şiretul de la centură şi se
întoarse fericită. Prinţul rămăsese cu ochii pironiţi în gol.
Femeia înţelese că a făcut „o gafă”, dar „nu putea altfel”.
Căută să îndrepte lucrurile:
— Spuneai, Prinţe, că ţi-e dor de puţin zgomot. De ce nu
vii în oraş?
— În oraşul domniei-tale? răspunse cu dispreţ. Dar acela-i
zgomot? Ε bâzâit de muşte, scumpă prietenă! Îmi recomanzi
bicicleta în locul unui Packard sau unui avion de mare
viteză. Nu-mi plac surogatele. Dacă nu pot avea Packardul,
dă-mi voie să prefer bătrânul meu cupeu. În nici un caz
bicicleta...
Dându-şi seama că vorbeşte prea apăsat, fiindcă Prinţul îşi
asculta fiecare frază, fiecare cuvânt, se, reculese, se înfrână
şi, arborând surâsul lui de totdeauna, urmă:
— Ei, dar nu vreau, scumpă prietenă, să te împovărez eu
întristările mele. Dă-mi voie să schimb firul convorbirii.
Marioara se împotrivi.
— Iartă-mă... zise ea. Nu ţi-am spus-o niciodată. Poate că
îndrăznesc prea mult. Să nu te superi, te rog să nu te
superi... Marioara vorbea puţin înduioşată de atitudinea
Prinţului, puţin ameţită de băuturile amestecate. Vezi
dumneata, Prinţe... cum să-ţi spun?
Se opri. Era tulburată. Şi lucrul acesta îi plăcu Prinţului.
— Te rog, scumpă prietenă, o îndemnă, aplecându-se către
ea. Spune, te rog! şi îi sărută mâna.
— Prinţe, urmă femeia, uitându-se în jos.
 Tăcu iarăşi stânjenită. Netezi de două ori cu palma faţa de
masă şi, ridicând ochii către Jean-Andrei, rosti:
— Eu cred că te înţeleg... Da, cred că te înţeleg.
Se uită ţintă la Jean-Andrei. Se temea să nu vadă pe
obrazul lui un surâs ironic. Dar obrazul Prinţului era
împietrit.
— S-ar putea să mă înţelegi, spuse cu ochii aţintiţi în gol.
Şi ca şi când şi-ar fi amintit un lucru plăcut, zâmbi
întorcându-se către Marioara: Ciudat... Abia acum îmi dau
seama...
Femeia asculta cu ochii mari, cu gura întredeschisă.
— Da, abia acum îmi dau seama, scumpă prietenă, că şi
eu vorbesc cu domnia-ta altfel decât cu alţi oameni. Îţi
confiez lucruri pe care altora nu le-aş spune...
Urmă un răstimp de tăcere. Afară contenise ploaia;
contenise şi vântul. În tăcerea deplină se auzea numai;
sfârâitul lumânărilor de pe masă, care se răsfrângeau în
oglinzile uriaşe şi vechi, cu apele stinse. Din cadrele de pe pe-
reţi, Muntenii de odinioară priveau cu ochi morţi.
— Da, spuse Marioara cu tristeţe, aproape cu milă: Te
înţeleg, Prinţe! Dar de ce ai rămas aşa de singur? Nu te
întreb, de ce nu te-ai însurat, de ce nu ţi-ai luat o amantă,
Astea nu se pot explica. Dar de ce ai rămas aşa, fără un
prieten, fără un câine, fără nimeni?
Prinţul mângâia mâna grasă şi moale a Marioarei, dar
gândurile lui erau departe, în trecut, aşa că nu simţea în
clipa aceea că mâna femeii e prea grasă, prea moale, complet
lipsită de personalitate. Marioara îl privea fix, aşteptând
răspunsul. Jean-Andrei îşi turnă cu gesturi de automat un
pahar de vin, îl bău şi, întru târziu, răspunse:
— De ce am rămas aşa singur? Fiindcă, acolo la Paris, n-
am ştiut că sunt singur. Am aflat lucrul acesta numai când
am isprăvit... vreau să spun, când m-am întors în ţară.
Atunci… am aflat că şi acolo fusesem tot singur! Cred că
sunt oameni sortiţi să fie toată viaţa singuri...
 Puţin adus de spate, cu fruntea plecată, părea mult
îmbătrânit. Marioara nu-l văzuse niciodată aşa. Murmura cu
glas tremurat:
— Îmi închipui... Ai avut dezamăgiri cu prietenii, cu
prietenele... Acum nu mai ai încredere în nimeni... Ai
dreptate... Şi două lacrimi i se prelinseră pe faţă.
Plângea pentru că era ameţită de băutură, pentru că o
înduioşase Prinţul, pentru că o făcuse să se gândească la
viaţa ei, tot aşa de singuratică...
Dar Jean-Andrei ridică deodată capul, luându-şi ţinuta lui
trufaşă:
— Toate acestea n-au nici o importanţă, buna mea
prietenă. Suntem împreună, în casă e cald şi plăcut, pe masă
avem tot ce ne trebuie... Să fim mulţumiţi!
Bătu din palme. Baba Floarea aduse a frapieră cu două
sticle de şampanie îngropate în gheaţă. Prinţul luă una, o
înfăşură într-un şervet şi, culcând-o pe marginea mesei,
dintr-o lovitură de cuţit în lung îi zvârli gâtul cu dop cu tot la
douăzeci de paşi distanţă. Era unul din trucurile cu care
stârnea admiraţia prietenilor, pe vremuri, la Paris. Şampania
se revărsa, spumoasă şi rece, aburind cupele.
— Îngăduie-mi să ridic paharul pentru domnia-ta, tovarăşa
singurătăţii mele!
Marioara îşi regăsi şi ea voia bună şi goli cupa dintr-o
dată.
— Minunată băutură, Prinţe!
Îi plăceau toate băuturile, dar şampania mai mult decât
oricare alta, pentru că îi amintea tinereţea, nopţile de va-
rieteu, aplauzele şi florile pe care le primea când îşi făcea
„numărul” ei de dans, revărsarea de lumină, muzică şi ve-
selie. Printre toate acestea, avusese de bună seamă osteneli
şi amărăciuni, jigniri din partea spectatorilor grosolani,
certuri cu patronii de localuri. Vremea ştersese însă tot ce
fusese umbră şi mâhnire. În memoria ei, rămăsese numai
lumina, cântecul, succesul. Şi de câte ori bea şampanie, în
femeia domolită de astăzi învia dansatoarea de odinioară,
cum calul de cavalerie, ajungând la bătrâneţe o biată
mârţoagă de saca, îndată ce aude un marş militar, ciuleşte
urechile şi încearcă să schiţeze cu sărmanele lui picioare
înţepenite pasul de paradă. Marioara îşi dădea seama că
pasul de dans din trecut nu mai poate să-l încerce. Dar cu
ochii strălucitori, cu un zâmbet tânăr pe faţa-i ofilită, cu
capul pe spate, repetă plină de însufleţire:
— Minunată băutură!
— Nu-i aşa, scumpă prietenă? replică tot atât de entuziast
Prinţul.
Fiindcă şi el se simţea cu ani în urmă, la Paris. Sorbind
cupă după cupă, uita tot. Era iarăşi tânăr, bogat, iubit,
linguşit. Viaţa lui se sfârşise când părăsise Parisul, cum viaţa
Marioarei se încheiase când plecase de la varieteu. Ea într-o
casă din mahalaua oraşului, el în conacul din pădure, erau
doi rataţi, două epave...
Multă vreme nu mai simţiră nevoia să-şi spună nimic.
Băură în tăcere. Fiecare sorbea, odată cu licoarea spumoasă,
amintirea trecutului său. Acum erau cu totul despărţiţi...
Ea se vedea, ca odinioară, la varieteu. Atunci era angajată
la Majestic, la Bucureşti. Într-o noapte, după ce şi-a făcut
dansul, a chemat-o la masa lui un judecător. Avea ochelari,
dar asta nu-l urâţea defel. Îl văzuse de mai multe ori stând
singur şi urmărind-o din ochi. Când a chemat-o, s-a dus.
fireşte. Şi judecătorul i-a spus că o iubeşte... Că are s-o
scoată de la local şi are să-i ia cameră mobilată... Ea n-a
crezut. Mulţi fac făgăduieli de-acestea şi pe urmă... Dar ăsta
s-a ţinut de vorbă. I-a închiriat odaie la Hotel English şi luau
masa la Enache. Ce băiat bun şi delicat! Doi ani a trăit ca o
cucoană... Pe urmă a fost o anchetă, nişte nereguli şi a
trebuit să demisioneze. Într-o seară a venit şi i-a spus: „Nu
mai am leafă, nu mai am nimic, trebuie să plec din
Bucureşti, să-mi pierd urma...” Şi plângea ca un copil, cu
ochelarii într-o mână şi cu batista în cealaltă, şi abia putea
să spună: „Te-am iubit, Marioaro, cum n-o să te mai
iubească nimeni!” Şi aşa a fost... Îl chema Ionel. Ionel şi mai
cum? Nu-şi mai aduce aminte... O mai fi trăind? Pe unde-o
mai fi? Ce-i şi viaţa asta...
 Prinţul îşi depăna şi el amintirile de la Paris. Într-o seară
câştigase mult la cărţi. A venit acasă. Metresa lui... cum o
chema? Claudine... Nu, Claudine a fost mai târziu. Atunci
era Lucienne... Şi el câştigase mult la cărţi. Dar nu despre
asta voia să-şi amintească, fiindcă după aceea a pierdut tot...
Nu... altceva... Lucienne i-a spus că... Dar ce imbecilitate! Nu
putea să fie Lucienne... Lucienne a fost la Biaritz. Nici
Claudine. Claudine era la început... Era alta... Între atâtea,
Prinţul nu-şi putea aminti cu precizie nici una. Şi în seara
aceasta avea absolută nevoie de una din ele, de-o femeie de la
Paris, ca s-o vâre pe Marioara în tiparul, în amintirea ei...
Cortegiul metreselor trecea însă mut, ca o procesiune
învăluită în negură. Nici o formă clară. Nici un profil bine
conturat. Ce bizară i se pare această paradă de umbre, acest
lung şir de stafii! Când juca la Monte-Carlo şi a „sotat”
banca... a fost colosal... Dar nu! Nu e vorba de amintiri de
joc! Cloclo era înaltă, brună... A! Nu, nu era Cloclo... Dar
unde au rămas toate aceste metrese, dacă s-au şters până şi
din amintirea lui?
— Prinţe, extraordinară băutură! strigă Marioara.
Jean-Andrei tresări. Iată, este aici, lângă el, o femeie. Şi
asta e mulţumită că stă la căldură, că stă lângă el, că bea
şampanie... Mulţumirea ei, oarecum animalică, o face dacă
nu frumoasa, cel puţin acceptabilă. Asta este singura care
răspunde la chemarea amintirilor.
— Da, scumpa mea... Dă-mi voie, încă o cupă!
Dar Marioara nu-l mai asculta. Îşi aducea mereu aminte
de judecătorul cel tânăr, timid şi miop, care o iubise şi care,
dacă nu venea ancheta...
Prinţul vorbea de unul singur, fără să ştie la ce se
gândeşte femeia de lângă el:
— Dragă prietenă, viaţa e un vârtej. Te prinde. Te
năuceşte. Când scapi, nu-ţi mai aduci aminte de nimic...
Marioara tăcea între amintirile ei. Afară începuse iarăşi să
plouă.
 V

După două zile, ploaia conteni. Din văile munţilor se

ridicau pale de negură alburie. Norii se desfăşurau ca nişte
trâmbe cenuşii, voind parcă să coboare pe pământ. În aer,
stăpânea umezeala.
— Tare ne-a mai plouat, tare ne-a mai plouat! vorbea
singur argatul cel bătrân, înhămând caii la cupeu. Trebuia să
meargă la haltă. Boierul era poftit la masă la domnu’ şef.
Într-adevăr, cu o zi mai înainte, acarul haltei Munteni
venise la conac, ca să aducă o scrisoare. Take Criveanu ruga
pe Jean-Andrei să-i facă „plăcerea şi cinstea” de-a veni să
mănânce la ei, în seara următoare. Take voise să adauge:
„prieteneşte şi fără pretenţii”, ca să nu se aştepte Prinţul „la
cine ştie ce banchet”. Dar Elena şi Silvia se împotriviseră
categoric. Ce-i aceea: „fără pretenţii?” În sfârşit, Take, cu
spiritul lui împăciuitor, renunţase. Prinţul nu fusese tocmai
încântat de această poftire. Îi plăcea să cheme oameni la el,
atunci când simţea el nevoia aceasta. Nu-i plăcea însă să fie
invitat. Asta presupunea oarecare egalitate cu cei ce-l invitau
şi de lucrul acesta se ferea cu mare grijă. Totuşi, fiindcă
mersese o dată în casa popei Anton, trebuia să meargă şi în
casa Crivenilor. La Munteni, Prinţul avea aceeaşi atenţie pen-
tru nuanţe ca şi pe vremuri, la Paris. Ca atare, Jean-Andrei-
răspunsese-tot prin scrisoare că mulţumeşte mult pentru
invitaţie şi că va veni „cu cea mai mare plăcere”. În încheiere,
rugase pe Take Criveanu să transmită „omagii” doamnei şi
domnişoarei Criveanu.
În urma acestui răspuns, în cele trei odăiţe, care alcătuiau
gospodăria Criveniior, fu mare frământare. Odăiţele acestea,
rânduite cu destul gust de Elena Criveanu, erau cadrul vieţii
ei, erau oarecum portretul ei sufletesc. Câteva acuarele,
reproduse în L’Illustration şi desprinse de acolo, fuseseră
înrămate şi agăţate pe pereţi; ici, un apus de soare pe o mare
calmă ca în vis; dincolo; o noapte ploioasă pe bulevardele
Parisului, în al căror asfalt ud şi lucios felinarele şi vitrinele
marilor cafenele se răsfrângeau ca într-o oglindă întunecată;
mai departe, o femeie ieşind din baie, cu părul lung, blond,
despletit, acoperindu-şi sânul, într-un gest pudic şi cochet,
cu o minusculă cămăşuţă de mătase... Pe o etajeră, în colţ,
se rânduiau cărţile Elenei, printre care romanele lui Paul
Bourget şi Henry Bordeaux şedeau la loc de cinste. Cărţile
acestea, Elena Criveanu le citea şi le recitea neîncetat Când
nu mai avea nimic nou, se reîntorcea la cele vechi. Deşi erau
cunoscute, simţea – în lungile zile monotone de la Munteni,
cu aceleaşi trenuri, la aceleaşi ore – o reală plăcere să le
citească din nou. Ştia că în capitolul cutare, amanta va fi
părăsită; dar când relua capitolul, era tot aşa de tulburată ca
şi la prima lectură. Aici, în cadrul acesta, îşi trăia nevasta
şefului de haltă melancoliile ei. Nu simţise nevoia să pună
nici o fotografie de-a ei sau de-a lui Take Criveanu, deşi avea
destule. Le păstra undeva, într-un sertar, în care îşi
îngropase tot trecutul. Lipsea şi obişnuita fotografie de
nuntă, pe care o găseai în orice casă de mic funcţionar. Vreo
doi-trei ani stătuse agăţată deasupra patului. Din rama cu
frunze de laur bronzate, Elena aşezată într-un jilţ, cu vălul
de mireasă până-n pământ şi cu floarea de lămâiţă pe frunte,
privea în gol; în spatele ei, Take, bărbierit şi tuns proaspăt,
cu mustaţa răsucită, cu bărbia revărsată peste gulerul
scrobit, cu redingota cam strâmtă, sta în picioare, cu o mână
de spătarul jilţului, într-un gest protector faţă de Elena.
Multe nopţi, când Take sforăia în patul conjugal, Elena,
citind la lampa cu gaz, lăsa cartea din mână şi privea cu
tristeţe fotografia din perete. Într-o zi, a urcat-o în pod, unde
zace şi acuma. Peste vreo trei săptămâni, când Take a băgat
de seamă lipsa fotografiei, Elena i-a explicat că „nu face” s-o
ţină în casă; asta „merge” la popa Anton, la învăţător, la
„oameni de rând”, dar la ei – nu... Ca totdeauna, şeful de
gară s-a lăsat convins.
În casa Crivenilor era o singură fotografie, a Silviei, făcută
la „Julietta”, la Bucureşti, şi aşezată pe pian. Din rama
subţire, Silvia, cu faţa prelungă încadrată de buclele negre,
cu ochii mari, sub sprâncenele arcuite, lumina întreaga
încăpere. Ochii ei nu voiau să vadă; voiau să oglindească, să
înregistreze, să reţină. În trăsăturile chipului, nu era nici
tristeţe, nici zâmbet. Nimic făcut în faţa oglinzii. Era numai o
mirare şi o mare dorinţă de a cuprinde toată viaţa, dintr-o
dată.

Elena Criveanu pregătise masa cu grijă, rânduise ţuica şi

vinul afară, pe scară, ca să fie reci. Dusese de cu vreme în
bucătărie tot ce i-ar fi fost de trebuinţă în timpul mesei şi
clupă masă, ca să nu caute prin dulapuri un pahar, o ceaşcă
şi să-l tulbure pe „nobilul invitat”. Elena era aproape
mulţumită. Ar fi fost cu totul mulţumită, dacă Silvia ar fi
acceptat să cânte la pian. Dar fata se împotrivise cu hotărâre:
— Maman, cere-mi orice, dar asta nu! Gândeşte-te şi
dumneata: omul acesta a ascultat la Paris tot ce se putea
asculta acolo. Ce-i pot oferi eu?
În cursul după amiezii. Take Criveanu veni de două-trei ori
să vadă cum merg pregătirile şi mai mult să încurce treaba,
cu tot felul de întrebări nepotrivite. Cu blândeţea ei de femeie
resemnată, Elena răspunsese de fiecare dată:
— N-ai nici o grijă, Take, totul va fi în bună regulă...
În timpul acesta, Silvia căuta să fie de folos mamă-sei, dar
nu ştia nici ce trebuie să facă, nici de unde să ia un tacâm, o
farfurie, un pahar. În mica locuinţă a şefului de haltă nu
încăpea prea multă mobilă, aşa că multe lucruri erau
adăpostite pe unde se putea. Numai Elena le ştia locul; ea nu
da greş niciodată. Silvia o urmărea din ochi, ba uneori se
ţinea după dânsa, dar nu-i putea fi de nici un ajutor.
— Maman, lasă că fac eu asta...
— Stai, fetiţa mamei, nu te osteni! Nu-i lucru mare, mă
descurc singură...
Iar apărea Take Criveanu ca să întrebe adânc neliniştit:
— Dragă, dar cafea avem destulă?
 — Avem, Take, n-ai grijă...
Când veni din nou sus, Take Criveanu mărturisi ceea ce
voise să spună din prima dată, dar nu îndrăznise:
— Dragă... ştii... am invitat şi pe silvicultor... Vezi, era
greu... oricum... Cu popa şi cu preoteasa, n-am nici o
obligaţie. Dar Gărdescu... Nu-i aşa? Înţelegi şi tu... Se duce
mâine undeva, află că am avut masă şi nu l-am chemat... eh,
ce fason avem atunci?
Elena Criveanu ar fi vrut să fie numai ei şi Prinţul. Dacă
însă Take îl invitase şi pe silvicultor, era de prisos să se mai
împotrivească.
— Bine, Take... Vom pune un tacâm în plus...
În glasul ei sună o notă de tristeţe. Lui Take îi păru rău că
a necăjit-o, îi explică încă o dată că „nu se putea altfel” şi
coborî scara, fericit că a scăpat de o încurcătură, care îi sta
pe suflet.

Prinţul sosi exact la ora mesei. Acum, când umbla în

arhaicul cupeu tras de cei doi cai mici, slăbănogi şi bătrâni,
ca şi odinioară când străbătea Parisul în maşină, Jean-
Andrei era tot aşa de punctual. Nimic nu-l putea face să vină
cu întârziere. Era punctual aşa cum respira: fără efort, fără
să-şi dea seama.
Când intră în casă, după primele cuvinte de bun sosit, îşi
arătă în frazele lui înflorite toată mulţumirea că se află într-
un interior „atât de plăcut”, la nişte oameni „atât de
binevoitori” faţă de el. Cu gesturi largi îşi scoase blana – o
blană uzată, care însă, ca o superbă curtezană ajunsă la
vârsta bătrâneţii, îşi păstrase toate urmele strălucirii de
odinioară. Postavul uşor lustruit pe spate, puţin, foarte puţin
tocit la mâneci; gulerul mai anemic decât fusese la început;
nasturii învăluiţi în stofa vag roasă de purtare; toate arătau
că blana asta, deşi veche, a fost odată o blană „de mare
rasă”. Take Criveanu încercă să-l ajute la dezbrăcatul hainei,
dar Prinţul se împotrivi cu amabilitate:
 — Mulţumesc... Nu sunt atât de bătrân! Am să vă spun
însă ceva. Şi cu un ton de mare confidenţă, urmă: Am luat
blana fiindcă n-am mai avut încredere în palton. Din cauza
ploilor din urmă, n-am ieşit de câteva zile din casă şi nu prea
ştiam cum stăm cu temperatura. Abia în cupeu mi-am dat
seama că nu e încă vremea blănii şi că am nedreptăţit
paltonul, lăsându-l acasă...
În felul acesta, Prinţul voia să ascundă, cu cochetăria lui
obişnuită, că luase blana fiindcă – ipohondru şi grijuliu de
sănătate – îi fusese teamă de o răceală. Take Criveanu îl
asigură că a făcut foarte bine. El însuşi – zilele trecute, la o
inspecţie pe linie – a făcut imprudenţa să plece fără cojocel şi
a tremurat vargă. Elena şi Silvia, auzind chestia cu cojocelul,
căutară să schimbe vorba. Dar Prinţul stărui:
— A, domnule Criveanu, te rog să nu mai faci asemenea
imprudenţe! Anotimpul acesta este foarte primejdios şi noi
avem nevoie de un şef – Prinţul era gata să adauge „de haltă”,
dar se opri la timp – de un şef... sănătos. Domnia-ta nu-ţi
poţi îngădui nici o zi de boală. Cu răspunderile domniei-tale,
cu profesiunea doamnei-tale, trebuie să fii totdeauna în
picioare…
Socotind că a măgulit îndeajuns pe Criveanu, Jean-Andrei
aruncă o privire în juru-i, căutând un motiv ca să laude şi pe
nevasta şefului de haltă:
— Foarte drăguţ, foarte intim şi primitor interiorul
domniei-voastre! Se cunoaşte mâna, gustul şi spiritul
doamnei Criveanu. O, iată şi o acuarelă din Paris... din
Paris...
Elena crezu că e bine să spună:
— Pentru dumneavoastră, care cunoaşteţi Parisul atât de
bine, acuarela aceasta trebuie să fie banală...
— Nu, scumpă doamnă! Parisul este ca un uriaş magnet.
Şi chiar când din magnetul acesta tai o bucăţică, te trage şi
bucăţica aceea, fiindcă – desprinsă din întreg – nu-şi pierde
forţa ei... Acuarela aceasta mă atrage, mă bucură, mă
mulţumeşte, ca şi Parisul întreg... Aţi ales foarte bine bucata
aceasta. O ploaie la Paris. Felinarele... vitrinele... trecătorii...
totul se răsfrânge în oglinda trotuarului. Câtă deosebire între
o ploaie la Paris şi – Prinţul râse cu poftă – ploile noastre de
la Munteni... Ha-ha-ha...
Elena Criveanu se gândi dacă n-ar fi bine să-i ofere
reproducerea din L’Illustration pe care Prinţul o admirase cu
acelaşi entuziasm cu care ar fi admirat cine ştie ce ca-
podoperă de la Louvre. Era încredinţată că elogiile Prinţului
sunt sincere. Dar, în timp ce ea îşi făcea aceste socoteli,
Jean-Andrei văzu fotografia Silviei.
— A, duduie, foarte bună fotografie! Foarte bună...
Prinţul privi fotografia din faţă, din dreapta, din stânga:
— Minunată, dar lipseşte un lucru... Mă grăbesc să adaug,
nu e vina fotografului. Ceea ce lipseşte nu poate reda lentila
şi clişeul, care înregistrează şi atâta tot. Mecanic, s-a
înregistrat pe această hârtie chipul domniei-tale, care este
chipul frumuseţii. Dar în domnia-ta mai este ceva; ceva
nelămurit... Ştiu eu? Puţină melancolie, puţină mirare în
pragul vieţii, puţină nedumerire. Acestea toate nu le poate
reda decât un pictor meşter în nuanţe, fiindcă – să ştii – nu
este pictor mare decât acela care este meşter în aceste
subtile, imperceptibile nuanţe sufleteşti. Ar trebui să pozezi,
duduie. Nu pentru domnia-ta, dar pentru acest complex
sufletesc, pe care nu l-am întâlnit în viaţa mea şi – Prinţul
adăugă râzând iarăşi – slavă Domnului, am trăit destul în
viaţa asta. Ha-ha-ha...
Temându-se să nu micşoreze valoarea fotografiei, la rare
cei din casă desigur că ţineau, Prinţul reveni cu abilitate:
— Excelentă fotografie! Redă tot ce se poate reda mecanic.
Restul trebuie interpretat de un artist...
Trecu în faţa etajerei cu cărţi. Familia Criveanu îl urma cu
respect şi cu umilire. Li se părea şi lor că abia acum
descoperă tot ce aveau în casă, tot ce nu băgaseră de seamă.
În atâta vreme. Jean-Andrei părea un ghid care conduce un
grup de vizitatori într-un muzeu.
— Eram sigur că trebuie să aveţi o foarte aleasă bibliotecă!
Vedeţi, n-am avut plăcerea să viu niciodată la domnia-
voastră în casă, dar eram sigur că aşa trebuie să fie casa, de
când v-am cunoscut şi de când m-aţi cinstit eu prietenia
domniei-voastre. În singurătatea mea, când văd un om, îmi
imaginez interiorul în care trăieşte. Iar dacă, printr-o
minune, aş intra într-o casă pe care proprietarul ei a părăsit-
o, mi-ar fi de ajuns să văd cuprinsul odăilor, că să-i pot face
portretul proprietarului absent.. Da, da... Romane, poezii...
Prinţul trecu uşor peste nume şi titluri şi, întorcându-se
cu faţa la Criveni. le spuse:
— Iată un interior cald, primitor şi cu lucruri foarte alese...
Crivenii priveau mulţumiţi în jurul lor, fericiţi de comorile
pe care abia acum le descoperiseră.
Pe scară, se auziră paşii greoi, apăsaţi, ai silvicultorului
Vasile Gărdescu. Vocea lui de bas tună:
— Iertare pentru întârziere, dar cu afurisita asta de
slujbă...
Omul dezbrăcă întâi faimoasa-i pelerină de ploaie, pe urmă
o bundă îmblănită, după aceea un fular gros:
— Începe iarna, fraţilor! Din ploile care au fost zilele astea
dăm drept în zăpadă... Ţuică fiartă aveţi?
Take Criveanu, pe care lunga disertaţie estetică a Prinţului
îl măgulise profund, dar îl şi ostenise, răspunse, cu mare
bucurie, când se trezi adus la o convorbire pe măsura
puterilor lui intelectuale:
— Cum să n-avem, neică! Dacă n-om avea ţuică fiartă
acum, când să bem? În luna lui Cuptor?
Elena Criveanu se ocupă ea însăşi de servirea mesei,
fiindcă Lisaveta – singura servitoare – era o ţărăncuţă abia de
cincisprezece ani, care nu ştia decât să facă focurile şi să
spele vasele. Cu ochii mici ca de viezure, cu obrazul roşu, cu
cozile împletite peste cap, Lisaveta circula fâstâcită printre
musafiri. Prinţul fu contrariat în vechile lui obiceiuri, văzând
farfuria cu mân-care în mijlocul mesei şi pe Elena Criveanu
servind pe fiecare în parte, îi plăcu însă desăvârşita curăţenie
şi gustul mâncărurilor.
Take Criveanu spuse:
— Să ne iertaţi... ştiţi... la noi, ca la ţară...
 Prinţul se grăbi să protesteze. Masa fusese „minunată”.
Mai ales mâncarea de gâscă cu măsline... Pe tema asta,
Jean-Andrei rosti un nou discurs, arătând „cât de greu se
prepară”: de ce „dozajul este mai complex decât la alte
mâncări”. Stărui asupra calităţii măslinelor; găsi că sosul a
fost picant şi că, în totul, a avut „un gust rotund şi subtil”.
Ceru Elenei câteva detalii, ca să utilizeze şi el „aceeaşi
preparaţie” – amănunte pe care nevasta şefului de haltă i le
dete cu mare satisfacţie. În timpul acesta, silvicultorul – cu
foamea lui de lup – mânca tăcut şi grav. Silvia Criveanu îşi
trecea asupra tuturor ochii ei mari şi plini de mirare.
La cafea, Prinţul îşi aduse aminte că nu s-a ocupat
aproape deloc de silvicultor. Se întoarse către el:
— Ia spune-mi, scumpe domnule Gărdescu, ce-ai mai
făcut? Slujba domniei-tale trebuie să fie extrem de grea, în
acest anotimp aspru. Nu-i aşa?
— Greu şi nu prea, Prinţe! grăi silvicultorul după ce goli pe
nerăsuflate al nu se ştie câtelea pahar de vin. Straşnic vin! O
podgorie într-un pahar... Simţi, Prinţe, cum miroase a
strugure, a vie? Vinurile astea nelucrate, simple, dar bine
ţinute, au gustul lor! Mă întrebi, Prinţe, de slujbă... Să-ţi
spun drept, slujba e ca femeia: dacă stai toată ziua cu ea, te
plictiseşti. Eu o fac, nu zic, dar o fac ca să-mi împlinesc anii
de pensie. Altminteri nu mă prăpădesc cu firea. Ei, dacă aş fi
putut să termin conservatorul...
— Păcat, domnule Gărdescu! Dar şi în activitatea aceasta a
domniei-tale, ai realizat foarte multe lucruri bune pentru
regiune. Eu te-am urmărit totdeauna cu interes şi cu
admiraţie.
— Sunt foarte onorat! răspunse Gărdescu, deşi ştia că
Prinţul habar n-avea de activitatea lui de silvicultor.

După masă, Tache Criveanu şi Vasile Gărdescu cerură voie

să facă o partidă de table. Ar fi făcut un pocher, dar ştiau că
Prinţul nu joacă...
 — Mulţumesc, nu... se scuză Jean-Andrei, cu zâmbetul lui
obişnuit.
Elena Criveanu aşeză tablele în odăiţa vecină. Aduse o
sticlă de vin rece, două pahare, câteva prăjituri de casă,
fiindcă – vorba lui Gărdescu – când te-aşezi la table, mai bei,
mai mănânci, te miri când îţi rămâne timp să joci!
Apoi, Elena se întoarse în sufragerie şi îşi reluă locul între
Prinţ şi Silvia. Paharul Prinţului era plin.
— Nu vă place? se interesă Elena.
— Minunat, scumpă doamnă...
Lisaveta, atât de speriată de musafiri încât îi trecuse
somnul – în mod obişnuit la ora aceea dormea tun – aduse
un nou rând de cafele. În sufragerie tăceau toţi trei. Elena
aruncă Silviei o privire de dojana: dacă fata ar fi vrut să cânte
ceva la pian... Acum, ce puteau vorbi ele două cu Prinţul? Ce
să-l întrebe? Ce să-i spună? Elena se trudea să găsească un
pretext de conversaţie, dar tot ce-i venea în minte i se părea
ridicol pentru un oaspete atât de „distins”. Din salonaş, se
auzea ţăcănitul zarurilor.
— Trei, doi... Mută trei, n-ai pe doi!
— Grozav îmi place vinul tău, mă Take!
— Cinci, şase... Ε de la Iorgulescu de la Valea Seacă…
În sufragerie tăcerea se prelungea.
— Joacă şi ei, să le mai treacă vremea! zise Elena, ca să
rupă tăcerea.
— Doamna mea, aproape tot ce facem este ca să pierdem
vremea, ca să trecem viaţa! răspunse Prinţul.
— Nu toate vieţile... murmură Silvia, cu timiditate. De
pildă, viaţa dumneavoastră…
— Viaţa mea? întrebă Jean-Andrei, zâmbind.
— Ε totuşi o viaţă de prinţ... exclamă Elena, care de mult
căuta prilejul să afle cum o fi, cu adevărat, „o viaţă de prinţ”.
— Viaţă de prinţ, nobilă doamnă...
Jean-Andrei tăcu o clipă. Goli paharul; oferi Elenei o
ţigară, pe care ea o aprinse, socotind că în faţa Prinţului îşi
putea îngădui acest mic viciu. Întinse tabachera deschisă
către Silvia. Fata refuză cu un surâs. După ce îşi aprinse şi el
o ţigară, trase adânc, urmări cu ochi obosiţi rotocoalele de
fum şi reluă:
— Viaţă de prinţ... scumpe prietene – îmi daţi voie să vă
spun aşa? – viaţa este pentru toţi, aceeaşi. Câteva cărţi citite,
câteva amintiri plăcute, foarte multe lucruri triste şi atât.
Adresându-se Silviei:
— N-aş vrea să te descurajez, duduie. Ţi-am mai spus-o:
trăieşte-ţi viaţa, tocmai ca să-ţi rămână aceste amintiri şi
chiar aceste lucruri triste. Nimic nu este mai cumplit decât o
viaţă ne trăită, o viaţă goală.
— Dar viaţa dumneavoastră nu este goală, zise iarăşi
Silvia, cu o îndrăzneală de care se miră ea însăşi.
— Nici n-am spus asta! La Paris, mi-am umplut-o într-un
fel. Aici mi-o umplu cu singurătatea şi din când în când cu o
invitaţie plăcută, ca aceasta... Eu pot trăi cu amintirea
acestei seri o lună, un an! Sunt un colecţionar de amintiri...
Ε singura satisfacţie pe care pot să mi-o mai ofer! Şi
schimbând vorba brusc, adaugă: Vinul dumneavoastră e
minunat!
— Ε un vin uşor, zise Elena Criveanu. N-are să vă facă
rău...
— De aceea abuzez. La vârsta mea, nu pot abuza decât de
ceea ce nu-mi face rău...
Alături, în salonaş, partida de table se prelungea. Sil-
vicultorul nu simţea nevoia să cânte. Zadarnic îl îmbia Elena
Criveanu, în dorinţa de-a face seara cât mai plăcută. Pentru
Gărdescu, mai puternică decât pasiunea muzicii era numai
pasiunea tablelor. Şi în cercul lui de cunoştinţe găsea foarte
rar prilejul să le joace.
— Dar le joci, mă Take, ca o cizmă! Am trei linii şi tu una...
Take râdea, gras şi cu faţa congestionată, destupând încă
o sticlă:
— Jucătorul bun îţi dă totdeauna câteva linii înainta ca să
aibă de unde-ţi lua!
— Paşte murgule!... tună vocea silvicultorului. Mă, da
straşnic vin ai! Zici că e de la Iorgulescu de la Valea Seacă?
Al dracului... nu mi-a spus niciodată că are vin aşa de bun.
O să-l calc săptămâna viitoare... Nu scapă necălcat. Patru-
patru ai dat, Take? Numai în dublu mă lucrezi şi tot pierzi...
Ce-aş mai juca eu, să am zarul tău!
În sufragerie, stăpânea iarăşi tăcerea. Elena se strădui să
găsească prilej de vorbă şi se uită pe furiş la Silvia. Fata însă
privea undeva, departe...
— Nu mi-ai spus, duduie, cum îţi petreci zilele în satul
nostru! zise Prinţul, ca să curme tăcerea.
Smulsă fără veste din gândurile ei, fata clipi mărunt:
— Mă odihnesc, citesc...
— Ah, cartea! făcu Prinţul. Ce minunată prietenă pentru
toţi singuraticii, pentru toţi visătorii! Nu vorbeşte decât când
o întrebi. O uiţi ani de zile într-un raft şi, când o chemi, vine
supusă, fără să-ţi poarte ranchiună pentru părăsirea în care
ai lăsat-o. O deschizi şi ţi se dăruieşte toată, fără nici o
reticenţă. O iei cu tine la masă şi o citeşti în vreme ce
mănânci. Te culci cu ea în pat şi îţi umple orele de nesomn,
iar când simţi că eşti gata să aţipeşti, îţi lunecă uşor din
mână şi rămâne, tăcută şi umilă, să-ţi vegheze odihna,
aşteptând ca a doua zi să-ţi ofere iarăşi aceleaşi subtile
desfătări. Aceleaşi şi totuşi mereu altele... Îţi închipui că o
cunoşti în toate tainele ei, dar într-o zi, când începi s-o
reciteşti, găseşti lucruri pe care nici nu le-ai fi bănuit. Bună
şi înţelegătoare, îţi dezvăluie, când eşti tânăr, marile pasiuni
şi elanurile generoase. Reia-o însă la vârsta părerilor de rău
şi vei afla întrânsa toate consolările de care ai nevoie... Iar
când viaţa ajunge să-ţi fie un infern, când te apasă sărăcia,
când te jigneşte meschinăria şi trivialitatea celor elin jur,
când te obsedează gândul morţii, când nu mai ai nimic de
aşteptat, îţi rămâne totuşi un paradis – paradisul cărţilor, pe
care nu ţi-l poate lua nimeni... Da, duduie, citeşte şi visează,
căci visul purcede din carte şi e tot ce ne rămâne mai bun în
viaţă...
Spunând acestea, Prinţul socoti că şi-a împlinit toate
îndatoririle faţă de gazde. Acum voia să se regăsească în
singurătatea lui de la conac. Mulţumi în fraze multe şi
căutate pentru această primire amicală; îşi arăta nădejdea că
se vor revedea foarte curând; lămuri că ar mai fi stat cu
plăcere, dar până la conac mai are un drum lung, şi noaptea
e rece; ură „jansă bună la joc” silvicultorului şi lui Take
Criveanu. Amândoi îşi întrerupseră partida de table şi îl
conduseră până jos, la cupeu. Take îi lumină calea cu o
lanternă de buzunar, de care nu se despărţea niciodată.
Cupeul porni încet, cu opinteli grele, cu eternele-i gemete şi
scârţâituri din toate încheieturile.

Silvicultorul şi şeful de haltă se întoarseră în casă. Elena

folosise acest răstimp ca să mute tablele din salonaş în
sufragerie. În salonaş, trebuia să doarmă Silvia. Iar cei doi
bărbaţi – odată porniţi pe o „linie şi încă o linie, un pahar şi
încă un pahar” – vor juca până târziu, după miezul nopţii!
Silvicultorul grăi:
— Bună idee, coană Eleno! Noi, ca ticăloşii, om mai sta
oleacă. Dumneata şi fata, fiinţe plăpânde şi nevinovate, mai
bine să vă culcaţi. Numai să ne laşi pentru mai târziu o ţâr’
de vin şi ceva de-ale gurii... aşa o mică gustare! Nu te superi
că cer, dar eu în casa dumneavoastră nu mă socotesc
musafir. Nu-i aşa, Take?
— Fireşte, neică...
Elena zâmbi cu bunătate:
— Sunt de toate, domnule Gărdescu. Take le ştie rostul.
Numai să bei dumneata şi să mănânci cât ţi-am pregătit eu...
Take, vezi că găseşti jos, în dulap, şi brânză şi curcan rece şi
ruladă cu dulceaţă de vişine, care ştiu că vă place... Noapte
bună şi petrecere frumoasă!
Înainte de-a se culca, Elena Criveanu şi fata rămaseră o
clipă de vorbă. Elena se temea că Prinţul „s-o fi plictisit”.
Fata răspunse vag:
— Nu ştiu, maman...
— Dar tu, fetiţa mea, de ce ai vorbit aşa de puţin? Eu m-
am cam prostit în pustietatea asta. Dar tu, care eşti aşa de
inteligentă...
 — Maman! Dar dumneata ai întreţinut foarte bine
conversaţia. Eu... ce voiai să-i spun? Îl cunosc aşa de puţin...
Amândouă tăcură. Nu-şi mai aminteau ce le spusese
Prinţul. Dar le rămăsese în urechi sunetul unei voci plăcute
şi o ameţeală dulce în suflet.
— Noapte bună, fata mea. Ε târziu şi ai nevoie de odihnă.
Vezi, mâine să nu te scoli dis-de-dimineaţă.
— Mulţumesc şi noapte bună, maman!
În salonaş, unde i se improviza în fiecare seară patul pe
canapea, Silvia se dezbrăcă, suflă în lumânare şi intră în
aşternut, punând în toate acestea o grabă, o înfrigurare
plăcută, ca în aşteptarea unei tainice bucurii. Cu faţa în sus,
cu mâinile împreunate sub cap, rămase îndelungă vreme cu
ochii larg deschişi în întuneric. Gândurile şi impresiile
acestei seri nu se rânduiseră încă în mintea ei. Învălmăşite şi
confuze, se iveau şi piereau, alungate de altele. Ar fi vrut sa-
şi amintească tot ce spusese Prinţul despre ea şi despre
fotografia ei. Din toate nu-i rămăsese, însă, decât o amintire
agreabilă, dar neprecisă. Da, Prinţul îi lăudase frumuseţea...
Câteva cuvinte îi sunau încă în ureche. Fotografia, spunea
Prinţul, i-a redat chipul... „chipul domniei-tale, care este
chipul frumuseţii. Dar în domnia-ta mai este ceva; ceva
nelămurit... Ştiu eu? Puţină melancolie, puţină mirare în
pragul vieţii, puţină nedumerire. Acestea toate nu le poate
reda decât un pictor meşter în nuanţe... Ar trebui să pozezi,
duduie. Nu pentru domnia-ta, dar pentru acest complex
sufletesc pe care nu l-am întâlnit în viaţa mea...” Nimeni nu-i
vorbise în felul acesta...
Fata adormi cu un zâmbet de încântare în colţul gurii.
Alături, jocul de table urma. Între zaruri, Vasile Gărdescu
rodea un picior de curcan rece şi deşerta un pahar de vin.
— Take, la tine se petrece grandios, mă!
— Îmi pare bine, neică, şi mersi...
 CARTEA A DOUA

Ploile de toamnă conteniră într-o seară. Noaptea, un vânt

rece mătură norii la vale, lăsând în urmă un cer sticlos de
iarnă. Pământul îngheţase. Pe drumeaguri şi cărări
rămăseseră întipărite urme de care, de oameni, de păsări şi
de dobitoace – hieroglife în care puteai citi toată viaţa de
până atunci a satului şi a împrejurimilor. Acum viaţa aceasta
se trăsese în cocioabe şi bârloguri. Până şi vrăbiile, atât de
neastâmpărate şi de gureşe, stăteau pe sârma telegrafului,
nemişcate şi tăcute, ca nişte ghemotoace de câlţ cenuşiu.
Gerul, ţinea în strânsoarea lui întreaga fire.
Către seară, Prinţul bătu din palme. Baba Floarea se ivi în
prag, o fărâmă de beznă în lumina scăzută din odaie.
— Blana şi şoşonii, te rog.
Bătrâna aduse tăcută lucrurile cerute.
Jean-Andrei îşi trase şoşonii fără să-i încheie; îndesă
căciula pe urechi, îmbrăcă blana, ridică gulerul şi îşi luă
bastonul. Înainte de a ieşi, spuse:
— Mă întorc peste o oră. Fă-mi, te rog, puţină ţuică
fiartă...
Străbătu parcul cu paşi iuţi, ca să-şi pună sângele în
mişcare. Pentru el plimbarea era doar un exerciţiu fizic. Îl
făcea cu aceeaşi sârguinţă cu care îşi lua medicamentele,
urmărind acelaşi scop: să-şi prelungească viaţa. Mai ales
acum, după atâtea zile ploioase, petrecute în casă.
Altminteri, natura nu-i plăcea. Era mai bucuros când îi găsea
un punct slab, o notă comică. În ciuda teoriei că lucrurile şi
priveliştile nu pot avea nimic ridicol, un demon meschin, dar
nu lipsit de o perfidă ingeniozitate, îi stârnea o veselie
răutăcioasă de câte ori vedea un mesteacăn strâmb, un fag
noduros sau un ciot de salcie bătrână, numai cu câteva fire
răzleţe în creştet.
În seara aceasta, însă, pădurea de brad se înfăţişa uriaşă
şi masivă. Nici o adiere nu-i tulbura neclintirea şi o linişte
deplină o învăluia de la un capăt la altul. Numai cataramele
neîncheiate de la şoşonii Prinţului ţăcăneau ritmic şi când şi
când câte o crenguţă uscată trosnea sub paşii lui.
La un cot al drumului, se ivi popa Anton. Mărunţel şi
slăbuţ, cu căciula pe urechi, cu scurteica nevestei peste
anteriu, cu gulerul ridicat şi cu capul între umeri, zgribulit şi
rebegit, grăbea spre casă.
— Ai ieşit la plimbare, coane Jenică?
— Da, părinte. Domnia-ta, desigur, după treburi...
— Vai de capul meu! Cu cooperativa, cu tot felul de
buclucuri şi nici o mulţumire... Că se găsesc destui oameni
răi, care, în loc să recunoască munca şi sacrificiile, nu ştiu
decât să clevetească...
— Nu aştepta răsplata pe lumea aceasta, părinte! îl
consolă Prinţul, bătându-l uşurel pe umăr. Adevărata
mulţumire o vei găsi în conştiinţa domniei-tale. Te rog să
transmiţi doamnei omagiile mele afectuoase...
Popa se depărtă cu paşi grăbiţi. Nu ştia bine dacă Prinţul
vorbise sincer sau îşi bătuse joc de el.
Jean-Andrei porni mai departe. Pe fondul învăpăiat al
amurgului, brazii îşi înălţau vârfurile verzi-întunecate, ca
nişte suliţi stranii pe o enormă panoplie roşie. Lumina scădea
treptat, iar tăcerea creştea parcă. Prinţul se simţea
nemulţumit. Prefera răpăiala ploii, tumultul furtunii,
vacarmul viforniţei, în care gândurile i se împrăştiau şi
piereau. Tăcerea îi dădea conştiinţa singurătăţii şi a izolării.
Vechi păreri de rău, de mult adormite,: se trezeau una câte
una. Din toate se închega imaginea unei vieţi prăpădite, din
care n-au mai rămas decât ruine şi paragini. Printre ele,
Jean-Andrei rătăcea fără ţintă, fără rost. Confortul sufletesc
pe care şi-l alcătuise în anii din urmă fusese deodată
tulburat. În zona aceea tainică a fiinţei sale, peste cafe credea
că a izbutit să aşeze, dacă nu uitarea definitivă, cel puţin o
definitivă renunţare, începeau să mişune amintiri şi regrete.
Ştia bine că nu poate să scape de ele decât într-un singur fel:
întorcându-se acasă, la băutura care-l aştepta. Refugiul
acesta se dovedea totdeauna primitor.
În clipa aceea se ivi la capătul drumului o siluetă de
femeie. În penumbra înserării părea subţiatică şi mlădioasă.
Jean-Andrei nici măcar nu se întrebă cine ar putea fi. Era de
mult încredinţat că pustietatea de la Munteni nu-i poate
prilejui nici o întâlnire senzaţională. Îl mulţumea estetic linia
şi mersul acelei femei, aşa cum o zărea de la distanţă. Îi
alungase cel puţin pentru o clipă gândurile negre şi atât îi
era de ajuns. Se temea chiar că, apropiindu-se, va
recunoaşte pe cutare fată sau rudă a vreunui arendaş din
vecinătate şi mirajul se va risipi, cum i se întâmplase de
atâtea ori. La început, când abia se întorsese din străinătate,
visa din când în când o întâlnire neaşteptată. Şi dacă a
suportat mai uşor trecerea de la viaţa lui dinainte, la
singurătatea de aici, a fost poate mulţumită acestui vis,
singurul de altfel în toţi aceşti ani lungi şi monotoni. Dar
visul a rămas neîmplinit. Anii au trecut şi „necunoscuta” nu
s-a arătat.
Nu avea să se arate nici de data asta, căci. silueta care se
apropia nu era alta decât Silvia Criveanu. Cu o legătură de
mătase pe cap şi într-un mantou negru, simplu dar elegant,
sub care se ghiceau sânii mici şi mijlocul subţire, cu
picioarele înalte şi fin arcuite, amintea un desen dintr-un
jurnal de modă. Prinţul o întâmpină cu întregul lui aparat de
gesturi şi de cuvinte amabile, declanşat de resortul obişnuitei
sale politeţi. Se interesă cu multă grijă de sănătatea doamnei
Criveanu, de activitatea domnului Criveanu şi apoi o întrebă
dacă nu-i e frig, cum stă cu pofta de mâncare, cum îşi trece
timpul şi ce a mai citit. Fata răspunse că, neavând cărţi noi,
le reciteşte pe cele vechi.
— Da, tânăra mea prietenă – murmură Prinţul –, toţi
căutăm să ne amăgim cum putem. Cu jucării şi basme în
copilărie, iar mai târziu cu lecturi şi visuri, care nu sunt la
urma urmei decât tot nişte basme şi jucării. Facem mereu
acelaşi efort, ea să scăpăm de demonul plictiselii...
Ca totdeauna, Prinţul vorbea la plural, dar se gândea
numai la el, înduioşându-se de propria lui soartă (singurul
lucru de care se înduioşa cu adevărat).
— Plictiseala, tânăra mea prietenă, sau poate mai bine
urâtul, despre care Baudelaire spune, cum desigur îţi aduci
aminte, că este cel mai infam monstru din infama menajerie
a viciilor noastre... Urâtul care, fără gesturi teatrale şi
strigăte de deznădejde, ar fi în stare să sfărâme pământul în
ţăndări şi, într-un enorm căscat, să înghită întregul
univers... Superficiali în judecăţile noastre, ni se pare că
urâtul purcede din casa în care locuim, din mobilele vechi,
din oamenii mereu aceiaşi, eu care ne întâlnim în fiecare zi,
din priveliştile care ne înconjoară. Cei care îşi pot îngădui
luxul acesta schimbă prietenii, femeile şi tot decorul vieţii lor.
Călători veşnic nemulţumiţi, ei trec din ţară în ţară, din oraş
în oraş, din hotel în hotel, căutând alţi prieteni, alte femei,
alte peisaje. Dar urâtul îi urmăreşte peste tot, pentru că el nu
este în afara noastră, ci în noi înşine, în sufletul, în nervii şi
în creierii noştri şi, oriunde ne-am duce, îl purtăm cu noi ca
pe un cancer ce nu poate fi extirpat. Când ajung la această
dureroasă concluzie, sărmanii oameni recurg la alte mijloace
ca să adoarmă monstrul care-i chinuieşte – opiu, morfină,
băuturi tari...
Silvia îl asculta cu încordare şi simţea nevoia să-i spună
un cuvânt de mângâiere. Dar îndată Prinţul avu una din
obişnuitele lui reveniri şi, zâmbind, urmă:
— Din fericire, însă, nici domnia-ta, nici eu nu cunoaştem
acest supliciu. Nu-i aşa, tânăra mea prietenă? Spuneai că nu
ai ce citi. Biblioteca mea îţi stă la dispoziţie, cum ţi-am mai
spus. Nu ştiu dacă vei găsi ceva interesant printre acele
vechituri. Bănuiesc că sensibilitatea domniei-tale cere altă
literatură, mai nouă, mai actuală...
— Nu, Prinţe – răspunse fata – nu sunt prea amatoare de
noutăţi. Şi adaugă emoţionată: Îngăduie-mi chiar să-ţi spun
că mă simt foarte aproape de felul dumitale de a gândi...
— Eşti prea amabilă, tânăra mea prietenă. Oricând vrei, ia
te rog pe prea distinsa doamnă Criveanu şi veniţi să cercetaţi
biblioteca. Îmi veţi face o enormă plăcere...
Ajunseseră în preajma haltei. Jean-Andrei îşi luă rămas
bun, adăugând bineînţeles „cuvenitele omagii” pentru
doamna Criveanu şi „multă afecţiune” domnului Criveanu.
Când ajunse la conac, se bucură de căldura din odăi, de
ţuica fiartă şi de mâncarea bună care-l aşteptau. Teoria
plictiselii, cu care o impresionase pe Silvia, o uitase de
mult…

În aceeaşi seară, în locuinţa şefului de haltă, Silvia sta de

vorbă eu mamă-sa. Take Criveanu se culcase, potrivit
obiceiului, îndată după masă. Silvia socotise nimerit – nu ştia
nici ea de ce – să istorisească întâlnirea cu Prinţul numai
mame-sei. Elena Criveanu o asculta încântată. În imaginaţia
ei, vedea această întâlnire ca un capitol de roman. Era
măgulită că un „prinţ” are atâtea delicate atenţii pentru fata
ei. Nu se gândea la putinţa unei legături sufleteşti şi, mai
puţin încă, la o căsătorie între Jean-Andrei şi Silvia. Pentru
Elena Criveanu, bărbatul Silviei trebuia să fie nu numai un
aristocrat, ci şi un om tânăr şi frumos. Fără planuri practice,
întâlnirea aceasta îi dădea totuşi o mare satisfacţie.
— Într-una din zile – spuse Elena – vom merge să luăm
câteva cărţi de la el...
A doua zi, Silvia se pregăti iarăşi să-şi facă plimbarea
obişnuită. În faţa oglinzii, se surprinse zăbovind mai mult
decât în ajun. Stătu mult pe gânduri până să-şi aleagă o
pălărie. Umblă îndelung prin pădure. Ajunse până aproape
de conac. Se întoarse repede, ruşinată: nu cumva să bă-
nuiască Prinţul că a venit până acolo într-adins. Întâlnirea
trebuia să fie cu totul întâmplătoare ca şi cea de ieri.
Dar veni vremea mesei, fără ca Jean-Andrei să-i iasă în
cale.
Astfel, trecură câteva zile, pe care Silvia le trăi împărţindu-
le între plimbarea de dimineaţă şi cea de după-amiază, adică
între două speranţe. Când se întorcea acasă, îşi arunca
repede haina de pe ea, spunea că e obosită, se trântea pe pat
şi sta multă vreme cu ochii închişi. Mamă-sa îi îngrijea
odihna, umblând în vârful picioarelor prin odaie. Silvia era
mulţumită că nu se vorbeşte şi că nu trebuie să răspundă.
Se lăsa în voia visurilor ei confuze, dar cu atât mai
ispititoare.

II

Într-o dimineaţă cu cer limpede şi cu ger uscat de de-

cembrie, Jean-Andrei, după baia cotidiană cu programul ei
complicat, se plimba prin bibliotecă. „Vine zăpada”, îşi spuse,
după ce privi prin geam cerul şi peisajul. Zăpada era în viaţa
lui un eveniment. Mai mult decât calendarul, zăpada şi
topirea zăpezii însemnau pe răbojul zilelor datele hotărâtoare
ale anului. Jean-Andrei le aştepta cu bucurie. Era o variaţie,
o schimbare de privelişte, în monotonia existenţei sale.
Neputând să schimbe nimic din viaţa lui, era foarte mulţumit
atunci când rânduielile naturii îi schimbau cel puţin decorul.
În dimineaţa aceea, primise o invitaţie din partea
„distinsei” doamne Amalia Frunzetti. Era poftit la dejun.
Prinţul se bucură. Doamna Frunzetti era o femeie „din lumea
lui”. Era şi „din generaţia lui”. Se apropia de cincizeci de ani.
Ea îşi amintea cu plăcere de bărbatul ei – Victor Frunzetti –
care strălucise pe vremuri în cariera diplomatică. La Paris
mai întâi, la Londra după aceea, Victor Frunzetti fusese pe
punctul de-a deveni ministru plenipotenţiar – „şef de
misiune”, cum spunea cu subliniere în glas doamna
Frunzetti – când o pneumonie îl răpusese.
Doamna Frunzetti se retrăsese la ţară. Toată lumea din
ţinut se întreba de ce nu s-a recăsătorit. Îşi trăise anii între
cărţi, amintiri şi grijile moşiei. Se pricepea tot aşa de bine la
preţul merelor sau al porumbului, ca şi la preţuirea unei
pagini de Anatole France. Fără să se supere defel, întrerupea
cea mai plăcută lectură, pentru a primi pe un negustor venit
de la oraş să-i cumpere finul. Dezbătea preţul îndelung şi
aprig, prelungind tocmeala până către seară. Dacă vedea că
nu obţine cât a cerut, spunea că trebuie să se gândească şi
va da răspunsul a doua zi. Negustorul stăruia că n-are unde
să-nnopteze în sat, iar ca să plece şi mâine să ia din nou
drumul până la Munteni îi e greu. Doamna Frunzetti,
îmbrăcată totdeauna cu o eleganţă sobră, potrivită vârstei
sale, uşor fardată şi cu obişnuita ei înfăţişare de „mare
doamnă”, răspundea calm că nu are nici un motiv să se
grăbească. Furios că şi-a pierdut ziua degeaba, negustorul
dădea cât i se cerea, îşi lua marfa şi, când ieşea din curte,
spunea cu năduf: „A dracului muiere! Asta trebuia să se facă
negustoreasă”... Dar doamna Frunzetti nu putea să audă
aceste reflecţii, pentru că se întorcea liniştită în casa şi îşi
relua lectura.
Prinţul, în sinea lui, invidia spiritul practic al doamnei
Frunzetti. Dar preocupat totdeauna de aspectul estetic al
vieţii, o găsea în această privinţă „vulgară”. Se cunoscuseră
pe vremuri, la Paris. Răposatul Frunzetti era pe atunci prim-
secretar de legaţie, Jean-Andrei era în culmea gloriei sale. Cu
relaţiile pe care le avea, a fost de ajuns să-i prezinte pe soţii
Frunzetti drept buni prieteni ai lui ca să le faciliteze intrarea
în lumea politică şi în marile saloane. După câţiva ani,
Frunzetti a fost avansat, trecând la legaţia noastră de la
Londra şi nu s-au mai văzut. Târziu, când Prinţul a fost silit
de împrejurări să se retragă la Munteni, a găsit-o pe doamna
Frunzetti văduvă, îngrijind cu pricepere pământul, via şi
livezile pe care le avea şi obţinând preţuri de care se minuna
chiar şi popa Anton, atât de dibaci în treburile băneşti. Plicti-
sită de monotonia vieţii de ţară, doamna Frunzetti voise să
reia prietenia cu Jean-Andrei, întreruptă cu atâţia ani în
urmă. El, însă, veşnic preocupat să evite orice eventuale
complicaţii, găsise mijlocul să reducă relaţiile lor la câteva
invitaţii la masă. O făcuse bineînţeles cu tot tactul cuvenit,
pentru ca doamna Frunzetti să nu se poată simţi în nici un
fel jignită. Cam o dată pe lună Prinţul dejuna la dânsa,
pentru ca în luna viitoare ea să fie invitata Prinţului. Printr-o
înţelegere tacită, mai întotdeauna dejunau în doi. Voiau să fie
numai ei, cu „lumea” şi amintirile lor.

Când Prinţul coborî din cupeu, doamna Frunzetti îl aştepta

în capul scării, aşa cum primea oaspeţii la recepţiile de la
legaţie, când ministrul era în concediu şi răposatul Frunzetti
îi ţinea locul. Privind-o cu ochii lui reci şi cu surâsul de
convenţională amabilitate, Prinţul o găsea mai îmbătrânită
decât la dejunul de luna trecută. Acelaşi lucru şi-l spunea şi
doamna Frunzetti despre Prinţ. „De ce şi-o fi prăpădit viaţa în
pustietatea de-aici?”, se întreba Prinţul. „De ce n-o fi avut
energia să-şi refacă viaţa?”, se întreba la rândul ei doamna
Frunzetti. Amândoi însă îşi ascundeau aceste gânduri în
obişnuitele banalităţi:
— Cum suporţi iarna, Prinţe?
— Hélas, scumpă prietenă, mai greu decât iarna trecută...
Ce vrei? Un an mai mult...
— Da, da, anii trec, Prinţe...
Conacul doamnei Frunzetti, deşi vechi, era foarte bine
ţinut. Ridicat de la pământ pe un postament de piatră de
vreo zece trepte înălţime, avea zidurile sănătoase. Mobilat
fără lux, dar cu mult gust, interiorul era într-adevăr plăcut.
Singurul lucru supărător era că, pe lângă câteva peisaje de
Grigorescu şi vreo două de Luchian, atârnau nenumărate
fotografii, toate ale defunctului Frunzetti. Frunzetti în frac,
Frunzetti în costum de călărie, Frunzetti la mare, Frunzetti
cu doamna, Frunzetti singur, Frunzetti la volanul
automobilului şi aşa mai departe.
— Ce bine mă simt, scumpă prietenă, de câte ori îmi faci
plăcerea să mă inviţi! spunea Prinţul, deşi acest Frunzetti în
nenumărate ipostaze îl enerva. Ştii cum am numit eu conacul
domniei-tale? Dă-mi voie să-ţi spun... şi aplecându-se către
doamna Frunzetti, ea şi când ar fi vrut să-i încredinţeze o
mare taină, îi luă mâna şi rosti cu un zâmbet de încântare:
„Refugiul meu”... Da, aşa l-am numit...
— Da? întrebă femeia oarecum tulburată. Ε foarte
drăguţ...
— Adesea – urmă Prinţul, ţinându-i mereu mâna – când
sunt singur, la mine acasă, mă gândesc cu plăcere la acest
refugiu. Ε ceva cald, primitor, prietenesc şi distins aici.
Lumea de afară nu mai este a noastră... De aceea sunt fericit
când am marea bucurie sufletească de-a mă regăsi lângă
domnia-ta...
Doamna Frunzetti asculta cu plăcere aceste cuvinte, spuse
cu un ton de confidenţă, deşi erau aproape aceleaşi pe care le
auzise rândul trecut şi rândul celălalt, de câte ori îl avusese
pe Prinţ la dejun. De ani de zile îşi spunea în taină că, într-o
zi, Prinţul „îi va cere mâna”. Dar anii trecuseră... Ea însă nu-
şi dădea seama şi aştepta mai departe. Îşi făcuse şi anume
socoteli băneşti. Pădurea Prinţului, bine exploatată, ar putea
să dea un venit bun. Ograda ar trebui plantată cu pruni
noi... În mintea doamnei Frunzetti, cifrele se înşirau una
după alta. Iar dacă Prinţul nu-i va face nici astăzi „marea
mărturisire”, avea să i-o facă data viitoare. Pe ce se întemeia
certitudinea aceasta? Pe nimic. Prinţul nu-i spusese nimic
deosebit şi nu-i dăduse nici o speranţă. Risipea şi faţă de ea
aceleaşi amabilităţi pe care le risipea faţă de toţi ceilalţi. Iar
dacă părea mai curtenitor, dacă, vorbind, îi lua mâna şi o
ţinea într-a lui, cum bineînţeles că nu făcea cu preoteasa şi
nici chiar cu Elena Criveanu, era numai pentru că amândoi
făceau parte din aceeaşi „lume”, şi Prinţul era încredinţat că
doamna Frunzetti înţelege aceste gesturi de intimitate aşa
cum trebuiau înţelese. Ea însă le luase cu totul în alt sens şi,
drept urmare, aştepta „marea mărturisire”.
— Da, scumpă prietenă, nici nu-ţi închipui cu câtă bucurie
viu la domnia-ta...
— Dar, Prinţe – spuse doamna Frunzetti lăsând ochii în jos
– nu depinde decât de dumneata ca să vii mai des...
În clipa aceea se produse una din obişnuitele reveniri ale
Prinţului:
— O, scumpă prietenă – spuse, lăsându-i mâna, volup-
tăţile sunt cu atât mai puternice, cu cât sunt mai rare şi mai
mult dorite.
— A, da..., murmură femeia puţin dezamăgită. Să ne
aşezăm la masă.
Doamna Frunzetti era cunoscută prin zgârcenia ei. Când
invita pe Prinţ, socotea că face o mare jertfă punând să se
taie o găină, să se facă o prăjitură – mai totdeauna clătite cu
dulceaţă de vişine – şi trimiţând să aducă vin de la oraş.
Mărginindu-şi viaţa între socoteli, tocmeli, lecturi şi amintiri,
nu călca prin cuhne. Singură mai totdeauna, mânca pe un
colţ de masă două ouă, un ceai, puţină brânză, continuând
să citească chiar în timpul mesei. Numai pentru Jean-Andrei
se hotăra să aştearnă una din feţele de masă de olandă
aduse din străinătate. Cafeaua era îndoită cu năut, iar vinul
cam acruţ. Prinţul se făcea totuşi că nu bagă de seamă
aceste grave scăderi, pentru că îi plăcea să stea de vorbă cu
doamna Frunzetti. Convorbirea lor urma jumătate în
româneşte, jumătate în franţuzeşte. Prinţul o privea cu ochi
stinşi, osteniţi. Doamna Frunzetti era înaltă şi slabă. Anii
trecuseră peste frumuseţea ei fără să o umbrească prea tare.
În părul de culoarea ruginii nu avea decât puţine fire albe.
Fardul îl doza cu multă artă. Nu năzuia să se întinerească
prea mult, ci numai să atenueze urmele vremii. Nimeni nu ar
fi putut zice că „exagerează”. Moşieriţele din vecinătate
spuneau doar că e o femeie „care se îngrijeşte”. Şi, într-
adevăr, „se îngrijea”. Nu pentru alţii, ci pentru sine. Era
aceeaşi – şi când se socotea cu negustorii şi când îl primea pe
Prinţ. Era aceeaşi de dimineaţă până seara, chiar dacă zile
întregi nu venea nimeni să o vadă.
În timpul mesei, Jean-Andrei vorbi îndelung despre
încordarea raporturilor dintre Marile Puteri. Era neliniştit. În
orele lui de singurătate îşi făcuse toate socotelile. Cu
egoismul lui obişnuit, binecuvânta norocul de-a locui pe
această vale înfundată a Muntenilor, departe de drumurile
cele mari pe care se mişcă ostile. Aici nu creşte grâu, nu se
află petrol, nici aşa-numitele „obiective strategice”, în privinţa
aceasta, deci, nici o teamă. Erau însă celelalte primejdii –
dezastrele valutare, haosul preţurilor – care se întind peste
tot, chiar şi la Munteni. În faţa Prinţului se deschidea,
neprevăzutul şi, cine ştie, poate sărăcia, adică tocmai spaima
care-l urmărea fără cruţare. Ca să nu-şi spună gândul
adevărat, recurgea la alte formule.
— Nu ştiu dacă marile cancelarii îşi dau seama de rea-
litate. Parce que, voyez-vous, chère amie28, viaţa este şi acum
destul de vulgară. Îmi amintesc tot mai des de vorba lui
Talleyrand: cine n-a cunoscut Franţa dinaintea Revoluţiei nu
ştie ce înseamnă la douceur de vivre29. Admirabil cuvânt!
Parafrazându-l, aş spune că cine n-a cunoscut lumea
dinainte de 1914 nu cunoaşte farmecul vieţii… Ţi-aduci
aminte, scumpă prietenă? Ce oameni, ce saloane, ce politeţe,
ce rafinament! Războiul a distrus totul. Toate aceste valori
sunt din ce în ce mai depreciate. Şi acum, să mai trăim încă
un război? O! O!... Vivre après ςα30, ar fi... Refuz să mă
gândesc. Şi ridicând amândouă mâinile în semn de apărare,
repetă: Da, da, refuz să mă gândesc...
— Ai dreptate, Prinţe – murmură doamna Frunzetti, căreia
Jean-Andrei îi transmisese propria lui spaimă –dar ce putem
face? Sin tem cu desăvârşire singuri, izolaţi... Tineretul, care
se ridică, are un fel de-a gândi... oribil, oribil, Prinţe! Vous

28 Pentru că, vezi dumneata, scumpă prietenă (fr.).

29 dulcele farmec al vieţii (fr.).
30 Să trăieşti după aceea (fr.).
savez? Le petit Bob...31 Bob Frunzetti, fiul cumnatului meu...
Ei bine, deşi tatăl său – fratele regretatului meu soţ – este
consilier la înalta Curte, cum ştii; deşi a primit o educaţie
impecabilă, malgré sa mère, care este o femeie foarte
cumsecade, dar nu din lumea noastră... Cumnatul meu a
făcut un mariage... enfin... ςα n’a pas d’importance...32,
fiindcă de educaţia lui Bob s-a ocupat cumnatul meu, care
este un perfect gentlemen... Ei bine... băiatul a împlinit acum
douăzeci şi unu de ani şi are nişte idei şi nişte maniere... Nu
ştie decât sport, sport şi iar sport! Trebuie să recunoaştem,
Prinţe, că suntem atât de puţini şi chiar noi, aceştia, suntem
atât de izolaţi! Dumneata într-un conac, eu într-altul, cei mai
mulţi la Bucureşti... Ce putem face? Spune-mi, te rog, ce
putem face?
Prinţul ştia că în orice discuţie doamna Frunzetti trebuia
să ajungă la aceeaşi concluzie. Era singurul ei fel de a face
aluzie la o eventuală căsătorie. De aceea şi de data aceasta –
ca de atâtea ori până acum – Jean-Andrei lunecă uşor peste
această aluzie:
— Ai dreptate, scumpă prietenă, dar... şi ridică din umeri
într-un gest de neputinţă. Apoi se grăbi să schimbe vorba,
întrebând-o unde îşi va petrece Crăciunul:
— Fiindcă, să nu uităm, suntem la începutul lui de-
cembrie...
În fiecare an, întrebarea revenea cu variantele impuse de
calendar, dar în fond aceeaşi: „Unde îţi vei petrece
Crăciunul?” „Unde îţi vei petrece Paştele?” „Unde îţi vei face
vilegiatura?”
Şi totdeauna doamna Frunzetti dădea acelaşi răspuns:
— Anul acesta rămân la Munteni... A fost un an slab...
trebuie să ţinem seama de lucrul acesta! Vremurile sunt
foarte grele. Dar la anul, mă duc în străinătate... Hotărât, mă
duc să revăd Parisul.

31 Ştii? Micul Bob... (fr.).

32 O căsătorie, în sfârşit... asta n-are importanţă... (fr.).
 Vorbind astfel, îşi lăsa uşor capul pe umărul drept şi
închidea ochii pe jumătate. În clipa aceea era deplin în-
credinţată că într-adevăr, la anul, va pleca la Paris şi gusta
de pe acum farmecul revederii. Vraja trecea şi asupra
Prinţului:
— Dacă te hotărăşti domnia-ta, să ştii că vin şi eu... A,
scumpă prietenă, gândul acesta este singurul meu suport în
viaţă. Să revăd Parisul... (În ochii osteniţi ai lui Jean-Andrei
trecea o sclipire vie.) Douăzeci de zile... Atât... (Vocea lui, voit
uniformă, devenea mai caldă.) Sunt colţuri în Paris pe care le
revăd şi acum. Parcă aş fi plecat ieri de acolo. Sunt altele
care s-au estompat în amintire. Trebuie să fac eforturi ca să
mi le închipui. Ε foarte ciudat. Mai ciudat, însă, e faptul că
ceea ce îmi dispare din memorie este tocmai ceea ce am trăit
mai intens, sunt tocmai locurile unde mi-am petrecut viaţa.
Uneori aş vrea să le regăsesc în amintire, dar văd numai vag.
Văd numai lumini, lumini multe, mulţi oameni, multe
femei... şi nu mai cunosc pe nimeni... Doar umbre! Ε dureros
să nu-ţi poţi păstra amintirile, ca tablourile într-o colecţie de
artă. Pentru ce trăim, dacă nu ne rămân nici măcar
amintirile? În schimb, văd clar locuri pe care le-am cercetat
numai în treacăt. Nu ţi se pare ciudat, dragă prietenă?
— Nu, prinţe – minţi cu cochetărie doamna Frunzetti –
acelaşi lucru se petrece uneori şi cu mine... Uitarea are legile
ei nepătrunse. Poate că uităm ce ne-a fost mai drag ca să nu
suferim prea mult. Ne rămân amintirile indiferente. Nu?
— Peut-être, chère amie33! Dar gândeşte-te că un tânăr din
lumea de azi... de pildă nepotul domniei-tale, Bob Frunzetti,
despre care mi-ai vorbit acum câteva secunde şi pe care n-
am plăcerea să-l cunosc...
— Îl vei cunoaşte, Prinţe. Mi-a scris că va veni de Crăciun,
sau imediat după Crăciun. Bineînţeles pentru schi... (Dar
doamna Frunzetti se socotea acum datoare să-l ridice pe
băiat în ochii Prinţului, fiindcă era totuşi din familia ei.)

33 Poate că da, scumpă prietenă (fr.).

Malgré ses idées, il est très interessant34... Iar în schi, e un
as... Un adevărat as... Spune că zăpada pe care o avem aici,
la Munteni, e cea mai bună pentru sportul lor, Dacă lucrul
acesta se verifică, Muntenii vor deveni un centru sportiv de
prima linie. Înţelegi ce dezvoltare poate lua satul nostru! Bob
mi-a scris că panta din spatele haltei... ştii, panta pe care
coboară oamenii lemnele din pădure... Ei bine, panta asta
pare să aibă o înclinare minunată. Dar te-am întrerupt,
Prinţe! Spuneai că dacă un tânăr – Bob de pildă – ne-ar auzi
vorbind...
— Da, scumpă prietenă. Dacă ne-ar auzi vorbind, trăind în
trecut şi recunoscând că până şi trecutul începe să fugă din
amintire? noastră, începe să ne refuze azilul său împotriva
vulgarităţii prezentului – ei bine, n-ar râde de noi? N-ar crede
că suntem nebuni? Ha-ha-ha...
— Poate, Prinţe! Sunt multe lucruri pe care tinerii nu le
înţeleg... spuse cu melancolie doamna Frunzetti.
— Cât despre venirea nepotului domniei-tale – urmă Jean-
Andrei – îmi va face mare plăcere să-l cunosc, indiferent de
ideile lui. Ştii, scumpă prietenă, abia acum îmi dau seama:
sunt mulţi, mulţi ani de când n-am mai văzut un tânăr... Nu
ţi se pare ciudat? Ce minunat lucru să fii tânăr, să ai viaţa
deschisă ca o carte înaintea ta! Şi când nu mai eşti, ce
frumos este să poţi vedea un tânăr... La noi, la Munteni, nu
avem decât ţărani – tineri sau bătrâni – îţi mărturisesc că nu
mă interesează... Da, da, voi fi bucuros să văd pe tânărul
domniei-tale nepot...

După plecarea Prinţului, doamna Frunzetti rămase câteva

clipe pe gânduri. Îi lipsea ceva. Îi lipsea energia ei obişnuită:
conversaţia Prinţului o tulburase. Măsură de câteva ori
odaia. Se opri în faţa oglinzii. Îşi plăcu. Rochia neagră,
închisă până la gât, se potrivea de minune cu statura ei

34 Cu toate ideile lui, e foarte interesant (fr.).

înaltă, cu fardul puţin şi discret, cu vârsta uşor mascată prin
câteva meşteşugite şi bine drămuite artificii de toaletă, Apoi,
se gândi că vine Crăciunul. Vine Bob. Va avea deci un nou
prilej să-l vadă pe Prinţ... „Poate atunci...”, îşi murmură cu
obişnuita ei nădejde. Aştepta propunerea Prinţului de atâţia
ani. O va mai aştepta câteva săptămâni.
Astfel îşi regăsi echilibrul sufletesc. Uşoara tulburare
trecuse. Era iarăşi femeia socotelilor bine ţinute. Îşi aminti că
tocmai în ziua aceea trimisese la oraş, pentru vânzare, câteva
lăzi cu prune uscate. Chemă servitoarea.
— A venit Oneaţă cu socotelile?
— Venit, coniţă. Aşteaptă la cuhne…
— Bine. Viu şi eu numaidecât.

III

Popa Anton sosi la conacul Prinţului asupra mesei de

seară. Jean-Andrei fu puţin contrariat de această vizită
neaşteptată. Dorea ca orice musafir să se anunţe cel puţin cu
o zi înainte.
Cu toate acestea, îşi întâmpină oaspetele cu acelaşi surâs,
ba îl pofti chiar să ia o ţuică fiartă şi o gustare. Văzând că
vizita se prelungeşte, întrebă ceremonios:
— Cărei fericite împrejurări datoresc plăcerea de-a te
vedea, părinte?
— Să vă spun coane Jenică, se grăbi popa, netezindu-şi.
mustăţile cu dosul palmei. Am poftit la masă la noi, joi
seară... poimâine... pe domnul şef de haltă cu familia, pe
domnul silvicultor Gărdescu... pe el, doar cu calul, că familie
n-are... şi pe doamna Frunzetti. Eu şi preoteasa vă rugăm să
fiţi buni şi să veniţi şi dumneavoastră.
 Prinţul încruntă uşor sprâncenele. Vizitele şi mesele
începeau să fie prea dese. Îşi vedea izolarea şi liniştea grav
primejduite. Popa înţelese că Prinţul stă la îndoială:
— Coane Jenică, vă rugăm foarte mult... Să nu ne faceţi
ruşinea să nu veniţi! Zău aşa!
Popa nu-şi spusese gândul întreg. Adevărul era altul:
obţinuse pe seama cooperativei, pentru tăiere, o parte din
pădurea statului. Voia să obţină şi o parte din pădurea
doamnei Frunzetti. Dacă izbutea, îi trebuiau vagoane pentru
transportul lemnelor. Iar pentru ca tăierea să meargă „pe
roate”, era nevoie şi de bunăvoinţa silvicultorului. Pentru
toate aceste motive, popa se hotărâse „să cheltuiască ceva”
cu o masă, la care toţi cei interesaţi să fie chemaţi ca
prieteni. Singur Prinţul nu avea nici un amestec în această
afacere complicată. Însă prezenţa lui era necesară, din
pricină că doamna Frunzetti – primind invitaţia popii – îl
întrebase: „Dar Prinţul vine?” „Chiar acum mă duc să-l
poftesc... Se poate să nu vie? A mai fost la noi în casă
răspunsese cu dibăcie popa.
Prinţul, care habar n-avea de aceste mici dedesubturi, fu o
clipă nedumerit: ce rost are masa aceasta? ce caută doamna
Frunzetti, care până atunci se ţinuse cu totul izolată?
— Nu-i aşa că veniţi, coane Jenică?
— Deşi am ieşit cam mult în vremea din urmă, ceea ce este
pentru mine foarte obositor, voi veni, răspunse Jean-Andrei.
Nu pot să refuz o atât de amabilă invitaţie. Te rog să
transmiţi doamnei preotese mulţumirile mele.
Făgăduind, Prinţul se gândea ca a doua zi să trimită popii
o scrisoare, prin care să se scuze că nu poate veni, din
pricina unui „serios început de gripă”.
Dar, a doua zi, sosi silvicultorul Vasile Gărdescu. Tropotul
calului se auzi limpede pe pământul uscat. Câinele cel bătrân
lătră de câteva ori, alene, ca totdeauna, mai mult ca să dea
de veste că a sosit cineva, fiindcă de multă vreme se
transformase din paznic într-un fel de sonerie. O sonerie
puţin răguşită, în orice caz originala. Argatul, cu paşi
anchilozaţi de ani şi de băutură, luă calul silvicultorului şi
porni spre grajd. Vasile Gărdescu se ivi în uşă cu enorma lui
pelerină de ploaie pe care o purta chiar şi pe vremea aceasta
de ger uscat.
Prinţul, neplăcut surprins de această altă vizită fără o
prealabilă vestire, surâse totuşi:
— Ce plăcere...
Dar Vasile Gărdescu ştia obiceiurile Prinţului.
— Iartă-mă, Prinţe! Ştiu că nu-i nici o plăcere, fiindcă nu
se intră într-o casă ca a dumitale aşa, pe nepusă masă. Eu
nu viu decât când sunt chemat. Dacă astăzi am trecut peste
regula asta, e că am să-ţi spun ceva care cred că te
interesează. A fost popa la dumneata? Da... Atunci să-ţi spun
povestea: popa a obţinut pentru cooperativă o parte din
pădurea statului... partea din spatele haltei. Vrea să ia, pe
cât am înţeles, şi pădurea, sau, cel puţin, o parte din
pădurea coanei Amalia Frunzetti. Afacerea e bună şi pentru
cooperativa care cumpără şi pentru vânzători, dar mai bună
e pentru popă! Însă să lăsăm asta... Dumneata ai lângă
pădurea statului nu ştiu câte pogoane, fiindcă ai mai vândut
din ele... Să nu-ţi închipui că m-a trimis popa sau că am
vreun interes. Dar ştiu că nu te pricepi în afaceri şi de aceea
am venit să-ţi spun: dacă vrei să intri în combinaţie, acum e
momentul! Cât ai dumneata e puţin pentru un cumpărător.
Cum însă popa a cumpărat şi în dreapta şi în stânga, şi de la
stat şi de la coana Amalia – de la care n-a luat încă... dar o
să ia – atunci, hotărăşte-te... Vrei să vinzi? Eu pot să-l silesc
pe popă, fiindcă am în mână pâinea şi cuţitul, să cumpere şi
partea dumitale. Lemnul putrezeşte în pădure... Poţi lua bani
buni! Să nu crezi că-ţi cer vreun comision. Nici măcar o
ţuică... Am toate păcatele din lume, dar ştii că sunt om
cinstit. Viu în calitate de prieten.
Silvicultorul era sincer. Voia să-i facă un serviciu. Prinţul
însă sta la îndoială. Ca toţi egoiştii, el nu făcuse niciodată un
serviciu cuiva. Pentru el, prietenia se reducea la relaţii de
convenienţă socială, fără conţinut, sufletesc. Nu înţelegea că
un om poate să facă un drum de câţiva kilometri, prin ger,
călare, ca să-i dea un sfat dezinteresat.
 În afară de aceasta, Prinţul se vedea vârât într-o afacere
foarte complicată – contracte, tribunal, socoteli băneşti, îşi
vedea primejduită liniştea pe care şi-o îngrădise cu atâtea
linii de apărare. Nu ştia cum se vor desfăşura lucrurile, dar
îşi închipuia cu spaimă că, de îndată ce se va semna
contractul, popa, silvicultorul şi chiar ţăranii vor fi toată ziua
la conac, vor cere conturile, se vor tocmi cu el, îi vor vorbi ca
oricărui om de seama lor, îl vor împiedica să-şi facă baia la
ora obişnuită, să-şi ia masa la ceasul hotărât...
— Domnule Gărdescu, îţi mulţumesc călduros pentru
frumoasa dovadă de amiciţie pe care mi-o dai. Voi reflecta.
— Prinţe, eu nu insist. Să ştii că nu-i o afacere strălucită,
dar e o afacere. Iei bani pentru nişte lemne care altfel vor
putrezi în pădure. Şi acum, mă duc.
Prinţul stărui ca silvicultorul să rămână la masă. Vasile
Gărdescu refuză: ştia că lui Jean-Andrei nu-i plac musafirii
veniţi pe neaşteptate.
Când rămase singur, Prinţul văzu „problema” sub alt
aspect: banii. Câţi bani? Nu ştia, nu se întrebase niciodată
cât face acea „sfoară de pădure” din spatele haltei. Nu cu-
noştea nici preţurile. Pe cine să întrebe? În sinceritatea lui
Gărdescu nu credea. Doamna Frunzetti? Mai degrabă, pentru
că e din „lumea” lui. Dar ea vrea să-şi vândă bucata ei de
pădure şi ar putea să-i dea un sfat interesat. Oriunde se
întorcea, găsea alt prilej de bănuială.
Ştia că mulţi din casta lui au intrat în afaceri, în consilii de
administraţie şi câştigă bani mulţi. Se gândi la ei cu un
amestec de invidie şi nedumerire. Cum s-or fi descurcând?
Cum or fi putând să lucreze cu oameni de rând – industriaşi,
fabricanţi, negustori? Dar îşi măresc averile şi trăiesc larg,
nu cum trăieşte el în fundătura asta de sat! Zadarnic încerca
să-şi stârnească un simţământ de dispreţ pentru ei; invidia
era mai puternică.
„Aristocratica” lui seninătate se prăbuşise ca un castel de
cărţi de joc. Se zbătea între tentaţia banilor şi teama că va fi
înşelat. Ca toţi nehotărâţii, recurse la soluţia comodă a
temporizării: va vinde peste un an... Îşi aminti însă cuvintele
şi argumentarea silvicultorului: „Dacă vrei să vinzi, acu e
momentul!”
Într-adevăr, cine să-i mai cumpere cele câteva hectare ale
lui, când în dreapta şi în stânga va fi totul tăiat?
Trebuia să ia o hotărâre şi lucrul acesta era foarte greu
pentru un om care, de-a lungul vieţii, nu avusese alte pro-
bleme decât ce costum să îmbrace, la ce restaurant să
mănânce, în ce local de lux să-şi petreacă noaptea. Iar de
când se retrăsese la Munteni, nici măcar atâta...
De data asta trebuia să decidă într-un fel sau altul şi era
incapabil. La toate temerile şi bănuielile se adăuga un
simţământ de umilinţă. El, Prinţul, să nu se poată orienta
într-un mărunţiş ca acesta? La urma urmei, va vinde la
preţul care i se va da. Dar în aceeaşi clipă se ivi lăcomia de
bani. Pentru ce să nu ia cât se cuvine? Pentru ce să nu
obţină preţul cel mai avantajos?
Mâncă preocupat de gânduri şi fără poftă. După-masă nu
putu să-şi facă obişnuitele ore de somn. Se ridică din pat
enervat, furios pe Gărdescu, care venise cu această
propunere, pe Amalia Frunzetti, în care nu se putea încrede,
pe popa Anton, care a născocit toată afacerea asta, pe
întreaga omenire... Apoi, ca totdeauna, îl cuprinse o
nesfârşită milă faţă de el însuşi. N-are noroc! A renunţat la
tot ca să trăiască liniştit. Dar iată că şi aici, la Munteni,
trebuie să se frământe, în vreme ce alţii îşi duc viaţa aşa de
uşor...

Seara, Prinţul îmbrăcă hainele negre şi îşi puse pantofii de

lac; va merge, totuşi, la popa Anton; poate că va găsi o
lămurire în „greaua situaţie”, în care se afla.
Descinse din cupeu cu o întârziere – precis calculată – de
cinci minute ca să fie cel din urmă. Era una din cochetăriile
lui, să se lase puţin aşteptat.
 Se interesă de sănătatea preotesei, care răspunse, roşind
puţin şi acoperindu-şi cu mâna pântecul din ce în ce mai
proeminent:
— Bine... merge bine...
— Da, da... răspunse Prinţul. Să sperăm că totul va merge
bine până la sfârşit.
— Eh – zise Take Criveanu, râzând cu toată grăsimea – să
vedem: băiat ori fată?
Popa răspunse eu mândrie:
— Băiat, dom’le şef, sigur că băiat...
Elena Criveanu se uită mustrător la bărbatu-său, care
deschisese această discuţie:
— Take!
(Era şi fata de faţă...)
Prinţul se întoarse către Silvia Criveanu:
— Văd cu satisfacţie, tânăra mea prietenă, că aerul de la
Munteni îţi prieşte. N-am mai avut prilejul să te întâlnesc. Ε
drept că plimbările mele au fost scurte şi rare. La vârsta
mea... Apoi, întorcându-se şi către Elena Criveanu: Dar de ce
n-aţi venit să luaţi cărţile, care vă aşteaptă?
Apoi se îndreptă către doamna Frunzetti, care tocmai
începuse să dea unele semne de enervare:
— A, scumpă prietenă... când am avut plăcerea să dejunez
la domnia-ta, nici nu bănuiam că te voi revedea aşa curând.
Şi iată că amabila invitaţie a părintelui Anton îmi oferă o atât
de neaşteptată bucurie...
În odăiţa îngustă şi supraîncălzită, cu tavanul jos, cu
mobila ieftină, cu un străvechi gramofon cu pâlnie aşezat pe
o măsuţă în colţul dinspre fereastră, cu un şir de gutui pe
bufet. Prinţul evolua ca în saloanele de pe vremuri,
distribuind zâmbete, risipind amabilităţi şi subliniind
nuanţele cu mişcarea studiată a mâinilor lui frumoase şi bine
îngrijite.
Cu aceeaşi iscusinţă întreţinu conversaţia şi în timpul
mesei. Dar pe când vorbea – ca un actor cu îndelungată
experienţa, care, jucându-şi perfect rolul, se gândeşte la
treburile lui de acasă – Prinţul nu pierdea nici o clipă din
vedere scopul pentru care venise. Trebuia să se orienteze în
privinţa vânzării pădurii, dar cum? Nimeni nu vorbea de
vânzare, deşi toţi ştiau pentru ce au fost poftiţi la masă.
Mâine, popa Anton se va înfăţişa la fiecare în parte şi va vorbi
cu doamna Frunzetti, despre pădurea ei; cu Take Criveanu,
despre vagoane şi transporturi; cu silvicultorul Gărdescu,
despre simplificarea formelor pentru a se începe cât mai
degrabă tăierea.
Dar despre toate acestea, acum – nici un cuvânt. Dim-
potrivă, doamna Frunzetti vorbea despre nepotul ei, Bob,
care va veni să facă schi la Munteni. Lămuri iarăşi per-
spectivele care se deschid pentru Munteni, dacă zăpada va fi
bună şi panta potrivită:
— Vom avea un centru sportiv şi turistic... Câteva cabane
şi poate chiar un mare hotel... Lume multă... Viaţă...
Doamna Frunzetti se însufleţise şi, cu statura ei maies-
tuoasă, domina mica societate adunată în casa popii.
Elena Criveanu, cu imaginaţia ei aprinsă, vedea hotelul de
lux, lumea distinsă care va veni de la Bucureşti, clocotul de
viaţă... Unul dintre tinerii aceia va fi, fără îndoială, viitorul
soţ al Silviei! Poate chiar acest Bob Frunzetti, care urma să
sosească peste câteva zile...
Preoteasa primise instrucţiuni precise de la popa Anton să
uite „că are un dinte” contra Elenei Criveanu, care o umilea
cu aerele ei de „cocoană mare”. Drept care preoteasa, căzând
în extrema cealaltă, se ocupa mereu de „madam Criveanu”,
stăruind să mai ia o bucată de plăcintă... şi un măr... nu
sunt cine ştie ce merele de anul ăsta, dar...”
Popa turna vin în dreapta şi în stânga, arătându-se deo-
sebit de prietenos cu toată lumea.
Silvicultorul regreta că popa n-are nici pian ca să poată
cânta, nici table ca să facă „numai o partidă” cu şeful haltei.
Îşi îneca părerea de rău în paharul pe care-l golea dintr-o
dată, exclamând cu admiraţie:
— Mă, popo, m-ai dat gata!
Singură Silvia Criveanu, cu ochii mari şi cu gura mică,
privea şi tăcea. Apariţia teatrală a Prinţului o fascinase şi de
data asta. Ar fi vrut să se uite mereu la el, dar se simţea
stingherită. De aceea se uita la toţi ceilalţi, numai la Jean-
Andrei nu.
Doamna Frunzetti, cu instinctul ei de femeie, remarcase
atitudinea fetei. De aceea căuta, din instinct de conservare,
să atragă atenţia Silviei aiurea:
— Schiezi? o întrebă pe fată.
— Nu, doamnă...
— Păcat... Ai fi putut să schiezi cu nepotul meu...
— Regret, doamnă...
Cu gelozia ei de femeie trecută peste vârsta tinereţii,
doamna Frunzetti o întrebă cu subliniere în glas:
— Poate nici nu patinezi?
— Ba da, doamnă...
— Da? Nu pari sportivă...
— Puţin, foarte puţin sportivă, doamnă...
Numai Prinţul remarcă tonul oarecum înţepător al
doamnei Frunzetti. Se socoti dator să intervină:
— Scumpă prietenă, duduia aparţine vag – pe cât cred eu –
acestei generaţii sportive. Am impresia că are o sensibilitate
din alte vremi: îi place singurătatea, lectura şi poate visul.
Mă înşel, duduie?
Silvia răspunse tulburată:
— Ştiu eu? Cred că nu vă înşelaţi...
„Cum a sărit să-i ia apărarea!” îşi spuse doamna Frunzetti,
uitându-se cu ciudă la Prinţ.
Dar Jean-Andrei era iarăşi preocupat de gândurile lui.
Invitaţii vorbeau despre lucruri obişnuite, însă el simţea că
sub discuţia lor banală se ţeseau fire nevăzute. El singur era
în afara jocului. Şi a doua oară în cursul aceleiaşi zile avu
simţământul inferiorităţii şi al umilinţei. Îşi dădea seama că
oamenii aceştia sunt mai tari decât el şi că se înţeleg foarte
bine între ei, lăsându-l deoparte. Îşi aminti de sălile de joc
ale. marilor cluburi şi cazinouri şi de chibiţii care priveau
partide de zeci de mii de franci, ca nişte figuranţi ridicoli. Un
astfel de chibiţ era şi el în partida ce se juca acum. Pentru ce
a mai venit la masă? De la oamenii aceştia nu va putea
obţine nici un cuvânt, nici o îndrumare.
Se ridică, pretextând că e târziu şi, cochetând ca tot-
deauna cu vârsta lui înaintată, îşi luă rămas bun, lăsând în
urmă obişnuitul şir de surâsuri şi amabilităţi.
Doamna Frunzetti, Silvia şi Elena Criveanu regretau sincer
plecarea lui. Ceilalţi însă se simţeau oarecum uşuraţi şi mai
în voie.
Odată cu Prinţul, ceru voie să plece şi Gărdescu. Avea
treabă a doua zi... Motivul adevărat era altul: nădăjduia că
Prinţul îl va invita la un coniac. Aşa se întâmpla de câte ori
se întorceau împreună de la vreo petrecere. Jean-Andrei îl
pofti în cupeul său – drumul către ocolul silvic trecea pe la
conac. Asta era prefaţa la invitaţia cealaltă. Calul
silvicultorului fu legat în urma cupeului, ca totdeauna, în
atare împrejurare. Pe drum, nu vorbiră nimic. Gărdescu, cu
bărbia în piept, fredona uşor:

Aş dori din piept să-mi scot...

Când trăgea din ţigară, i se vedeau mustăţile de muşchetar

la pensie, faţa uscăţivă şi umerii obrajilor ieşiţi în afară.
Prinţul se gândea tot la vânzarea peticului de pădure.
Acum îi părea rău că s-a enervat şi a plecat de la masă. Poate
că în urma lui ceilalţi au început tocmeala şi până la sfârşit
se vor învoi pe spinarea lui. Ca orice om nepriceput în
afaceri, se vedea furat, jefuit, şi suferea în marea lui lăcomie
de bani.
Cupeul se hurduca din greu, gemând din tăbliile uscate şi
zdrăngănind din fierăria veche. Prin geamurile îngheţate,
abia se zărea dâra tremurată a unicului felinar aprins, ca un
tăiş scrijelat şi ruginit,
În faţa conacului, coborâră. Sub lumina spulberată a
stelelor, brazii se înălţau uriaşi:
— Îmi faci plăcerea să-mi ţii puţin de urât? întrebă Prinţul.
 — Cu entuziasm! declamă răguşit Gărdescu, ridicând
braţele sub pelerina încheiată la gât, ca două enorme aripi de
liliac.
În casă îşi luă fiecare rolul, după o veche şi binecunoscută
distribuţie. Gărdescu aprinse lampa şi aşeză în faţa sobei
măsuţa rotundă, cu două jilţuri. Se mişca puţin clătinat, dar
destul de sigur, ca toţi beţivii experimentaţi, pentru care
ameţeala băuturii a devenit o stare aproape normală. Jean-
Andrei aduse una din faimoasele lui sticle de coniac, două
cupe şi cutia cu ţigări – o casetă de argint vechi, filigranat şi
patinat de vreme.
— Te-ai cam necăjit astă-seară, Prinţe! zise Gărdescu,
lăsându-se în jilţ şi întinzând picioarele lungi.
Jean-Andrei zâmbi vag.
— Am simţit şi pot să spun că ai avut dreptate, urmă
silvicultorul, aprinzând o ţigară.
— Nu înţeleg la ce faci aluzie, răspunse cu ton rece Prinţul,
voind să evite discuţia.
— Ba ştii foarte bine! Te-a supărat vulgaritatea acelei
doamne, care pe dinafară pare distincţia personificată... A
fost o scenă ridicolă. Şi dacă s-ar fi bălăcit în ridicol numai
„distinsa doamnă”, treaba ei! Dar tot bălăcindu-se, te-a
stropit puţin şi pe dumneata şi îmi pare rău, fiindcă te
iubesc, Prinţe... Noroc că ceilalţi sunt idioţi şi n-au băgat de
seamă...
— O, domnule Gărdescu, n-a fost nimic. Am putut să fiu
puţin contrariat, dar numai atât...
— Nu, Prinţe! Te-a supărat ceea ce mă supără şi pe mine,
vul-ga-ri-ta-tea! Gărdescu împunse aerul cu arătătorul. Şi
după o pauză de efect, continuă: Dă-mi voie să-ţi spun că e
vina dumitale. N-ai ce căuta între oamenii ăştia! Lasă-i să
fiarbă în sosul lor... Ai văzut ce bine se simţea „nobila
doamnă” între popa Anton şi Take Criveanu? Ε de-o teapă cu
ei, crede-mă... Iar mâine – ştii ce va fi mâine?
La asemenea oră, Prinţul era deprins cu monologurile lui
Gărdescu. Acum însă îl asculta cu interes.
Silvicultorul sorbi din cupă şi se lăsă pe spătarul jilţului.
 — Mâine, popa Anton se va înfăţişa la doamna Frunzetti,
care îl va primi cu aerele ei de mare ducesă. Mai întâi vor
vorbi despre vreme, despre treburile de fiecare zi, ca doi
oameni care n-au să-şi spună nimic important. Pe urmă –
aşa, ca din întâmplare – popa va aduce vorba despre pădure,
iar doamna va răspunde în doi peri: „Ştiu eu? Nu m-am
gândit niciodată să vând...” După aceea se va încinge o
tocmeală ca-n gura pieţii, dar până la urmă se vor învoi, vor
bate palma şi vor bea aldămaşul – două păhărele de ţuică, nu
mai mult, fiindcă ducesa e zgârcită, după cum ştii!
— Crezi că aşa se vor petrece lucrurile? întrebă Prinţul,
amuzat şi răzbunat de caricatura schiţată de Gărdescu.
— Întocmai! Şi cu voia dumitale ţi-oi mai spune o vorbă,
dar să nu te superi...
Sorbi iar din cupă, îşi netezi mustaţa zbârlită şi reluă firul:
— În timpul ăsta, Prinţe, dumneata te frămânţi: să vinzi
sau să nu vinzi. Nu mi-ai spus nimic, dar te-am citit toată
seara, cum i-am citit şi pe ei. Vezi? Asta e deosebirea: ei fac
afaceri, iar dumneata stai la îndoială ca bietul Hamlet, dar pe
o problemă mai precisă, mai practică... Ascultă-mă pe mine:
nu te mai frământa, că e zadarnic!
— Dar chiar dumneata m-ai consiliat să reflectez...
— Asta a fost azi-dimineaţă, dar de atunci am reflectat eu
în locul dumitale. Nu poţi să te decizi. Aşa e? Dar să zicem că
vei vinde. Cât o să iei pe cele câteva hectare din dosul haltei?
Nimica toată! Şi cu banii ce-o să faci? O să-i vâri în sertar...
Nici o scofală. Prinţe! Priveşte ce se petrece în jurul nostru...
Nu mă pricep în politică, ferească Dumnezeu, dar nu auzi
cum trosneşte şandramaua din toate încheieturile şi nu vezi
că războiul bate la uşă? O să vie o dănănaie ce nu s-a văzut
de când lumea... Şi Gărdescu învârti mâna de câteva ori în
aer, ca să arate proporţiile evenimentelor pe care le
prevestea. Banul o să se ducă dracului, ca în războiul celalt.
Acuma ştim lecţia, că am învăţat-o rândul trecut... Este?
Atunci ce-ţi pot folosi câteva mii de lei în plus? O să se
descurce poate cei care se pricep la asemenea învârteli, popa
Anton, doamna Frunzetti... dar dumneata, eu, ne ducem la
fund. Deşi mă îndoiesc că se vor descurca şi ei...
— Nu te mai recunosc! exclamă Prinţul, încălzind cupa de
coniac în palmă. Eşti îngrozitor de pesimist... Ce te face să
vezi viitorul atât de negru?
— Aşa, o impresie... răspunse Gărdescu, aprinzând o nouă
ţigară de la cea care abia se sfârşise. Ţi-am spus că nu mă
pricep în politică... Dar de câtăva vreme mă bate un gând...
Te plictisesc?
— Dimpotrivă, te ascult cu cel mai viu interes...
Gărdescu spuse că slujba lui îl poartă mereu pe drum.
Prinde o vorbă de la pădurar, ascultă ce se spune în tren, ce
sporovăieşte un chirigiu care îl duce de la un sat la altul, ce
discută doi ceferişti într-o gară...
— Oamenii mărunţi! îl întrerupe Jean-Andrei, înlăturând
cu latul palmei asemenea opinii, care i se păreau lipsite de
orice însemnătate.
— Mărunţi, dar ei ne duc în cârcă, Prinţe. cât ne-or mai
duce, fiindcă... de! pare-mi-se că nu mai vor... Şi dacă pui
vorbele lor cap la cap, vezi că se îmbină de minune şi duc la o
încheiere care nu prea ne convine... Trase din ţigară şi se
învălui într-un nor de fum: Şedeam adineauri la masă, mă
uitam la toţi, cunoscând socotelile fiecăruia, şi... nu ştiu
cum, dar parcă-mi vine a crede că vremea învârtelilor ăstora
mari şi mici e pe sfârşite, Prinţe!
— Te înşeli, prietene! Învârtelile de care vorbeşti dumneata
au fost şi vor fi cât lumea...
— Om vedea! răspunse silvicultorul. Dar te-am ţinut prea
mult. Iartă-mă şi noapte bună...
„În sfârşit, singur”, îşi spuse Prinţul, întorcându-se în
bibliotecă. Scutură, scrumiera în sobă şi puse paharul lui.
Gărdescu pe fereastră, vrând parcă să şteargă orice urmă a
prezenţei lui. Toată discuţia îl indispusese, mai ales după
masa de la popa Anton. Îi rămăseseră în minte prevestirile
silvicultorului. „Aiureli de beţivan!” Se ridică de pe scaun şi
începu să se plimbe prin casă cu mâinile la spate, cu ochii în
pământ. Ar fi o copilărie să-l ia în serios!... Totuşi, crâmpeie
din frazele lui îi sunau în urechi, cum după o furtună mai
stăruiesc în văzduh câteva fire de pai, câte un petic de hârtie,
câte o zdreanţă.
Da, ziua aceea i se părea că a fost ca o furtună. Mai întâi
sugestia de-a vinde partea de pădure din dosul haltei, apoi
masa de la popa Anton, cu accesul de gelozie ol Amaliei
Frunzetti, iar la urmă discursul lui Gărdescu, cu cele ce află
el de la pădurari, de la ţărani, de la acarii din gări – oameni
mărunţi, care nu ştiu nimic... „Mărunţi, dar ei ne duc în
cârcă...” O prostie şi asta!
Cu toate acestea, chiar în coloanele bătrânului Le Temps,
începeau să se strecoare unele îngrijorări. Prinţul nu citea
decât titlurile, dar şi atât îi era de ajuns. Oricât încerca să se
izoleze, ecouri din afară ajungeau până la el şi singurătatea
nu-i mai aducea liniştea de odinioară. Şi în starea aceasta de
tulburare, deodată, din cine ştie ce tainiţă a memoriei, îi
răsări în minte o întâmplare de demult... Era la Paris într-o
dimineaţă de iarnă. Jean-Andrei ieşea de la club. Se simţea
obosit. Era a treia, poate a patra noapte albă, la masa de joc.
S-a urcat într-un taxi şi a aţipit. La un moment dat şi-a dat
seama că maşina s-a oprit. A deschis ochii. Pe tot latul
străzii, venind din sus, curgea un fluviu de oameni, îmbrăcaţi
în hainele lor de lucru, un fluviu albastru-cenuşiu, care în
faţa taxiului se despărţea în două şi maşina rămânea în
mijloc, ca o mică insulă izolată. Şi fluviul curgea întruna şi
oamenii treceau cu pasul ferm, cu mâinile în buzunar, cu
feţele împietrite într-o hotărâre de neclintit.
— Des copains...35 i-a spus peste umăr şoferul, cu un
zâmbet mulţumit, explicându-i că sunt grevişti.
După o jumătate de oră, întins în pat, Jean-Andrei dormea
fără vise. Când s-a trezit, uitase cu totul întâlnirea din zorii
zilei. C’etait le bon vieux temps!36 Avea bani şi n-avea griji. De
atunci nu şi-a mai amintit niciodată scena cu greviştii. Prin

35 Camarazi (fr.).
36 Bunele vremuri de altădată (fr.).
ce straniu şi perfid joc al memoriei i-a venit în gând tocmai în
noaptea asta?
Jean-Andrei se repezi cu un fel de înverşunare asupra
cupei de coniac, golind-o şi umplând-o fără încetare. Târziu,
când trecu în dormitor, păşea greoi, încovoiat din spate, cu
faţa veştejită, cu privirea stinsă. Nu mai avea nimic din
ţinuta lui rigidă. Părea foarte bătrân, părea distrus...

IV

Viaţa Prinţului se desfăşura după programul obişnuit.

Aparent nu se schimbase nimic. El îşi spunea că în timpul
din urmă „a primit prea des”, şi „a ieşit prea mult”. Oamenii
trebuie „ţinuţi la distanţă”. Iar dacă nu înţeleg, soluţia e
foarte simplă – le închizi uşa în nas. Îi erau de ajuns vizitele
lui Vasile Gărdescu.
Cu toate astea, Jean-Andrei nu-şi mai găsea calmul de
odinioară. Îl frământa mai ales „problema pădurii”. Aflase de
la Gărdescu că doamna Frunzetti a semnat actul de vânzare.
Mai aflase şi alte amănunte ale afacerii. Cooperativa popii
Anton figura numai cu numele; în dosul ei era o
întreprindere de exploatare forestieră de la Bucureşti. Doi
ingineri sosiseră, şi Jean-Andrei îi întâlnise întâmplător în
una din plimbările lui – un nou prilej de iritare. Se făcuseră
măsurătorile cuvenite şi se aştepta materialul pentru
instalarea decovilului. „Aşadar, vor fi bani mulţi şi aş fi putut
să realizez un beneficiu serios”, îşi spunea cu jind Jean-
Andrei. De câte ori silvicultorul îi aducea informaţii noi,
Prinţul se enerva. Dar la vizita următoare, dacă Gărdescu
nu-i spunea nimic, începea el vorba:
— Eh, ce mai ştii despre „învârtelile” amicilor noştri?
Acum, când afacerea era încheiată, regreta că nu a intrat
în combinaţie. Banii păstraţi acolo, în sertarul scrinului, erau
singura lui asigurare în faţa viitorului, în faţa
neprevăzutului, Peste întunecatele prevestiri ale lui Gărdescu
(pe care de altfel acesta nu le mai repetase şi nici Jean-
Andrei nu mai deschisese vorba asupra lor), banii înfăţişau o
certitudine şi o apărare, unica lui apărare împotriva
schimbărilor ce puteau veni.
Uneori se gândea să aibă o discuţie cu popa. Poate că nu e
prea târziu ca să vândă. În prealabil s-ar putea informa de la
Gărdescu sau chiar de la Amalia Frunzetti, cu toată
aversiunea ce avea faţă de ea, după acel ridicol, acces de
gelozie. Dar îndată ce înjgheba planul, apăreau vechile
bănuieli: toţi vor căuta să-l înşele. Şi iarăşi se retrăgea în
izolarea lui, ca într-o vizuină. Renunţa cu părere de rău la
eventualul câştig, ca să păstreze lemnul pe loc, căutând să se
convingă că îl poate vinde şi mai târziu. Distrugerile
războiului vor provoca o urcare generală, deci şi la lemn.
„Atunci vor vedea ei cine a calculat mai bine!”

Într-o seară, pe când îşi făcea plimbarea, întâlni pe Silvia

Criveanu, Fata avu o mişcare de tresărire. Îl aştepta, dar nu
spera să-i iasă în cale. Cu formulele lui de totdeauna, Prinţul
o linişti fără să vrea şi poate chiar fără să-şi dea seama de
adevărata nelinişte a fetei. Cu o grijă aparent părintească,
alcătuită însă numai din amabilităţi convenţionale, o sfătui
să nu întârzie prea mult seara: pădurea e rece în decembrie.
Cea mai bună oră de plimbare este îndată după masă, între
ceasurile două şi patru. El nu poate ieşi la ora aceea, fiindcă
la vârsta lui trebuie să se odihnească puţin în fiecare după-
amiază. Jean-Andrei ştia să intre în asemenea detalii intime,
fără să fie cu nimic vulgar. Putea vorbi despre amănuntele
băii sau ale mesei ca despre o operă de artă.
Silvia Criveanu asculta cu ochii larg deschişi. Dar,
deodată, se smulse din convorbire ca o sălbatică, întinzându-
i mâna ca să-şi ia rămas bun. Prinţul înţelese că în sufletul
fetei se petrece ceva neobişnuit.
 Silvia îşi dădu seama şi simţi nevoia unei lămuriri:
— Vă rog să mă iertaţi... Mi-ar face mare plăcere să mai
stau cu dumneavoastră de vorbă, dar...
Se opri, stânjenită. Pieptul îi sălta în respiraţii dese,
întretăiate. Un val de sânge îi împurpură obrajii.
— Dar?... întrebă Prinţul, cu politeţea lui afectată ţinând
mâna fetei.
Silvia tremura ca o pasăre prinsă în laţ. Se gândi să
spună: „Dar e târziu” sau „dar mi-e frig”. I se păru însă
stupid. Atunci, ce motiv să invoce? Nu-i mai rămânea decât
să mărturisească adevărul, gândul ei adevărat...
Toate acestea îi trecură prin minte, într-un uluitor vârtej,
în mai puţin de o secundă, cum se întâmplă în clipele de
intensă concentrare. Şi atunci se petrecu ceea ce Silvia avea
să numească după aceea „catastrofa”. Negăsind o bine
ticluită minciună convenţională, fata se aruncă într-adevăr
ca într-o prăpastie:
— Dar... vedeţi... mă tem... Să nu vă supăraţi, vă rog... Mă
tem să nu am neplăceri cu doamna Frunzetti...
Şi smulgându-şi mâna ei mică din mâna bărbătească a
Prinţului, porni spre casă cu paşi grăbiţi. Aproape fugea. Şi
dacă n-ar fi simţit în spate privirea lui Jean-Andrei, ar fi fugit
într-adevăr, ar fi fugit cu toată puterea tinereţii ei, cu
picioarele ei înalte şi fin arcuite, cu mersul ei de căprioară.
Două lacrimi îi brăzdau obrajii biciuiţi de ger. O creangă de
brad îi înţepă tâmpla dreaptă. Ce-a făcut? Ce-a spus? De ce a
spus ceea ce n-ar fi vrut să spună? Nu va mai putea să dea
ochii nici cu Prinţul, nici cu Amalia Frunzetti, pe care o ura
din seara când o întâlnise în casa popii şi când boieroaica o
înfruntase cu vădită duşmănie. Fireşte, Prinţul îi va povesti
totul Amaliei Frunzetti şi amândoi vor râde de „fata şefului de
haltă”. Da, se vor înţelege foarte bine ca să râdă de biata ei
sinceritate.
În condiţiile acestea nu mai poate să rămână la Munteni.
Gonind spre casă cu răsuflarea gâfâită, cu ochii perdeluiţi de
lacrimi, se gândea ce să născocească, pentru ca a doua zi –
sau cât mai curând – să poată pleca... Ce să-i spună mame-
sei? Trebuia să găsească ceva ca să plece „înainte de a
izbucni scandalul”. Căci Silvia, cu imaginaţia înfierbântată a
vârstei, era sigură că va urma un formidabil scandal şi se
vedea ridicolă, umilită, jignită.
Când ajunse acasă, doamna Criveanu o întâmpină în prag.
La lumina scăzută a lămpii cu gaz nu băgă de seamă că fata
a plâns. Nu băgă de seamă nici uşoara zgârietură a crengii de
brad în tâmpla dreaptă. Văzu numai obrajii îmbujoraţi, care
îi părură semn de sănătate.
— Fetiţa mea, ce frumoasă eşti! Astă-seară sunt sigură că
ai să mănânci cu poftă... Avem nişte sarmale aşa de bune,
aşa de bune...
Sub sărutarea mamei, fata se simţi mai liniştită. Era
acasă. Nu i se cunoscuse pe chip ravagiile „catastrofei”. Poate
că lucrurile nu vor lua o întorsătură atât de gravă.

După ce se despărţise de Silvia, Prinţul rămase câteva

clipe locului. O urmări în fuga ei deznădăjduită, cu ochi reci,
de estet. Înregistra linia fină a piciorului, pasul iute,
mlădierea trupului şi – parcă – un uşor tremur al umerilor.
Toate acestea nu-l preocupau. Un singur gând avea atunci:
„Fata a înţeles totul”, Deci doamna Frunzetti l-a făcut ridicol
în faţa ei şi-a celorlalţi.
Da, silvicultorul avea dreptate când scanda, subliniind
silabele cu arătătorul mâinii drepte: „E vul-ga-ră...”
Prinţul era contrariat. Nu însă prea mult, ci numai atât cât
l-ar fi contrariat o cămaşă rău călcată, un guler puţin şifonat.
Pentru el toate acestea alcătuiau un tot: hainele, cămăşile şi
stările sufleteşti. Toate trebuiau să fie netede, corecte,
impecabile. L-ar fi durut dacă popa Anton, preoteasa sau
Take Criveanu ar fi râs de cravata lui. Îl durea tot atât
bănuiala că, astăzi, aceiaşi oameni râd de gelozia doamnei
Frunzetti revărsată asupra Silviei Criveanu. „Iată-mă – îşi
spunea enervat, cu faţa crispată – eroul unui scandal
monden la Munteni. Nobila doamnă şi fata şefului de haltă...
Minunat titlu pentru un film de prost gust.”
Şi toate astea din cauza lipsei de bani. La Paris, în lumea
lui, un incident ca acesta ar fi fost imposibil... Vânzarea
acelui petic de pădure i se părea acum o combinaţie
meschină. Cu sau fără cele câteva mii de lei, starea lui era
aceeaşi. Ca să evadeze din Munteni, i-ar trebui bani mulţi, şi
el nu-i va avea niciodată. Ε osândit să-şi încheie viaţa în
mediul acesta.
Îi veni iarăşi în minte scena din pădure. Îşi da seama că se
află într-o situaţie absurdă şi ridicolă. Trebuia să găsească o
„ieşire onorabilă”. Trebuie „să se reabiliteze”. După aceea –
afară cu toţi invitaţii! Vasile Gărdescu are dreptate: „Nu te
mai amesteca între oamenii ăştia, Prinţe! Lasă-i să fiarbă în
sosul lor...”

Când ajunse la conac, înnoptase. Geamurile bibliotecii

erau luminate. Baba Floarea nu aprindea niciodată lampa,
înainte de a porunci Prinţul. În privinţa aceasta, zgârcenia
bătrânei servitoare se potrivea de minune cu zgârcenia
stăpânului. Dacă acum lampa era aprinsă, asta însemna că
se află acolo un musafir. Unul sau mai mulţi! „Admirabil!” îşi
spuse Jean-Andrei, cu amară ironie. „Am ajuns să nu mai fiu
stăpân nici la mine în casă... Plec să-mi fac plimbarea şi mă
trezesc cu oameni nepoftiţi... Să văd cine e. Voi fi aspru,
chiar brutal... Trebuie să se ştie că la mine nu intră nimeni,
fără să fie invitat... Să sfârşesc o dată cu amiciţiile acestea,
care nu ştii unde se încheie!”
Prinţul urcă cele câteva trepte furios, cu paşi apăsaţi.
Deschise uşa brusc. În mijlocul odăii sta, înaltă şi maies-
tuoasă, doamna Frunzetti, într-o rochie neagră şi cu un
surâs discret, ca o statuie a „distincţiei”:
— Nu te aşteptai, nu-i aşa?
 Prinţul nu izbuti să fie brutal şi nici măcar aspru, cum se
hotărâse. Împotriva voinţei lui, anii de educaţie, de politeţe
făcută, îl covârşiră. Surâse fals, ca totdeauna:
— Nu, scumpă prietenă... Ε o mare plăcere...
De ce spusese „o mare plăcere”? Era furios pe sine. Dar
această a doua personalitate a lui, compusă în fiecare zi în
faţa oglinzii, purtată prin saloane, trecută prin budoare, era
mai puternică decât omul natural, decât Jean-Andrei. Ar fi
vrut să reacţioneze ca un om cu toate instinctele şi
izbucnirile firii omeneşti, dar nu mai găsea în sine puterea
necesară. Nu găsea decât pe acelaşi Prinţ, cu mişcările lui
stăpânite, cu surâsul convenţional:
— Îţi mulţumesc că ai venit...
Doamna Frunzetti însă nu venise pentru un schimb de
amabilităţi. După ce provocase fără voie scena din casa popii,
îşi dăduse seama că – dacă nu ceilalţi – în orice caz Prinţul a
înţeles tot şi deci trebuie să fie mânios pe ea. De ceilalţi nu-i
păsa. Cu firea femeii care, când îşi urmăreşte o ţintă, trece
peste orice, n-o interesa defel dacă a fost sau nu ridicolă, ce
va spune preoteasa sau altcineva... Nu voia însă să-l
„indispună” pe Prinţ. Se dojenise singură, fiindcă nu-şi
stăpânise nervii. Prinţul trebuie „menajat”, trebuie „cultivat”,
în vederea planurilor de viitor. De aceea, doamna Frunzetti
poruncise să se pună caii la trăsură şi venise la Jean-Andrei
pe neaşteptate.
— Ε o reală plăcere... repetă Prinţul.
— Nu, Prinţe... femeia îşi lăsă capul pe o parte, zâmbind şi
uitându-se galeş la Jean-Andrei. Ştiu bine că nu-ţi fac, cel
puţin astăzi, nici o plăcere. Suntem prieteni. Suntem din
aceeaşi lume şi ne înţelegem perfect. Dumneata eşti amabil,
dar eu n-am venit să culeg amabilităţi care în clipa asta nu
sunt sincere... Nu te superi, nu?
De la mânia stăpânită, Prinţul trecu deodată la îngrijorare
faţă de întorsătura pe care o lua convorbirea. Ca să se
reculeagă şi în nădejdea că pe acest teren lunecos va găsi
totuşi un punct de sprijin, căută să câştige timp: îşi scoase
blana şi şoşonii pe îndelete, pofti pe doamna Frunzetti să ia
loc; o întrebă dacă vrea un ceai sau...
— Mulţumesc, Prinţe, nimic...
Se aşeză într-un fotoliu cu ochii în tavan. Degetele lungi şi
subţiri se plimbau încet pe pielea veche a jilţului. Prinţul o
urmărea cu o privire de estet nemulţumit. I se părea ciudat
că nu mai găseşte nimic „distins” în femeia aceasta.
Marioara, când venea de la oraş, lua o poză mult mai
modestă, mai cochetă, mai feminină. De ce o fi lăsat doamna
Frunzetti capul pe spate, de ce o fi privind în tavan? Ε o
atitudine de teatru – de teatru mediocru. Desigur, îşi
pregăteşte mica scenă. Neliniştea Prinţului sporea clipă cu
clipă. Ce vrea de la el? De ce nu-i cruţă liniştea? Astă-seară
ar fi dorit să fie singur, să mănânce singur, să-şi ia doctoriile
singur, să bea singur, să fumeze singur. Odată cu neliniştea,
creştea şi ura. Dar toate acestea rămâneau în străfundul
sufletului său. Compunându-şi surâsul de circumstanţă,
rosti amabil:
— Scumpă prietenă, je suis tout oreilles...37
— Prinţe, ştiu că eşti supărat pe mine. Ştiu şi de ce eşti
supărat. Nu-mi cere preciziuni, care ar fi dureroase pentru
mine. Nu trebuia să fac ceea ce am făcut. Recunosc... Am
venit să-ţi spun un singur lucru: nu puteam face altfel. Şi
după o scurtă pauză, adăugă cu glas scăzut: Nu m-am putut
stăpâni…
— Scumpă prietenă...
Dar doamna Frunzetti se ridică brusc;
— Nu, Prinţe. Asta e tot ce am avut să-ţi spun. Mi-a fost
greu, crede-mă, dar îţi datoram însă această explicaţie. Astă-
seară să nu mai vorbim nimic. Vrei să-mi dai blana?
Se îmbrăcă repede, tăcută, cu ochii în jos, cu gesturi bine
studiate. Întinse mâna; Jean-Andrei i-o sărută fără nici un
cuvânt. Trăsura o aştepta la scară.

37 Sunt numai urechi (fr.).

 Când rămase singur, Jean-Andrei se uită nedumerit în
Jur. „Ce înseamnă toate astea? Doamna Amalia Frunzetti
vrea să se mărite. De ce tocmai cu mine? Fata Crivenilor a
simţit lucrul acesta şi nu vrea să fie rivala doamnei Frunzetti.
Ce vină am eu?”
Furia îndelung stăpânită se dezlănţui năvalnic, surpând
deodată ţinuta lui rigidă, vorbirea căutată şi preţioasă,
gesturile calculate. Se plimba cu paşi mari prin casă şi, în
monologul lui interior, utiliza un vocabular care i-ar fi
aruncat în cea mai neagră decepţie pe cei ce îl cunoşteau.
Doamna Frunzetti era „o babă nebună”, iar Silvia Criveanu „o
fetişcană romanţioasă ca o midinetă”. „Αmândouă se bat pe
mine ca pe un donjuan de subprefectură, şi galeria se amuză
– bineînţeles, pe socoteala mea... Admirabil, ce să spun! Iar
după aceea doamna Frunzetti vine să se scuze: «Nu trebuia
să fac ceea ce am făcut, dar nu m-am putut stăpâni!» Adică:
«Te iubesc la nebunie, mor după dumneata!» Trebuia s-o dau
afară-n brânci!” Şi Jean-Andrei simţea o nevoie aproape fizică
să lovească, să bată, cum băteau odinioară, în dezlănţuirile
lor de mânie, Muntenii cei vechi, care acum îl priveau cu ochi
morţi din cadrele de pe pereţi.
Baba Floarea punea masa, privindu-l pieziş cu o tainică
mulţumire. L-a necăjit „boieroaica”. Foarte bine! Bătrâna
servitoare avea o veche duşmănie împotriva doamnei Frun-
zetti, în care vedea o eventuală stăpână a conacului, unda
acum stăpânea ea singură.
— Repede! porunci Jean-Andrei.
Baba Floarea porni într-un buiestru mărunt, de cal bătrân
şi ostenit.
În timpul mesei, Prinţul uită să-şi ia doctoriile, ceea ce nu i
se întâmplase niciodată. Abia gustă din mâncări, dar bău
mai mult ca de obicei. Trebuia să găsească o răzbunare
pentru tot ce i se întâmplase. Odată cu umilitoarea scenă de
gelozie, în care jucase penibilul rol de erou, îşi aminti de
vânzarea pădurii, ca de o ticăloasă înşelătorie, „îşi
imaginează că pot să-şi bată joc de mine? Ei bine, nu!
Trebuie să-i plesnesc peste bot, ca să înţeleagă că eu sunt
Prinţul! Am să găsesc, am să inventez ceva...”
Faţa crispată avea o expresie de cumplită înverşunare.
Deodată însă îi sclipi în ochi un licăr de diabolică satisfacţie,
iar colţurile gurii i se arcuiră într-un rânjet feroce. „Minunat,
minunat”, murmură printre dinţii încleştaţi.
În clipa aceea se linişti. Găsise răzbunarea pe care o căuta.
Trecu în bibliotecă şi se aşeză la birou. Ceru sticla de coniac
şi cupa. Apoi începu să scrie câteva scrisori scurte, în fraze
căutate, cu frumoasa lui slovă de om care nu şi-a ostenit
scrisul şi care chiar într-un bilet de câteva rânduri vrea să se
arate, ca în toate celelalte acte ale vieţii sale, îngrijit, corect,
impecabil. Când sfârşi, bătu din palme. Baba Floarea veni în
jalnicul ei buiestru:
— Cheamă şi argatul... Am să vă dau porunci pentru
mâine!
Argatul nu era deprins să fie chemat la ceas târziu. Se ivi
puţin beat, puţin adormit.
Dar Prinţul nu vedea nimic, în afară de marea lui răz-
bunare. Privirea lui redevenise rece, autoritară. Vocea mo-
notonă, dar aspră.
— Mâine seară, primim... Meniul îl voi porunci mâine
dimineaţă. Vom avea lume multă. Luând scrisorile de pe
birou, se întoarse către argat: Dis-de-dimineaţă pui caii la
cupeu şi duci scrisoarea asta domnului Criveanu, la haltă;
asta, popii Anton, acasă sau la cooperativă; asta, domnului
Gărdescu, la ocolul silvic; asta doamnei Amalia Frunzetti, la
conac. Îndată după aceea pleci la oraş şi aduci pe doamna
Marioara. Îi spui că o rog să. vină chiar dacă e bolnavă, chiar
dacă are alte ocupaţii... Să lase orice şi să vină. Ai înţeles?
— Am înţeles! gâjâi argatul şi plecă morocănos.
Baba Floarea rămase locului. I se părea că nu înţelesese
bine. Cucoana Marioara la masă cu popa, cu preoteasa, cu
toţi ceilalţi? Ce l-o fi apucat, Doamne?
— Ce este, bătrâno? o întrebă Prinţul, aprinzându-şi o
ţigară.
 — Adică... să pui tacâm şi pentru cucoana Marioara?
mormăi baba Floarea, foindu-se stânjenită.
— Da, şi pentru cucoana Marioara! Te miri? Ha-ha-ha!
Râsul Prinţului sună sinistru în conacul vechi şi dără-
pănat.
Bătrâna ieşi speriată, făcându-şi semnul crucii.

A doua zi, poruncile fuseseră împlinite întocmai. Argatul

bătrân şi anchilozat, cu mişcări de veche jucărie dez-
articulată, înhămase caii la cupeu şi dusese scrisorile de
poftire, aşa cum poruncise boierul. După aceea pornise la
oraş ca să aducă pe „doamna Marioara”. Baba Floarea se
sculase cu noaptea în cap” deşi n-avea nici o treabă:
stăpânul o vestise de cu seara că va rândui el singur masa.
Baba Floarea frământa înde sine aceeaşi întrebare: „Ce l-o fi
apucat, Doamne?” În capul bătrânei, existau câteva noţiuni,
foarte puţine, dar foarte precise, despre raporturile dintre
oameni: boierul era deasupra tuturor semenilor săi; pe urmă,
veneau musafirii şi, la rândul ultim, slugile. Marioara nu
intra în nici una din aceste categorii. Când venea Marioara la
Munteni, baba Floarea îşi spunea: „Boierul e cu Marioara”.
Ca şi când şi-ar fi spus: boierul se spală, boierul mănâncă,
boierul fumează... Acum, deodată, Marioara intra în rândul
musafirilor. Ce urmăreşte boierul cu asta? Nu cumva
Marioara va rămâne la Munteni şi va ajunge „stăpână”?
Prinţul pregătise masa stăpânit de aceeaşi înrăită bucurie.
Îşi savura de pe acum răzbunarea şi umilinţa pe care le va
impune celor ce avuseseră cutezanţa să se socotească egali
cu el. Le va arăta că în faţa lui ei stau pe aceeaşi treaptă cu
Marioara. Dacă au uitat o clipă că el e Prinţul, îşi vor aminti
îndată. Farsa pe care o pusese la cale lua în imaginaţia lui
proporţiile unei lupte la capătul căreia trebuia să-l aştepte
biruinţa. După atâţia ani de toropeală, se simţea iarăşi în
plină încordare, ca odinioară, la Paris, când în toiul unei
partide grele, la masa verde, pregătea lovitura menită să-l
spulbere pe adversar. Aceeaşi înfrigurare bine tăinuită îl
stăpânea şi acum. Îşi luase iarăşi ţinuta de „mare senior”,
reintrase în carapacea lui de „distincţie”, dar era nerăbdător.
Ar fi vrut să vină mai repede ceasul mesei de seară, când ştia
ca – după jignirile de până acum – va avea în sfârşit
voluptatea răzbunării.

Cupeul sosi pe-nserat. Marioara coborî, grăsuţă, înfofolită

în şaluri şi pleduri, zâmbind blajin ca totdeauna, dar puţin
îngrijorată. Prinţul o chemase mai degrabă decât se aştepta.
„S-o fi întâmplat ceva!” Gândul acesta o urmărise tot drumul.
După atâţia ani petrecuţi în tumultul vieţii de varieteu,
Marioara avea oroare de neprevăzut. Îi plăcea existenţa ei
monotonă, cu întâlniri precise, totdeauna cu aceiaşi oameni,
fără nici o complicaţie. După ce o primi cu întregul lui aparat
de zâmbete şi formule, Prinţul îi spuse că, invitând câţiva
vecini, a poftit-o şi pe ea, pentru ca masa să fie mai veselă.
Marioara se nelinişti şi mai tare:
— Vin şi cucoane?
— Dar bineînţeles, scumpă prietenă...
Neliniştea Marioarei deveni spaimă. Avea conştiinţa precisă
a locului pe care-l ocupa în orânduirea socială. Ştia deci că
ea nu poate să stea la masă decât cu bărbaţi. Îşi dădu
seama, brusc, că niciodată în viaţa ei n-a luat parte la o
masă la care erau invitate „femei”. De mult, la varieteu,
mâncase şi petrecuse cu bărbaţi şi cu „fete”. Dar acelea erau
„fete”, camaradele ei, nu „femei”. În sufletul ei, dispreţuia şi
invidia „femeile”, adică nevestele. Dar, în lume, ştia că nu
poate râvni să stea alături de ele. Deodată, Prinţul răsturna
aceste reguli consacrate... Oare n-o fi înnebunit?
 Jean-Andrei verifica în spaima Marioarei proporţiile
răzbunării lui şi i se păreau „grandioase”. Când Marioara îşi
formulă gândul în fraze întretăiate – „N-aş vrea să supăr pe
cineva... mai bine stau în dormitor şi aştept până pleacă
musafirii... să n-avem vreo neplăcere...” – Prinţul răspunse
grav:
— Scumpă prietenă, n-ai nici o grijă! Apoi, jumătate în
glumă, jumătate în serios: Ştii doar că eu sunt Prinţul!
Marioara îl privi ţintă. Pentru întâia oară îl auzea pe Jean-
Andrei rostind această frază.
— Ha-ha-ha... şi râsul său sună ca un semnal de alarmă:
— Prinţe. te rog să crezi... eu pot să stau foarte bine în
dormitor... N-o să mă simtă nimeni... Te aştept acolo...
— Nu, nu, nu... scandă Prinţul autoritar. Un singur lucru
te rog, scumpă prietenă: trebuie să te prezint invitaţilor mei
şi... vezi... eu nu-ţi cunosc numele întreg... Ε absolut
necesar... O simplă formă, nu-i aşa?
— Marioara Marinescu, răspunse femeia emoţionată, în
clipa aceea se gândi că de atâţia ani era Marioara pur şi
simplu sau cel mult cucoana Marioara. Din şcoala primară,
când se striga catalogul, nimeni nu-i mai spusese Marioara
Marinescu. Văzu ca prin ceaţă clasa, tabla neagră... ea şedea
în banca a treia... Avea un profesor bătrân, chel şi cu o
bărbuţă de ţap... Îi chema „domnu Ivancea”. Niciodată nu-şi
mai amintise de lucrurile acestea. I se părea că le uitase. Şi
acum, deodată, când a spus „Marioara Marinescu”, i-au
răsărit toate în faţa ochilor: domnu Ivancea cu bărbuţa lui,
catedra, catalogul, tabla, clasa, totul.
Dar panica puse iarăşi stăpânire pe fiinţa ei. Ce urmăreşte
Prinţul? A înnebunit? Îşi bate joc de ea?
Musafirii sosiră pe rând, la răstimpuri scurte. Popa Anton
şi preoteasa fură cei dintâi. Popa ştia din oraş cine e
Marioara. Îşi înăbuşi însă mirarea ca să nu prindă de veste
preoteasa şi să nu-l întrebe de unde o cunoaşte. Preoteasa
socoti că „doamna Marioara Marinescu” este vreo cunoştinţă
a Prinţului sau vreo moşiereasă mai de departe pe care n-
avusese prilejul s-o cunoască. Ca să-i spună ceva amabil, o
întrebă:
— Aveţi pământ pe aici, pe la noi?
— Poftiţi? răspunse Marioara, căutând cu ochi desperaţi
pe Prinţ, care interveni la timp:
— Nu... Doamna Marinescu este o bună şi veche prietenă a
mea.
Preoteasa n-avu timp să se mire, fiindcă tocmai atunci sosi
familia Criveanu. Şeful haltei ar fi râs cu poftă de farsa
Prinţului, dacă nu s-ar fi gândit la fiică-sa. „Oricum, nu face
ca fata să stea la masă cu...” Elena Criveanu nu înţelegea
nimic. Cine este această doamnă Marinescu? Se va căsători
Prinţul cu ea? Probabil. Altfel, de ce ar fi chemat-o la masă,
de ce „s-ar afişa cu ea în lume”? Dar pare o femeie comună...
Silvia se uita la Prinţ, la Marioara, la mamă-sa şi tăcea
preocupată.
Convorbirea se lega anevoie. Cineva spuse că s-a lăsat ger.
Altcineva regretă că n-a nins încă. Poate că va ninge zilele
acestea... Nu... Ε senin... Zăpada o să mai întârzie.
Prinţul, în picioare, se rezemase de spatele unui fotoliu.
Fuma şi se uita la invitaţi. Toţi erau stânjeniţi de prezenţa
Marioarei. I-ar fi fost foarte uşor să intervină, să povestească
ceva, să umple acel gol. Nu voia. Îşi trăia cu voluptate
răzbunarea, sau ceea ce credea el că este o răzbunare.
Când sosi Amalia Frunzetti, uimirea celor de faţă atinse
punctul culminant. Cum, a invitat şi pe doamna Frunzetti,
pe care n-o chema niciodată împreună cu ei? Dar atunci...
— Scumpă prietenă – o întâmpină Prinţul cu mai multe,
mult mai multe surâsuri decât de obicei – dă-mi voie să-ţi
prezint pe o excelentă amică a mea... da, o veche şi excelentă
amică... doamna Marioara Marinescu.
Amalia Frunzetti avu o clipă de ezitare. Din drumurile ce
făcea la oraş pentru nenumăratele ei negoţuri, ajunsese să
cunoască bine viaţa micului târg şi ştia cine e Marioara. De
la slugi aflase, de asemenea, de vizitele ei la Munteni, în
prima secundă înţelesese totul şi, uitându-se la Prinţ cu cel
mai „distins” surâs al ei, îşi spuse cu o mânie bine stăpânită:
„Canalia!” – dar acceptă situaţia în chipul cel mai firesc,
întorcându-se către Marioara cu o mişcare de bună prietenie:
— Sunt încântată, doamnă..
Prinţul stărui cu cruzime:
— Sunt sigur că vei aprecia alesele însuşiri ale doamnei
Marinescu, care, sub aparenţa aceasta modestă, are un fond
de mare nobleţe intelectuală şi sufletească.
Toţi urmăreau scena. Silvia Criveanu, deşi nu ştia nimic
despre Marioara, înţelese totuşi că Prinţul voia s-o umilească
pe doamna Frunzetti. Gândurile fetei se dezlegară repede:
dacă umileşte pe doamna Frunzetti, o face ca s-o răzbune pe
ea, pe Silvia. Şi asta înseamnă că persoana ei nu-i este deloc
indiferentă Prinţului!
Fata simţi o căldură plăcută în obraji şi ochii i se umeziră
de emoţie.
Vasile Gărdescu intră ca un vârtej, cerându-şi iertare
pentru întârziere. Când dădu cu ochii de Marioara, rămase
un moment descumpănit; apoi nu-şi putu stăpâni un – „ha” –
care ţâşni glumeţ din gâtlejul răguşit:
— Ce plăcere! Săru’ mâna, coană Marioaro!
Şi, ca omul care nu e sigur dacă n-a făcut o gafă, se grăbi
să atace un subiect neutru:
— Ε un ger, fraţilor! Bre, dar ce ger!
Era de prisos: în clipa aceea, chiar şi cei care nu o cu-
noşteau pe Marioara bănuiau despre ce e vorba şi începeau
să înţeleagă cine este, cine „trebuie să fie” doamna
Marinescu...
...„Dacă o cunoaşte şi silvicultorul!”

Masa începu într-o atmosferă grea. Popa Anton şi Take

Criveanu simţeau nevoia, faţă de soaţele respective, să pară
foarte gravi şi să schiţeze o dezaprobare mută, fără însă a-l
supăra pe Prinţ. Preoteasa era sincer indignată. Amalia
Frunzetti abia îşi stăpânea furia. Elena Criveanu, eliberată de
prejudecăţi din lecturile romanelor ei preferate, se gândea
numai la fiică-sa şi regreta că n-a lăsat-o acasă. Altminteri,
lucrul i se părea aproape normal. Silvia urmărea pe sub
genele lungi mişcările agitate ale doamnei Frunzetti şi simţea
o mare mulţumire. Vasile Gărdescu era încântat că Prinţul „i-
a jucat un renghi” doamnei Frunzetti. Hotărât, Prinţul ăsta
are lovituri „geniale”...
Jean-Andrei îşi gustase îndeajuns răzbunarea. După
această tăcere perfid calculată, era momentul să intervină ca
să împrăştie atmosfera apăsătoare:
— Nici nu vă închipuiţi câtă plăcere mi-aţi făcut că aţi
răspuns cu atâta amabilitate la invitaţia mea. Mă simt
nespus de bine în societatea domniilor-voastre. Nici chiar cel
mai tare om nu poate sta totdeauna singur. Domniile-voastre
faceţi... – cum să spun? – o adevărată operă de asistenţă
sufletească, atunci când vă lăsaţi rosturile şi acceptaţi să
veniţi la mine. Oamenii, nobilele mele doamne, nu trebuie
judecaţi după aparenţe. Cineva poate să pară foarte distins şi
să fie cât se poate de vulgar; după cum altul poate să treacă
drept un pasionat iubitor de singurătate, deşi în sufletul lui
simte nevoia unei calde tovărăşii, cel puţin din când în
când...
Toţi căutau în ceea ce spunea Prinţul o lămurire a ne-
aşteptatei apariţii a doamnei Marinescu. Dar în frazele lui
întortocheate fiecare găsea alt subînţeles.
După două ceasuri, masa bună, vinurile alese şi tiradele
lui Jean-Andrei îşi făcură ca de obicei efectul. Invitaţii nu mai
evitau privirea Marioarei. Începuseră să se deprindă cu
prezenţa ei. Elena Criveanu îi vorbi cea dintâi:
— Veniţi des la Munteni? Vreau să spun... cunoaşteţi bine
Muntenii noştri?
Marioara, care până atunci simţise ostilitatea celorlalţi,
tresări; se uită la Elena; îi plăcu faţa ei blândă şi răspunse:
— Da... Vin din când în când... Ε foarte frumos aici, la
dumneavoastră.
Take Criveanu, încurajat de faptul că nevastă-sa „a rupt
gheaţa”, spuse şi el:
Dar nu veniţi cu trenul... nu v-am văzut în haltă…
 — Nu, Prinţul e aşa de amabil, încât îmi trimite cupeul...
Doamna Frunzetti vedea cu deznădejde că Marioara începe
să fie acceptată în mica societate. Umilinţa ei sporea clipă cu
clipă. Voi să pună capăt convorbirii care se legase şi se
adresă lui Jean-Andrei:
— Prinţe, aş vrea să te întreb ceva... Dar ceva foarte
prozaic...
— Da, scumpă prietenă…
— Ştii că am uscat prunele cam în acelaşi timp cu dum-
neata. Ei bine, ale mele au început să se strice. Ale dumitale
rezistă?
— O, scumpă prietenă, eu mă ocup aşa de puţin de
lucrurile acestea... Cred că rezistă; am să controlez mâine...
— Doamnă – interveni Marioara – dacă nu rezistă, trebuie
să căutaţi pricina. Poate n-au fost bine uscate; atunci nu le
mai puteţi salva. Suntem în decembrie, e târziu... Dar poate
să fie altă cauză: poate că e umed locul unde le ţineţi; atunci
e uşor; n-aveţi decât să le schimbaţi...
Şi dezvoltă o întreagă teorie cu o competenţă surprin-
zătoare pentru cei de faţă.
— Aveţi moşie, doamnă? o întrebă Amalia Frunzetti.
— Nu! răspunse Marioara, care, fericită că are prilej de
vorbă, nu prinsese tonul ironic al întrebării. Am o mică
gospodărie şi îmi adun şi eu provizii pentru iarnă. De aceea
cunosc unele lucruri...
— Coană Amalio – zise popa Anton – doamna Marinescu
poate să aibă dreptate. Eu cunosc magazia dumitale: e cam
umedă. Anul trecut, când am cumpărat prune de la
dumneata pentru cooperativă, ţi-am spus să ai grijă de
magazie...
Preoteasa se socoti datoare să spună şi ea ceva ca să n-o
creadă lumea „moacă şi adormită”:
— Da... şi mie mi s-a întâmplat cu nişte zarzavat de
iarnă... Acuma ştiţi cu toţii ce greu e cu zarzavatul aici, la
munte: îl aduci de la oraş, îl îngrijeşti şi nu-ţi convine să te
trezeşti iarna cu el stricat! Eu am păţit-o, deşi îl pusesem în
nisip...
 — Desigur că aţi adus nisipul târziu, în toamnă, şi era
umed! îşi dădu cu părerea Marioara.
— Exact! zise cu admiraţie preoteasa. Chiar aşa a fost. M-
am luat cu una, cu alta şi am uitat de nisip. Când l-am adus,
era cam târziu... Începuseră ploile... Aţi ghicit, madam
Marinescu!
Convorbirea lunecă asupra altor subiecte de acelaşi fel.
Marioara dovedi o competenţă pe care toţi o apreciară. Cei
mai miraţi erau bărbaţii: niciodată nu-şi închipuiseră că
fosta dansatoare e atât de pricepută într-ale gospodăriei!
Baba Floarea turnă coniac în cupe. Totul devenise acum
normal în vechea sufragerie a conacului. Numai doamna
Frunzetti se întreba dacă, după ce-şi băuse cafeaua, să mai
stea sau să plece... Furioasă, ar fi vrut să-l înfrunte pe Prinţ,
dar se temea. Pe de altă parte o retragere precipitată i se
părea ruşinoasă. Cu instinctul ei de femeie îşi dădea seama
că Silvia Criveanu a înţeles răzbunarea Prinţului şi o gustă
din plin. Peste micile detalii ale discuţiei, femeia în vârstă şi
fata în pragul vieţii şedeau faţă în faţă, clocotind de ură.
Amândouă ştiau că această masă regizată de Prinţ ca un
spectacol le este destinată lor. Doamnei Frunzetti ca s-o
jignească; Silviei, ca să-i dea o satisfacţie.
Prinţul îşi îndemnă invitaţii să-şi facă partida de pocher,
ca de obicei. Vasile Gărdescu se aşeză la pian.
La masa din sufragerie, rămase numai Prinţul între
Marioara, doamna Frunzetti şi Silvia Criveanu.
Baba Floarea servi şampania.
Jean-Andrei era fericit. Le arătase tuturor că „el e Prinţul”
şi că nimeni nu poate să-l înfrunte. Ridicolul întâmplărilor
din urmă nu-l va acoperi pe el, ci pe doamna Frunzetti, care
a trebuit să stea la masă cu Marioara.
Cu Marioara!
Prinţul ar fi avut poftă să izbucnească în râsul lui plin,
răsunător: „Ha, ha, ha!”
Deprins să-şi stăpânească bucuriile, cum îşi stăpânea
amărăciunile, nu râse, însă. Farsa trebuia dusă până la ca-
păt. Cu tonul cel mai solemn ridică paharul:
 — Scumpele mele prietene, care aţi binevoit să aduceţi
graţia domniilor-voastre în această casă veche, unde lo-
cuieşte un om singur, cu desăvârşire singur, îngăduiţi-mi să
închin pentru domniile-voastre...
Înainte de a bea, Prinţul privi pe rând pe Marioara, pe
doamna Frunzetti şi pe Silvia Criveanu. În aceeaşi clipă,
instinctiv, Marioara şi doamna Frunzetti, urmărind privirea
Prinţului, se uitară ţintă la fată. Silvia puse ochii în pământ.

Când plecară musafirii, Prinţul îi însoţi cu tot bagajul de

fraze, gesturi şi zâmbete. Întorcându-se în sufragerie, o văzu
pe Marioara, care îl privea cu teamă: nu ştia dacă a trecut cu
bine acest examen. Pândea în privirea lui Jean-Andrei un
semn. Dar ochii lui de culoarea oţelului erau reci, nepăsători.
— Prinţe, îmi dai voie să mă retrag? Ε târziu...
Jean-Andrei răspunse aproape absent:
— Scumpă prietenă, dormitorul te aşteaptă...
Femeia ieşi fără zgomot.
Prinţul se uită în jur. Pe masă erau pahare goale, sticle pe
jumătate consumate, o furculiţă aruncată ici, un cuţit
dincolo, scrumiere pline de resturi de ţigări... Bătu din
palme. Tăcută ca totdeauna, Baba Floarea veni şi curăţă
masa.
Prin pâcla de fum de tutun, Jean-Andrei îl descoperi pe
Vasile Gărdescu, dormind cu coatele pe pian şi cu capul în
pumni. Baba Floarea îl străpunse cu o privire ucigaşă şi,
făcându-se că greşeşte, răsturnă un scaun. Trezit de zgomot,
Gărdescu se ridică brusc. Clapele pianului, atinse în treacăt,
sunară prelung.
Silvicultorul se uită buimac în jur. Înţelese că şi de data
aceasta a rămas cel din urmă. Se întinse alene, căscă
prelung şi se întoarse către Prinţ. Erau iarăşi numai ei. Doi
oameni faţă în faţă. Prinţul lucid – cu acea perfectă luciditate
care îl urmărea în fiecare clipă, ca un blestem, ca o osândă;
silvicultorul, ameţit de şampanie. Cu zâmbetul încremenit pe
faţă, Jean-Andrei îl privea aţintit: ce îi va mai spune acum,
după „marea lui răzbunare”, beţivanul ăsta?
— Încă un pahar, domnule Gărdescu…
Silvicultorul îl deşertă dintr-o dată. Ca dintr-un trecut
depărtat îşi aminti de Criveanu, de Amalia Frunzetti, de
Marioara, de toată farsa din seara aceea. A, Prinţul ăsta e un
ticălos... Şi simţi nevoia să i-o spună în faţă, brutal. Gânduri
vechi şi nu tocmai lămurite începură să i se dezlege în minte
şi revolta lui de om de treabă ţâşni ca un strigăt de
protestare:
— Nu eşti uman, Prinţe... Ţi-o spun eu! Nu eşti uman...
Vasile Gărdescu ştie ce spune! Are păcatele lui, şi-a prăpădit
viaţa în nopţi de chef, s-a ratat, dar e cinstit şi e sincer,
Prinţe! Vasile Gărdescu nu minte...
Paharul i se ivi în faţă, iarăşi plin. Îl goli iarăşi. Acum abia
îl mai zărea pe Jean-Andrei, undeva, foarte departe, într-o
învăluire de neguri. Trăsăturile feţei nu i le mai desluşea. Din
toată făptura lui, îi vedea numai zâmbetul îngheţat şi mâna
care turna.
— Nu eşti uman, Prinţe! tună iarăşi glasul de bas profund
al silvicultorului. O să-mi răspunzi că eşti prinţ. Ei şi? Cine
îţi dă dreptul să-ţi baţi joc de oameni? Ştiu, îţi închipui că
sunt supuşii domniei-tale şi că poţi să faci cu ei ce pofteşti...
Te înşeli... Ehe, viaţa e mult mai complicată decât crezi
dumneata! Sau poate mult mai simplă şi o complici singur,
iar după aceea te încurci în propriile dumitale complicaţii!
— Îmi permit să-ţi atrag atenţia că eşti cam confuz, îl
întrerupse Prinţul cu ton tăios.
— Se poate... Şampania e o băutură perfidă. Vrei să trecem
la coniac? Atunci voi fi mult mai clar, dar nu ştiu dacă asta
îţi va face plăcere... şi îşi trecu palma peste fruntea înaltă şi
pleşuvă, ştergând parcă ceaţa care îi împăienjenea creierul.
— Sunt gata să ascult lucrurile cele mai dezagreabile, zise
Jean-Andrei, schimbând cupele şi turnând coniac.
Gărdescu luă o înghiţitură şi îşi aprinse o ţigară:
— Spune-mi, Prinţe, ce a fost farsa de astă-seară? Ai vrut
s-o umileşti pe doamna Frunzetti, să-i plăteşti poliţa pentru
izbucnirea aceea împotriva Silviei Criveanu. Bine, am înţeles!
Dar nu te-ai gândit ce situaţii imposibile creezi? Ce vină are
biata Marioara, fată bună, ca s-o utilizezi ca unealtă a
răzbunării dumitale? Iar la fetiţa Crivenilor, un suflet
nevinovat, nu te-ai gândit nici o clipă? Se uita la dumneata
ca la un idol, Prinţe... Îţi dai seama ce tulburare şi ce visuri
ai stârnit în sufletul şi în mintea ei? Şi toate astea – pentru
ce? Ca să-ţi răzbuni orgoliul rănit... Nu eşti uman, Prinţe!
Auzi? Nu eşti uman... Poţi să te superi, dar sunt dator să ţi-o
spun.
— Dator faţă de cine? întrebă Jean-Andrei, ridicând capul
cu trufie.
— Ei, vezi? răspunse Gărdescu cu o sclipire de zâmbet în
ochii obosiţi, împungând cu arătătorul către tavan. Asta e
problema! „Dator faţă de cine?” Cu alte cuvinte: ce te
amesteci în treburile mele? Mă amestec, Prinţe, fiindcă nu-mi
dă pace conştiinţa...
— Ha-ha! exclama Jean-Andrei. Te superi dacă am să-ţi
spun că eşti puţin ridicol?
Gărdescu clătină din cap:
— Nu mă supăr. Dar întreruperea dumitale mă sileşte să-ţi
spun tot, fără menajamente. M-am gândit adesea la
dumneata, la viaţa dumitale. Nu eşti uman, Prinţe!
— Te repeţi cu o încăpăţânare de papagal, cum am citit în
nu mai ştiu ce carte! zise Jean-Andrei stingând enervat ţigara
în scrumieră. Pentru ce nu sunt „uman”, cum spui
dumneata?
Silvicultorul ridică din umeri:
— Nu ştiu! M-am întrebat şi eu adesea în sihăstria mea...
Acuma cred că am început să înţeleg, iar astă-seară... Tăcu o
clipă şi, ridicând ochii către Jean-Andrei, adaugă: Astă-seară
cred că ţi-am aflat taina...
— Taina mea? exclamă Prinţul, cu ton de batjocură. Aş fi
curios s-o cunosc şi eu. Fii generos şi împărtăşeşte-mi-o, te
rog... Şi împreunându-şi palmele, schiţă cu prefăcută
umilinţă gestul pe care i-l impunea în copilărie guvernanta,
când îl învăţa să spună: „bitte schön!”38
— Cu atât mai rău, dacă râzi, zise Gărdescu, dând din cap
cu compătimire. Asta înseamnă că nu vezi nimic din ceea ce
se petrece în jurul dumitale! Ai ieşit din lume, te-ai izolat de
oameni...
— Nu mă interesează oamenii!
— Dar trăieşti între ei...
— O, domnule Gărdescu, mă pot dispensa foarte uşor de
prezenţa lor! răspunse Jean-Andrei, cu un zâmbet de
superioritate.
— Atunci pentru ce îi chemi la masă?
— Ca să mă amuz...
— Te înşeli. Îi chemi, pentru că ai nevoie de ei. Ţi-ar trebui
alţii, dar în lipsa tor te mulţumeşti şi cu aceştia. Vasăzică
izolarea dumitale e numai o iluzie. Şi împungând cu degetul
către tavan, cum îşi sublinia totdeauna sentinţele, Gărdescu
rosti grav: Nimeni nu poate trăi singur. Nimeni... nici chiar
dumneata... Chemi oamenii, stai la masă cu ei, dar nu poţi
să ţi-i apropii. Ε ceva care te reţine, care te împiedică...
Aplecat asupra mesei, Jean-Andrei îl asculta cu o cu-
riozitate de care se mira singur. Îşi repeta în sinea lui:
„Aiureli de beţiv... filozofie de cârciumă rurală...” şi căuta să
acopere cu toate invectivele nerostite ecoul cuvintelor lui
Gărdescu, dar, fără voie, îl asculta mai departe, atent,
încordat, căutând să nu-i scape nimic. Iar când văzu că sil-
vicultorul bea prea mult şi limba începe să i se împleticească,
nu îi mai turnă, ca să-l ţină în această stare de semitrezie, în
care Gărdescu putea totuşi să vorbească.
— Spune, prietene! îl stârnea în dorinţa să-i afle gândurile
ascunse. Pentru ce nu sunt uman?
— Pentru că te împiedecă ăştia! strigă silvicultorul,
arătând cu un gest larg portretele Muntenilor de odinioară,
înşirate pe pereţi.

38 Te rog frumos (germ.).

 Jean-Andrei tresări ca sub o lovitură de bici. Erau stră-
moşii lui şi nu îngăduia nimănui să se atingă de ei. Dar îşi
stăpâni mânia ca să nu tulbure cele din urmă licăriri de
luciditate ale celui din faţa lui. Ca un om de ştiinţă care
priveşte ultimele zvârcoliri ale unui cobai injectat cu un ser
experimental, sperând să aibă revelaţia unui adevăr îndelung
căutat, Jean-Andrei asculta, studia, înregistra fiecare cuvânt,
fiecare gest al lui Gărdescu, îndemnându-l cu prefăcută
prietenie:
— Continuă, te rog. Îmi spui lucruri atât de interesante...
— Te împiedecă ăştia! repetă silvicultorul cu ochii holbaţi,
striaţi de vinişoare sângerii. Sufletele lor s-au cuibărit în
dumneata. Ca şi ei, ai vrea să baţi cu vergi pe cei ce te
ofensează. Dar vergile nu mai merg în vremea noastră, cel
puţin pentru doamna Amalia Frunzetti... Şi pentru că n-ai
putut s-o întinzi la scară, să pui argaţii să-i ridice poalele-n
cap şi s-o biciuiască, ai recurs la o răzbunare meschină şi
ridicolă...
Gărdescu aruncă o privire piezişe către cupa deşartă,
Jean-Andrei îi turnă, dar cu măsură.
— Trăieşti cu morţii şi între morţi, Prinţe! urmă sil-
vicultorul. Servitoarea dumitale e o stafie, argatul un strigoi,
iar câinele de pază, dacă se mai mişcă încă, e numai în
virtutea inerţiei...
— Dar nu eşti deloc amabil cu bietele mele slugi şi cu
bietul meu câine, zâmbi Jean-Andrei. Îţi mărturisesc chiar că
nu te credeam atât de crud...
— Când vii între noi – continuă Gărdescu, ca şi când nu l-
ar fi auzit – aduci o undă de aer închis, stătut, de parcă ai
veni dintr-un cavou... Nu simţi că toţi îngheaţă când te văd?
Ai ieşit din rostul vieţii, Prinţe!
— Dar domnia-ta ce rost ai în viaţă? îl întrebă brutal Jean-
Andrei, nemaiputând să-şi stăpânească mânia.
— Recunosc că nu fac nici eu mare lucru, răspunse
Gărdescu. dând din mână cu silă. Dar când viu între oameni,
aduc o glumă, un cântec, o undă de veselie. Am câţiva
prieteni...
 — N-am nevoie de prietenia nimănui! îl întrerupse Jean-
Andrei.
— Ştii ce înseamnă prietenia? îl întrebă silvicultorul. Ehe,
Prinţe, e poate lucrul cel mai de seamă în lumea asta... Unui
prieten îi mărturiseşti tot ce ai pe suflet, durerile mari,
necazurile mărunte, că te-a înşelat o femeie, că te supără
guta sau reumatismul... Îţi descarci inima şi ai... cum să-ţi
spun?... ai conştiinţa că nu eşti singur în viitoarea vieţii.
Înţelegi? Nu eşti singur... Ε cineva lângă dumneata, cineva
care te susţine şi pe care poţi să-l susţii într-un ceas greu...
— Dar cred că noi doi suntem prieteni, zise Jean-Andrei.
Aprinzându-şi o ţigară, Gărdescu clătină din cap:
— Nu! Dacă ţi-aş spune necazurile, gândurile sau dorinţele
mele, ai râde, Prinţe! Nu protesta, fiindcă aşa este. Dumneata
eşti deprins să iei ceea ce îţi oferă viaţa, dar să nu-i dai
nimic. Asta nu se poate! Viaţa e ca o amantă: ţi se dă, însă îţi
cere să i te dai. Dumneata ai vrut s-o cumperi cu bani,
fiindcă nu puteai s-o cucereşti cu sufletul. Cred că nici când
erai bogat nu ai trăit cu adevărat... Ţi-ai plătit câteva
plăceri...
— Foarte multe! exclamă Jean-Andrei.
— Se poate. Dar viaţa, viaţa adevărată, nu se reduce la
atât. Iar de când te-ai ruinat, ce ţi-a rămas? Mesele cu popa,
cu preoteasa, cu doamna Frunzetti...
— Şi prietenia domniei-tale, adaugă Prinţul.
— Care prietenie? îl întrebă Gărdescu, privindu-l cu ochi
tulburi. Uite... stăm faţă-n faţă, nu ne desparte decât masa,
dar suntem aşa de departe... Între noi parcă ar fi un hău şi
parcă ar bătea un vânt îngheţat... Câteodată mă gândesc la
dumneata şi mi-e milă.
— Milă? zvâcni Jean-Andrei.
Gărdescu vorbi mai departe, dar acum vorbea moale,
împăciuitor, cu compătimire:
— Da, milă... Eşti înfricoşător de singur... Şi mă mai
gândesc aşa, că în ziua când vei muri, nimeni n-are să
spună: săracul de el! Asta cred eu că este cea mai tristă
viaţă: viaţa pe-care n-o plânge nimeni. Moartea e cumplită.
Dar mai ai o mângâiere că tu te duci, însă îţi rămâne
amintirea. O să se adune iar prietenii la un pahar de vin şi o
să spună: măi, v-aduceţi aminte de Vasile Gărdescu? Era
aşa... era pe dincolo... Dar de dumneata, cine o să-şi aducă
aminte cu duioşie? Nimeni, Prinţe, nimeni...
— Nici nu mă interesează!
— Să nu spui asta... Oricât de deştept şi de puternic ai fi,
tot ai nevoie de cineva... de un om, de un dobitoc
necuvântător chiar! Iacă, eu plec de-aici şi calul mă poartă,
aşa cum sunt, beat, până acasă, fiindcă suntem prieteni...
Acolo mă aşteaptă câinii şi motanul Mitică... Alţii s-au
însurat, au copii, sunt mai fericiţi. Eu mă mulţumesc cu
câteva animale. Se cheamă că tot nu sunt singur... Pe când
dumneata? O să vină o zi când o să-ţi dai seama, o să vezi
pustiul din jurul dumitale şi atunci o să te prăbuşeşti, Prinţe!
Ştii cum trăieşti dumneata? Am citit odată, într-un almanah,
că somnambulul poate să umble perfect pe streaşina casei,
numai să nu-l strigi, fiindcă atunci se trezeşte şi cade la
pământ... Aşa eşti şi dumneata. Trăieşti ca într-un fel de
somn bolnav, dar într-o zi, sau mai degrabă într-o noapte o
să te strige viaţa... o întâmplare din viaţă... O să te strige şi o
să te trezeşti. Şi atunci o să-ţi dai seama că eşti pe streaşina
casei, o să luneci şi praful o să se aleagă de dumneata...
Prinţul îl privea cu ochi de groază. Dar silvicultorul nu mai
vedea nimic în jurul lui. Lacrimi mari îi curgeau pe faţa
suptă, în mustăţile de muşchetar bătrân; şi, cu glas
tremurat, abia mai rosti:
— Te plâng, Prinţe! Uite, acum am să plec, dar ţine minte...
Când te vei simţi nenorocit, profund nenorocit, să mă chemi.
Să mă chemi, auzi? Noapte bună!

Vasile Gărdescu lăsă uşa deschisă în urma lui. Se auzi

tropotul calului depărtându-se. Vântul răzbătu în odaie.
Jean-Andrei simţi o înfiorare în tot trupul.
 „Ciudat om... Silvicultor ziua, beţiv şi cântăreţ seara, filozof
la miezul nopţii! Dar ce filozof... Ridicol, săracul de el!” „Nu
eşti uman, Prinţe!” „O să te faci praf, fiindcă nu eşti uman!”
„Prostii, prostii!” îşi repeta Jean-Andrei, ca să alunge
frazele lui Gărdescu, care i se învârteau supărător în minte.
Era o tăcere şi o linişte ca pe alt tărâm – tăcerea nopţilor
de iarnă, când nu se mişcă fir de vânt şi nu se clatină un
ram, când firea toată stă încremenită sub tăria gerului uscat,
când până şi păsările de noapte se adăpostesc în cuiburile
lor. În casă nu se auzea decât sfârâitul lumânărilor de pe
masă.
Jean-Andrei avea senzaţia că liniştea aceasta îl striveşte ca
o stâncă prăbuşită peste el. De ce nu l-a reţinut pe
Gărdescu? Însă glasul silvicultorului îi sună sinistru în
ureche: „Trăieşti ca într-un fel de somn bolnav, iar într-o zi,
sau mai degrabă într-o noapte, o să te strige viaţa... o
întâmplare din viaţă… şi atunci...”
Fugind parcă de un duşman temut, Jean-Andrei trecu cu
grabă în dormitor. Sub lumina scăzută a lămpii de pe
noptieră, Marioara dormea liniştită, cu o mână sub pernă, cu
cealaltă întinsă. Prinţul uitase cu totul de ea. De sub
plapomă îi ieşea piciorul dezvelit, cu glezna cam groasă, cu
pulpa prea plină, cu vinele albastre uşor umflate într-un în-
ceput de varice. Dar Jean-Andrei nu observă aceste amă-
nunte, care altădată l-ar fi contrariat.
Era mulţumit că nu e singur…

VI

Când deschise ochii, Silvia Criveanu avu impresia că e la

internat. Aşteptă să audă de-a lungul coridoarelor sunetul
clopoţelului de dimineaţă şi se gândi cu groază la frigul din
dormitor, la apa rece de la lavabou, la îmbrăcatul în grabă, la
ceaiul cu gust de leşie, la nesfârşitele ore de curs...
Aşa se întâmpla în fiecare dimineaţă, în clipa dintâi, când
somnul îi apăsa încă pleoapele şi când simţea în tot trupul
plăcuta lui moleşeală. Apoi treptat, căldura din odaie, covorul
din perete, mobilele din jur, acuarelele din L’Illustration,
fotografia ei aşezată pe pian îi dădeau de ştire că e acasă, la
Munteni, că poate lenevi cât vrea, că e stăpână pe timpul ei
şi poate să şi-l împartă cum doreşte, că n-o aşteaptă figurile
severe ale preparatoarelor şi ale profesoarelor, nici emoţia
lecţiilor neînvăţate, nici interminabilele prelegeri de
cosmografie şi trigonometrie...
Doamna Criveanu întredeschise încetişor uşa.
— Intră, maman! Credeai că nu m-am sculat? Vai, ce idee
proastă ai despre fetiţa ta...
— Lasă, maică, dormi, odihneşte-te, răspunse doamna
Criveanu, răsfirându-i buclele revărsate pe pernă. Destul te-
ai chinuit la pension... Ia spune-mi, ai dormit bine?
— Admirabil, maman!
— Să bei cafeaua şi să mănânci pâine cu unt, cel puţin
două felii...
Fata închise dintr-un ochi, îşi lăsă capul pe umăr şi, cu
gest şi glas de răsfăţ, gunguri imitând pronunţia copiilor
mici:
— Una singulă, maman…
— Două, măicuţă! Una pentru tine, una pentru mine...
Da?
Izbucniră amândouă în râs. Se îmbrăţişară.
— Ce să-ţi gătească maica, la prânz?
— Ce vrei tu, maman...
— Ce vrea fata, că fata trebuie să mănânce.
— Ştiu eu, maman? Tu la ce te gândeşti?
— Am tăiat o gâscă, o minune! Ce-ar fi s-o facem cu varză
călită?
Fata închise iarăşi dintr-un ochi, lăsând capul pe umăr:
— Foalte bun, foalte bun... place, place mult...
 Elena plecă fericită spre bucătărie. Din clipa aceea, ziua
întreagă i se va părea bună, nimic nu o va mai nemulţumi.
Silvia bău cafeaua în pat – încet, fără poftă şi cu gândurile
risipite. De la ultima masă dată de Jean-Andrei plutea între
două stări sufleteşti diferite: o mulţumire pe care n-o realiza
totuşi şi indiferenţa de odinioară, când viaţa i se părea goală
şi fără sens. La masa aceea fusese „eroina” serii. Dar ce va
urma de-aici încolo? Silvia se simţea ca într-o aşteptare. De
undeva, din viitor, trebuia să vină o mare întâmplare, care
rămânea însă învăluită în taină. În fiecare zi îşi şoptea:
„Poate azi...” Ce anume? Nu ştia. Dar avea presentimentul
unei schimbări apropiate în viaţa ei.
Zăbovi în faţa oglinzii, mulţumită de sine, ceea ce nu i se
întâmpla până acum. La pension nu punea prea mult preţ pe
frumuseţea ei, deşi se ştia invidiată de multe colege. Aici
însă, de când era „rivala” doamnei Frunzetti, de când Prinţul
organizase acea seară de pomină (pe care Silvia şi-o
închipuia consacrată ei), începuse să aibă conştiinţa acestei
frumuseţi. Ochii mari sub genele lungi şi răsfrânte, sânii mici
care împungeau prin pijamaua subţire, picioarele înalte şi fin
arcuite, toate îi clădeau parcă altă înfăţişare, pe care nu şi-o
cunoscuse până acum...
Când trase perdeaua văzu că afară ninge. O caldă bucurie
de copil îi năvăli în suflet. Primii fulgi... Dacă nu i-ar fi fost
ruşine de ea, de „domnişoara Silvia Criveanu”, ar fi primit
zăpada aceasta, cea dintâi, bătând din palme şi jucând într-
un picior, cum făcea până acum vreo doi ani, când era pur şi
simplu „Silvica”. Se îmbrăcă în grabă, ca odinioară când
ieşea la joacă şi când se ţinea de capul bătrânului acar ca să-
i facă un om de zăpadă, îşi înfundă o căciuliţă cochetă pe
cap, până deasupra urechilor mici, ridică gulerul paltonului
şi, luând un baston gros şi urât – dintre cele pe care le păstra
Take Criveanu pentru inspecţiile pe linie – porni la drum.
Ningea din plin. Ninsese toată noaptea. Zăpada se aşter-
nuse înaltă şi afânată. Fulgi mari cădeau în vârtejuri dese.
Unul i se prinse pe sprinceană. Abia se topi şi altul i se în-
fipse în genele lungi, ca o mică gâză albă în vârf de suliţi
mici. Alţii, mulţi, îi biciuiau obrazul.
La un cot al potecii, se ivi Prinţul. Cu ochii pe jumătate
închişi din pricina vârtejului de fulgi, Silvia nu-l văzu decât
când fu faţă în faţă cu el. După primele cuvinte de bun găsit,
Jean-Andrei îi ceru voie s-o întovărăşească puţin:
— Pentru domnia-ta, pentru generaţia domniei-tale, cred
că zăpada înseamnă o mare bucurie. Am trăit-o şi eu,
demult... Şi chiar mai târziu... Poate fiindcă mi-aduceam
aminte de copilărie, de pomul de Crăciun, de jucării... Cu
anii, însă, amintirile se sting. Zăpada rămâne zăpadă, fără
acea escortă de aduceri-aminte care o poetizează şi care te
mută într-un decor de feerie. Şi mă gândesc – e prozaic, dar
nu pot să nu-ţi spun – că zăpada se va topi, că potecile vor fi
pline de noroi, că plimbarea va fi anevoioasă... Proza
bătrâneţii, scumpă prietenă!
Silvia ar fi vrut ca Prinţul să-i spună altceva. Pentru ce îi
strică bucuria? Pentru ce îi vorbeşte de potecile pline de
noroi, când acum sunt albe şi pure? Pentru ce pomeneşte
mereu de bătrâneţea lui? Totuşi îl asculta cu încordare şi nu
se putea sustrage înrâuririi pe care Jean-Andrei o avea
asupra ei.
— Să nu te superi că-ţi spun lucruri atât de banale, dar
uneori simt şi eu nevoia să vorbesc cu cineva. Cu domnia-ta
cred că pot vorbi orice. Am impresia că înţelegi totul...
Silvia tresări.
— Cel mai adesea, vorbesc singur... A! – zâmbi Prinţul – nu
te speria: nu vorbesc tare, cum vorbesc nebunii. Vorbesc fără
cuvinte. Ai citit versurile lui Minulescu? L-am cunoscut la
Paris. Ε singurul prieten pe care aş vrea să-l mai văd. Ştiu că
e la Bucureşti. Dar pentru mine Bucureştiul e aşa departe...
aşa de departe... Şi oprindu-se locului, Prinţul declamă
afectat marcând ritmul cu mâna dreaptă:

Vorbesc cu mine însumi,

Cum aş vorbi c-un frate…
 Silvia se gândi să continue poema, pe care o ştia pe de
rost, dar se temu că va face impresia unei şcolăriţe, care
recită la o serbare sau, mai rău, a unei pedante, care vrea să
arate cât de multe lucruri ştie. Timidă, tăcu. Prinţul reluă:
— „Cum aş vorbi c-un frate”... Dar eşti prea tânără,
duduie, pentru versuri atât de triste. A! – exclamă Prinţul –
uite şi pe simpaticul nostru silvicultor... Îi lipseşte calul,
eveniment foarte important, care mâine va fi discutat în toate
casele de aci. Şi-a păstrat însă faimoasa pelerină neagră. A,
dar ce văd? Domnul Gărdescu calcă anevoie... Am înţeles:
aseară a fost invitat la vreun chef şi, la ora la care noi ne
facem plimbarea de dimineaţă, el şi-a terminat petrecerea de
noapte... Iată, duduie, marile întâmplări ale acestui ţinut...
Vasile Gărdescu se apropiase. Călca, într-adevăr, cam
strâmb. Trupul lui slab şi deşirat se cumpănea anevoie, când
pe un picior, când pe altul, ca un enorm şi şovăielnic semn
de mirare ambulant, pe hârtia albă a zăpezii. Când îi zări, se
opri şi, scoţându-şi pălăria cu boruri largi, făcu un salut larg
de trubadur din alte vremi. Apoi rămase cu pălăria în mână;
fulgii, ca minuscule aeroplane de hârtie, aterizau pe fruntea
înaltă şi pe puţinele-i plete cărunte. Vocea de bas profund
răsună în tăcerea pădurii:
— Salut... Salut tinereţea... Salut nobleţea... Salut viaţa...
Viaţa, duduie! Viaţa, Prinţe! Viaţa, care te ia, te dă cu capul
de toţi pereţii, te înalţă, te coboară, te frământă, te istoveşte
şi pe urmă te aruncă la gunoi... La asta mă gândeam acum,
mergând prin pădure. Pe mine m-a aruncat la gunoi de mult.
Şi urât e să te simţi într-o ladă de gunoi... Puah!
Gărdescu se strâmbă cu silă:
— Gunoi! Puah... M-a invitat aseară Nae Marinescu de la
Băltăreşti. Era Nae, madam Nae, domnişoara Nae, toată
familia Nae. Şi am stat până acum. De ce am stat, dracu
ştie... Iar acum, mă întreb de ce am plecat... Te vânturi de
colo-colo până vine moartea să te ridice... Asta e viaţa
noastră, Prinţe!
 Prinţul găsi mijlocul ca, împlinind toate formele politeţii, să
cruţe Silviei urmarea acestei scene. Fata îşi luă rămas bun şi
porni spre casă.
Prinţul se întoarse spre conac cu silvicultorul, care îşi
continua monologul:
— Până vine moartea să te ridice! Scurt. Punct. Moartea e
gunoierul vieţii. Vine, face curăţenie şi gata. Nu eşti de
părerea mea?
— Ba da…
— Te rog să nu-ţi baţi joc de mine, dacă mă vezi mai
afumat ca în alte dăţi. Vasile Gărdescu, oricum ar fi, rămâne
Vasile Gărdescu! Punct. Dar ştii... am să-ţi spun ceva...
Gărdescu se oprise locului, rezemat de un brad. Cu vădite
eforturi, îşi aduna gândurile, căutând să articuleze cât mai
corect cuvintele:
— Am să-ţi spun ceva... confidenţial... Dar să nu te superi.
Un om deştept nu se supără niciodată când i se spune
adevărul. Prinţe, nu eşti uman... Ascultă-mă pe mine, nu eşti
uman.
Jean-Andrei abia îşi stăpâni un gest de enervare.
— De ce, domnule Gărdescu?
— Aşa! Fiindcă nu eşti... De ce îţi baţi joc de toată lumea?
Vezi, fetiţa asta... ea îşi face, desigur, visuri...
— Glumeşti, domnule Gărdescu.
— Nu! protestă cu asprime silvicultorul, ţintuindu-l pe
Jean-Andrei cu priviri de inchizitor: Nu glumesc! Ea îşi face
visuri... Crede... Speră... Şi dumneata, nimic. Punct. Da,
dumneata pui punct, dar copilul ăsta? Îţi dai seama că nu
eşti uman? Te rog să-mi răspunzi: îţi dai seama? N-ai dreptul
să tulburi apele liniştite şi curate... Ce este jocul acesta
mizerabil? Vrei să-ţi dai iluzia tinereţii? Pentru asta tulburi
un suflet de copil? Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun: nu
eşti uman, Prinţe!
— Şi mie îmi pare rău că sunt obligat să-şi atrag atenţia că
întreci măsura, domnule Gărdescu!
 — A, te-ai supărat? îl întrebă silvicultorul. Atunci nu-mi
rămâne decât să salut aristocraţia... şi tinereţea... A,
tinereţea a plecat. Pardon. Salut aristocraţia!
Şi Vasile Gărdescu se depărtă bălăbănindu-se prin zăpadă.
Imensa lui pelerină neagră se pierdu printre brazi.

Prinţul porni singur spre conac.

„...Hm! Beţivul ăsta devine insuportabil! Ce idee! «Nu eşti
uman... Nu ai dreptul să tulburi apele...» Prostii...” Dar la
urma urmei, de ce să asculte el, Prinţul, aceste prostii?
Hotărât, n-are să-l mai invite niciodată.
În timpul mesei, Jean-Andrei se trezi în câteva rânduri
gândindu-se la ceea ce îi spusese silvicultorul. Căută să uite
şi să se gândească aiurea. Dar unde? La ce? Abia atunci îşi
dădu seama cât de puţine erau preocupările lui.
După masă, la al treilea coniac, se întrebă: „Dar dacă
imbecilul are dreptate?”
Nu va mai invita pe nimeni. Viaţa nu trebuie complicată
inutil. Va trăi singur...
În clipa aceea, îi sună în urechi glasul aspru al lui Găr-
descu: „Gunoi... Puah!” Ε totuşi ceva adevărat în ceea ce
spune beţivul ăsta. Gunoi... Moartea care curăţă gunoaiele
vieţii... Ar fi interesant de ştiut dacă mâine, când se va trezi,
îşi va aminti de cele ce i-a spus. Alcoolul poate pricinui o
asemenea excitare cerebrală, încât un creier mediocru să
ajungă la unele formulări originale? Sau, poate, omul acesta
gândeşte la fel şi când e treaz, dar nu îndrăzneşte să se
mărturisească?
Prostii... Iar el, Prinţul, îşi pierde vremea cu vorbăria unui
beţiv, în vreme ce Gărdescu, ajuns acasă, şi-a găsit câinii,
motanul, s-a culcat şi a uitat tot. Fleacuri, numai fleacuri!
Jean-Andrei simţea nevoia să se întărească în această
credinţă şi să facă din ea o pavăză, menită să-l apere de
gândurile care îl împresurau tot mai ameninţătoare.
 VII

Din seara când fusese poftită la masă de Jean-Andrei,

împreună cu „doamna Marioara Marinescu”, Amalia Frun-
zetti îşi pierduse oarecum liniştea. Numai socotelile moşiei şi
ale pădurii le ţinea cu aceeaşi precizie.
De îndată ce sfârşea însă cu diferitele condici şi catastife,
începea să se frământe. Prinţul nu numai că o ofensase, dar
prin atitudinea lui din seara aceea îi arătase brutal că nici nu
se gândeşte să-i ceară mâna. Visul dezmierdat atâţia ani se
spulberase dintr-o dată. Mai grav pentru mândria Amaliei
Frunzetti era că Prinţul înclină către „fetişcana de la haltă”.
La bătrâneţe unii oameni se smintesc...
Certitudinea pe care se întemeia mai mult de jumătate din
viaţa doamnei Frunzetti se năruise. În sufletul ei clocotea
ura. Mai întâi împotriva „fetişcanei de la haltă”, pe care o
găsea vulgară şi stupidă. Nu ştie să spună nici două vorbe.
Nu e nici frumoasă. Şi apoi, în „lumea lor” ce poate să
însemne „o fată de ceferist”. Asupra Marioarei trecea mai
repede („o femeie de stradă”) deşi nu excludea posibilitatea ca
într-o zi s-o vadă ajungând „doamna Jean-Andrei
Munteanu”. De la un bătrân sărit din minţi te poţi aştepta la
orice. Un ramolit, un zaharisit... (Ca şi Prinţul, doamna
Frunzetti, în clipele de furie – bineînţeles când era singură –
îşi pierdea toată „distincţia”, şi monologurile ei interioare
erau pline de invective.)
Dar ce caută ea, văduva regretatului Frunzetti, între aceste
două „specimene” – Silvia Criveanu şi Marioara? Ca să-şi
justifice prezenţa şi manevrele pe care le punea la cale, îşi
spunea că are „o datorie” faţă de Prinţ: „Oricum ar fi, e un
om din lumea noastră şi nu mi-e îngăduit să rămân
nepăsătoare, când îl văd cum se duce la fund”. Dar înainte
de a-i întinde o mână de ajutor, trebuia să-l aducă la
realitate, să-i dea o lecţie binemeritată. La adăpostul acestei
formule, doamna Frunzetti se simţea liberă să ticluiască
orice, începând cu o răzbunare şi sfârşind cu vechiul proiect
de căsătorie.
Zilele treceau. Se apropia Crăciunul. Va veni şi nepotu-
său, tânărul Bob Frunzetti. Ce idee şi pe copilul ăsta să vină
tocmai acum!
În fiecare dimineaţă, cum termina cu socotelile moşiei,
doamna Frunzetti relua firul gândurilor. Ce vrea Prinţul? Ε o
nebunie să se gândească la „fetişcana de la haltă”. O altă
nebunie „cocota aceea”... Cum de nu înţelege el că singura
lui cale este o căsătorie „convenabilă”, cu o femeie din „lumea
lui”? Cum să-l facă să înţeleagă?
Cu patima dezlănţuită a femeii care apropiindu-se de
bătrâneţe se agaţă încă de viaţă, Amalia făcea felurite pla-
nuri. Să vorbească, de pildă, cu „fetişcana de la haltă”. S-o
invite la un ceai şi s-o avertizeze „prieteneşte” că se aruncă
într-o aventură; că Prinţul n-o va lua în căsătorie. Chiar dacă
ar lua-o, ce viaţă vor duce? Mai întâi, diferenţa de vârstă...
Apoi, diferenţa de „lume”. Într-o zi, Prinţul se va trezi, va
vedea că a luat o fată „oarecare” şi atunci va începe infernul!
Dar dacă fata se duce şi spune totul lui Jean-Andrei şi
părinţilor ei? O asemenea explicaţie poţi s-o ai cu o femeie
din „lumea ta”. Atunci nu rişti nimic. Cu o fetiţă ca asta, nu.
Să-l invite pe Jean-Andrei la dejun şi să caute „o lămurire
francă, leală” cu el? Dar Jean-Andrei e în stare să refuze
invitaţia!
În timpul acesta, într-o dimineaţă, popa Anton veni la
Amalia Frunzetti, tot în privinţa pădurii. Încheiaseră actele în
bună rânduială, dar mai erau unele amănunte, care trebuiau
puse la punct. După ce sfârşiră cu toate acestea, Amalia
Frunzetti îl pofti la o ţuică – lucru care pe popă îl miră foarte,
cunoscută fiind zgârcenia boieroaicei. Apoi Amalia aduse
vorba despre Prinţ.
— Ce mai face, părinte? Nu l-am văzut de mult... Ştii, cu
treburile astea de fiecare zi...
 Popa, care înţelesese – cum înţeleseseră toţi invitaţii din
seara cea de pomină – necazul Amaliei, răspunse cu ipocrită
blândeţe:
— Ce să facă, doamnă? L-am întâlnit de vreo câteva ori
prin pădure, făcându-şi plimbarea de dimineaţă. Era cu fata
Crivenilor.
— Ei, părinte, în singurătatea de aici, mai schimbă omul o
vorbă cu cine-i iese în cale.

În aceeaşi după-amiază, doamna Frunzetti sosi la conacul

cel vechi din Munteni. Drumul, în sanie, i se păru mai lung
decât oricând. Frământa mereu aceeaşi frază: „Trebuie... Ε în
interesul lui”.
Abia când se trezi în biblioteca Prinţului, îşi dădu seama
că discuţia va fi foarte grea, poate chiar penibilă. Ar fi vrut să
plece, să fugă, dar nu mai putea.
Prinţul se ivi în prag, amabil şi zâmbitor, ca şi când nu s-
ar fi petrecut nimic. Îi mulţumi că s-a ostenit să vină pe o
vreme atât de aspră şi o rugă „să accepte” o ceaşcă de ceai.
Se aşezară la măsuţa din faţa sobei. „Nu înţelege nimic sau
se preface că nu înţelege şi îşi bate joc de mine?” se întreba
doamna Frunzetti. Răspunzând cu surâsuri false, simţea
cum îi creşte mânia în suflet. I se părea că e prea cald în
odaie. Obrajii îi ardeau. Sângele îi năvălise în tâmple.
Prinţul vorbea despre lucruri indiferente, ca şi când n-ar fi
simţit frământarea ei. Amalia îl privea cu ochi învăpăiaţi de
ură. Violentă şi autoritară, ar fi avut poftă să-l pălmuiască.
Dar surâdea, răspundea „da”, „nu”, „desigur” – şi furia
creştea neîncetat.
— Scumpă prietenă, ştii că n-am mai avut plăcerea nici
unei vizite, din seara când ai binevoit să vii... atunci... Au
trecut atâtea zile şi nimeni n-a mai fost pe la mine. Uneori
mă mir eu însumi de cumplita singurătate în care trăiesc.
— Da, da... Cred. Prinţe, că trăieşti mult prea singur... De
altfel nici eu nu trăiesc altfel.
 — Da, da... Ce destine bizare au unii oameni!
Înserarea îi învăluise în umbră. Viscolul zgâlţâia ferestrele.
Focul pâlpâia în sobă. Flăcările jucau pe obrajii femeii.
luminându-i cutele subţiri din jurul ochilor şi cele două
dungi din colţurile gurii.
— Nu găseşti, Prinţe, că destinele noastre sunt întrucâtva
asemănătoare?
— Da, scumpă prietenă... Dar aşa de puţin! Domnia-ta ai
înainte toată viaţa, aşa cum vei voi să ţi-o faci. Eu sunt la
sfârşitul ei...
— Cum! – zise Amalia – viaţa dumitale sfârşită? Glumeşti.
Nu depinde decât de dumneata ca să ţi-o faci, să ţi-o refaci,
să ţi-o înnoieşti cum vrei... Pentru o femeie e mai greu, dar
pentru dumneata?
Şi iarăşi tăcu, rămânând în aşteptare.
— A, scumpă prietenă, eşti prea amabilă... Vrei să mă
consolezi, să mă încurajezi. În fond, ştii ca şi mine că viaţa
mea e sfârşită. Altul, cu totul altul, e cazul domniei-tale. O
femeie are o vastă gamă de posibilităţi...
Şi Prinţul făcu o lungă disertaţie despre posibilităţile pe
care le are o femeie. Acum era fericit s-o necăjească neîncetat
cu laude, cu amabilităţi şi să-i deschidă perspective de viitor,
el apărându-se cu scuza că e „un om sfârşit”. „Canalia!”
gândea ea, simţind iar pofta să-l pălmuiască. Dar trebuia să
zâmbească mereu...
În cele din urmă, nu se mai putu stăpâni:
— Dar, Prinţe, să nu exagerăm! Viaţa dumitale nu-i chiar
aşa de pustie. O prietenă, care-ţi vine de la oraş din când în
când... O plimbare prin pădure... Sunt amuzamente mici,
recunosc. Dar sunt cele pe care le vrei dumneata. Doamna...
cum o cheamă?... Doamna Marinescu, mi se pare, mi-a părut
o femeie foarte de treabă. Trebuie să fie o excelentă
gospodină. Ştie o mulţime de lucruri despre uscarea
fructelor, despre murături... Iar fata şefului de haltă...
— Dar, scumpă prietenă – o întrerupse Prinţul – ştii prea
bine că singura mea plăcere reală este când te văd pe
domnia-ta. Nu, te rog să nu protestezi, aşa este... Şi e natural
să fie aşa: suntem din aceeaşi lume, avem aceeaşi
mentalitate, ne putem înţelege... Cu domnia-ta pot să am o
discuţie subtilă, cum este cea de acum. Cu cine aş mai putea
vorbi astfel? Cine m-ar putea înţelege cum mă înţelegi
domnia-ta? După cum, cine te-ar putea înţelege aşa de bine
cum te înţeleg eu? Iată, azi mi-ai făcut un mare dar: ai venit,
ai avut bunătatea să vii; ai luat o ceaşcă de ceai cu mine; am
vorbit lucruri pe care nu le putem vorbi decât noi... Când vei
pleca îmi va rămâne amintirea, parfumul acestei convorbiri
alese, mulţumirea intelectuală a unui schimb de păreri...
Asta e enorm.
Şi Prinţul surâse. Apoi, bătu din palme. Baba Floarea
aduse lampa şi o puse în mijlocul mesei. Lumina goni umbra
înserării în unghere, făcând cu neputinţă urmarea discuţiei
pe acelaşi ton de intimitate. „Canalia!” se gândi iarăşi, cu
ură, doamna Frunzetti.
— Nu crezi, Prinţe, că duci o viaţă puţin falsă?
Jean-Andrei nu-şi putu stăpâni o uşoară încruntare. Ezită
o clipă... Apoi rosti cu cinism:
— Ba da, scumpă prietenă...
De data aceasta, nu mai zâmbea. Faţa îi era împietrită,
ochii reci, glasul aspru:
— Ba da. De altfel, cred că toţi ducem, aici, o viaţă falsă.
Chiar domnia-ta. Nici unul dintre noi nu este ceea ce trebuie
să fie. Doamna Marinescu, pe care ai cunoscut-o serile
trecute la mine, ar fi o perfectă nevastă de mic funcţionar. Ai
spus foarte just adineauri: e o femeie de treabă. Nu ştiu ce-ar
putea deveni fata şefului de haltă, fiindcă vârsta nu i-a
îngăduit să-şi definească personalitatea. Cât despre
silvicultorul Vasile Gărdescu, te asigur că ar fi un excelent
filozof. Da, da... Spune uneori lucruri tot atât de temeinic
gândite ca şi domnia-ta. Ziceai adineauri că duc o viaţă falsă.
Gărdescu a găsit altă formulă pentru acelaşi lucru: nu sunt
„uman”. Mai mult, trăiesc „în afara umanităţii”. Da, sunt în
afara umanităţii din Munteni, scumpă prietenă. Ca şi
domnia-ta!
Acum Prinţul zâmbea cu răutate:
 — Ce ai comun cu popa, cu silvicultorul, cu şeful de haltă
şi cu toţi ceilalţi? Nimic. Ca şi mine. Dar domnia-ta te poţi
salva, poţi evada, poţi pleca înapoi la Paris... Închipuieşte-ţi,
scumpă prietenă, Parisul revăzut astăzi, cu ochii de astăzi,
după anii de pustnicie îngropaţi între munţii aceştia uriaşi şi
trişti!
Jean-Andrei se ridicase de la locul lui şi, venind în faţa
doamnei Frunzetti, înclinat asupra ei, privind-o în străfundul
ochilor, vorbea cu glas scăzut, în vreme ce mâinile lui
bărbăteşti, puternice, se învârteau în jurul ei, atingând-o şi
apoi depărtându-se, ca într-o „pasă” de hipnoză:
— Te văd într-o admirabilă rochie de seară... neagră... da,
neagră... sobră... Puţine bijuterii... foarte puţine... Un singur
colier de perle... un singur inel...
Cuvintele lui cădeau rare, şi doamna Frunzetti simţea cum
i se strecoară, insinuante, în creier, în suflet, tulburând-o.
— Te văd într-un restaurant de noapte, şoptea Prinţul.
Vezi toaletele de seară şi fracurile? Auzi muzica discretă? Vezi
lumina care se revarsă năvalnic din lampadare, sclipind în
cleştarele de pe mese? Şi pe fiecare masă o vază cu flori... şi
chelneri impecabili... şi frapiera cu şampanie... şi acel discret
murmur de glasuri, acea armonie de surâsuri... şi nici un
cuvânt rostiţ prea tare, nici o izbucnire stridentă de râs...
Totul în surdină...
Ca un „mediu”, care se agaţă de cel din urmă gând clar,
încercând să lupte cu somnul hipnotic, doamna Frunzetti îşi
repeta mereu, dar tot mai slab: „Canalia! Canalia!” Dar
puterile o părăseau şi acum îl asculta cu buzele între-
deschise, cu respiraţia precipitată, cu ochii mari. Faţa
Prinţului era atât de aproape de faţa ei, încât privirea lui o
săgeta până în adâncuri. În monoclul lui se răsfrângea o rază
a lămpii. O mireasmă amestecată de parfum discret şi de
tutun bun o ameţea ca un narcotic.
— În cadrul acesta te văd, scumpă prietenă! şoptea
Prinţul. Frumoasă, elegantă...
Pe faţa doamnei Frunzetti trecu o fluturare de zâmbet şi ea
respiră adânc, fericită.
 — Nu, nu singură, murmura Jean-Andrei. Ar fi o crimă
împotriva frumuseţii, împotriva vieţii.
Doamna Frunzetti deschise ochii cu un efort, văzu gura
Prinţului atât de aproape de a ei şi o dulce înfiorare îi stră-
bătu tot trupul.
Dar în aceeaşi clipă, Jean-Andrei se depărta şi, luându-şi
ţinuta lui rigidă, cu pieptul bombat, strigă cu un gest larg:
— De ce nu te duci, scumpă prietenă? De ce te îngropi în
acest sat prăpădit, cu aceste lămpi chioare, cu această
lumină mohorâtă, care îţi aduce în suflet toate tristeţile din
lume, cu aceşti oameni vulgari? Eu nu mai pot să mă duc.
Pentru mine e prea târziu. Dar domnia-ta pentru ce nu-ţi
trăieşti aceşti ani din urmă? Du-te cât mai degrabă. Fiecare
zi înseamnă o plăcere, o senzaţie, o emoţie. De ce să le pierzi?
De ce?
Şi cu o înclinare de curtenie Jean-Andrei adăugă:
— Iartă-mă, scumpă prietenă, dacă te-am ostenit cu
vorbăria mea. Am făcut-o numai din marea prietenie pe care
ţi-o port...
— O, Prinţe – murmură doamna Frunzetti, trecându-şi
mâna pe frunte – m-ai tulburat cel puţin pentru câteva zile...
Ε mai bine să plec...
Ieşi ameţită. Prinţul o sprijini de braţ până la sanie. Când
se întoarse în casă, izbucni într-un râs de triumf:
— Ha-ha-ha! Cine cutează să mă înfrunte!

VIII

Când ajunse acasă, doamna Frunzetti coborî din sanie ca

dintr-un vis. Servitoarea aprinse lampa. O lumină tristă,
meschină se prelinse în încăpere, ca o apă murdară, dar ea
n-o văzu. O învăluiau alte gânduri, alte amintiri. Dineuri,
baluri, recepţii – dar numai cele de la Paris, în perioada când
îl cunoscuse pe Jean-Andrei. Era, fireşte, mai tânăr, dar nu
s-a schimbat mult de atunci. Un fel de Dorian Gray, însă cu
o frumuseţe mai bărbătească. De altfel, în vremea aceea,
spiritul lui Oscar Wilde domina încă lumea „lor”... La mesele
de la Ritz, la Cannes, pretutindeni, Prinţul apărea în acelaşi
cerc de femei frumoase, de oameni „distinşi”, dar el îi domina
pe toţi. Şi ea, cu „regretatul” Frunzetti, făcea parte din cercul
acesta... Doamne, parcă ar fi trecut o mie de ani de-atunci!
„Fiecare zi înseamnă o plăcere, o senzaţie...” Prinţul are drep-
tate. Da, fiecare zi...
Se apropie de oglindă. În lumina mică a lămpii se închipui
aşa cum o zugrăvise Jean-Andrei. Cu o grabă înfrigurată, de
parcă ar fi fost la primul ei bal, alese din dulap o rochie de
seară, de mătase neagră, şi o îmbrăcă. Din caseta cu bijuterii
scoase un inel şi colierul de perle. Unde a citit că perlele
înşirate pe fir trag o viaţă nouă din căldura trupului femeii
care le poartă? Adevărată sau nu, povestea e minunată. Dar
atunci perlele ei trebuie să fie de mult moarte...
În rochia neagră, cu inelul în deget, cu perlele la gât, trecu
iarăşi în faţa oglinzii. Îi plăcu silueta înaltă şi subţiratică în
luciul mătăsii; îi plăcu şi faţă bine păstrată. Şi amintirile o
cuprinseră iar în vârtejul lor ameţitor. Banchete şi recepţii cu
fast şi protocol, mese intime, plimbări, hoteluri de lux,
restaurante, parcuri... Când au fost toate astea? Şi cum de-a
putut trăi de atunci încoace fără ele? Se trânti pe pat cu
capul în mâini, zguduită de un plâns nervos.
Târziu, când servitoarea veni s-o întrebe dacă să-i aducă
ceaiul, la care se rezuma masa ei de seară, Amalia Frunzetti
răspunse peste umăr:
— Nu-mi trebuie nimic! Poţi să te culci... şi rămase întinsă
în pat, cu ochii închişi, istovită de plâns, tulburată de
amintiri.
Afară viscolul contenise. Un cocoş trâmbiţă miezul nopţii.
Alţii îi răspunseră din depărtare. Un câine lătră într-o curte
vecină. Când au trecut atâtea ore?
Amalia Frunzetti se ridică şi, când începu să se dezbrace,
privi cu mirare rochia de mătase, inelul din deget şi colierul.
Uitase cu totul de fantazia de adineauri. Îşi puse lucrurile la
loc, zâmbind cu tristeţe.
Adormi târziu şi avu un somn greu, încărcat de vise. A
doua zi era obosită, ameţită. „Doamne, ce am putut să
visez?” Era cu Prinţul la o recepţie, el în frac, ea în rochie
neagră, colier de perle şi un singur inel…
„Canalia”, gândi cu ură adâncă. Acum îşi dădea seama că
omul acesta îi tulburase viaţa. Îl iubea cu adevărat?
Întrebarea o cutremura ca un fior. N-ar fi vrut să-l iubească.
Ar fi vrut numai să se mărite cu el. În existenţa ei, căsătoria
cu Jean-Andrei era o socoteală, o combinaţie, între
nenumăratele socoteli ale moşiei şi ale pădurii. Deodată însă
socoteala asta începea să-i scape din mână. Nu mai putea s-o
controleze cu sânge rece şi cu mintea limpede, cum controla
socotelile băneşti, Se gândea la Prinţ mai mult decât ar fi
trebuit. Se gândea chiar la „fetişcana de la haltă” – şi se
gândea cu vrăjmăşie. În apa stătută a sufletului ei, se ridicau
valuri. Gelozia o făcu să înţeleagă că iubeşte. Îi părea rău,
dar îi părea şi bine. Suferinţa aceasta îi arăta că are încă
suflet, că poate vibra încă. Trăia o viaţă nouă, aproape o
întinerire.
Servitoarea veni să aprindă focul. În căldura patului,
Amalia simţi abia acum că odaia e rece. Servitoarea se crezu
datoare să-i spună că afară e un ger de crapă pietrele.
Doamna Frunzetti se hotărî să-şi schimbe viaţa. Va încălzi
toate camerele. Seara, toate lămpile să fie aprinse. Va invita
lume... Chiar lume de la Bucureşti. Va cheltui, da, va cheltui,
ca să-şi înfrumuseţeze existenţa. Înnoită sufleteşte, voia să-şi
înnoiască şi cadrul vieţii. Se dojeni cu asprime pentru
economiile de până acum. Pentru cine să adune atâţia bani?
Viaţa trebuie trăită... Fără să-şi dea seama, îşi repeta ceea ce
îi spusese în ajun Prinţul.
Un singur lucru i se părea prea scump, sau, poate prea
mare – călătoria la Paris. O va face totuşi. Însă cu Prinţul. Se
agăţa de acest proiect cu deznădejde şi cu voluptate.
Conştientă că timpul trece, era hotărâtă să grăbească lucru-
rile. Prinţul e un nepăsător. Pentru el – zilele, lunile, anii nu
au nici o însemnătate. Ea, cu spiritul ei practic, îi va spune –
într-o formă sau alta – că, la vârsta lor, nimic nu trebuie
amânat. Se bizuia pe energia ei şi dacă toate combinaţiile
băneşti, mult mai greu de întocmit, i-au ieşit bine, era
convinsă că va trebui să-i izbutească şi aceasta, care i se
părea atât de simplă.
Cu astfel de gânduri trecu doamna Frunzetti zilele di-
naintea Crăciunului. Acum chiar şi apropiata sosire a ne-
potului ei o bucura. Venirea tânărului bucureştean se în-
cadra în planul ei de a-şi înnoi viaţa.
În alţi ani, nu făcea nici un fel de pregătiri pentru Crăciun.
De data asta, însă, lucrurile se schimbară. În casa ei,
încremenită în tăcere până acum, fu o zarvă şi se desfăşură o
activitate care uimi şi necăji personalul de serviciu. „Aveţi
grijă de curcani, daţi-le de mâncare... o să-i tăiem, când o
veni conaşul Bob... Să-mi căutaţi un porc bun în sat, chiar
dac-o fi mai scump... Îl tăiem în ziua când soseşte conaşul
Bob... Să-mi dichisiţi bine odaia verde... Acolo o să doarmă
conaşul Bob... Avem destule lemne tăiate? Conaşul Bob e
deprins cu căldura!”
Zăpada se aşternuse din belşug. Gerul se menţinea.
Doamna Frunzetti era mulţumită: Bob o să aibă vreme bună
pentru schi. Desigur că va avea prilejul să cunoască şi pe
fata Crivenilor. Gândul acesta o făcu să zâmbească. Toate
păreau a se rândui potrivit dorinţei ei...

În mica societate din Munteni se zvoni numaidecât despre

suflul de viaţă nouă care bătea asupra curţii Amaliei
Frunzetti.
Popa glumi: „Să ştii că a înnebunit cocoana”...
Take Criveanu spuse într-o seară către nevastă-sa: „Ce-o fi
păţit zgârcita ceea, dragă?”
Silvicultorul Gărdescu gândea: „Asta tot o ispravă a
Prinţului trebuie să fie! Cumplit om...”
 Singur Prinţul, aflând ce se petrece la curtea Amaliei, îşi
gusta cu satisfacţie răzbunarea. Aşadar, „nobila doamnă” şi-
a pierdut liniştea, se agită, se frământă... Cu atât mai bine!
Va înţelege, până la sfârşit, că pe Prinţ nu-l poate înfrunta
nimeni.
Cu toate acestea, Jean-Andrei îşi amintea tot mai des de
mustrarea lui Vasile Gărdescu: „Nu eşti uman, Prinţe!”
Apostrofa silvicultorului şi prevestirile lui întunecate îi
stârneau gânduri şi întrebări care nu-i îngăduiau să se
bucure deplin de „biruinţa” pe care o avusese asupra
doamnei Frunzetti. Ar fi vrut să-l invite pe Gărdescu la masă,
pentru o discuţie mai lungă, dar – mai ales după întâlnirea
lor din urmă – orgoliul îl oprea.
Câteva zile mai târziu îl invită totuşi, sperând că va avea şi
de data asta o „victorie”.
Silvicultorul veni puţin obosit, puţin băut:
— Nu te supăra, Prinţe, dar aşa e datina! De sărbători,
chefurile încep la Sfântu Nicolae şi sfârşesc la Sfântu Ion,
adică o lună şi două zile... Ce poţi să faci?
Jean-Andrei se arătă mai amabil ca oricând. După câteva
pahare, Gărdescu începu să filozofeze, potrivit obiceiului.
Prinţul, care pândea acest moment, se repezi asupra
silvicultorului cu agilitatea unei păsări de pradă:
— Ascult cu plăcere sentinţele domniei-tale, pentru că
sunt originale şi profunde. Unele din ele mi-au dat mult de
gândit şi voiam să reluăm discuţia, ca să clarificăm anumite
probleme... Aş vrea să ştiu, de pildă, ce ai înţeles când mi-ai
spus că sunt uman...
— Eh, Prinţe, ara spus şi eu o vorbă, ca omul la chef! Cine
mai ţine minte?
Deviza lui Gărdescu era că, la beţie, trebuie să eviţi
„incidentele şi accidentele”. El îşi amintea că de câteva ori l-a
luat pe Jean-Andrei „cam repede” şi i-a trântit în faţă
adevăruri crude. Nu regreta, dar nici nu voia să repete
operaţia. De aceea păstra acum o rezervă prudentă.
 Prinţul căută să-l provoace cu vorba şi cu băutura. Dând
la o parte vinul. Îi turnă coniac şi începu cu glasul lui
monoton:
— Trebuie să-ţi fac o confidenţă, domnule Gărdescu. Eu
nu ţiu să fiu uman. Eu vreau să rămân aşa cum sunt.
— Fiecare cu firea lui! încuviinţă silvicultorul, concesiv, ca
să evite discuţia.
— Dar m-ar interesa – urmă Jean-Andrei – să ştiu pentru
ce nu sunt uman, cum mi-ai afirmat de câteva ori, şi ce sens
dai dumneata acestui cuvânt. Îţi vorbesc prieteneşte, fără să-
ţi fac vreun reproş. De altfel n-aş avea nici un motiv. Ε vorba
de o lămurire amicală...
— Înţeleg, răspunse Gărdescu, aşezându-se mai comod în
jeţ. Chiar dacă în discuţiile noastre am trecut câteodată
măsura, îţi cer scuze...
— De asta nici vorbă nu poate fi, îl întrerupse Prinţul,
punându-i mâna pe braţ, cu un gest de prietenie, care nu-i
era obişnuit.
— Îţi mulţumesc, zise Gărdescu. Acum rămân chestiile
celelalte... Şi trecându-şi palma mare, cu degete osoase,
peste faţa obosită, rosti cu glas scăzut: Grea treabă, Prinţe...
Eu n-am citit cât ai citit dumneata. Eu înţeleg lucrurile astea
mai mult cu inima decât cu mintea. Te-ai depărtat de
oameni, Prinţe, te-ai izolat, însă să ştii că izolarea e o
poveste, o închipuire... Vrei să te ridici deasupra lor, undeva,
sus... Voia dumitale! Dar pe ce te reazemi? Sub tălpile
dumitale nu văd nimic. Eşti în aer, şi în aer nu poate sta
nimeni...
„Credeam că o să spună ceva mai interesant” gândea Jean-
Andrei decepţionat.
Gărdescu vorbea atât de sfătos, atât de blajin, încât nu
izbutea să-l revolte.
— Omul nu poate trăi decât între oameni, Prinţe! Nimeni
nu-şi poate clădi viaţa de unul singur, după pofta lui.
Trebuie să ţii seamă de cei din jur... De mult, când lumea o fi
avut alte rânduieli, când oamenii erau mai puţini şi mai
supuşi, când satele erau mai depărtate şi oraşele mai rare,
atunci poate... Într-un castel întărit... cu mercenari de pază...
cu servi la odăi... o fi fost cu putinţă să trăieşti cum vrei
dumneata. Dar să duci în lumea de astăzi viaţa de atunci nu
se poate, Prinţe!
Jean-Andrei îl asculta indiferent.
Dar în zilele şi în nopţile ce urmară, cuvintele lui Gărdescu
îi reveniră adesea în minte. Voia să le alunge, ca pe nişte
zăvozi dezlănţuiţi, dar nu izbutea.

IX

— Maman, vine Crăciunul... vom sta în casă... şi nu vom

avea nimic de citit... Ce ne facem, maman?
Silvia Criveanu rostise întrebarea cu tonul ei de copil
răsfăţat.
— Ai dreptate, fetiţa mea. Să mergem mâine la Prinţ şi să-i
cerem câteva cărţi...
A doua zi după-amiază, în jurul ceştilor cu ceai, Elena şi
Silvia ascultau vrăjite tiradele lui Jean-Andrei, deşi el repeta
automat ceea ce le spusese de atâtea ori.
— Scumpele mele prietene, sunt fericit că aţi binevoit să
aduceţi farmecul prezenţei domniilor-voastre în această casă
de om singuratic. Vă aşteptam de multă vreme. În fiecare zi
mă întrebam: azi vor veni oare prietenele mele? Dar nu
veneaţi, şi zilele treceau... Vă mulţumesc că în sfârşit v-aţi
adus aminte de mine.
— Am fi venit de mult – zise Elena Criveanu – dar n-am
vrut să te tulburăm. Ştim că viaţa dumitale...
— Oh! Viaţa mea... surâse trist Prinţul. Odată, de mult,
ziceam „maşina mea”... „caii mei de curse”... „grajdurile
mele”... „sala mea de arme”, „colecţia mea de tablouri”... S-au
dus toate. A rămas numai viaţa, care începe să fie şi ea o
fostă viaţa... Dar pe domniile-voastre vă interesează
biblioteca. S-a cam învechit şi ea... V-am mai spus: nu cred
că veţi găsi cărţi care să vă intereseze. Iată, am aici pe
vechiul şi bunul meu prieten Verlaine. A! – zâmbi Prinţul – să
nu vă închipuiţi că mi-a fost chiar prieten. Când am sosit la
Paris, Verlaine murise de mult. Dar chiar dacă ar fi trăit, nu
cred că aş fi căutat să-l cunosc. Viaţa lui de boem,
dezordinea lui vestimentară şi toate celelalte nu-mi plac, nu
sunt, cum se zice, genul meu... Însă poemele lui – ce
încântare! Să nu vă închipuiţi că ador, cum s-ar aştepta unii,
faimoasa Ballade de la mauvaise réputation39, închinată
marchizului de Sade:

Il eut des temps quelques argents

Et régala ses camarades...40

Nu ador nici faimoasa artă poetică: De la musique avant

toute chose41, deşi are minunate sonorităţi. Vă amintiţi?

Cest à cause du clair de la lune

Que j’assume ce masque nocturne...42

Dar – urmă Prinţul – nici aceasta nu mă incintă prea mult.

Nu mă încântă nici atât de cunoscutul cântec al toamnei,
nici poemele închinate ploii. Este însă un sonet...
În picioare, cu ţinuta lui rigidă, cu ochii ţintiţi undeva,
departe, rosti sacadat:

Je suis l’Empire à la fin de la décadence

Qui regarde passer les grands Barbares blancs...43

Mai departe nu-mi mai amintesc, memoria mă serveşte cam

prost... A, da, mai sunt două versuri, care mi se par tragice:

39 Balada faimei rele (fr.).

40 A avut pe vremuri ceva bani / Şi şi-a desfătat camarazii... (fr.).
41 Muzica (armonia) înainte de orice (fr.).
42 Din cauza clarului de lună / Îmi iau această mască nocturnă... (fr.).
43 Sunt imperiul la sfârşitul decadenţei / Şi privesc trecând uriaşii

Barbari albi... (fr.).

 Ah! tout est bu! Bathylle, as-tu fini de rire?
Ah! tout es bu, tout est mangé! Plus rien à dire! 44

Prinţul tăcu, uriaş, în mijlocul odăii. Parcă nu mai vedea

nimic în jur. Parcă nu mai ştia unde se află.
Repetă cu glas straniu;

Je suis l’Empire à la fin de la décadence...

Şi murmură ca pentru sine:

— Magnific...
Apoi, clătinând din cap cu o mişcare bruscă, reintră – cu
un surâs rece, făcut, artificial – în realitate:
— Iertaţi-mă, scumpele mele prietene! Am început să spun
versuri, ca un adolescent... Alegeţi ce vă place. Biblioteca vă
stă la dispoziţie...
Silvia începu să caute romane pe gustul ei. Mamă-sa se
străduia să întreţină conversaţia:
— Prinţe, văd că nu te-ai retras numai în singurătate, ci şi
în versuri. Am citit şi eu pe Verlaine, dar mărturisesc că nu-
mi amintesc de această poezie...
— O, scumpă prietenă – răspunse Jean-Andrei cu ton de
glumă uşoară – e o poemă care întâmplător îmi place. Dar
asta nu spune nimic... Încă o ceaşcă de ceai, nu-i aşa?
Zahăr, mi se pare, două bucăţi, da? De data asta memoria m-
a servit bine...

La întoarcere, doamna Criveanu şi Silvia tăceau,

îngândurate, în vreme ce sania străbătea pădurea de brad
troienită. Asupra priveliştii cobora seara albastră de iarnă.

44 Ah! Am băut totul! Bathylle, nu mai râde! / Ah! Am băut tot, am

mâncat tot! Nu mai avem ce să ne spunem! (fr.).

 — Prinţul mi s-a părut puţin schimbat! zise după un
răstimp doamna Criveanu.
— Şi mie... murmură fata.
Şi iarăşi tăcură, despărţite de lumea lor de gânduri şi de
imaginea Prinţului, care le urmărea obsedant.
După o vreme, doamna Criveanu reveni la vechea ei
întrebare:
— Tu nu crezi că omul acesta ascunde o taină?
— O, maman, cine poate şti ce ascunde fiecare om în
sufletul lui?
— Aşa e! Fiecare trece prin lume cu taina lui, ca o povară
nevăzută, murmură doamna Criveanu. Se gândea la viaţa ei
prăpădită în halte mici şi singuratice. Poverile nevăzute sunt
cele mai grele...
— Cele mai grele... repetă fata.
Doamna Criveanu se întoarse către ea cu o mişcare de
îngrijorare:
— Fetiţa mea, dar tu nu porţi nici o povară, nu e aşa? La
vârsta ta nu poartă nimeni povară... Da?
Şi îi mângâie faţa, cu un gest de mare duioşie. Silvia se sili
să zâmbească:
— Nu, maman... voi sunteţi aşa de buni cu mine... Mai
degrabă eu sunt o povară pentru voi...
Întinse braţul pe după gâtul mame-sei şi o sărută.
— Cum poţi vorbi aşa, Silvia? o dojeni doamna Criveanu,
aşezându-i mai strâns şalul la gât. Tu eşti singura noastră
bucurie!
Elena Criveanu vorbea cu toată dragostea ei de mamă, iar
fata era mulţumită că, în sfârşit, conversaţia a luat această
întorsătură şi că îşi putea ascunde ceea ce îşi închipuia că
este marea taină a vieţii ei.
Clătinaţi de vânt, brazii scuturau pulbere fină de omăt.
Caii trăgeau cu hărnicie prin nămeţi.. Întunerecul se
îndesise.
— Tata s-o fi plictisit aşteptându-ne... şi i-o fi o foame de
lup! glumi Silvia.
 Doamna Criveanu se întoarse cu gândul, ca dintr-o mare
depărtare, la bărbatul ei, la grijile casei. În urechi îi suna
încă vocea Prinţului rostind versurile lui Verlaine.
Când sania intră în curtea haltei, Take le întâmpină cu
obişnuita lui voie bună:
— Hai, fetelor! Mi s-au lungit urechile de foame... Pregătiţi
masa, că viu şi eu!
Erau „fetele” lui. Aşa le spunea şi aşa le socotea. Nu
înţelegea tocmai bine ce se petrecea în sufletul lor, bănuia
vag că sunt cu capul cam în nori, dar îşi dădea seama că
sunt gingaşe şi plăpânde şi datoria lui e să le ocrotească.

În noaptea aceea, Jean-Andrei simţi nevoia să bea pahar

după pahar. Gândurile îl răscoleau ca o durere fizică.
Apostrofele lui Gărdescu, fraza perfidă a doamnei Frunzetti:
„Nu crezi că duci o viaţă falsă, Prinţe?” îi sunau mereu în
urechi.
„Prostii, mereu aceleaşi prostii!” scrâşni Jean-Andrei,
lovind cu pumnul în masă.

Je suis l’Empire à la fin de la décadence...

Era mult după miezul nopţii, trecu Orient-expresul. Prinţul

nu se mai ridică să-i vadă luminile sclipind printre brazi, dar
îi ascultă zgomotul, până se pierdu departe, în munţi, şi
atunci simţi un gol şi o apăsare, ca niciodată.
 CARTEA A TREIA

— „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iar!” Nu e

buletin meteorologic, sunt versuri de Vasile Alecsandri, se
scrie cu cs, nu cu x, cum scriu idioţii... Sărut mâna, tanti!
Tinereţea lui Bob Frunzetti explodase în cadrul uşii, ca o
bombă. Înalt, slab, tip sportiv, numai muşchi de oţel, Bob se
agăţă de gâtul mătuşe-si şi începu să o sărute cu aceeaşi
frenezie cu care îşi debitase cupletul de intrare în scenă.
Doamna Frunzetti râdea, împotrivindu-se uşor:
— Stai, nebunule... Mă dobori! Crezi că eu am tinereţea şi
vigoarea ta?
— Da, da, tanti! Tu nu îmbătrâneşti, tu nu poţi îmbătrâni,
spuse Bob printre sărutări. După ce îşi consumă astfel
energia comprimată în lungile ore de tren, îşi aruncă într-o
parte haina de blană, în alta cascheta de sport şi răsuflă: Uff!
Bine că am scăpat...
— De unde ai scăpat, nebunule?... întrebă doamna
Frunzetti, adunând cu îngăduinţă lucrurile pe care băiatul le
semănase prin casă.
— Din temniţa paternă! declamă, cu un gest larg, băiatul.
— Bob, nu-ţi dau voie sa vorbeşti astfel!
— Tanti, trebuie să vorbesc, că altfel mă-năbuş, înne-
bunesc, crăp... Şi, linguşitor, scânci cu ton de răsfăţ: Tu ai să
mă-nţelegi... Când îşi dădu seama că a biruit-o, urmă cu
îndrăzneala tinereţii de totdeauna, dar mai ales a tinereţii din
vremea din urmă: Am evadat, tanti, dintr-o casă în care totul
e „distins”, începând cu „preadistinsul” domn consilier la
înalta Curte, Frunzetti, respectabilul meu tată. „Bob, nu
mănânci distins”... „Bob, nu vorbeşti distins”... „Bob, nu
umbli distins”... „Bob, nu stai distins”... Asta este de
dimineaţa până seara. Iar noaptea, mi se pare că aud prin
somn: „Bob, nu dormi distins”... „Bob, nu sforăi distins”...
Am oroare de distincţie, tanti! Sunt natural. Sunt eu. Cât voi
sta la tine, lasă-mă să nu fiu distins. Lasă-mă să fiu eu.
— Eşti incorigibil, Bob, protestă doamna Frunzetti, abia
stăpânindu-şi un zâmbet: Înţelege că nu-ţi dau voie să
vorbeşti aşa despre părinţii tăi. Ei au dreptate: un om din
„lumea noastră” trebuie să fie distins. Astăzi, când din
nefericire nu mai există blazoane şi ranguri de boierie, sin-
gurul lucru care ne deosebeşte de ceilalţi rămâne distincţia.
Vrei să fii la fel cu ei?
— Mi-e perfect egal! zise cu nepăsare Bob. Şi cum
servitoarea adusese ceaiul şi o farfurie cu cozonac, băiatul
începu să înfulece cu poftă, în picioare, mergând de colo
până colo prin odaie şi lăsând să-i cadă firimituri de cozonac
pe covor.
— Bob, mănânci ca un sălbatic…
— Ca un om, tanti! Ca un om căruia îi e foame...
— Bob, Bob, eşti exasperant... încercă iarăşi să se in-
digneze fără prea mult succes Amalia Frunzetti.
De îndată ce sosi băiatul, casa luă cu totul altă înfăţişare:
ici era zvârlită o bască; dincolo, o pereche de mănuşi de piele
îmblănită; mai departe, un stoc de ciorapi de lână. Nici un
lucru nu mai era la locul lui. În această neorânduială, Bob se
descurca totuşi foarte bine. Înjura ciorapii, pe care nu-i
găsea. Blestema mănuşile, pe care nu le vedea. Chema mânia
tuturor zeilor asupra schiurilor, care nu fuseseră tocmai bine
unse. Dar nu se supăra. După o avalanşă de sudălmi,
începea să cânte şi să fluiere.
 A doua zi dimineaţa, Bob porni să încerce panta din dosul
haltei. Ningea mereu, ca în buletinele meteorologice şi ca în
poezia lui Alecsandri.
„Minunat – vorbea Bob cu sine însuşi – minunat! Vom
schia distins, aşa cum cere domnul consilier Frunzetti...”
Băiatul urca dealul, uitându-se în dreapta şi în stânga, cu
priviri de ora priceput în meseria lui. Nu-l încânta
frumuseţea priveliştii. Nu-l impresionau brazii uriaşi, în-
cărcaţi de zăpadă. Nici cerul de plumb, din care fulgii cădeau
mărunţi şi deşi. El vedea numai particularităţile terenului,
înclinarea pantei, coturile ei. Minunat. Va fi singur stăpân pe
această pantă, şi asta e cea mai mare fericire din lume!
Când ajunse în vârf, îşi fixă schiurile cu îndemânare,
fredonând alene:

Frumoasa mea cu ochii verzi

Ca două mistice smaralde…

„Smaralde! vorbea iarăşi Bob, cu sine însuşi. Era să spun

sarmale... Mistice sarmale... Şi de ce nu? Desigur că de
Crăciunul acesta voi mânca vreo câteva duzini de sarmale. Şi
nu voi mai fi obligat să le mănânc distins!”
Acum era gata. Se îndreptă din şale. Privi o clipă cerul.
Aprinse o ţigară şi trase fumul adânc, în piept. Dar al doilea
fum nu mai avu răbdare să-l tragă. Îl ispitea panta, care se
întindea şerpuitoare, printre brazi, pe sub crengile încovoiate
sub povara omătului. Bob îi urmărea mlădierile cu ochi de
amant pasionat. Simţea de pe acum voluptatea alunecării în
gol, goana care n-ai vrea să se sfârşească niciodată...
Zvârli ţigara şi, cu un formidabil „Hai, băiete!” care răsună
tinereşte în inima pădurii, porni.
Sigur de sine, elegant şi suplu, aluneca pe schiuri, primind
în obraji aerul tare şi în ochi înţepăturile fulgilor de zăpadă.
Viteza creştea clipă cu clipă.
De o parte şi de alta, brazii rămâneau în urmă. Unu, doi,
trei... La început, putea să-i numere. Acum dispăreau unii
după alţii şi întregul masiv părea că a pornit să ia cu asalt
dealul. Pe panta neumblată încă, schiurile spulberau zăpada
în lături, ca enorme jerbe de crini albi.
— Bravo, băiete! strigă Bob încântat.
Cobora mereu. Acum brazii erau mai mici, mai rari, copii
de trupă ai masivului, care asaltau dealul. Poiana din vale se
întindea, largă şi primitoare, ca o vastă sofa albă. Bob o
înconjură într-o curbă largă şi, oprindu-se în margine, îşi
aruncă ochii pe deal. Să „faci” întâia oară o asemenea pantă
era o performanţă pentru care putea să-şi acorde singur cele
mai bune felicitări.
Dar în clipa aceea se ivi în faţa lui silueta unei fete; înaltă,
subţire, mlădioasă; Bob o măsură dintr-o privire. O atât de
elegantă apariţie în sălbăticia de la Munteni i se păru de
necrezut. Fata, totuşi, exista. Îl văzuse şi ea. Avu o clipă de
ezitare; parcă ar fi vrut să se întoarcă. Era însă prea aproape
de el ca să-l mai poată evita. Bob îşi netezi, din obişnuinţă,
părul cârlionţat, scuturând omătul care-l acoperise. Apoi, se
înclină adânc, de data aceasta cu atâta „distincţie”, încât
chiar domnul consilier Frunzetti ar fi fost mulţumit:
— Sărut mâna, duduie...
— Bună ziua, domnule! murmură fata, încercând să treacă
mai departe. Dar băiatul, îndrăzneţ, căută să o reţină:
— Ştiu că nu este politicos să te prezinţi singur, dar într-
un spaţiu atât de restrâns, cum este satul Munteni, desigur
că voi avea prilejul să vă cunosc mâine sau cel mai târziu
poimâine. De ce să mai aşteptăm, duduie, o zi sau două? De
ce să nu anticipăm, de vreme ce destinul ne-a pus faţă în
faţă... Sunt Bob Frunzetti. Ca element de stare civilă, vă pot
da două detalii: sunt fiul domnului consilier Frunzetti, ceea
ce nu vă spune nimic, dar sunt nepotul doamnei Amalia
Frunzetti, ceea ce s-ar putea să vă spună ceva... Şi aş dori
din inimă să vă spună ceva bun...
Fata primise cu ochi mari acest potop de vorbe. Nu era
totuşi surprinsă.. La Bucureşti, cunoscuse mulţi tineri în
genul lui Bob Frunzetti. O contraria însă faptul că era
nepotul doamnei Frunzetti. Îşi rosti numele cu un ton sec:
— Silvia Criveanu...
 — Vă faceţi, desigur, vacanţa la Munteni.
— Da. Tatăl meu este şeful haltei.
Era încredinţată că această punere la punct va tăia scurt
entuziasmul tânărului bucureştean, care – ca şi mătuşă-sa –
trebuie să aibă superstiţia boieriei. Dar mărturisirea fetei avu
un efect contrariu.
— Minunat! exclamă băiatul. Minunat... Şi, cu ton uşor
declamator, adaugă:

Nevasta şefului de gară

S-a-ndrăgostit de-un călător...

— Ε o poezie veche, duduie. Mi s-a spus că ar fi fost scrisă

acum un veac, adică prin 1912... Cum o fi fost lumea în
1912, fără radio şi fotbal, fără schi, box şi cinema sonor?
Brrr, ce plictiseală! Cred că se sinucideau pe capete...
Aşadar, nevasta şefului de gară... Dar dumneavoastră sunteţi
numai fata domnului şef... şi nu ne aflăm în era preistorică
din 1912, nu e aşa?
— Aţi venit de mult de la Bucureşti? îl întrebă Silvia, ca să
schimbe vorba.
— Ieri. Am exasperat pe mătuşă-mea cu grosolăniile mele
şi acum vă plictisesc pe dumneavoastră. La sfârşitul
vacanţei, mă voi întoarce acasă ca să scandalizez în con-
tinuare pe tatăl meu, domnul consilier Frunzetti. Recunosc,
sunt un tip imposibil pentru toată lumea. Dar nici nu vă
puteţi închipui cât de imposibil sunt pentru mine însumi! O
ţigară, poate...
— Nu. Mulţumesc.
— Minunat! Era cuvântul cu care rezolva toate greutăţile
vieţii: Ştiam că veţi refuza. Dumneavoastră nu sunteţi tipul
convenţional, fabricat în serie, care fumează şi bea, fiindcă
aşa e moda. Sunteţi excepţia, sunteţi fenomenul, sunteţi...
Silvia era enervată: cu ce drept îi vorbeşte acest ne-
cunoscut despre ea, despre firea ei, despre felul ei de-a fi? Îl
asculta, cu răceală şi cu hotărârea de-a pune o barieră între
ei.
 Băiatul simţise, parcă, intenţia fetei; abil, scăzu tonul şi
deveni rugător:
— V-am oprit din drum ca să vă cer o consultaţie. Cu-
noaşteţi fără îndoială viaţa de aici...
— Întrucâtva, zâmbi Silvia.
— Vă rog să-mi spuneţi, cum se poate omorî o zi sau o
săptămână în acest punct al globului terestru?
— Depinde. Eu citesc, mă plimb... Şi cu uşoară ironie: Văd
că dumneata schiezi...
Bob se uită oarecum încurcat la schiuri şi, aplecându-se
să şi le desfacă, preciză:
— Schiam, înainte de a vă fi întâlnit pe dumneavoastră, şi
asta e cu totul altceva!
În clipa aceea, Prinţul, care îşi făcea plimbarea de di-
mineaţă, se ivi între brazi. „O idilă, îşi spuse Jean-Andrei.
Probabil se cunoşteau de la Bucureşti şi băiatul a venit după
fată.”
Silvia se simţi stingherită:
— Îmi daţi voie să vă prezint, deşi pe domnul Bob Frunzetti
abia l-am cunoscut acum o clipă... Prinţul Jean-Andrei
Munteanu...
Bob tocmai îşi desfăcuse schiurile. Se îndreptă din spate şi
privi curios pe acest „prinţ”, care apărea tocmai când nu
trebuia. Se înclină cu prefăcută curtenie:
— Alteţă…
Prinţul se crispă, dar, stăpânindu-se, răspunse cu o
subliniere de dispreţ:
— Îmi pare bine, tinere...
„Tinere” şuierase ca o pleasnă de bici. Silvia înregistra
fiecare nuanţă de intonaţie. În glasurile celor doi bărbaţi, ea
auzea sunet metalic de încrucişări de florete. Şi toate acestea
pentru ea...
Jean-Andrei se întoarse către fată:
— Mi se pare, duduie, că ai spus... domnul Bob
Frunzetti...
— Da…
Prinţul se adresă tânărului:
 — Eşti, desigur, micul nepot al nobilei doamne Frunzetti...
Mi-a pomenit de domnia-ta. Fii binevenit în ţinutul nostru...
Bob fierbea. Cine e acest „senior” de film sau de roman
foileton?
— Alteţă, îmi pare bine că mătuşa mea a pomenit de mine
şi mai ales sunt măgulit că mi-aţi reţinut numele... Sper că
în această vacanţă vă voi vedea...
— Tocmai, tocmai... încuviinţă Prinţul. Să nu-mi iei în
nume de rău, dacă te voi însărcina cu un comision...
Bob avea poftă să-l pocnească. Un comision? Dar ce, el e
comisionarul lui?
Prinţul însă, cu ţinuta lui rigidă, cu pieptul bombat, cu
monoclul în arcada ochiului, îl domina. Şi Bob, descumpănit,
se trezi întrebând, aproape supus:
— Un comision? Ce comision?
— Mi-ai face, tinere, un imens serviciu, dacă ai avea
bunăvoinţa de a transmite mătuşii domniei-tale că sunteţi
invitaţii mei în prima zi de Crăciun, la masa de seară... Da?
— Voi comunica mătuşii mele...
— Îţi mulţumesc. Şi se întoarse cu exagerată amabilitate
către Silvia: Părinţilor domniei-tale le-am dat de ştire
adineauri prin vizitiul meu. Vă aştept cu mare plăcere.
Singurătatea mea are nevoie de amiciţia pe care aţi binevoit
să mi-o dăruiţi.
Apoi, către Bob, cu tonul dinainte, distant şi dispreţuitor:
— Îţi mulţumesc pentru comision, tinere!... Duduie,
omagiile mele... cordiale salutări părinţilor domniei-tale.
Şi Prinţul se depărtă cu fruntea sus, cu pieptul bombat
sub blană, cu pasul ferm, de parcă ar fi fost stăpânul în-
tregului ţinut.
Abia atunci băiatul îşi regăsi îndrăzneala:
— Cine e tipul?
Silvia răspunse cu glas moale:
— Un om foarte distins. Ai să-l cunoşti...
Şi luându-şi rămas bun, fata se pierdu printre brazi.

*
 Bob îşi aprinse o ţigară. Era furios pe Jean-Andrei, pe
Silvia, dar mai ales pe el însuşi. Alteţa asta de carnaval îl
umilise, iar el, Bob, a stat ca un bleg şi n-a fost în stare să-i
răspundă. Dar nu merge aşa... Alteţa-sa va afla că „tânărul”
nu e un copil inocent şi inofensiv şi dacă alteţa-sa vrea
război, îl va avea... „Un om foarte distins”, a spus fata. „O să
mor asfixiat de distincţie”, scrâşni Bob. Îşi fixă din nou
schiurile şi luă cu asalt panta. Acum schia cu înverşunare,
de parcă, în fiecare clipă, ar fi strivit sub tălpigile de lemn
„superioritatea” Prinţului, şi răcnea tinereşte: „Hai băiete! Ne
luptăm cu distincţia, cu morga, cu boieria...” Strigătele lui
umpleau valea şi din munţi se întorcea ecoul lor.
Acasă, Amalia Frunzetti îl întrebă dacă panta e potrivită,
dacă zăpada e bună. Bob răspunse scurt:
— Minunat...
Mânca tăcut, grăbit, nervos. Cu fiecare lingură din supa
caldă i se părea că înghite ceva din trufia Prinţului. Deşertă
câteva pahare de vin, unul după altul. Abia la sfârşitul mesei,
când îşi aprinse ţigara, spuse:
— Ţi-am cunoscut vecinul... Alteţa-sa Nu-ştiu-Cum, toate
cu majuscule... Mi-a dat un mic comision pentru tine: în
prima zi de Crăciun suntem invitaţi la masă, la alteţa-sa... A,
dar am uitat să-l întreb: trebuie să-i duc răspunsul sau o
adeverinţă de primire?... Poate îmi va da un bacşiş... „Foarte
distins” Prinţul vostru, n-am ce zice!
Amalia asculta cu mulţumire această izbucnire de ură
copilărească. Înţelese totul: începea, mai repede decât nă-
dăjduise ea, lupta între Prinţ şi Bob pentru „fetişcana de la
haltă”. Era tocmai ceea ce dorea, fiind încredinţată că
„fetişcana de la haltă” va fi cucerită – până la sfârşit – de
tinereţea lui Bob. Bineînţeles că Amalia nici nu se gândea la
o eventuală căsătorie a lui Bob cu Silvia. „Un Frunzetti” nu
poate să ia o „Criveancă”. Dar un Frunzetti poate „să se
amuze puţin” cu o Criveancă...
— Bob, judeci rău pe Prinţ, răspunse cu ipocrizie doamna
Frunzetti: Te asigur că n-a vrut să te jignească. Ai să-l
cunoşti. Ε un om din lumea noastră... Ai mai întâlnit pe
cineva, în pădure?
Bob răspunse vag, cu un aer voit distrat:
— Pe o fată... Silvia... mi se pare Criveanu…
— A, ştiu... Fata picherului Criveanu, care e şi un fel de şef
de haltă aici... Am văzut-o şi eu o dată sau de două ori.
Drăguţă gâsculiţă, nu?
Bob îşi turnă încă un pahar:
— Abia am zărit-o... Şi uitând toate întâmplările astea,
izbucni cu veselie: Tanti, am schiat ca un nebun toată
dimineaţa. Am mâncat ca un porc. Am băut ca un măgar. Şi
am să dorm ca un bou, toată după-amiaza. Deseară însă,
vom face muzică şi dans... Vreau să dansez cu tine!
— Bob, Bob, corijează-ţi vocabularul, pentru Dumnezeu!
Ce sunt toate astea – porc, măgar, bou?
— Animale, tanti, animale... Ca mine, ca Prinţul, ca noi
toţi! Somn uşor, tanti...
Şi ieşi fredonând:

Frumoasa mea cu ochi verzi...

Doamna Frunzetti îl petrecu cu un zâmbet fericit…

II

Cele câteva zile, până la Crăciun, trecură în plăcuta

monotonie a iernii la ţară. Amalia Frunzetti îşi informă
nepotul, cu multă dibăcie, despre micile cancanuri din
Munteni. Zugrăvi, în linii mari, portretul fiecărui personaj,
începând cu Vasile Gărdescu şi sfârşind cu popa şi cu Take
Criveanu. Băiatul trebuia să fie scutit de orice surpriză în
seara de Crăciun, la masa Prinţului. El află astfel că
silvicultorul este „un original simpatic”; că popa – „deşi om de
afaceri, nu trebuie judecat totuşi prea aspru”; că şeful haltei
este „mediocru şi vulgar”; că nevasta lui este „o caricatură a
doamnei Bovary, o burgheză cu capul în nori şi ridicolă”; că
fata lor, Silvia, ar putea fi cel mult „un uşor divertisment”; că
preoteasa e „un tip comun”. Toate acestea fuseseră
strecurate, picătură cu picătură, când se ivise prilejul, în
convorbiri întortocheate, lungi şi lipsite în aparenţă de vreun
fir conducător, pentru ca băiatul să aibă impresia că
aprecierile ei sunt cu totul obiective şi că le spune numai
aşa, „fiindcă veni vorba...”
Bob o ascultă la început distrat, apoi plictisit. Aceste
intrigi mărunte nu îl interesau. Ele dovedeau numai că „tanti
Amalia a început să se ramolească...” Singura lui dorinţă era
să se afle faţă în faţă cu Prinţul, bineînţeles în prezenţa
Silviei Criveanu. Se gândea la întâlnirea aceasta ca la primul
lui duel, în care arma aleasă de amândoi va fi cuvântul. Cu
înflăcărarea vârstei, Bob plănuia o răzbunare cumplită. Va fi
de o ironie ucigătoare, căci pe înfumuraţi numai ironia îi
dezumflă. Imagina o mie de replici crude, tăioase şi apoi
renunţa la ele, fiindcă i se păreau prea slabe. Dar până la
masa dată de Prinţ mai sunt câteva zile şi, în acest răstimp,
Bob era sigur că va găsi ceea ce îi trebuia...

În seara de Crăciun, în sanie, lângă Amalia Frunzetti, Bob

tăcea îngândurat: nu găsise nimic...
Prinţul îşi primi musafirii cu aceeaşi politeţe rece şi egală,
împărţind aceleaşi amabilităţi şi interesându-se de sănătatea
fiecăruia. Chiar şi pentru Bob avu un cuvânt:
— Ei, tânărul meu prieten, cum ţi se pare zăpada Mun-
tenilor noştri?
Bob răspunse vag:
— Bună... Destul de bună!
Ceilalţi invitaţi se uitau la băiat, cu atenţia stăruitoare
care se acordă obişnuit unui nou-sosit într-o societate
restrânsă. Pe Bob, această curiozitate îl măgulea, dar – în
aceeaşi măsură – îl şi enerva. Cabotinul, care trăieşte în
fiecare adolescent, simţea nevoia să impresioneze, să facă
efect, să aibă succes.
Bău trei ţuici una după alta şi îşi aprinse o ţigară. Voia,
mai întâi, să scandalizeze mica societate din Munteni.
Când însă îşi dădu seama că acele trei ţuici trec ne-
observate faţă de duzina de ţoiuri deşertate cu mare lux de
elogii de către silvicultorul Gărdescu – Bob se simţi umilit.
Masa urmă după ritualul obişnuit. Prinţul o prezida cu
aerele lui de mare senior. Bob îşi dădu seama că a avut
ghinionul să cadă într-o bizară oază de „distincţie”, de
„superdistincţie”, de distincţie la pătrat! Mai rău ca acasă...
Prezenţa Silviei Criveanu şi, mai ales, privirile din altă
lume cu care fata urmărea, aproape în extaz, fiecare gest al
Prinţului, sporiră furia tânărului Frunzetti. Bău mult,
pândind clipa când să se arunce în discuţie. Dar voia ca
această intrare să fie triumfală. Prima frază trebuia să-i
asigure o victorie decisivă asupra Prinţului.
Deocamdată, se învălui în tăcere şi în fumul ţigărilor, pe
care le aprindea una de la alta. O bună strategie cere
răbdare...
Dar timpul trecea şi băiatul vedea cu disperare că mo-
mentul prielnic nu se iveşte. Ca întotdeauna, preoteasa căuta
„să înţepe” puţin pe Elena Criveanu. Take se străduia să
acopere aceste mici „incidente” cu veselia lui de om gras şi
bun. Popa făcea tot ce putea ca să scape de glumele lui
Gărdescu, care stăruia să afle „ce nouă afacere a mai pus la
cale sfinţia-sa întru folosul obştesc?” Numai Amalia Frunzetti
îşi impusese în seara aceea o „aristocratică rezervă”. Participa
la convorbire doar cu surâsuri şi, foarte rar, cu un „da” sau
„nu”.
Cu fiecare pahar de vin, atmosfera devenea mai caldă,
glumele mai dese şi râsul mai plin. Singur Prinţul rămânea
acelaşi, cu aceleaşi fraze căutate, cu aceleaşi gesturi
studiate. Silvia Criveanu îl privea mereu, ca şi când n-ar mai
fi văzut pe nimeni dintre cei de faţă.
 Când „se făcu”, potrivit programului, masa de pocher în
bibliotecă, Jean-Andrei spuse celor rămaşi în sufragerie:
— Cred că sunt în asentimentul domniilor-voastre,
rugându-l pe distinsul nostru prieten, domnul Vasile Găr-
descu, să ne cânte ceva. Şi, întorcându-se către Bob
Frunzetti: Domnia-ta, tinere, nu ştii că domnul Gărdescu
este un adevărat artist şi că numai adversităţile destinului l-
au reţinut în acest pierdut colţ de ţară. Noi însă, în egoismul
nostru, suntem recunoscători acestui destin vrăjmaş, fiindcă
astfel avem plăcerea a-l asculta.
Silvicultorul îşi trecu mâna prin pletele rare şi cărunte,
protestând de formă:
— Prinţe, mă copleşeşti...
— Ba nu, ba nu, stărui Jean-Andrei: Am destulă
obiectivitate ca să judec însuşirile artistice ale domniei-tale,
făcând abstracţie de prietenia ce ne leagă. Eşti un autentic
artist, domnule Gărdescu... Dacă vei binevoi să ne cânţi, cred
că noul şi tânărul nostru prieten, domnul Bob Frunzetti, va fi
de acord cu mine...
Urmărind scena, Bob simţi o cumplită, o chinuitoare poftă
să strige „vax” şi să izbucnească în râs. Dar se reţinu. Bău
încă un pahar de vin şi aprinse încă o ţigară. Acum simţea o
năvală de sânge cald în tâmple. O ceaţă uşoară îi
împăienjenea ochii. Silvia Criveanu i se părea mai frumoasă.
Prinţul – mai ridicol şi mai antipatic.
Vasile Gărdescu se aşeză la pian şi, cu largile lui gesturi
teatrale, „atacă” o romanţă pe care o cânta rar:

Eu n-o mai iubesc, dar mă-ndeamnă

O umbră de vechi obicei
Să trec, în amurgul de toamnă,
Prin dreptul ferestrelor ei...

*
 Doamna Frunzetti socoti momentul potrivit ca să provoace
cu toată nevinovăţia discuţia pe care o bănuia – şi o dorea –
explozivă ca dinamita:
— Prinţe, sunt foarte necăjită din pricina nepotului meu,
Bob. Imaginează-ţi, Prinţe, că e un adversar înverşunat al
distincţiei şi în genere al întregului nostru stil de viaţă. După
principiile lui, noi trebuie să mâncăm, să vorbim, să trăim la
fel cu oamenii de rând... Imaginează-ţi, Prinţe! Şi, ridicând
ochii către cer, luă pe Dumnezeu martor pentru această
„oroare”.
Bob tresări. Era, tot, numai nervi şi îndrăzneală.
— A, nobila şi buna mea prietenă – răspunse Prinţul – am
auzit că mulţi tineri din lumea noastră gândesc la fel Eu,
însă, nu-mi pot schimba vechile mele opinii. Avem tradiţiile
noastre, pe care nu cred că e bine să le părăsim. Ni s-au luat
titlurile şi blazoanele, dar nimeni nu poate să ne ia stilul de
viaţă. Dacă – după cum ni se spune – trebuie să murim,
datoria noastră e să murim frumos... Acesta este, tinere
prieten, punctul meu de vedere... Ţi-aş fi foarte îndatorat
dacă mi-ai face cinstea să-mi arăţi motivele care te duc la
alte concluzii...
Bob îşi aprinse ţigara şi răspunse cu un ton pe care l-ar fi
voit de un calm dispreţuitor:
— Prinţe, motivele mele sunt foarte simple. Dacă vrei, n-
am decât unul singur: eu urăsc tot ce e artificial. Distincţia,
despre care vorbeşti dumneata, distincţia asta voită, făcută –
piesă cu piesă şi clipă cu clipă – în faţa oglinzii, mi se pare
falsă, artificială.
Prinţul avu un zâmbet de mare indulgenţă pentru o atât de
puerilă argumentare:
— Dar haina pe care o porţi, cămaşa de mătase, cravata şi
pantofii de lac nu sunt făcute piesă cu piesă şi deci tot aşa de
artificiale? Dacă vrei să fii natural, pentru ce nu apari în
surtuc de dimie sau în suman ţărănesc, cu obiele şi opinci?
— Una e să fii corect îmbrăcat şi alta să-ţi falsifici modul
de viaţă! îl întrerupse Bob.
 — O haină bună – zise Jean-Andrei – cere o ţinută corectă,
gesturi măsurate şi un vocabular ales.
— Fără îndoială, dar nu o viaţă încorsetată! A vorbi, a
gesticula, a mânca natural, mi se pare simplu şi logic.
Dumneata nu dormi la fel cu oamenii de rând? Când te doare
burta, nu te vaiţi ca şi ei?
— Pentru Dumnezeu, Bob! protestă doamna Frunzetti.
— Nu te îmbeţi la fel cu ei – continuă băiatul – indiferent
dacă bei coniac străin sau ţuică indigenă? Nu iubeşti şi nu
urăşti ca şi ei? Şi n-o să mori, cum mor şi ei?
— Atunci – murmură Prinţul – să nu ne deosebim prin
nimic de ei?
— Ne deosebim! răspunse Bob. Bem băuturi mai bune.
Mâncăm mai bine. Dormim în paturi mai moi. Ne îmbrăcăm
în haine mai scumpe. Dar, Prinţe, de ce să ne deosebim şi
printr-un stil – cum spui dumneata – care mi se pare
artificial, afectat, ridicol?
— Bob, eşti insuportabil... interveni iar doamna Frunzetti,
văzând că lucrurile merg prea departe.
Tânărul urmă:
— Iată, sunt de câteva zile aici. Nu vă supăraţi, dar trăiţi o
viaţă cu totul nenaturală, absurdă. Poate că nici nu trăiţi,
poate că aţi murit de mult şi sunteţi nişte strigoi... Da, da,
tanti, nu te supăra: noi, tinerii, avem obiceiul să fim sinceri,
chiar când sinceritatea noastră este brutală. Iar Prinţul, care
– după câte ştiu – a înfruntat viaţa din plin, nu se va lăsa
impresionat de opiniile „tânărului” său prieten... Nu-i aşa,
Prinţe? Ei bine, mă uit la munţii aceştia uriaşi, la brazii care
îi împăduresc, la zăpada care cade din plin, şi în acest cadru
al naturii aveţi linia ferată, aveţi trenul, care trece, scuipă
câteva scântei, azvârle câţiva clăbuci de fum şi goneşte mai
departe, ducând oameni, mărfuri, cărţi, idei. Ε civilizaţia de
astăzi, civilizaţia aburului, a fierului, a maşinii, care străbate
pustietatea naturii. Cum e cu putinţă ca – aici, închişi între
dumneavoastră, ferecaţi, izolaţi de restul lumii – să duceţi o
viaţă atât de departe de vremea de azi? Cine v-a întemniţat?
Cine nu vă dezleagă de această osândă? Cărţile
dumneavoastră, la care m-am uitat în treacăt, sunt cărţi
vechi, perimate. Ele povestesc grav şi melodramatic istorioare
de care azi râd şi copiii de şcoală. Marcel Prévost, Pierre Loti,
Paul Bourget... dar cine se mai înduioşează de micile lor
fleacuri sentimentale? Pe tot pământul, lumea se frământă,
se zbuciumă, se luptă pentru idei, pentru pâine... Oamenii
trăiesc repede, iubesc repede, mor repede. Nu mai avem timp
nici să-i plângem, nici să ne mai amintim de ei. Moartea
individuală şi chiar moartea în masă a ajuns să nu mai
impresioneze pe nimeni. Totul e un galop fantastic, pe care-l
dirijează nu ştiu ce duh diabolic. Întorci butonul aparatului
de radio şi treci de la Paris la Roma, de la Cairo la Berlin, de
la Bucureşti la Londra. Nu vedeţi că geografia a încetat de a
mai fi o ştiinţă? De douăzeci şi cinci de ani, ţările apar şi
dispar pe harta lumii, ca nişte glume. Uite popa, nu e popa!
Gata! Şi în acest vârtej cumplit, în această goană, în care este
prinsă întreaga omenire, dumneavoastră vreţi să rezistaţi
după digul atât de şubred al distincţiei şi al tradiţiilor? Nu,
Prinţe, nu te supăra, dar recunoaşte că e o pretenţie puţin
ridicolă!
— Bob! îl dojeni doamna Frunzetti.
— Am terminat, tanti... răspunse băiatul, trecându-şi
batista de mătase pe frunte.
Se uită la Silvia Criveanu, dar fata privea ţintă către Prinţ,
aşteptându-i replica.
Jean-Andrei zâmbea:
— Întrezăresc în domnia-ta, tânărul meu prieten, un
avocat de succes. Nu ai reuşit, totuşi, să mă convingi. Mă
inviţi în lumea celor mulţi. Te poftesc în izolarea mea. Nu
accepţi ascensiunea? Refuz coborârea. Fiecare rămâne pe
poziţia lui. Aceasta este problema. Domnia-ta ai înecat-o în
retorică. Nu te voi urma, pentru că nici chiar în tinereţe nu
m-au sedus asemenea artificii facile. Ai vorbit de furtuni şi
răsturnări. Am auzit de ele, dar nu mă interesează. Când
valurile, care se frământă afară, vor ajunge sub zidurile
acestei case bătrâne, fii sigur că voi şti să dispar mai înainte
ca ele să treacă pragul şi să smulgă casa din temelii...
 Prinţul se opri o clipă. Privind în gol, rosti cu glas adânc:
— Valurile acelea nu vor găsi aici decât un hoit. În casa
aceasta, tânărul meu prieten, au trăit, au iubit, au urât şi au
murit strămoşii mei, în aceeaşi izolare ca şi mine. Ca şi mine,
ei s-au ţinut departe de tumultul mulţimilor. Mai mult decât
cei ce se frământă în mansarde şi subsoluri, mă interesează
spiritele alese, rafinate – un Petronius, un Ovidius, un Oscar
Wilde...
— Dar cum au murit, Prinţe? întrebă Bob provocator.
Jean-Andrei dădu din mână, în sensul că „n-are nici o
importanţă”.
— Ştiu. Şi, cu un zâmbet ironic pentru erudiţia „tânărului
său prieten”: O spune chiar micul Larousse... Gândeşte-te
însă cum au trăit! Asta e important: cum au trăit. Dumneata
îmi ceri să intru în viaţa pe care mi-a confecţionat-o epoca
noastră ca un costum de haine gata... Nu pot. Totdeauna am
purtat haine croite pe măsura mea, cu stofa aleasă de mine
şi după jurnalul care mi-a plăcut. Iar dacă nu mai putem trăi
aşa cum ne place, cel puţin să murim într-o splendidă
izolare...
— Dar asta – răspunse Bob cu pasiune – nu e o splendidă
izolare...
— A, evident, nu aşa de splendidă cum aş dori-o eu,
răspunse Prinţul, cu un gest larg. Dar dacă nu mă atinge nici
un strop din noroiul uliţei, nici un fir din pulberea ei, e totuşi
o izolare, singura posibilă pentru mine...
— Aşadar, să nu facem nimic! îl întrerupse Bob enervat.
Asta e datoria celor din lumea noastră... Da?
— Da, tinere! Să nu facem nimic, pentru că în lumea de
astăzi, cu care văd că dumneata te învoieşti foarte bine, nu
ştiu ce ar mai avea de făcut oameni ca noi...

În bibliotecă, partida de pocher fusese întreruptă. Ju-

cătorii, atraşi de tonul ridicat al discuţiei, ascultau nedu-
meriţi. Singur Vasile Gărdescu continua să cânte, absent,
oprindu-se numai ca să golească încă un pahar. Acum
atacase bucata lui de predilecţie:

Aş dori din piept să-mi scot

Inima, cu dor cu tot…

— Dar nu vezi, Prinţe – izbucni Bob, cu mâinile în tavan –

că aici totul e vechi, desuet, perimat? Uite, domnul Gărdescu
cântă o romanţă care nu mai spune nimic unui om de astăzi.
Acum se scriu altele, poate tot aşa de naive, dar care
corespund sensibilităţii noastre...
Şi Bob fredonă uşor:

Suflet candriu
De papugiu,
Cine să-l înţeleagă?
Râde plângând,
Plânge râzând,
Viaţa o ia în şagă…

— Vei spune, Prinţe, că e o naivitate! De acord! Dar nu e

atât de prăfuită... Pe când la dumneata şi la mătuşa mea şi
acasă la noi, la Bucureşti, totul este învechit şi prăfuit. Iartă-
mă, dar – cum am spus mai înainte – am impresia că nu mai
trăiţi de mult...
— Te înşeli! zise Prinţul, privindu-l aţintit prin monoclu.
Existăm în aşa de mare măsură, tinere, încât cutezanţa
generaţiei domniei-tale se loveşte de noi, ca de stânci, fără să
ne poată clinti din loc.
Bob tresări. Lovitura îl atinsese în plin. Aruncând o privire
în jur, întrebă:
— Dar dumneavoastră nu vă vine niciodată poftă să
strigaţi aşa, din plin, din adâncul inimii, natural, fără dis-
tincţie şi fără tradiţie – ohé?
Toţi izbucniră în râs, cuceriţi de verva tinerească a lui Bob.
Chiar şi doamna Frunzetti zâmbi. Numai Prinţul şi Silvia
Criveanu rămaseră tăcuţi şi gravi. Băiatul îşi dădu seama că,
având pe ceilalţi de partea lui, e pe punctul de a câştiga
partida. Ca un dirijor, îşi roti privirile asupra lui Take
Criveanu, asupra popii, asupra tuturor:
— Nu zău, n-aveţi uneori poftă să strigaţi – hai, după
mine: ohé!
Toţi, ca la comandă, repetară: „ohé”, râseră cu poftă şi
cerură vin rece. În acest strigăt era protestarea şi răzbunarea
lor împotriva Prinţului şi a „manierelor” lui, împotriva
„stilului” pe care li-l impunea şi lor, când îi invita la masă,
împotriva tiradelor pe care trebuiau să le asculte, chiar dacă
nu le înţelegeau, chiar dacă îi plictiseau...
Gărdescu, deşi ameţit, înţelese totuşi că discuţia a luat o
întorsătură neplăcută pentru Prinţ. Cu grijă, silvicultorul se
întoarse către Bob:
— Domnule Bob, vrei să mai fredonezi romanţa aia cu
papugiul? Eu o prind numaidecât la pian... Într-adevăr, e o
bucată frumuşică...
Bob trecu lângă pian şi începu:

Suflet candriu
De papugiu...

Take Criveanu îşi ştergea lacrimile de râs cu o batistă

mare şi vorbea cu popa:
— Ce zici, părinte? A fost bună asta cu „ohé!”...
— Bună, foarte bună...
— Sunt dezolată, Prinţe, te rog să mă crezi! zise doamna
Frunzetti. Trebuie să ţii seama, însă, că e un copil... Uite aşa
ne amărăşte şi pe mine şi pe părinţii lui. Mă întreb de unde
au ieşit aceste idei sălbatice şi aceste moravuri vulgare şi
cum au pătruns în lumea noastră?
Prinţul murmură, ca pentru sine:
— Poate că distincţia nu este o chestiune de naştere, ci
una de temperament, nobila mea prietenă...
Rostind aceste cuvinte, Prinţul se uita ţintă la Silvia
Criveanu. Fata clipi mărunt din genele lungi şi arcuite,
lăsând ochii în jos. Doamna Frunzetti îşi muşcă buza, cu
ciudă.
 Musafirii plecară pe rând. Take Criveanu – specialist în
gafe, după cum spunea Vasile Gărdescu – îşi luă rămas bun:
— Mâine, cu bine. Ohé!
Popa pufni în râs. Preoteasa la fel.
Ca totdeauna, Gărdescu mai rămase „un moment” cu
Prinţul. Jean-Andrei se plimba prin odaie, cu mâinile la
spate, cu capul în piept. Silvicultorul îl urmărea pe sub
sprâncene. Într-un târziu, cu vorba lui puţin împleticită de
băutură, murmură:
— Obraznici, copiii din ziua de azi…
Prinţul nu răspunse.
Gărdescu înţelese că e mai bine să plece.

Când rămase singur, Jean-Andrei porunci servitoarei să se

culce:
— Vei strânge masa mâine dimineaţă?
Baba Floarea îl privi ca pe un nebun; nu primise niciodată
asemenea poruncă. În obiceiurile temeinic hotărâte şi
niciodată schimbate ale Prinţului se clintea ceva. „Asta nu-i a
bună”, mormăi bătrâna, îndreptându-se către odaia ei.
Prinţul se prăbuşi într-un jeţ, cu ţigara stinsă în mână. În
urechi îi suna acel „ohé”, strigat de Bob, de Take Criveanu,
cu râsul lui larg, de ceilalţi. Avea simţământul unei
dezastruoase înfrângeri, al unei umilinţe fără seamăn. Îşi
simţi ochii umezi şi monoclul i se aburi. Îl scoase şi îl şterse
cu colţul batistei. De când nu i s-a mai întâmplat asta? De
mult, din prima tinereţe...
Din cadrele vechi de pe pereţi, Muntenii de odinioară îl
priveau cu ochi de mort.

III
 Bob se trezi, dimineaţa, cu capul greu de băutură şi cu
gura amară de tutun. Îşi aminti ca prin vis de seara trecută:
pianul... Gărdescu... Silvia, cu ochi mari... Ohé!... Cum
ajunsese la acel „ohé”... A, da, avusese o dispută cu Prinţul...
Ce dracu i-o fi spus? Nu cumva o fi supărat-o pe tanti
Amalia?
Cotrobăind printre amintirile incerte, înecate în aburul
vinului, Bob ieşi în curte numai pe jumătate îmbrăcat şi
umplu o căldare cu zăpadă. Când se întorcea în casă, se
încrucişă pe sală cu mătuşă-sa:
— Bob, pentru Dumnezeu... Cum umbli aşa? Te văd
servitoarele...
— Nu sunt destul de sculptural, tanti?
— Bob, eşti exasperant...
În odaia de baie, tânărul îşi frecă trupul cu zăpadă, până
simţi sângele zvâcnind sub pielea înroşită. Atunci intră în
funcţiune un prosop gros şi aspru:
„Minunat! îşi spuse băiatul. Sunt ca un prunc nou
născut...”
Înaintea ceştilor de ceai, doamna Frunzetti şi Bob şedeau
faţă în faţă.
— Bob, aseară ai fost extrem de nepoliticos cu Prinţul. Nu
e cazul să-i faci scuze, fiindcă sunt sigură că asta l-ar jigni şi
mai mult. Te rog, însă, să-l întâlneşti şi să găseşti mijlocul
ca, printr-o atitudine amabilă, să-ţi repari greşeala...
— Oh, câtă diplomaţie, tanti, câtă diplomaţie! Prea multă
pentru bietul meu cap...
— Bob, asta nu e diplomaţie. Ε numai bună-cuviinţă…
— Adică ipocrizie. Ai poftă să-i tragi unuia două palme, dar
din bună-cuviinţă îi zâmbeşti. Pe altul ai vrea să-l înjuri de
mamă, dar din bună-cuviinţă îi spui: „Ce bine-mi pare că te
întâlnesc!” Minciuni, tanti! Ne învăţaţi să minţim şi să ne
minţim. Nu pot. Şi nici nu e bine... Lasă-mă să fiu mitocan,
când am poftă să fiu mitocan. Lasă-mă să fiu sincer...
— Bob, ai să mă înnebuneşti cu grosolăniile tale de
grăjdar...
 — Nu se mai zice grăjdar; se zice şofer. Grajdul şi caii au
dispărut. Nu mai sunt la modă. Trăim în epoca
automobilului!
— Eşti nebun, Bob!
— Te iubesc, tanti, şi plec la schi... Până la dejun, nu mă
mai vezi...

În pădure, Bob se întâlni cu Vasile Gărdescu. Călare, cu

eterna-i pelerină neagră pe umeri, cu pălăria cu boruri late
dată pe ceafă, silvicultorul ieşise să ia aer. Seara era invitat
la masă la popa Anton.
Aşadar, altă beţie... O lungă plimbare prin ger făcea parte
din ceea ce Gărdescu numea „igiena bunului băutor”. Când
dădu cu ochii de Bob, se bucură sincer. Descălecă şi întinse
tânărului mâna lui mare, osoasă, cu un gest de prietenie
deschisă:
— Bună dimineaţa! Cum ai dormit?
— Bine, mulţumesc... Dar dumneata? îi întoarse băiatul
întrebarea.
— Ca şi dumneata, cum se doarme după beţie!
Râseră amândoi cu poftă. Apoi, Gărdescu îi spuse sfătos,
bătrâneşte, jumătate în glumă:
— Ascultă, domnule Bob, aseară ai cam făcut-o de oaie...
— Aşa am şi eu impresia!
— Nu că-ţi dau sfaturi, că pentru asta n-am nici o
chemare şi nu-mi recunosc nici măcar autoritatea morală.
Dar, fără supărare, Prinţul e, oricum, un om în vârstă... L-ai
luat cam repede...
— Nu pot să-l sufăr, domnule Gărdescu!
— Asta am cam înţeles şi eu... Capul ăsta n-a albit
degeaba, crede-mă. Aş putea spune că ştiu şi pricina...
Gărdescu surâse cu subînţelesuri, dar Bob căută să lunece
peste acest punct:
— Ε prea băţos, domnule Gărdescu…
— Domnule Bob, ai timp un minut?
 — Cu cea mai mare plăcere, câte minute vrei...
— Domnule Bob, vreau să-ţi lămuresc un lucru. Prinţul nu
este un om ca toţi oamenii. Ε un om ciudat. Nu zic
excepţional. Îl cunosc bine. Să ştii că e un nenorocit, care a
luat pentru galerie o atitudine rece, gravă. Ce se ascunde sub
această faţadă, numai el ştie. El şi, într-o oarecare măsură,
eu. De aceea, te rog să-l cruţi. Eşti tânăr. Tinereţea trebuie
să fie generoasă.
— De ce e nenorocit? El spune că trăieşte viaţa pe care o
vrea, pe care şi-a confecţionat-o singur...
— Asta o spune pentru proşti. Parcă dumneata n-ai
înţeles! Cum îţi închipui că ar vrea să stea aici, cu mine, cu
preoteasa, cu popa, cu familia Criveanu?...
— Fii sincer, domnule Gărdescu, şi adaugă şi pe mătuşa-
mea... surâse Bob.
— N-am îndrăznit s-o spun, dar aşa este. Prinţul ar vrea să
se întoarcă la Paris, s-o ia d-a capo cu chefuri, cu metrese şi
toate celelalte. Din păcate, însă, s-au isprăvit gologanii. Deci,
trebuie să-şi sfârşească viaţa aici, între noi... Domnule Bob,
lasă-l în nebunia lui. Nu-l trezi. Am făcut şi eu pozna asta de
vreo trei-patru ori şi mă căiesc. Cine ştie ce drăcie poate să
iasă de-aici! Şi îţi spun drept, nu vreau să-l am pe conştiinţă.
Pare un om tare, dar nu e. Arunci o vorbă mai aşa – şi începe
să se clatine. Ai înţeles? Capul ăsta n-a albit degeaba, auzi?
Iartă-mă că m-am amestecat unde nu-mi fierbe oala, dar am
făcut-o din simpatie. Crede-mă, te iubesc... m-ai cucerit...
Chestia aia cu „suflet candriu” e minunată. Diseară ne vedem
la popa Anton. Fii drăguţ cu Prinţul. Te rog eu! Păcat că popa
n-are pian... La revedere.
Gărdescu încălecă şi pelerina neagră se depărtă printre
brazii împovăraţi de zăpadă.
Bob rămase o clipă locului. Ciudat! Omul acesta, care cu o
seară înainte i se păruse un ratat şi un beţiv de rând,
dovedea acum atâta înţelegere şi o sensibilitate deosebită!
Viaţa este o cutie cu surprize...
 În clipa aceea, era hotărât să aibă – cu cea mai largă
mărinimie – toate îngăduinţele faţă de Prinţ. Gărdescu îi
vorbise omeneşte, şi-l câştigase.
La un cot al potecii, băiatul se trezi în faţa Silviei Criveanu.
Salută stângaci. Îndrăzneala cu care o întâmpinase la întâia
lor întâlnire, când nici nu ştia cine e, se mistuise. Fata îi
răspunse rece şi trecu mai departe. Bob trânti o lovitură
straşnică de pumn în trunchiul unui brad. „Aşadar,
domnişoara face bloc cu Prinţul... Fiindcă am ofensat aseară
pe alteţa-sa, domnişoara se consideră ofensată. Deci,
domnişoara îl iubeşte pe Prinţ. Ε clar. Unu şi cu unu fac
totdeauna doi, chiar dacă ţinem seama de teoria relativităţii...
Foarte bine! Domnişoara vrea război, ca şi alteţa-sa. Îl vor
avea!”
Acum, Bob uitase tot ce-i spusese Gărdescu. Îngăduinţele
pe care cu o clipă mai înainte şi le făgăduise faţă de Jean-
Andrei deveniră tot atât ea intenţii de agresiune şi răzbunare.

Dar seara, Prinţul nu veni la popa Anton. O scrisoare de

câteva rânduri arăta în litere bine desenate şi în fraze căutate
că, spre marea lui părere de rău, sănătatea nu-i îngăduie să
ia parte la o petrecere atât de plăcută, între prieteni atât de
aleşi. Toţi înţeleseră pricina acestei absenţe. Nimeni însă nu
cuteză să o mărturisească. Bob avu sentimentul plăcut al
victoriei. „Adversarul a abandonat”, îşi spuse, în limbajul lui
sportiv. Dar, îndată după aceea, se uită la Silvia Criveanu.
Fata nu voia nici măcar să-l privească. Îl biruise pe Prinţ, dar
nu o cucerise pe Silvia. O victorie ratată...
Gărdescu se apropie de băiat şi-i şopti discret, cu ton de
sfătoasă mustrare:
— Ai văzut?
Până şi doamna Frunzetti regreta vădit lipsa lui Jean-
Andrei. Bob îşi dădu seama că, deşi absent, Prinţul domina
această mică societate. Chiar cei care îl urau sau îl ironizau
între ei ar fi dorit să-l aibă în mijlocul lor. Era mândria lor să
poată spune: „Am stat la masă cu Prinţul!”
Petrecerea urmă fără voie bună şi sfârşi mai devreme ca de
obicei.

Gărdescu porni către casă. Izbutise să se îmbete şi în

seara asta. Totuşi, în mintea lui licărea un gând: trebuia să
treacă pe la conacul Prinţului; dacă va vedea lumină, va
intra...
Era, într-adevăr, lumină. Jean-Andrei sta singur în su-
fragerie, în capul mesei. Gărdescu înţelese din cea dintâi
privire că Prinţul băuse mult.
— Bucuros de oaspeţi?
— Foarte bucuros, domnule Gărdescu... Prietenia domniei-
tale nu se dezminte niciodată. Îţi mulţumesc din inimă.
— Nu te teme, Prinţe, n-am să te reţin mult.
— Poţi să stai cât vrei. Astă-seară eram prea singur...
I se păruse lui Gărdescu sau, într-adevăr, Prinţul vorbise
de data aceasta cu glas puţin tremurat de emoţie? Parcă nu
era tonul lui ferm, rece, poruncitor...
— De ce n-ai venit, Prinţe?
Prinţul aşeză în faţa silvicultorului cutia cu ţigări, sticla de
coniac şi cupa. Apoi, uitându-se ţintă în ochii prietenului
său, vorbi:
— De ce să viu? Ca să ascult grosolăniile care mi s-au
spus aseară? Ca să mi se cânte iarăşi în cor „ohé”? Am
preferat să rămân aici şi să meditez. Am meditat mult,
prietene... Chiar în clipa când intrai, mă întrebam; acel tânăr
îndrăzneţ nu cumva are dreptate?
— Prinţe...
— Nu, domnule Gărdescu... N-am nevoie de nici o
consolare, replică Prinţul cu mândrie. Chiar domnia-ta mi-ai
spus de mai multe ori: „Nu eşti uman, Prinţe!”
— Dar eu...
 — Îţi repet, fără consolări, care ar fi nedemne de mine şi de
prietenia noastră...
Prinţul se ridică de la masă şi începu să se plimbe de la un
capăt la altul al sufrageriei. Vorbea iarăşi, cu vocea lui
dominatoare. Dar vorbea ca pentru sine:
— Îţi faci viaţa ta, cum vrei tu... Uşor de spus! Dar viaţa se
face, se construieşte în mai multe feluri, din mai multe
materiale. Unii şi-o construiesc din dragoste. Alţii, din
muncă. Alţii, din visuri. Eu mi-am construit viaţa din bani.
Bani pentru masa verde. Bani pentru curse. Bani pentru
petreceri. Bani pentru călătorii. Mereu bani, bani, bani! Şi
când banii se împuţinează, din ce îţi mai construieşti viaţa?
Gărdescu îl privea uluit. Întâia oară îl auzea vorbind atât
de deschis, fără frazele lui întortocheate, fără pauze de efect
şi gesturi studiate. „Ce se întâmplă cu omul ăsta?” se întreba
silvicultorul îngrijorat.
— Îmi dai voie, Prinţe?
— Te ascult... răspunse Prinţul, continuând să se plimbe
prin sufragerie.
— Prinţe, sunt beat... şi sunt un ticălos... Ar fi trebuit să
fiu treaz şi să pot vorbi cu mintea limpede. Am să vorbesc
mai greu, dar te rog să mă asculţi. Prinţe, eşti un nefericit...
Jean-Andrei îi aruncă o privire dispreţuitoare, dar
Gărdescu nu băgă de seamă.
— De ce te zbuciumi, Prinţe? De ce nu vrei să trăieşti
simplu, omeneşte, ca mine, ca noi toţi?
Prinţul îşi lăsă frumoasele lui mâini pe umerii silvi-
cultorului, îl zgâlţâi ca să-l facă să înţeleagă şi rosti apăsat:
— Dar nu înţelegi că nu pot? Nu pot!
Zguduit de gestul Prinţului, impresionat de glasul şi de
privirea lui, silvicultorul murmură:
— Nu poţi?... Atunci e trist... e foarte trist... Şi e grav... Ce-
ai să te faci, Prinţe?
Mâinile Prinţului lunecară de pe umerii prietenului său, ca
un răspuns mut.
 Jean-Andrei şi silvicultorul băură şi fumară îndelung, fără
să-şi mai spună nici un cuvânt. Mărturisirea din seara
aceasta făcea de prisos orice discuţie.
Târziu, se auzi în noapte un fluierat prelung de locomotivă.
Prinţul murmură ca prin vis:
— Orient-expresul...
Silvicultorul îşi trosni degetele lungi şi osoase:
— Afurisitul ăsta de tren nu întârzie niciodată. Noapte
bună, Prinţe!

Calul silvicultorului – cal mic, de munte, cu pasul domol şi

prudent – străbătea încet pădurea. Printr-o lungă deprindere
sau poate prin înţelepciunea rasei, calul acesta ajunsese să
cunoască toate cărările şi toate drumeagurile, toate
urcuşurile şi toate povârnişurile. Singur ştia când poate s-o
ia mai iute şi când trebuie să meargă la pas. Vasile Gărdescu
nu-i mai era stăpân. Îi era doar povară. Purta trupul
silvicultorului, fără ca acesta să-l conducă şi să-i
poruncească. Raporturile dintre om şi cal ajunseseră la o
adevărată prietenie, în care – mai ales în nopţile de beţie ale
silvicultorului – superioritatea era de partea calului;
Gărdescu vorbea singur, gesticula, cânta; calul mergea
cuminte, mişcându-şi. capul în ritmul pasului, de parcă ar fi
spus cu îngăduinţă: „Tu joacă-te, că am eu grijă să te duc cu
bine acasă!”
În acest căluţ de munte – asemeni unei jucării mai mari –
era un mic filozof sceptic, conştient de valoarea lui. Uneori
Gărdescu smucea frâul mai tare şi încerca să-l îndemne din
călcâie şi din gură: „Hai, Copile, că am îngheţat”... Copilul se
oprea în loc şi întorcea capul spre el, mustrându-l din ochi:
„Dumneata vrei să mă-nveţi pe mine cum să merg? Nu vezi în
ce hal eşti?” Silvicultorul punea bărbia în piept, ruşinat: „Ai
dreptate... Mergi cum ştii tu, că tu n-ai băut ca mine”...
Atunci, convins că şi-a statornicit deplin dreptul de-a merge
potrivit terenului, anotimpului şi celorlalte condiţiuni,
Copilul pornea mai departe, cu aceiaşi paşi mici şi prudenţi,
cu aceeaşi mecanică mişcare a capului.
La un cot al pădurii, calul se oprea întotdeauna. Acolo,
într-o noapte de beţie, acum mai bine de doi ani, Gărdescu
nu băgase de seamă că brădetul e mai des şi mai jos şi nu-şi
plecase capul ca să poată trece pe sub ramuri. Se lovise greu
de-o creangă puternică şi îşi zdrelise tâmpla dreaptă. Copilul
ţinea minte întâmplarea şi totdeauna se oprea ca să atragă
atenţia omului: „Vezi, să nu-mi mai faci vreo poznă!”
Gărdescu, chiar dacă moţăia, pe jumătate adormit, tresărea,
îşi lăsa trupul pe gâtul calului şi trecea, fără accident, prin
zona primejdioasă.
— Cumplit vifor! gemu Gărdescu, strângând pelerina în
jurul trupului, peste scurta îmblănită. S-o fi stins focul
acasă? Bine-ar fi dacă aş mai găsi oleacă de jăratic... Aş face
o turcească!
Ocolul silvic, aşezat pe un mic platou, într-un chenar de
brazi, era o clădire mică, cochetă. În noaptea de iarnă, silueta
i se desena vag. Gărdescu descălecă şi strigă cu vocea-i
răsunătoare:
— Mitruţ! Băăă, Mitruţ, băăă!
Pădurarul Mitruţ, care dormea în bucătărie, veni cu
iuţeala relativă şi comică a omului brusc trezit din somn, luă
calul şi se îndreptă către grajd. Silvicultorul intră în casă şi
aprinse lampa. Cei trei câini – trei dulăi ciobăneşti, puternici,
cu grumajii rotunzi, masivi – veneau în urma lui. Gărdescu îi
mângâie pe rând, vorbi cu fiecare şi desfăcu pachetul cu
resturi de mâncare, pe care nu-l uita niciodată.
În odaia de dormit era cald. În sobă, jeraticul arunca o
lumină potolită. Gărdescu îşi făcu o cafea neagră, după
tabietul lui – tare şi amăruie. Mitică, motanul cenuşiu şi
gras, îşi împletea trupul printre paşii stăpânului.
— Stai, măi Mitică... Stai, băiete, că-ţi dau şi porţia ta!
Numai să-mi fac cafeaua! Ţi-am adus de la popa Anton o
pulpă de curcan, o minune!
Gărdescu scoase briceagul şi tăie pulpa în felii subţiri:
— Aşa-i place lui Mitică... Mitică e boier...
 Motanul începu să mănânce încet.
— Măi Mitică, tu mănânci ca Prinţul, măi! Tu eşti
aristocrat...
Gărdescu dădu să guste din ceaşca de cafea, dar se opri,
zâmbind viclean:
— Parcă ar mai merge un pahar de vin... Ticălos eşti, măi
Gărdescule! De aceea n-ai făcut nimic în viaţă... Tare îţi place
băutura, măi!
Mustrându-se cu părintească indulgenţă, Gărdescu ieşi în
sală. Câinii mâncaseră şi acum dormeau, fiindcă în nopţile
geroase îi îngăduia în tindă.
— Bravo, băieţi... Somn uşor!
Pe un raft, aşezate cu grijă şi bine înfundate, erau
totdeauna câteva sticle de vin, de ţuică, de rom şi de coniac,
care nu se sfârşeau niciodată. Cum se golea una, alta venea
să-i ia locul.
— După drumul ăsta prin viscol, ar merge un păhărel de
vin negru, tare... Ia să încercăm!
Alese o sticlă cu anume etichetă şi se întoarse în odaie:
— Tare-i bine la căldură.... Eh, bătrâneţea, ce să-i faci?
Acum şedea cu cafeaua în faţă, cu vinul alături, cu ţigara
în mână şi cu motanul, care îşi sfârşise masa, pe genunchi.
Gândurile se desfăşurau lin:
— Ce puţin îi trebuie unui om ca să fie mulţumit! Şi totuşi,
Prinţul are mai mult decât am eu, dar nu e mulţumit... se
frământă... se zbuciumă... Viaţa omului ăstuia e pustie, ca o
câmpie nesfârşită, uscată, fără un deal, fără un copac, fără o
cumpănă de fântână... Cât te uiţi cu ochii, nu vezi nimic...
Pustietate şi iar pustietate! Şi el e singur, cu desăvârşire
singur, în mijlocul câmpiei... Cât a umblat prin lumea asta,
nu s-a lipit de nimeni şi nimeni nu s-a lipit de el...
Blestemată fire!
Gărdescu trăgea adânc din ţigară şi mângâia motanul,
care torcea leneş pe genunchi:
— Bun vinul ăsta negru! Să-i mai cer lui Hagi Pandele vreo
zece sticle... Dar nu-mi iese din minte figura Prinţului! În
seara asta era mai trist ca totdeauna. S-o fi gândit şi el că e
zi de Crăciun, că tot omul se veseleşte cu ai lui, numai el e
singur cuc! Bob Frunzetti l-a luat cam repede alaltăieri...
Îndrăzneala tinereţii, ce să-i faci! Lasă că şi eu i-am trântit
câteva, în vremea din urmă. Câteodată, mai ales când beau
un pahar mai mult, simt că îl urăsc. Prea e gol pe dinlăuntru,
prea e lipsit de suflet... Dar degeaba îi spun, că de schimbat
nu pot să-l schimb... După cele ce mi-a vorbit astă-seară am
cam intrat la gânduri. Mă tem să nu înnebunească de-a
binelea... sau să nu facă vreo drăcie... Uite, mă gândesc la el,
dar nu ca la un prieten, ci ca la un om de departe, pe care
abia îl cunosc. Mai aproape şi mai drag mi-e Mitică, motanul
ăsta! Să te înţelegi mai omeneşte cu un dobitoc, decât cu un
om – asta e tare ciudat! Ei, dar viaţa are multe ciudăţenii...
Când le iei una câte una, mai că nu înţelegi nimic şi-ţi vine
să crezi că ţi-ai pierdut minţile! Ε mai bine s-o iei în
întregime, simplu, şi să n-o despici, în bucăţele...
Silvicultorul goli ultimul pahar. Viscolul vuia în pădure.
— Hai, Mitică, la culcare! Hai, băiete...
Motanul se ridică, se întinse alene şi sări de pe genunchii
stăpânului pe pat. În colţ, îşi avea perniţa lui. Se făcu colac
şi adormi.

IV

Câtva timp, Prinţul nu mai ieşi din casă; nu mai acceptă

nici o invitaţie. Se muta din bibliotecă în sufragerie şi din
sufragerie în dormitor, cu sticla de coniac, cupa şi ţigările.
Nu voia să vadă pe nimeni. De câteva ori, Vasile Gărdescu s-
a oprit în faţa porţii, dar argatul cel bătrân a răspuns aşa
cum i se poruncise: „boierul nu e acasă”. Pelerina neagră şi
pălăria enormă s-au pierdut printre brazii copleşiţi de omăt.
Prinţul îşi amintea cu furie de seara aceea, când se
spovedise silvicultorului: cu nici un chip nu putea să-şi ierte
clipa asta de slăbiciune. El e Prinţul! Deci trebuie să stea
deasupra acestor oameni mărunţi. Ei nu-l pot înţelege. Ei nu
trebuie să cunoască nici una din durerile, din şovăirile, din
scăderile, din bubele care îi rod pe cei de sus, îşi spunea
Jean-Andrei. Şi îşi amintea eu trufie cum îi vorbise lui Bob
Frunzetti despre „splendida izolare”. Dar în seara următoare,
se despuiase în faţa lui Gărdescu, înfăţişându-se gol, cu
toată coptura sufletului său, cu puroiul incertitudinilor, cu
jegul suferinţelor, asemeni celui din urmă milog de la colţul
uliţei.
„Da, ca un milog, care îşi arată plăgile deschise, ca să
provoace mila trecătorilor”, gândea Prinţul, simţind o crudă
dorinţă să se biciuiască singur pentru această slăbiciune. Ce
putea să înţeleagă „un om ca Gărdescu” din mărturisirea de
atunci?
I se părea de neiertat că, după ce făcuse apologia morţii
demne, după ce îi strigase lui Bob „să murim frumos”, el
singur şi-a lepădat demnitatea ca o haină de prisos. Ce a fost
acel acces de „sentimentalism stupid”?
Astfel se certa Prinţul, cu toată asprimea reculegerii şi a
stăpânirii de sine pe care şi-o regăsise.
Dar această stăpânire de sine nu dăinui mult. Ea începu
să slăbească zi cu zi, ca un arc ostenit de o excesivă în-
cordare. Tot mai mult îl apăsa tristeţea, grea ca plumbul,
care izvora din tot ce vedea în juru-i. Până acum nu văzuse
parcă nimic – sau nu voise să vadă. Deodată, însă, toate
lucrurile şi toate fiinţele înconjurătoare i se iveau în
nemiloasa lumină a adevărului. Cineva ucisese vraja. Cineva
aruncase, din nevăzut, un mănunchi de raze, pe care le
plimba – ca pe un straniu proiector – peste tot şi peste toţi.
Conacul bătrân era o ruină tristă, dar Prinţul abia azi
făcea această descoperire. Baba Floarea târa după ea un
jalnic rest de viaţă. Reuniunile lui erau caraghioase. Ce căuta
el – el, Jean-Andrei Munteanu – în această lume? Cum de a
putut trăi în atâta vulgaritate?...
Şi totuşi trăise...
 Trăise ani de zile, fără să-şi dea seama, fără să simtă, fără
să vadă, fără să audă. Toate i se păruseră altfel decât le
vedea acum, în clipa acestei cumplite treziri.
Mai înainte găsea o adevărată plăcere în plimbarea de
fiecare zi, prin pădure. Dacă o întâlnea pe Silvia Criveanu,
bucuria era şi mai mare. Nu pentru că o întâlnea anume pe
ea, ci pentru că avea cui vorbi. Îi trebuia cel puţin un
ascultător... Acum toate aceste deşarte bucurii, cu care se
amăgise ca un copil sau ca un nebun, toate se mistuiseră.
Pădurea de brazi era de o monotonie neurastenizantă. Silvia
Criveanu – o biată fetişcană romanţioasă şi banală.
Treptat, în sufletul Prinţului începură a se cuibări părerile
de rău, ca şoarecii într-o moară părăsită.
Da, ar fi putut să ducă altă viaţă, dacă nu şi-ar fi risipit
averea... Ar fi putut să stea şi astăzi la Paris, în „lumea” lui.
Regretul îl rodea lăuntric, clipă cu clipă, ca o boală ascunsă
şi fără leac. Tot ce nu voise să-şi amintească, tot ce nu
povestise niciodată de când se întorsese la Munteni, totul i se
ivea în gând cu o dureroasă precizie în, contururi şi detalii.
Prieteni de club sau de chefuri, o vastă frescă de femei,
partide de cărţi sau orgii fără seamăn, plimbări, privelişti şi
aventuri, toate ieşeau la iveală, parcă le-ar fi trăit ieri...
Timpul nu prăfuise aceste imagini. Anii nu izbutiseră să
aştearnă rugină peste cruda lor limpezime.

...Iată pe contele Orcowski, cel dintâi om ciudat pe care l-a

cunoscut la Paris. Era înalt, bine clădit, dar mlădios în
mişcări şi de o sobră eleganţă în port. Un exemplar de mare
rasă. L-a cunoscut în salonul frumoasei Adrienne de Raval,
care era ţiitoarea contelui. S-au împrietenit din întâia seară,
după o convorbire de o jumătate de ceas, în timpul căreia
Prinţul a constatat că Orcowski are aceleaşi convingeri
despre femei, cai şi chefuri.
— Despre ideile mele politice nu mă întrebi nimic? a spus
zâmbind Orcowski.
 — Nu mă interesează. Controversele politice sunt pentru
imbecili. Oamenii de spirit nu se bat decât pentru femei.
— De pildă, pentru mine... a surâs uşor Adrienne de Raval,
strecurând îndelung, printre genele coborâte, o privire puţin
înfruntătoare şi puţin duioasă către Prinţ, în timp ce cu
mâna stângă mângâia părul contelui Orcowski.
— Poate pentru domnia-ta... poate pentru altcineva...
răspunse Prinţul, încercând să pună o notă de nepăsare în
glas. Viaţa e un joc al hazardului...
— Prinţe, – a întrebat Adrienne cu aceeaşi voce puţin
înfruntătoare, puţin duioasă – credeţi că v-aţi putea bate
pentru mine?
— Cred că ne-am putea bate pentru orice femeie, scumpa
mea doamnă...
Femeia a râs cu poftă.
A doua zi, după-amiază, Prinţul lua ceaiul la Adrienne de
Raval. Orcowski lipsea.
— De ce vrei să-l înşeli pe conte, scumpa mea doamnă, a
întrebat cu cinism Prinţul
Se aştepta ca femeia să tăgăduiască; să se înfurie; să-i
spună că e un om de rând, de vreme ce dă un asemenea
înţeles unei banale poftiri la o ceaşcă de ceai. Se aştepta, dar
nu s-a înfuriat. S-a uitat ţintă în ochii lui şi i-a răspuns
simplu, firesc:
— Fiindcă te iubesc...
— Dar dacă eu nu te iubesc?
— Nu e nevoie. Dimpotrivă, asta ar complica foarte mult
lucrurile. Prefer să te iubesc numai eu, ca să te pot părăsi
când voi vrea, fără scene, fără plictiseli. Viaţa e aşa de
scurtă, Prinţe, frumuseţea e atât de trecătoare, încât ar fi
păcat să ne pierdem vremea cu imputări şi cu lacrimi! Nu
simt nevoia să fiu iubită.
— Dar Orcowski te iubeşte, doamnă...
— Cu atât mai rău pentru el! răspunse femeia, stingând
ţigara, ca să înlănţuie cu amândouă braţele gâtul Prinţului.
Peste câteva săptămâni, Orcowski a ciocănit – într-o
dimineaţă – la uşa Prinţului. Era beat. Frumosul lui păr
auriu era răvăşit. În albul ochilor, se iviseră vinişoare roşii de
sânge. S-a prăbuşit într-un fotoliu. Prinţul i-a oferit ţigări.
Contele a înlăturat cutia cu un gest vag, cu privirea pierdută
în gol.
— Adrienne te iubeşte, Prinţe...
— Dar, prietene... eşti obosit. Ar fi bine să amânăm
discuţia pentru altă dată.
— Nu mai am timp. Adrienne te iubeşte. Mi-a spus chiar
ea şi bine a făcut că mi-a spus. Mi-a spus mai mult: că
dumneata n-o iubeşti. De ce n-o iubeşti? Cum poţi să n-o
iubeşti?
— Crede-mă, în altă zi am putea discuta mai limpede.
— N-am timp, Prinţe. Am venit să-ţi spun că trebuie s-o
iubeşti pe Adrienne. În marea mea durere de a o fi pierdut,
asta mi-ar fi singura mângâiere. Eu o iubesc, Prinţe. Înţelegi?
Ar fi stupid să ne batem. Duelul rezolvă numai o problemă de
orgoliu. Suferinţa se rezolvă altfel...
— Dar, prietene, ar fi neîngăduit să...
Orcowski îl opri cu un gest autoritar:
— Eu îţi vorbesc de dincolo de viaţă. Auzi?
În mai puţin decât o clipă, contele ieşise, lăsând uşa
deschisă în urma lui. Prinţul se îmbrăcă în pripă, nădăjduind
să-l poată ajunge, să-l poată împiedica de a săvârşi „marea
imbecilitate”. Prea târziu! Orcowski se pierduse în mulţimea
de pe uliţă. Îl căută acasă. Valetul răspunse că n-a venit
încă. Alergă la Adrienne, care dormea. O trezi din somn, îi
istorisi întâmplarea. Femeia, cu genele încărcate de oboseală,
spuse alene:
— Nu e nimic...
— Crezi că nu se va sinucide?
— Dimpotrivă. Sunt sigură că o va face.
— Atunci, hai să-l căutăm. Îl cunoşti de atâţia ani, îi
cunoşti legăturile, prietenii, localurile obişnuite. Unde îl
putem găsi?
— Îţi repet, nu e nimic... Haide, vino aici, lângă mine...
Braţele, minunatele ei braţe, cărora nici o voinţă, nici o
energie nu putea să li se împotrivească, se încolăciră în jurul
Prinţului. Peste o clipă, simţi în mâinile lui trupul cald de
somn, vibrând de pasiune, al Adriennei de Raval.
Când cel din urmă suspin se stinse între buzele între-
deschise ale femeii, Prinţul îşi aprinse ţigara şi se uită la
ceasornic: era 10 şi un sfert.
Ziarele de după-amiază anunţau că, dimineaţa, la ora 10,
contele Orcowski – „o bine cunoscută figură a Parisului” – şi-
a tras un glonţ în cap, pe o bancă, la Bois de Boulogne.
Amintindu-şi toate acestea, Prinţul se gândea că niciodată
în atâţia ani n-a regretat sincer moartea lui Orcowski. De ce
o regretă acum?
Afară viscolul zgâlţâia geamurile şubrede ale bătrânului
conac. Un câine lătra lung, undeva, în sat. Ce tristă noapte
de ţară!

Dar biata Marie-Jeanne... A fost şi cu ea o întâmplare!

Într-o dimineaţă de iarnă, venea de la club. Jucase toată
noaptea. Câştigase mult. Era mulţumit de sine, de viaţă, de
lume. Înaintea lui, cu paşi uşori, cu mers unduios, – o fată.
Vânzătoare într-o prăvălie? Modistă, funcţionară? Cine ştie?!
O ajunse din urmă. O privi din profil: era de o minunată, de o
atât de fragedă tinereţe! Obrazul, fără fard, înroşit de frig.
Sub pieliţa fină, se simţea pulsaţia sângelui viu, cald,
sănătos. Ochii mari, limpezi şi atât de vii, că parcă toată
lumina dimineţii se adunase în adâncul lor...
— Încotro?
Fata părea deprinsă cu asemenea opriri în drum. Nu se
necăji cu ipocrizie, dar nu luă nici o înfăţişare de cinică
acceptare a situaţiei. Glumi numai. Dar glumi deschis, leal,
aproape camaradereşte:
— Credeţi, domnule, că este o oră potrivită pentru
plimbare?
Au râs amândoi.
— Ai dreptate, domnişoară. Întrebarea mea a fost idioată.
Te duci, desigur, la lucru...
 — Nu, mă întorc de la lucru...
Avea o slujbă de noapte într-un birou particular. Prinţul o
privi cu admiraţie:
— După o noapte de muncă, să arăţi atât de proaspătă,
atât de fragedă, asta este o adevărată minune!
— Oh, domnule, ştiţi, la vârsta mea... nu-i greu! răspunse
cu aceeaşi simplitate fata.
Mergeau unul lângă altul. Ca doi prieteni.
— De câţi ani eşti?
— Nouăsprezece... dar nu-i împlinesc decât la 15 martie!
— Data o voi ţine minte. Spune-mi şi unde stai, fiindcă
vreau să-ţi fac un dar de ziua domniei-tale.
— A, domnule, sunt tânără, dar nu mai sunt copil ca să
mai cred în poveşti!
— Dar nu e o poveste, domnişoară... cum îţi spune?
— Marie-Jeanne. Marie, fiindcă aşa o chema pe mama.
Jeanne, fiindcă aşa îi spunea mătuşii, care m-a crescut.
Mama a murit de mult. Abia mi-amintesc de ea. Ε foarte
trist, domnule, să nu-ţi poţi aminti bine chipul mamei. Cred
că o asemenea amintire trebuie să fie o bună mângâiere în
viaţă.
— Ai dreptate, domnişoară Marie-Jeanne. Locuieşti,
desigur, cu mătuşa domniei-tale.
Nu. Locuia singură. Nu era pariziană. Era din Rouen.
Mătuşa rămăsese acolo, în provincie. Ea venise la Paris,
fiindcă aici îşi găsise o slujbă. La Rouen, posturile erau
pretutindeni ocupate.
Cu acest ton de convorbire prietenească, întrebă:
— Sunteţi, dacă nu mă înşel, străin...
— Român...
— România... Trebuie să fie foarte departe... Dar vă rog să
mă iertaţi, nu mai putem continua drumul împreună. Eu mă
opresc să-mi iau ceaiul. Aici îl iau în fiecare dimineaţă. Ε bun
şi ieftin...
— Dacă nu m-aş teme că mă vei refuza sau că vei da un
greşit înţeles invitaţiei mele, te-aş ruga să-mi faci plăcerea să
iei ceaiul la mine.
 Fata şovăi numai o clipă. Apoi răspunse zâmbind:
— Nu mă tem. De altfel, sunt sigură că nici nu trebuie să
mă tem, nu e aşa?
— Fireşte, buna mea prietenă.
— Dar de unde veniţi la ora aceasta, dacă nu sunt
indiscretă?
— De la club.
— A! Aţi jucat toată noaptea... Noaptea are atâtea aspecte!
Unii muncesc; alţii se iubesc; unii suferă din pricina bolilor;
alţii joacă şi cei mai mulţi dorm. Care vor fi cei mai fericiţi?
Eu cred că cei care dorm...
— Poate că ai dreptate!
— Şi... Aţi câştigat?
— Mult! răspunse Prinţul înveselit de amicala îndrăzneală
a fetei.
— Să nu vă bucuraţi, domnule. Ştiţi, desigur că…?
— Da. Cine câştigă la cărţi, pierde în dragoste!
Valetul deschise uşa. Prinţul porunci două ceaiuri. Fata se
uită prin casă. Apoi se întoarse către Prinţ:
— Ε bine să fii bogat, domnule?
Prinţul râse cu poftă.
— Să nu râdeţi de mine, domnule. Oamenii săraci vorbesc
despre bogăţie cum vorbesc străinii despre Paris... Bogăţia
este pentru noi o ţară necunoscută. Când întâlnim pe unul
din fericiţii locuitori ai acestui tărâm al visului, e firesc să-l
întrebăm: cum e acolo?
— Sunt, buna mea prietenă, sunt şi acolo fericiţi şi
nenorociţi, sănătoşi şi bolnavi, frumoşi şi urâţi, inteligenţi şi
imbecili...
— Dar nu sunt oameni săraci! Vedeţi, domnule, aceasta
este foarte greu de imaginat pentru noi, săracii...
Din dimineaţă aceea, Marie-Jeanne a fost poftită vreme
îndelungată, aproape în fiecare dimineaţă. Mai târziu,
invitaţiile au început să se rărească. Marie-Jeanne nu
spunea nimic. Era numai tristă. O tristeţe cenuşie, tăcută. Îşi
răzima mica ei bărbie în pumnii mici şi rămânea aşa, cu
ochii pironiţi în gol. Clipele treceau... Se reculegea. Se aduna
din depărtările în care se risipise. Şi murmura:
— Ştiu că nu sunt amuzantă, Prinţe. Dragostea e tot-
deauna monotonă.
— De ce eşti atât de tristă, Marie-Jeanne?
— M-am prins în cursă, Prinţe. Credeam că e un joc. Îmi
spuneam aşa: când voi fi bătrână, în serile lungi de iarnă, voi
putea să-mi amintesc cu mândrie şi cu plăcere că eu, băbuţa
asta, cu obrazul scofâlcit şi cu ochii stinşi, am fost totuşi
amanta unui Prinţ... Dar acum îmi dau seama că jocul nu e
joc. Te iubesc prea mult, Prinţe!
Jean-Andrei a întrebat cu sinceră nedumerire:
— Dar cum poţi iubi atât de mult şi atât de multă vreme
un singur om?
— Pot, Prinţe... Şi nu ştiu cine este mai nefericit: cine
iubeşte mult sau cine nu poate iubi defel?
...În noaptea asta de iarnă, în conacul din Munteni, Prinţul
aude limpede glasul Marie-Jeannei: „Nu ştiu cine este mai
nefericit...”
Zadarnic viscolul zgâlţâie din încheieturi ferestrele
bătrâne, zadarnic geme pădurea de brad. Tumultul de afară
nu izbuteşte să înăbuşe glasul mic care vine din trecut: „Nu
ştiu cine este mai nefericit...”
Întrebare stupidă, îşi spune Prinţul. Numai dactilografele
şi vânzătoarele de prăvălii reduc totul la iubire... Şi totuşi
glasul fetei de atunci îl urmăreşte, dar nu ca o mustrare, ci
ca o tainică părere de rău. Pe vremea aceea îşi închipuia că
va trăi până la sfârşit în petreceri şi desfătări. Dar iată, anii
au trecut şi e singur în acest conac bătrân, în mijlocul
pădurii de brad, pe care viforniţa o frământă fără milă...
Unde o fi Marie-Jeanne?

Într-o zi, Lucia Vannini, o fermecătoare italiancă, i-a spus,

plecând ochii în jos:
 — Ei bine, da, te iubesc. Ε de prisos să mai tăgăduiesc.
Dar înţelege că nu pot veni la dumneata. Mă tem de prieteni,
de bărbatul meu...
— Ne vom întâlni undeva, la periferie... a murmurat
Prinţul.
— Mâine la 5. Te aştept în trăsură închisă la...
...Până a doua zi la 5, trebuia să găsească un adăpost
discret pentru noua lui iubire. Şi-a adus aminte de Marie-
Jeanne. A chemat-o. I-a spus foarte simplu, foarte firesc, că
are nevoie între 5 şi 7 de mica ei cameră de mahala. Fata l-a
privit pierdută. A deschis poşeta cu mişcări de automat: a
scos cheia: i-a înmânat-o fără o vorbă; apoi, a plecat.
A doua zi dimineaţa, Prinţul i-a trimis un inel. Marie-
Jeanne i l-a înapoiat. „Biata gâsculiţă ridicolă”, a spus
Prinţul şi a trecut mai departe. Nu-şi dădea seama că
săvârşise o faptă de cumplită cruzime. Nu înţelegea cum şi de
ce suferă Marie-Jeanne. I se părea aşa de simplu: a iubit-o,
iubeşte pe alta, deci şi ea va iubi pe altul...
Abia în noaptea asta de iarnă i se pare că începe să
desluşească înţelesul celor întâmplate atunci...

Din alt ungher ascuns se iveşte chipul lui Keed. Bietul

englez! Abia sărise peste douăzeci de ani. De trei săptămâni,
juca nebuneşte la Monte-Carlo. Nimeni nu ştia când
izbuteşte să doarmă: juca de când se deschidea cazinoul,
până la închidere. Chiar cei mai deprinşi cu pătimaşii
jocului, cei pe care nimic nu-i mai mira, urmăreau cu interes
această ciudată dezlănţuire de pasiune. Băiatul câştiga şi
pierdea, pierdea şi câştiga.
În clipa când Prinţul s-a aşezat pe scaun, Keed câştigase
de neînchipuit. După primele întâlniri, a început să piardă.
Istovit de atâtea săptămâni de joc, tânărul englez era o pradă
uşoară pentru un jucător rece şi calculat. Toţi cei de faţă
priveau cu ochi lacomi această luptă inegală. Keed pierdea
mereu. Către ziuă, pierduse tot ce avusese şi tot ce
împrumutase de la casa cazinoului.
Un ultim împrumut...
Keed se uită fix la Prinţ. În privirea aceea, Prinţul a citit, ca
într-o carte deschisă, gândul sinuciderii. Ar fi putut să se
ridice de la masă şi să-l cruţe pe bietul copil, fiindcă la ora
aceea alt jucător nu i-ar fi luat locul. Dar o curiozitate stranie
îl stăpânea: se va sinucide băieţaşul ăsta?
Keed a pierdut cei din urmă bani. A salutat cu un zâmbet
învins. A plecat. După o jumătate de oră s-a sinucis.

...Prinţul căuta să oprească chinuitoarea depănare de

gânduri. Numără ţigările din scrumieră: 32... Vru să-şi mai
toarne o cupă de coniac. Sticla era goală. Focul se stinsese în
sobă. Lampa abia mai ardea cu cea din urmă rămăşiţă de
gaz. Viscolul chiuia sub streşini. Totul era trist, vechi, urât.
Un fluierat lung vesti Orient-expresu. Prinţul se apropie de
fereastră, dădu perdelele deoparte şi, prin bezna nopţii de
iarnă, abia zări undeva, printre brazii uriaşi, o fugară
scânteiere de lumini.

Totala retragere a Prinţului din mica societate de la

Munteni şi ferecarea lui în această ermetică singurătate fură
comentate, cum era şi firesc, în felurite chipuri. Se făceau
ipoteze; se căutau explicaţii.
Popa Anton credea că Prinţul e încă ruşinat de „trânteala”
pe care i-a tras-o „puştiul de la Bucureşti”, Bob Frunzetti. De
aceeaşi părere era şi Take Criveanu, şeful haltei.
 Preoteasa, însă, găsea că asta nu e pricină de supărare;
Prinţul e om bătrân şi n-o să-şi puie mintea cu un copil...
După cât cunoaşte ea oamenii, alta e povestea: Prinţul şi-a
sărit din minţi. Zdravăn n-a fost el niciodată. Dar acum... ce
să mai vorbim?
Elena Criveanu, cu firea ei romantică, socotea că Prinţul s-
a plictisit, cum era de aşteptat, între asemenea oameni de
rând şi îşi caută un refugiu în singurătate. Îi părea rău
numai că, în izolarea lui, nu face o excepţie pentru ea şi
pentru Silvia...
Amalia Frunzetti îşi imputa că împinsese gluma prea
departe şi că, în loc să şi-l apropie pe Prinţ, a reuşit să-l
îndepărteze cu totul. Nevrând totuşi să-şi recunoască vina, o
arunca numai asupra lui Bob. Raporturile dintre mătuşă şi
nepot erau tot mai reci. Bob era cel mai furios: vacanţa era
pe sfârşite, dar rezultatul marii lupte – pe care închipuirea lui
tinerească o plănuise cu totul altfel – era „zero la zero”.
Prinţul fusese oarecum învins. Dar pe Silvia nu izbutise s-o
cucerească. În câteva rânduri o întâlnise în pădure, însă fata
îi răspunsese la salut cu o uşoară înclinare din cap şi trecuse
mai departe.
Toate aceste judecăţi şi le făcea fiecare pentru sine, în
taină. Când se întâlneau, se întrebau cu ipocrizie:
— Ce-o mai fi făcând Prinţul?
— O fi sănătos?
— Cum, nici dumneata nu l-ai mai văzut?
Silvia Criveanu suferea cu adevărat, Prinţul îi lipsea. Fata
străbătea pădurea în lung şi în lat, pe fiecare potecă, la
ceasuri felurite. Poate că Jean-Andrei şi-a schimbat drumul
de plimbare ca să nu-i mai întâlnească pe Bob Frunzetti.
Poate şi-a schimbat, din aceeaşi pricină, ceasul plimbării.
Dar osteneala ei fu de prisos. Prinţul nu se ivea nicăieri.
Silvia umbla cu ochii mari, deschişi larg asupra lumii, dar nu
vedea nimic. Prinţul îi lipsea ca o carte, ca un roman
pasionant pe care abia începuse să-l citească şi într-o zi nu
mai găseşte volumul. Îi lipsea ca un tablou frumos care a
dispărut, rămânând numai cuiul şi o fărâmă de şnur... În
dorinţa ei de a-l întâlni pe Prinţ nu pulsa pasiunea, ci numai
nevoia sufletească şi – poate – intelectuală de a-l privi, de a-l
auzi, de a-l admira. Dacă l-ar fi întâlnit, nu i-ar fi spus nimic.
S-ar fi mulţumit să se uite la el, să-l asculte vorbind şi asta i-
ar fi fost de ajuns.
Dar Prinţul nu era de găsit...
Cu acea minunată şi simplă îndrăzneală, care purcede din
iubire, din tinereţe şi din nevinovăţie, Silvia se hotărî să-i
vorbească lui Vasile Gărdescu. Ştia că silvicultorul e om bun
şi dintre toţi cei ce alcătuiau mica societate din Munteni era
cel mai apropiat de Prinţ.
De câteva ori, în plimbările ei prin pădure – plimbări care
deveniseră adevărate rătăciri, fără ţintă, fără socoteala
timpului – Silvia se întâlnise cu Gărdescu. Dar totdeauna
Gărdescu era beat şi fata era nevoită să-şi amine împlinirea
hotărârii. Cum însă zilele treceau şi cum Gărdescu, în lungul
lui şir de chefuri, nu izbutea să se trezească, fata îi vorbi
totuşi:
— Ştiu că eşti singurul care îl mai vezi pe Prinţ. Trebuie
să-i înapoiez câteva cărţi pe care mi le-a împrumutat. Fireşte,
i le-aş putea trimite printr-un om, printr-o servitoare. Dar aş
vrea să iau alte cărţi. Nu mai am nimic de citit... Şi apoi –
Silvia clipi din ochi, înghiţi nodul care-i sta în gât şi urmă:
Nu-ţi ascund că vreau să-i vorbesc. Ştiu că dumneata nu vei
da un înţeles greşit celor ce-ţi spun acum; vreau să-i
vorbesc... Atât... Asta nu înseamnă că...
Gărdescu ascultase cu gândurile năpădite de negura
beţiei, cu privirea grea şi tulbure. Dar când auzi acest „vreau
să-i vorbesc”, rostit aşa de adânc, aşa de simplu, tresări:
— Înţeleg... înţeleg foarte bine... Dumneata eşti un copil...
Crezi că sunt beat. Sunt, dar nu aşa încât să nu înţeleg. Sunt
lucruri, fetiţa mea, pe care le înţeleg mai bine când sunt
beat... Chiar acum mă duc la Prinţ. Am să-i spun tot ce
trebuie. Te rog să te bizui pe mine. Tot ce trebuie am să-i
spun...
Fata se spăimântă. Ridică mâinile în sus, ca şi când ar fi
vrut să cuprindă cerul cu palmele ei mici şi trandafirii şi
deschise ochi mari, punând în glas un accent de deznădejde,
de parcă ar fi vorbit cu un om din altă lume:
— Nu, domnule Gărdescu... Te rog, te implor să nu-i spui
decât că vreau să-i vorbesc. Să nu-ţi închipui că este altceva,
înţelegi?
— Am înţeles... Te rog să te bizui pe mine...
Pelerina neagră şi pălăria enormă se mistuiră. Fata rămase
îngrijorată; ce va face beţivul acesta, ce va fi înţeles el din tot
ce-i spusese ea?

Gărdescu gonea eu paşi de uriaş către conac, mormăind

furios:
— Ticălosul! Atât de inuman nu l-am crezut. Să-şi bată joc
de un suflet de copil... Am să-i spun tot! N-are decât să se
supere! Treaba lui... Ticălosul!
În imaginaţia lui, întâmplarea lua proporţii grandioase.
Trebuia să apere o copilă împotriva duhului rău al Prin-
ţului...
Când bătrânul argat de la conac îi spuse, aşa cum primise
porunca de mai multă vreme, că Prinţul nu e acasă,
silvicultorul răspunse hotărât:
— Îl voi aştepta!
— N-am cheile casei... Unde Dumnezeu să-l aşteptaţi?
— În bucătărie...
— O să se supere conaşul... Vai de mine... Ce belea a dat
pe capul meu!
— Aha! Nu vrea să mă primească? Spune-i că trebuie să-i
vorbesc numaidecât... Altfel, intru cu forţa!
Şi Gărdescu zgâlţâia poarta bătrână şi aproape putrezită,
cu mâinile lui mari şi osoase.
Prinţul urmărea scena din fereastra bibliotecii, printre
perdele. Cum îndrăzneşte beţivul acesta să treacă peste
poruncile lui? Nu cumva îşi închipuie că îi este prieten şi că
îşi poate îngădui orice? Ei bine, să poftească...
Prinţul deschise fereastra şi porunci, cu vocea lui metalică:
 — Lasă-l să intre!
Vorbele sunară ca o vestire de război. Din câţiva paşi
Gărdescu fu în casă.
— Prinţe, trebuie să-ţi vorbesc...
Dar Prinţul îl opri cu un gest de stăpân atotputernic:
— Domnule Gărdescu, dă-mi voie să-ţi spun că nu înţeleg
purtarea aceasta. În lumea mea, nu sunt deprins cu
asemenea scene. Crezi că-mi poţi forţa uşa? Când nu vreau
să primesc pe cineva, nu-l primesc. Iar când acela vrea să-mi
vorbească şi nu poate, îmi scrie. Ε foarte simplu...
Altă dată, silvicultorul ar fi pus privirile în pământ şi şi-ar
fi cerut iertare. Acum, însă, îl privea drept în ochi:
— Prinţe, poţi să mă insulţi... Trebuie însă să-ţi vorbesc.
Prinţul se împotrivi cu trufie:
— Nu voi asculta nici un cuvânt de la un om care se
introduce astfel în casa mea!
— Trebuie să asculţi!
— Nu accept tonul domniei-tale!
— Prinţe, e în joc un suflet de om...
— Fleacuri!
— Prinţe... nu glumi... Ε în joc un suflet de copil, Silvia
Criveanu.
— Nu mă interesează! Vino mâine... Scrie-mi... Fă ce vrei.
Astăzi nu ascult nimic...
— Vei asculta, Prinţe. Nu se poate să fii atât de inuman,
încât să nu asculţi. Suntem toţi nişte porci. Toţi bărbaţii... şi
dumneata, şi eu... toţi... Dar nu ne este îngăduit să ne batem
joc de sufletele copiilor. Sunt atâtea femei în toată firea...
Multe din ele tot aşa de rele ca şi noi... Toate pot suferi o
dezamăgire, fiindcă au pricinuit dezamăgiri... Dar un copil...
Prinţe, nu eşti uman, ţi-am spus!
Fără să-şi dea seama, Gărdescu găsise cuvântul cu care să
înfrângă dârzenia Prinţului. Împotrivirea acestuia încetă.
Ocolind privirile silvicultorului, spuse peste umăr:
— Dacă vrei cu orice preţ, spune...
 Gărdescu istorisi scena din pădure, cu largi gesturi tea-
trale, cu pauze de efect, cu unduiri de voce, cu detalii şi
înflorituri.
Prinţul întrebă stingherit:
— Ei şi? Ce vrei să spui cu asta?
— Ce vreau să spun? Fetiţa asta plăpândă s-a îndrăgostit
de dumneata.
— Domnule Gărdescu, nu îngăduiesc nimănui...
— Da, da, Prinţe. Vei îngădui unui om de omenie să-ţi
spună răspicat: nu te juca, Prinţe, cu sufletul unui copil! Nu-
ţi încărca, Prinţe, conştiinţa cu încă o ticăloşie!
— Domnule Gărdescu... strigă Prinţul ameninţător.
— Te supără cuvântul? Te supără, fiindcă e adevărat. Nu
mă vei mai primi în casă? Cu atât mai rău pentru dumneata.
Vei fi şi mai singur. Sunt un ticălos, ştiu... Sunt un beţiv de
rând şi un ratat. Dar Vasile Gărdescu are şi lumini în mocirla
sufletului lui. Vasile Gărdescu nu se vinde pe coniac
franţuzesc şi pe ţigări de lux. Prinţe, eşti diavolul... Auzi? Dar
sufletul meu nu poţi să-l cumperi.
— N-am ce face cu el!
— Cum n-ai avut ce face cu nici unul din sufletele pe care
le-ai întâlnit până astăzi în viaţă. Dar acum le regreţi pe
toate!
— Nu e adevărat! Nu-mi trebuie suflete, prietenii,
devotamente!
— Nu-ţi trebuie? se înfurie Gărdescu. Cât de amarnic te
înşeli, Prinţe... Sau poate vrei să mă înşeli pe mine, fiindcă e
imposibil să nu-ţi dai seama ce singur eşti şi ce viaţă duci.
Deschide ochii şi uită-te în jur: vei vedea cât de puţin te
bucuri de tot ce ne bucurăm noi, oamenii de rând...
— N-am nevoie de bucuriile voastre!
— Nu? Şi care sunt bucuriile dumitale? Ale mele sunt
vulgare, ştiu. Beţia, tutunul, un cântec, câteodată o femeie.
Nu zâmbi dispreţuitor, Prinţe. Vulgare or fi, dar sunt bucurii
reale, adevărate, trăite simplu, din plin. Acum să vorbim de
ale dumitale. Spune-mi... Te-ai îmbătat vreodată cu ade-
vărat? Ai iubit cu adevărat? Ai găsit vreodată, într-o patimă
sau chiar într-o porcărie, uitarea pe care simt că o cauţi în
fiecare zi şi mai ales în fiecare noapte, când te împresoară
gândurile negre? Ce faci, ce ai făcut atâţia ani? Ai trecut prin
lume ca prin faţa unei enorme oglinzi, preocupat numai de
haina, cravata şi cămaşa dumitale...
— Fiindcă aşa am vrut! strigă Prinţul.
— Nu e adevărat! spuse cu sălbatică satisfacţie Gărdescu.
Nu e adevărat... Ai da nu ştiu ce să evadezi din celula în care
singur te-ai închis! Dar nu mai poţi... Ε prea târziu... Ai vrea,
o simt foarte bine, să fii la fel cu mine, la fel cu popa Anton,
cu Take Criveanu...
— Ha-ha-ha! Râsul Prinţului pocni în tavan şi se risipi
sinistru în conacul bătrân. Ce caraghios! Eu la fel cu... Ha-
ha-ha!
— N-auzi ce fals sună râsul dumitale? stărui neîndurat
Gărdescu. Nu mai poţi să mă amăgeşti, Prinţe. Înainte te
credeam un om tare. Lipsit de suflet, dar tare pe dinafară.
Am crezut că atitudinea dumitale, făcută în faţa oglinzii, e o
armură care te apără de orice atingere a vieţii... După aceea,
însă, când te-am cunoscut mai bine, mi-am dat seama că eşti
slab...
— Nu e adevărat! strigă Prinţul.
— Armura dumitale e de carton poleit, continuă cu
cruzime silvicultorul. O poţi înţepa cu acul... Şi, sub ea,
dumneata simţi înţepătura şi te zvârcoleşti ca o gânganie
încolţită... Încerci să ne dispreţuieşti, dar în realitate ne
invidiezi, ne urăşti pentru bucuriile noastre mici, pe care nu
le ai şi nu le poţi avea...
— Nu e adevărat! Nu e adevărat! repeta Jean-Andrei,
apărându-se cu mâinile ca de o primejdie. Tot ce spui e
stupid...
— Nu e stupid, o ştii prea bine!
Gărdescu se opri o clipă şi respiră adânc. Apoi continuă,
cu glas domol, de om care şi-a descărcat sufletul:
— După tot ce s-a petrecut astăzi între noi, fireşte că nu
mai am ce căuta în casa dumitale. Te las singur între aceste
ziduri vechi, o ruină între ruini. Dar îţi spun încă o dată: nu
glumi, Prinţe, cu sufletul unui copil! Eşti om bătrân ca şi
mine. Gândeşte-te, cum mă gândesc şi eu, la moartea care se
apropie...
Rotindu-şi pălăria cu obişnuitul lui gest de muşchetar
după o scenă de mare efect, adăugă:
— A bon entendeur, salut!45 şi ieşi cu paşi mari.

VI

Prinţul trecu o lungă noapte fără somn.

Tot ce se întâmplase în zilele din urmă i se părea de
neînţeles. Îl înfruntase un băieţaş, Bob Frunzetti. Îl în-
fruntase, după aceea, bătrânul Gărdescu. Cum cutezaseră să
se ridice împotriva lui? Şi cu ce cuvinte!
Prinţul se învinuia că s-a amestecat prea mult între
oamenii aceştia, dar simţea totodată că s-a clătinat totuşi
ceva în sufletul lui. Îşi repeta: „Un băieţaş şi un bătrân
ratat”... dar frazele lor îi răsunau în ureche, cu o chinuitoare
stăruinţă. Voia să ie înăbuşe în dispreţ, dar dispreţul lui nu
izbutea să acopere cele două voci – una de o trufie tinerească,
cealaltă de o bătrânească severitate.
Până acum, Prinţul avea somnul la poruncă. Acum, nici
somnul nu i se mai supunea. De câteva ori stinsese lumina,
încercând să adoarmă, dar după un răstimp o aprinsese din
nou. A luat o carte... apoi alta... şi încă una... A citit o pagină
sau două, dar a băgat de seamă că literele îi treceau prin faţa
ochilor fără să se închege în cuvinte. Pe masa de noapte se
îngrămădiseră câteva volume deschise şi azvârlite la
întâmplare. Afară, în beznă, viscolul chiuia printre brazi şi
şuiera sub streaşină, zgâlţâind ferestrele, plecând mai
departe şi întorcându-se iarăşi. În alte nopţi ca acestea,

45 Cine are urechi de auzit, să audă! (fr.).

Prinţul se gândea, în egoismul său, că în odaie e cald, că
patul e moale şi curat; că mâine îl va aştepta baia cu
nenumăratele ei dichisuri; că masa va fi bună şi vinul
înviorător; că banii din scrin îl pun la adăpost de lipsuri şi de
suferinţele mizeriei.
În noaptea asta, însă, după vizita atât de supărătoare a lui
Vasile Gărdescu, nimic nu-l mai bucura. Căldura din
cameră, patul odihnitor, baia de mâine, masa, vinurile din
pivniţă şi chiar banii din sertar începuseră a-şi pierde
valoarea. În minte i se învârteau cuvintele neîndurate ale
tânărului Frunzetti şi ale bătrânului Gărdescu.
Neîncetat simţea înţepătura aceleiaşi întrebări:
„Dar dacă imbecilii au dreptate?”
Întâia oară în viaţă, Prinţul se îndoia de sine, de felul lui de
a trăi.
...S-ar putea, aşadar, ca dincolo de viaţa lui, să existe
altele, mai interesante, mai plăcute? Suflet... sensibilitate...
prietenie... iubire... Dar astea sunt lucruri de care a râs
totdeauna, preţuind mai degrabă o masă bine pregătită, un
vin ales, o haină bine tăiată, o cămaşă de mătase.
Ce caută în aceste realităţi palpabile sufletul, prietenia şi
iubirea? A văzut cineva sufletul, prietenia, iubirea? S-a
întâlnit cu ele? Le-a dat bună ziua? Le-a întrebat ce mai fac?
Prostii... Iluzii ale unui băieţaş ca Bob! Melancolii ridicole ale
unui bătrân ca Vasile Gărdescu!
Însă după ce îşi spunea toate acestea, Prinţul simţea
înţepătura aceleiaşi întrebări:
„Dar dacă imbecilii au dreptate?”
Iată, el are aici în conac săpun şi apă caldă, mâncare şi
vinuri bune, foc în sobă şi un pat minunat. Are un cupeu,
care-i aduce de la oraş pe Marioara, când îi vine poftă s-o
cheme. Are tot ce-i trebuie, tot ce alcătuieşte viaţa. Atunci,
pentru ce a simţit nevoia să se amestece între oameni?
Pentru ce i-a poftit în casa lui? Pentru ce i-a plăcut să
vorbească în faţa lor, să se lase ascultat de ei? Pentru ce
nopţile trecute s-a destăinuit într-un chip de neiertat lui
Vasile Gărdescu? Pentru ce s-a bucurat în plimbările lui prin
pădure, când a întâlnit pe Silvia Criveanu?
...Poate că imbecilii au dreptate. Poate că viaţa mai cere
ceva.
Ce?
O căsătorie cu Amalia Frunzetti? O idilă cu Silvia
Criveanu?
Ε ridicol! Ce-ar putea să adauge toate acestea la viaţa lui,
la complexul existenţei lui? Masa ar fi mai bună? Vinurile
mai tari? Patul mai moale?
...„Fleacuri!” scrâşni Prinţul printre dinţi. Se uită către
fereastră: încă nu se lumina de ziuă. Ce lungi sunt nopţile
fără somn! Atâtea nopţi a dormit adânc, somn de om sănătos
şi fără griji. Ε poate întâia lui noapte de veghe – şi asta îl
alarma ca un simptom de boală, ca prevestirea unei
primejdii.
Aşadar, Amalia Frunzetti îl vrea soţ. Soţ legitim... Iar Silvia
Criveanu îl iubeşte, dacă Vasile Gărdescu a înţeles bine ce i-o
fi spus biata fată. Poate că-l iubeşte şi bătrâna doamnă
Criveanu. Poate că-l iubeşte şi preoteasa. De ce nu? Să se
afunde cu totul în această baltă de ridicol!
Imagini din trecut i se iviră iar în minte. Femei frumoase,
nopţi de petrecere, partide de cărţi, alergări de cai, toate
veneau, se opreau o clipă în faţa ochilor lui şi apoi dispăreau,
ca să lase loc altora. Tablourile se succedau vertiginos.
Mereu alte chipuri, alte privelişti.
Şi în acest iureş de amintiri, un singur chip stăruie; mereu
acelaşi: el însuşi. Se vedea cu o rară precizie de amănunt,
aşa cum se văzuse în toate acele nopţi, în atâtea oglinzi:
oglinzi mari de restaurant, oglinzi de club, cochete şi
elegante, oglinzi de budoar. Îşi vedea linia fermă, capul puţin
înclinat, privirea dârză, pasul sigur. Frac, monoclu, ţigară...
În jurul lui, în ceaţă, departe, zărea tovarăşi de o noapte sau
de o lună, femei de un ceas sau de câteva săptămâni. Din tot
acest trecut nu-i rămăsese – în noaptea asta fără somn –
decât propria-i amintire.
 Se sculă din pat. Deschise dulapul cel mare. Toate lu-
crurile erau rânduite ca totdeauna. Le privi mulţumit. Alese
pe cele ce-i trebuiau. Apoi, încet, metodic, cu grijă, începu să
se îmbrace. Cămaşa, gulerul, cravata, pantofii de lac, toate i-
au rămas credincioase, toate i se supun, ca odinioară. L-au
întovărăşit în atâtea nopţi, acolo, la Paris... Ia să vedem,
fracul... Da, şi fracul îi vine minunat, deşi nu l-a mai
îmbrăcat de atâta vreme! Monoclul... ţigara... Acum totul e
gata...
Prinţul se privi în oglinda înaltă, cu ape moi şi şterse,
vechea oglindă în care se priviseră rând pe rând, generaţie
după generaţie, înaintaşii lui. Trase adânc din ţigară. Zvârli
fumul în tavan. Era mulţumit de el, de monoclu, de frac, de
pantofii de lac.
Murmură cu un zâmbet de orgoliu:
— Je suis l’Empire à la fin de la décadence.
În clipa aceea – i s-a părut sau a fost adevărat? – cineva a
strigat în spatele lui un formidabil:
— Ohé!
Tresări. Strigase el însuşi? Cu neputinţă. Se întoarse cu
spatele la oglindă ca să nu se mai vadă. Aruncă-monoclul pe
masă, zvârli fracul pe un scaun şi se trânti pe pat. Nu se
lumina încă de ziuă. Ce noapte lungă şi cumplită! Viscolul
gemea după colţul casei. Gemeau streşinile putrede şi
ferestrele şubrede.
Târziu, răsună şi obişnuitul fluierat de locomotivă a
Orient-expresului.
Prinţul îşi afundă capul în perne ca să nu mai audă nimic.

VII

La haltă, în cele trei odăiţe în care locuiau Crivenii, se

statornicise o mare tristeţe. Elena Criveanu se întreba mereu
ce o fi cu Prinţul. Silvia era urmărită de aceeaşi întrebare.
Fără să vorbească între ele, ştiau totuşi că le frământă
acelaşi gând. Şi atunci îşi spuneau, cu un ton pe care
amândouă l-ar fi voit nepăsător, că nu mai ninge; că viscolul
s-a mai domolit; că supa de găină de la prânz a fost foarte
bună...
Elena începea să fie tot mai mult îngrijorată de starea fetei.
Lungile ei ceasuri de melancolie, din care se smulgea cu
vădită străduinţă, arătau că Silvia s-a legat sufleteşte de
Prinţ mai mult decât bănuise mamă-sa. Pentru aceasta,
Elena se socotea vinovată şi răspunzătoare. Zadarnic încerca
să cheme băgarea de seamă a fetei spre alte subiecte.
Zadarnic căuta să o facă să râdă cu o glumă ori s-o
hotărască a citi vreo carte. Pe chipul Silviei trecea un surâs
uşor, voit, dar în ochii ei mari stăruia umbra aceleiaşi tristeţi;
îşi putea încreţi buzele în desenul convenţional al zâmbetului
fără convingere, dar nu izbutea să-şi aprindă în ochi acea
luminiţă vie, care este semnul adevăratei bucurii sufleteşti şi
care purcede din adâncuri. Zâmbetul se plimba pe chipul
fetei, asemenea unei măşti mişcătoare; nu se fixa şi nu
devenea obraz.
Între mamă şi fată, se rânduise în tăcere o dureroasă
complicitate. Ocolind cuvintele, se înţelegeau printre ele şi
mai mult din mlădierea glasurilor lor. Dimineaţa, când fata
spunea: „Începe încă o zi!” mamă-sa ştia că e bine să
răspundă: „Poate că va fi o zi bună”. În micul lor limbaj
cifrat, aceasta se tălmăcea: „Poate că azi îl vei întâlni”...
Take Criveanu venea din haltă; se încălzea pe lângă sobă;
făcea o glumă – ca să înveselească puţin casa; vedea că
nevastă-sa şi fie-sa râd numai aşa, ca să-i facă plăcere. „Ce-
or fi având?” se întreba în sinea lui, dar nu îndrăznea să le
pună şi lor această întrebare. Fără să-şi nesocotească rostul
lui în viaţa de familie, şeful haltei îşi avea concepţia lui
personală asupra acestor orânduiri: „fetele” au viaţa lor,
simţirea lor, ciudăţeniile lor; să nu te iei după ele, dar nici să
nu le nesocoteşti. Ar fi vrut să le vadă vesele. Dacă nu
reuşea, se da deoparte. Nu voia să se vâre prea mult în
„chestiile” astea, pe care din instinct le bănuia complicate şi
inutile. „Ce-or fi având fetele?” se întreba Take, când îşi
aprindea ţigara, după masă. Şi, îndată, îşi spunea, ca să se
liniştească: „O să le treacă! Aşa sunt ele... Mai sensibile decât
noi, bărbaţii...”
Zi cu zi, Take se simţea mai izolat, mai singur. În taina lor,
fetele se depărtau oarecum de el şi asta îl durea. Niciodată
nu făcuse din calitatea lui de şef de familie un titlu de
nobleţe şi un temei de mândrie. Blajin, se socotise totdeauna
numai un reazem al fetelor. Ar fi vrut să le fie reazem şi în
această ciudată tristeţe a lor. Dar cum? Nici una nu-i
mărturisea nimic. Nici Take nu stăruia prea mult, de teamă
să nu se vadă încurcat în ceea ce el numea simplu: „Suflete
ciudate, neică, nu ca ale noastre!” Take ştia că trebuie să le
îngrijească şi din când în când să le facă o pălărie, o rochie,
să le cumpere pantofi, mănuşi... Toate acestea, şeful de haltă
le împlinea cu voie bună. Era una din marile lui mulţumiri.
Dar Take înţelesese că fetele au nevoie şi de o viaţă, altfel de-
cât aceea pe care o trăiau în haita de la Munteni. Altfel –
cum? Take nu ştia lămurit şi nici nu putea să şi-o imagineze.
Ar fi vrut să le-o dăruiască, dar în ce fel? Dincolo de mâncare
şi îmbrăcăminte începea o lume de mister, în care prudenţa
lui Take nu voia să se aventureze: „Ciudăţenii de femei,
neică!”
Totuşi, tristeţea din casa lui începu să-l îngrijoreze. Gras şi
blând, el se învârtea între fete cu gesturi stângace de om care
nu ştie cum să înveselească doi copii buni, dar puţin cam
răsfăţaţi. Zăbovea mai mult în casă. Cobora în haltă numai
când trebuia cu orice chip. Se întorcea, îndată ce mântuia
treaba. Sus, în cele trei odăiţe, se muta de pe un scaun pe
altul, iar la urmă le propunea o partidă de table:
— Aşa, ca să ne distrăm! Vă dau trei linii înainte şi puteţi
juca în tovărăşie... Hai, vreţi, fetelor?
Elena şi Silvia îl refuzau cu blândeţe, pretextând o migrenă
sau altceva şi simţindu-se vinovate că nu răspund cum s-ar
cuveni la grija ce le-o poartă acest om cam gras, cam vulgar,
dar atât de bun faţă de ele.
 „Poate că fata s-a îndrăgostit de flecuşteţul ăla de băiat
venit de la Bucureşti... Bob Frunzetti”, îşi spuse Take, care
căuta cu orice preţ pricina răului.
În aceeaşi seară, aduse vorba pe departe şi, credea el, cu
diplomaţie, despre oamenii fluturatici din aşa-zisa lume
bună, care sucesc capul fetelor cuminţi. Asta e o mare
ticăloşie... O fată cuminte şi săracă, chiar dacă are norocul
să se mărite cu un om bogat şi din lumea – cum se spune –
„aleasă”, face o greşeală. Toţi o vor ţine de rău. Toţi vor spune
băiatului: „Nu puteai să-ţi alegi una de-a noastră?” Otrava
asta va picura, încet-încet, în căminul lor şi-l va nimici. El,
Take Criveanu, dacă ar avea o putere în ţara asta, ar face o
lege: fiecare om să se însoare cu o femeie de seama lui! Da,
da... Ţăranul să ia o ţărancă, muncitorul o muncitoare, omul
de mijloc o femeie deopotrivă cu el şi boierii să se
împerecheze între ei, după rosturile lor...
Vorbind astfel, Take Criveanu se gândea la Bob. Dar,
nedeprins cu asemenea cuvântări subtile, se încurcase în
aluzii, încât Elena şi Silvia – în starea lor sufletească –
înclinară a crede că ar fi vorba de Prinţ. În amândouă zvâcni
aceeaşi întrebare: „De unde ştie?” Nu se temeau de Take. Îl
ştiau bun şi erau încredinţate că poţi face ce vrei din el, dacă
ştii cum să-l iei... Însă şi în Elena şi în Silvia dăinuia acel
simţ al ierarhiei, caracteristic mai ales familiilor de
funcţionari izolaţi prin sate. Numai în vălmăşagul oraşului
simţul acesta începe a se pierde. Pentru Elena, Take era
„soţul”. Pentru Silvia „tatăl”. Fără să le fie frică de el, le era
ruşine.
În noaptea aceea, fără să-şi spună nimic, amândouă nu
dormiră, urmărite de acelaşi gând: „De unde ştie?”
Silvia, care cu câteva zile înainte se mărturisise lui Vasile
Gărdescu, nu se simţea în stare, acum, să înfrunte privirea
tatălui ei. Iar Elena simţi tot mai apăsătoare povara
mustrărilor. Nu dusese oare lucrurile prea departe? Iată,
acum fata suferă, ea, mamă-sa, nu-i poate da nici o mână de
ajutor, iar Take bănuieşte ceva...
 *

Într-o dimineaţă, pe peronul haltei se ivi pelerina neagră şi

pălăria enormă a lui Vasile Gărdescu.
Take Criveanu îl primi cu voia bună de totdeauna. Îl pofti
să bea o cafea, sus, în casă. Gărdescu refuză cu glas adânc:
— Trebuie să-ţi vorbesc între patru ochi. Ai timp un sfert
de ceas?
Take, răspunzând că are timp şi mai mult, era numai ochi
şi urechi. Îşi dădea seama că silvicultorul e beat, dar – ca toţi
oamenii din ţinut – ştia mai întâi că beţia lui Gărdescu nu e
la fel cu a celorlalţi şi, în al doilea rând, după aerul şi tonul
lui, înţelesese că acesta are să-i spună ceva important.
Gărdescu, uriaş, întinse un braţ ocrotitor peste umerii laţi
ai lui Take Criveanu, care – cu statura lui mai mică şi
îndesată – aproape că dispăru sub pelerina largă a sil-
vicultorului. Astfel înlănţuiţi, plecară de pe peron şi intrară în
pădure. După câţiva paşi, Gărdescu se opri. Se uită cu grijă
în jur: nu era nimeni. Punând mâinile pe umerii şefului de
haltă şi privindu-l adânc în ochi, îi întrebă grav:
— Take, eşti încredinţat că-ţi sunt prieten?
Neliniştit de ceea ce va urma şi mişcat de tonul sincer al
amicului său, Criveanu răspunse clipind des în ochii mici şi
năvăliţi de grăsime:
— Sigur, neică, mai e vorbă?
— Take, îţi cer două lucruri: să nu mă întrebi mai mult
decât îţi pot spune... şi să faci întocmai, orbeşte, ceea ce îţi
voi spune. Ne-am înţeles?
Criveanu, cu prudenţa omului cinstit, care nu vrea să-şi ia
îndatoriri peste puterile lui, avu o clipă de şovăire:
— De, neică, ştiu eu? Să vedem despre ce e vorba...
— Am înţeles! răspunse silvicultorul adânc ofensat. N-ai
încredere în mine... Atunci, la revedere. N-avem ce vorbi.
Take se agăţă de pelerina neagră:
— Stai, neică... Nu, zău, că asta-i bună: mă pui pe foc şi
mă laşi, aşa, să fierb în pală seacă! Te rog, stai să vorbim...
 Gărdescu însă era măreţ şi cumplit în jignirea lui: Dacă
prietenul lui cel mai bun n-are încredere în el şi nu-l ascultă
orbeşte, e de prisos. A vrut să-i facă un bine. Să-i dea un
sfat. Fiindcă de cerut, n-are ce să-i ceară.
— Ştii bine, Take, că Vasile Gărdescu nu cere niciodată
nimic. Eu, ca să-ţi fac un bine, iacă, fără să ştii tu, fără să-ţi
spun, am rupt zilele trecute o prietenie… Şi acum, văd că tu
îmi refuzi încrederea. Asta e prea mult!
— Dar cine zice, omule – se împotrivi şeful haltei – cine
zice că-ţi refuz încrederea? Am spus şi eu, ca omul că trebuie
să văd de ce e vorba. Asta-i tot... Nu ne mai putem înţelege
noi, amici aşa de buni?
Gărdescu se împotrivi cu dârzenia omului cuprins de
aburul beţiei:
— Să nu crezi, Take, că-ţi vorbesc la un pahar de vin?
— Dar cine vorbeşte, neică, de un pahar de vin! Mă
chinuieşti cu reproşuri, când ştii bine cât ţin la prietenia
noastră...
Cu multă greutate, Gărdescu se lăsă înduplecat. Dar
numai pe jumătate:
— Am să-ţi spun, deşi m-ai jignit greu. Am să-ţi spun, deşi
nu meriţi, fiindcă te-ai îndoit de amiciţia mea...
— Dar nu m-am îndoit, neică! Îţi jur pe fericirea mea, că...
— Te-ai îndoit, gemu silvicultorul cu durere sinceră în
glas, acea sinceritate puţin ridicolă, puţin tragică, a omului
beat: Te-ai îndoit, dar am să-ţi spun. Şi ştii de ce am să-ţi
spun? Nu pentru tine. Nu mai meriţi. Credeam că meriţi, dar
m-am înşelat. Am să-ţi spun, din altă pricină...
Take nu mai îndrăzni nici să se dezvinovăţească, nici să
grăbească înştiinţarea gravă pe care avea să i-o facă
silvicultorul, temându-se ca printr-o vorbă stângace să nu-l
supere iarăşi. Deşi ardea de nerăbdare să afle despre ce e
vorba, asculta totuşi cu resemnare toate digresiunile lui
Gărdescu.
— Am să-ţi spun, Take, fiindcă nu eşti în joc nici tu, nici
demnitatea mea, greu lovită de tine. Vasile Gărdescu n-a
tolerat să fie ofensat până azi. De nimeni! Auzi? Azi, Vasile
Gărdescu primeşte ofensa ta, o respinge cu dispreţ şi trece
mai departe, fiindcă este vorba de altceva... de un lucru...
mai bine zis, de o fiinţă, care stă deasupra ta şi deasupra
mea... Pricepi, Take?
Acum, Gărdescu trecuse de la tonul solemn la cel duios.
Două lacrimi i se iviseră în ochii mari, stinşi de nopţile de
beţie. Vocea i se muiase.
— Take, nu pot să-ţi spun mai mult, dar să faci aşa cum
îţi spun. Sunt împrejurări în viaţă, când... ştii... nu poţi
vorbi... Înţelegi? Ei, ascultă...
Silvicultorul se opri o clipă, frecându-şi tâmplele cu mâna
mare şi osoasă. Apoi, scandând cuvintele ca să fie mai
convingător, grăi cu glas scăzut:
— Take... ar fi bine să trimiţi fetele pentru o lună, două, la
Bucureşti. Atât! Pe urmă, nu va mai fi nimic... O lună, două,
să iasă din atmosfera asta, din monotonia asta! Să nu încerci
să mă tragi de limbă: nu voi spune mai mult, fiindcă nu pot.
Pe Vasile Gărdescu nu l-a tras nimeni de limbă, în viaţa lui.
Vasile Gărdescu vorbeşte când trebuie şi cât trebuie.
Salutare, Take!
— Neică, stai niţel... Mă pui pe foc şi mă laşi…
— Nimic! rosti răspicat silvicultorul, schiţând în aer, cu
palma imensă, gestul tranşant al cuţitului unei ghilotine.
Pelerina neagră şi pălăria enormă se pierdură printre
brazi.
Take Criveanu, om simplu, deschis şi temător de as-
cunzişurile vieţii, trezindu-se dintr-o dată în vârtejul atâtor
lucruri necunoscute şi complicate, se întoarse îngândurat la
haltă.
Să trimit fetele la Bucureşti... La asta se gândise şi el, de
mult. Pentru tristeţea lor, Bucureştii era un sanatoriu, un
sanatoriu făcător de minuni. Dar acum, când Gărdescu îi
dăduse acelaşi sfat, se întreba: ce-o fi ştiind Gărdescu? şi de
ce nu-i spune lămurit ceea ce ştie?
O va întreba pe Elena. Da, Elena trebuie să ştie ceva... Dar
când se trezi în faţa ei, Take nu o mai întrebă nimic. Elena îşi
crease un prestigiu alcătuit din multe fire, fiindcă era blândă,
fiindcă era frumoasă, fiindcă citea atâtea cărţi, fiindcă era „de
familie” şi, faţă de ea, şeful de haltă avea un simţământ de
inferioritate.
— Eleno, ştii ce m-am gândit eu?
— Ce, Take?
— Văd că Silvica e cam tristă...
Aşa-i spusese când era de tot mică. Ştia că, acum, fetei îi
place să i se spună Silvia. Dar când vorbea între patru ochi,
cu nevastă-sa, nu se putea stăpâni, ba chiar găsea o
voluptate s-o dezmierde – măcar în lipsa ei – zicându-i
Silvica.
— Take – oftă Elena – la vârsta ei, toate fetele sunt triste!
— Fireşte... Tu trebuie să ştii mai bine. De aceea vreau să
te întreb: n-ar fi bine să vă duceţi la Bucureşti, pentru câtva
timp? Să mai vadă şi ea un teatru, un cinematograf, o
distracţie...
— Ştiu eu dacă o să vrea?
— Vorbeşte tu cu ea, Eleno...
Take socotea că a găsit leacul. Cât despre taina pe care o
ascundea Gărdescu, nădăjduia că o va afla după plecarea
fetelor. Îl va pofti pe Gărdescu la un pahar de vin, în doi.
Atunci, omul îşi va dezlega limba. De altfel, Take era din ce în
ce mai sigur că taina e aceea pe care o bănuise el: Silvia s-a
îndrăgostit de Bob Frunzetti. Îi va spune Elenei ca – la
Bucureşti – să aibă grijă de fată: să nu se întâlnească –
Doamne fereşte! – cu secătura aceea de băiat! La Jean-Andrei
nu se gândea, dată fiind marea diferenţă de vârstă dintre fată
şi el.
Elena vorbi cu Silvia, care primi dintru început pro-
punerea. Era limpede că Prinţul nu voia s-o mai vadă. Sub
apăsarea acestei dezamăgiri, fata avea α singură dorinţă: să
fugă din Munteni! Să nu mai vadă pădurea în care l-a întâlnit
şi l-a auzit vorbind. Să nu mai vadă conacul, între zidurile
căruia stă ferecat, după ce a lăsat-o să creadă că o iubeşte.
Să nu mai vadă nimic din ceea ce îi amintea visurile şi
speranţele ei spulberate...
 Peste două zile, Elena şi Silvia Criveanu plecară la
Bucureşti.

VIII

Bob îşi sfârşea vacanţa melancolic. Era, fireşte, melancolia

vagă şi fără adâncime a vârstei şi a firii lui. O abia desluşită
părere de rău îi aburea sufletul, pe urma neizbutitelor
încercări de a se apropia de Silvia Criveanu.
Silueta înaltă şi subţiratică a fetei, decupată parcă dintr-
un jurnal de mode, îi apărea adesea în faţa ochilor. O iubea,
sau numai o dorea, pentru că nu izbutise s-o cucerească?
Bob nu îşi punea întrebări. El ştia numai că e puţin trist,
puţin enervat, puţin contrariat. Te-ai îndrăgostit ca un idiot,
bătrâne, se dojenea singur. Nu e nimic; o să treacă... Şi
fredona încet:

Les enfants s’ennuient le dimanche...46

Viaţa la conacul Amaliei Frunzetti nu era tocmai veselă.

Mătuşă-sa nu era deprinsă cu musafiri. Îşi avea tabieturile şi
maniile ei, care funcţionau ca o maşinărie veche, dar bine
pusă la punct. Bob era elementul străin, ca un fir de nisip în
mecanismul unui ceasornic. Dacă cel puţin ar fi ieşit ceva
din întocmirile ei în legătură cu Prinţul! Dar nu ieşise nimic,
sau mai degrabă ajunsese într-o situaţie mai rea ca înainte.
Bob nu justificase speranţele puse în el. O decepţie, o mare
decepţie... Şi fiindcă nu putea să-şi manifeste nemulţumirea
direct, doamna Frunzetti şi-o arăta pieziş. Defectele
băiatului, care în primele zile îi erau trecute cu vederea,
acum deveneau prilej de harţă şi de cicăleală: „Bob, nu-ţi mai

46 Copiii se plictisesc duminica... (fr.).

înşira lucrurile prin casă! În viaţă trebuie să fii ordonat!”
„Bob, nu mai fluiera ca la oi! Ce sunt manierele astea?”
Bob nu mai fluiera, ci fredona printre dinţi:

Les parents s’ennuient le dimanche...47

Ce idee să-şi petreacă vacanţa în fundătura asta, când

putea să se ducă la Sinaia, unde îi aştepta „banda” lui de
băieţi şi fete din Bucureşti! S-a luat după aiureli romantice:
„Locuinţa mea de vară e la ţară!” Şi s-a trezit la Munteni,
între două stafii – Prinţul şi mătuşă-sa... Vara ca şi iarna,
locuinţa unui băiat de viaţă, ca el, trebuie să fie acolo unde e
lume şi veselie... De fapt, totul a pornit de la venerabilul
domn consilier Frunzetti: „Du-te la Amalia, o să-i faci mare
plăcere!” Mofturi, mofturi, mofturi, cum ar zice Hamlet în
veacul nostru, în loc de „Vorbe, vorbe, vorbe”, formulă uzată
şi fără ecou. Mofturi la puterea a patra... Adevărul e că
domnul consilier a vrut să facă economie. Sinaia înseamnă
hotel, restaurant, bar etc. Munteni – zero lei, zero bani, deci o
afacere excelentă pentru domnul consilier, dar dezastruoasă
pentru Bob. Te-ai lăsat păcălit ca un fraier, bătrâne! Şi după
această orgie de plictiseală, la tanti Amalia, trebuie să te
întorci la Bucureşti, la „centrala de distincţie”, la „cel mai
mare en gros de distincţie” din ţară... Frumoasă viaţă, n-am
ce zice!
Dar înainte de plecare, trebuie să ne luăm rămas bun de la
Prinţ! Ne-am duelat, l-am jumulit destul de binişor, însă
suntem gentlemeni şi trebuie să păstrăm regula jocului. Dacă
alteţa-sa nu va binevoi să ne primească, îi vom lăsa o carte
de vizită...

Spre marea surprindere a lui Bob, Prinţul îl primi. Era

către seară. În bibliotecă nu se aprinsese încă lampa şi

47 Părinţii se plictisesc duminica... (fr.).

plutea lumina mohorâtă a amurgului de iarnă. Jean-Andrei îl
întâmpină rece, dar politicos:
— Pleci? Îmi pare rău. Aş fi vrut să te mai văd. Oricum, îţi
mulţumesc că ai venit, înainte de a părăsi Muntenii. Dar
mătuşa domniei-tale ce mai face?
Convorbirea lâncezi multă vreme în felul acesta. În
penumbră se ivi Baba Floarea. După ce servi dulceţi şi cafele,
se mistui ca un ghem de fum. Bob socotea în gând că a stat
îndeajuns, pentru ca vizita să nu fie prea scurtă.
Dar tocmai atunci, Prinţul aduse vorba despre tinereţe şi
voi să afle, cu discreţie, planurile de viitor ale băiatului.
Acesta răspunse vag, fiindcă în realitate nici nu se gândise
temeinic ce va face în viaţă. Sporturile de iarnă şi cele de vară
îi umpleau existenţa aproape îndestulător.
Prinţul vorbi:
— Tânărul meu prieten, îngăduie-mi să-ţi dau un sfat: nu-
ţi risipi viaţa. Ε banal ceea ce îţi voi spune, dar toţi uităm
această banalitate în tinereţe: în lumea aceasta, totul se
poate reface, totul se poate reclădi, totul poate fi luat de la
început – numai viaţa nu! Poţi risipi o avere. Vei face alta! Îţi
poţi sfărâma cariera. Vei începe alta. Dar anii pierduţi nu se
mai întorc...
Rezemat de sobă, în picioare, cu mâinile la spate, Prinţul
privea în gol şi faţa lui avea ceva straniu.
„L-am prins într-un moment de slăbiciune, îşi spuse Bob
cu o răutăcioasă satisfacţie. Îmi vorbeşte ca un tată...”
Dar băiatul se înşela. Ca totdeauna, Jean-Andrei, vorbind
cu omul din faţa lui, în realitate se gândea numai la el, la
viaţa lui, la regretele lui. Cu egoismul său de totdeauna,
puţin îi păsa de Bob şi de toată lumea...
Şi îndată Prinţul trecu la concepţia lui de viaţă – plăceri şi
voluptăţi:
— Nu lăsa să-ţi scape din mână nimic din ceea ce te
ispiteşte. O femeie, zece femei, o sută, un cal, un tablou, o
partidă de cărţi, totul trebuie luat în prima clipă. Viaţa nu se
repetă, tinere! Ceea ce îţi oferă momentul ăsta, nu îţi va mai
oferi nici un alt moment. Prilejul odată trecut, nu-ţi mai
rămâne decât părerea de rău definitivă, implacabilă. Şi nimic
nu e mai grav, mai trist, mai chinuitor decât o bătrâneţe
roasă de păreri de rău. Guta, reumatismul şi toate celelalte
degradaţiuni ale anilor acumulaţi nu au nici o însemnătate,
faţă de această cumplită boală a sufletului care se cheamă
regretul... A, tinere, cine ştie ce întorsătură ar fi luat viaţa
atâtora dintre noi, dacă într-o anumită zi, într-o anumită
împrejurare, n-am fi trecut cu mâinile în buzunar, cu
nepăsarea tinereţii, pe lângă un lucru dorit, spunându-ne cu
uşurinţă: îl voi lua mâine! Prietene, mâine este mormântul
lui astăzi. Mâine trebuie să iei altceva din viaţă şi altceva
trebuie să iei poimâine! În fiecare zi trebuie să culegi o
desfătare, o voluptate, pentru ca bătrâneţea să nu fie un
anost volum de păreri de rău, ci o strălucitoare colecţie de
amintiri plăcute. O morală strâmtă şi ipocrită susţine că
suprema înălţare în viaţă stă în renunţare. Nimic mai fals. A
renunţa sau a-ţi înfrâna dorinţele înseamnă a-ţi amputa
viaţa! Ε groaznic să târăşti după domnia-ta, la bătrâneţe, o
existenţă schilodită, mutilată de „sacrele” precepte ale
moralei...
Sfaturile lui Jean-Andrei păreau acum mărturisiri.
— Avântă-te în lume ca un brigand! Ia tot ce pofteşti, tot ce
găseşti în cale! Treci peste toate opreliştile! Şi mai ales nu te
gândi nici o clipă ce vor spune cei din jurul domniei-tale.
Acuzaţiile de desfrânare pornesc totdeauna din invidie; iar o
reputaţie rea e singura dovadă că ţi-ai trăit viaţa bine...
Bob Frunzetti nu era un adept al moralei stricte şi al
rânduielilor consacrate, însă această dezlănţuire de sfidare,
de răutate înveninată stârnea în sufletul lui tânăr un sim-
ţământ de revoltă.
Dar Prinţul îşi continuă monologul:
— Nu uita că viaţa e o călătorie. Opreşte-te oriunde vrei,
dar nu te fixa nicăieri... Stai cât îţi place şi pleacă mai
departe. Nici o femeie, nici un prieten, nici o acţiune, nici o
operă, nici un sentiment nu merită să-i sacrifici restul vieţii.
Mergi înainte şi caută să transformi această călătorie banală
într-o splendidă aventură... Nu da niciodată ascultare
proştilor, deşi le recunosc întrucâtva utilitatea, pentru că pe
fondul lor cenuşiu inteligenţa străluceşte mai puternic. Dar
mai ales să nu te înconjuri de proşti, deşi spiritele alese au
această detestabilă înclinare. Iar dacă vrei totuşi să-ţi faci o
mică menajerie din asemenea specimene, alege-i pe cei
inofensivi, incolori şi inodori, dar alungă fără milă pe prostul
cu idei şi teorii, fiindcă s-ar putea să te tulbure...
— Dar femeile? îl întrebă Bob.
Prinţul, bătu din palme. Baba Floarea aduse lampa
aprinsă, o aşeză pe masa din mijloc şi ieşi, fără zgomot, fără
un cuvânt.
— Ai văzut-o? îl întrebă Jean-Andrei. Un stârv... Şi totuşi a
fost o femeie. Desigur, a fost dorită. A inspirat poate şi
pasiune în lumea ei, la vremea ei. Dacă omul care a iubit-o ar
mai trăi, ar iubi-o poate şi azi. Ε ridicol sau tragic, dar aşa
este: ar iubi-o poate şi azi. Femeia, în sine, nu există. O
creăm noi. Cu poftele noastre, cu imaginaţia sau cu
inteligenţa noastră. Ştiu că nu-ţi spun nimic nou, că
subiectul acesta e de mult epuizat. Îţi doresc din toată inima
să întâlneşti o femeie care să răspundă aşteptărilor şi care
să-ţi placă, sau pe care s-o iubeşti – cum se spune în cărţi –
toată viaţa. Îţi doresc ca, seara, intrând în casă, să nu regreţi
că vei găsi tot pe femeia de ieri şi să nu doreşti pe alta. Mă
tem însă că asta e o iluzie pe care şi-o fac numai băieţii
visători. În mai toate iubirile lungi, în mai toate căsniciile
onorabile şi respectabile, sunt câteva adultere reale şi cel
puţin un divorţ ratat; iar iubirea eternă, marea iubire, e o
simplă chestie de obişnuinţă, când nu intervine comunitatea
de interese. Căsniciile din trecut erau durabile, pentru că se
întemeiau pe bani. De când poeţii şi romancierii au născocit
legenda iubirii, legiuitorul a trebuit să introducă în cod
instituţia divorţului... Am impresia că adevărurile mele te
scandalizează. Eşti prea tânăr... Şi pentru că veni vorba de
trecut, hai să facem puţină istorie! Istorie de familie,
bineînţeles... Vezi galeria asta de portrete? Vom ajunge şi la
familia mătuşii domniei-tale...
 Şi trecând de la un portret la altul, ca un ghid de muzeu,
Prinţul începu să înşire aventurile amoroase ale strămoşilor
săi. Ştia câţi ibovnici a avut fiecare jupâniţă şi toate ţiitoarele
Muntenilor cei vechi. Răscolea rând pe rând mormintele,
scoţând la iveală taine de mult îngropate, patimi de mult
uitate, prietenii sfărâmate pentru o dragoste, duşmănii
crâncene, poveşti cu ţigănci de la sălaşul de robi, dureri şi
suferinţe peste care trecea nepăsător.
— Uite-l pe postelnicul Petrache Munteanu, care se zice că
ar fi avut peste o sută de copii din flori, risipiţi la cele cinci
moşii, cuprinzând mai bine de patruzeci de sate. De la
boieriţele de neam, trecea la slujnicele de la odăi, iar când
pornea la drum, era bucuria hangiţelor... Dar nici dumneaei
postelniceasa Sultana nu rămânea codaşă! După ce a
îndurerat multe jupânese, momindu-le bărbaţii, la şaptezeci
de ani trăia cu chelarul casei, despre care se spune că era un
zdrahon cât uşa. Într-o dimineaţă, chelarul, venind să
primească poruncile, a cutezat să zâmbească. Atât i-a trebuit
postelnicesei, că pe loc i-a ars două perechi de palme,
strigând în auzul tuturor: „Ce fac eu noaptea cu tine, e
treaba mea! Dar ziua să ştii că eşti slugă şi slugă să rămâi...”
Straşnică femeie, nu e aşa?... Uite-l şi pe spătarul Răducan
Munteanu, care şi-a scris ibovnicele, cu numele şi data
fiecăreia, pe dosul ceaslovului, iar când le făcea câte un copil,
punea câte o cruce, ca să ţină socoteala, îţi poţi imagina ce
scandal s-a stârnit după moartea spătarului, când ceaslovul
cu pricina a căzut în mâinile urmaşilor... L-am văzut şi eu
mult mai târziu, când eram de vârsta domniei-tale... Uite şi
pe jupâniţa Matilda Munteanu, despre care se zicea că ar fi
fost marele amor al bunicului domniei-tale, Anton Frunzetti,
bărbat falnic la înfăţişare şi ager la minte... Mi-l amintesc
destul de bine...
Cuprinzând cu privirea întregul şir de portrete, Prinţul
rosti cu admiraţie:
— Ce oameni şi ce vremuri!
Bob voia să-l „demonteze”, să-i smulgă trufia şi cinismul şi
să-l vadă iar învins, ca în seara aceea.
 — Mi se pare că şi dumneata ţi-ai trăit viaţa – zise băiatul
– dar în albumul dumitale de amintiri, cum spuneai
adineauri, am impresia că s-au strecurat multe păreri de rău,
care te frământă...
— A! – făcu Prinţul – vrei să reiei polemica de atunci... Ţi-
am spus că nu m-ai convins şi e inutil să revii! Ai încercat să
faci apologia lumii de astăzi pe care o detest...
— Dar te-ai întrebat vreodată ce sentimente are lumea de
astăzi – vorbesc de lumea asta mică, de-aici, din Munteni –
faţă de dumneata?
— Nu mă interesează! Glasul şi faţa lui Jean-Andrei arătau
o mare oboseală. Îşi aprinse ţigara şi continuă: Nu mă mai
interesează nimic... Am prins cei din urmă ani, când se mai
poate trăi după concepţia mea de viaţă. Acum e ca la un
sfârşit de orgie... Pe masă sunt resturi de fructe, resturi de
sticle de şampanie, cupe sfărâmate, scrumiere pline de
ţigări... Te uiţi în oglindă: faţa îţi e răvăşită, gulerul cămăşii
şifonat şi pe reverul hainei a rămas o dâră de pudră de pe
obrazul unei femei. Chemi maşina ca să te duci acasă şi te
gândeşti cu plăcere la pijama, la patul, la liniştea care te
aşteaptă... Dar maşina nu vine. Din viaţă nu poţi să pleci
când vrei, ca de la o petrecere... Şi atunci eşti silit să mai stai
în camera în care miroase a fum de tutun, a şampanie, a
parfum... Stai singur, plictisit şi aştepţi până va veni
maşina... Asta e tot!

IX

Zilele de ianuarie treceau mohorâte şi tăcute. Porţile

bătrânului conac din Munteni, înfundate în zăpadă, au
rămas ferecate. S-a oprit de mai multe ori, în faţa lor, sania
popii Anton. Câinele cel bătrân a lătrat alene: hau-hau-hau...
Argatul s-a ivit cu paşi grei de ani şi a răspuns, după cum
primise poruncă:
— Boierul nu-i bine cu sănătatea şi nu primeşte pe
nimeni.
Take Criveanu, în lipsa nevestei şi a fetei, mai din
plictiseală, mai din îndatorirea „de a se interesa de un
prieten”, a venit de la haltă ca să vadă „ce se mai aude pe la
curte”, dar a primit şi el acelaşi răspuns.
Chiar şi Amalia Frunzetti, trecând peste boiereasca-i
mândrie, s-a oprit o dată în faţa porţilor prăvălite de ani. A
venit foarte curioasă ca să afle ce mai e cu Prinţul. Aceasta,
cu atât mai mult cu cât Bob îi spusese înainte de a pleca la
Bucureşti: „Ori e un mare actor, ori trăieşte o mare dramă”.
Doamna Frunzetti încercase să sfredelească sufletul
băiatului cu burghiul celor mai meşteşugite întrebări. Dar
Bob tăcuse cu discreţie bărbătească, încredinţat că Prinţul i-
a făcut mărturisiri „de la om la om” şi că nu se cuvine să le
spună „unei femei”... Aţâţată de tăcerea nepotului,
nedumerită de absenţa Prinţului, doamna Frunzetti a coborât
din sanie, smulgându-se dintre blănuri şi a întrebat:
— Ce face Prinţul?
Argatul cel bătrân şi totdeauna ameţit de ţuică a dat
acelaşi răspuns:
— Boierul nu-i bine cu sănătatea şi nu primeşte pe
nimeni!
Cocoana şi-a muşcat buza de necaz, a murmurat printre
dinţi: „Să-i spui că am întrebat de dumnealui” şi s-a întors
acasă.
Numai Vasile Gărdescu nu s-a oprit niciodată în faţa
porţilor. El îşi spusese cu hotărâre cuvântul în cea din urmă
convorbire cu Prinţul şi acum aştepta să fie poftit. Era
convins că Prinţul nu va putea trăi fără el, că într-o zi va
primi o chemare...
Popa Anton l-a întrebat în câteva rânduri, cu un zâmbet
răutăcios:
— L-ai mai văzut pe Prinţ?
Gărdescu, văzând surâsul popii, a răspuns misterios:
 — Nu... Am să-ţi lămuresc eu o dată, mai târziu, ce se
petrece la conac! Acum nu pot încă vorbi...
Într-o seară, la un păhărel de ţuică şi o partidă de table,
Take Criveanu a încercat să-l tragă de limbă:
— Iacă, mi-a scris nevasta... mă întreabă şi nu ştiu ce să-i
răspund... Să-ţi spun drept: mi-e ruşine să-i spun că Prinţul
n-a vrut să-mi deschidă uşa. Bolnav, bolnav – înţeleg. Dar pe
un bărbat îl primeşti, oricât de bolnav ai fi, că doar nu sunt
muiere!
Silvicultorul a răspuns tot aşa de misterios:
— Ε o taină, pe care m-am legat să n-o destăinuiesc
nimănui... Într-o zi am să-ţi spun eu ce se petrece la conac...
Şeful haltei a dat din cap, nedumerit şi a întrebat cu
nevinovăţia lui de om blajin şi gras:
— Bine, nene, dar ce să-i răspund nevestei? Se interesează
şi Silvica...
Vocea de bas a lui Gărdescu a rostit sacadat:
— Răspunde atât; „Prinţul nu e bine”. Nici un cuvânt mai
mult!
Pentru toţi ceilalţi, silvicultorul deveni, în câteva zile,
păstrătorul unui mare secret, El fu poftit mai întâi de popa
Anton, care împreună cu preoteasa, căuta zadarnic să-l
iscodească. Se goliră multe sticle, în nădejdea că, până la
urmă, oaspetele îşi va dezlega limba. Dar Gărdescu tăcea cu
meşteşug, ocolind întrebările cele mai iscusite şi repetând cu
încăpăţânare:
— Nu pot să spun nimic. Sunt legat...
Popa istorisi Amaliei Frunzetti, între două socoteli cam
încurcate în privinţa pădurii, că n-a putut să scoată nimic de
la silvicultor.
— Mi-a băut, coană Amalio, aproape o vadră de vin şi o
vorbă n-a spus... Asta nu-i a bine, crede-mă!
Amalia îl pofti şi ea, într-o seară, pe silvicultor şi încercă
mai cu şiretenia, mai cu băutura. Gărdescu, din ce în ce mai
încântat de însemnătatea ce i se dădea în ţinut, a lăsat să se
înţeleagă că ştie foarte bine multe lucruri, dar:
— Să fiu iertat, nu pot spune nimic: am jurat!
 Gărdescu însuşi, din beţie în beţie, începuse să se întrebe
ce o fi cu Prinţul. Bob Frunzetti plecase la Bucureşti. Plecase
şi fata Crivenilor, pe care probabil că voia s-o evite. Jean-
Andrei nu mai avea nici un motiv să stea închis în casă. De
ce nu iese să-şi facă plimbarea obişnuită? Să iscodeşti
servitorii nu era cu putinţă. Nici argatul, nici Baba Floarea
nu ieşeau niciodată din curte, având toate cele de trebuinţă
în pivniţe şi cămări.
În fiecare dimineaţă, Gărdescu se mira că n-a primit o
invitaţie din partea Prinţului. Dar zilele treceau şi invitaţia nu
venea.
Lui Take Criveanu îi sosise o nouă scrisoare de la
Bucureşti. De data aceasta, nu-i mai scria nevasta; îi scria
Silvia. Între nenumărate detalii – cum îşi petrece zilele, cum
merge cu mamă-sa la teatru şi la cinematograf, cum
mănâncă de bine şi cât de mult s-a îngrăşat – Silvia strecu-
rase cu meşteşug şi un lung şir de întrebări: „Ce mai e pe la
Munteni? Ce mai fac prietenii? Cum o duce popa Anton cu
afacerile? Dar Prinţul? Dacă e bolnav, de ce nu vă duceţi să-l
vedeţi mai des? Spune-i că şi maman şi eu vrem să avem
veşti despre sănătatea lui...”
— Ce să le răspund? întreba şeful haltei. Să le spun că nu
mă primeşte? O să râdă fetele de mine...
Gărdescu a răspuns sec:
— Poţi să le spui că merge mai bine cu sănătatea şi că, în
curând, va fi complet restabilit...
— Dar că l-am văzut, pot să spui? întrebă cu naivitate
şeful haltei. Ca să nu mă fac de râs faţă de fete...
Gărdescu reflectă o clipă. Apoi îşi dădu grav încuviinţarea:
— Poţi să le spui şi asta...
— Bravo, neică! Îţi mulţumesc... Hai să mai bem o ţuică!

În timpul acesta, în conacul cel vechi, Prinţul îşi ducea, în

aparenţă, viaţa obişnuită. Se scula târziu, ca şi în trecut, îşi
bea ceaiul în pat. În odaia alăturată, îşi făcea baia,
întrebuinţând tot şirul de săpunuri, ape, perii, periuţe şi
prosoape. Mesele şi le lua cu aceeaşi punctualitate şi cu
acelaşi dichis. Schimba hainele, după aceeaşi rânduială.
Dar, în adâncul lui, simţea aceeaşi frământare. Dormea
puţin şi avea somnul agitat. Zadarnic îşi lua toate doctoriile,
cu care trăia din anii tinereţii într-o desăvârşită prietenie.
Când intra în bibliotecă, se uita la toate cărţile, pe rând.
Alegea una. Citea sau recitea câteva pagini şi apoi lăsa
volumul pe masă. Când a mai citit lucrurile acestea? A, da!
Îşi aduce aminte foarte bine; într-o vară, la Sinaia; în vara
aceea s-a deschis cazinoul. Alexandru Davila îi spusese:
„Vino... Va fi ceva epatant!” S-a dus. Mai ales că venea şi
Sanda Corjescu... Câţi ani? Da vila a murit... A murit şi
Sanda Corjescu într-un accident de automobil, în Elveţia.
Toţi au murit... Aproape toţi! Sanda i-a dat, în vara aceea, o
fotografie. A primit multe scrisori şi multe fotografii, dar le-a
distrus pe toate. Acum îi pare rău. I-ar plăcea, în zilele
acestea de iarnă, în nopţile acestea de viscol, să recitească
scrisorile, să privească iarăşi fotografiile, să-şi împrospăteze
amintirile, să retrăiască viaţa. Atunci, sigur de sine, era
încredinţat că nu va avea niciodată nevoie de scrisori, de
fotografii, de amintiri.
Acum…
Acum a îmbătrânit. Numai cocotele bătrâne şi actorii la
pensie au nevoie de asemenea fleacuri. El – nu. El e Prinţul!
De unde i-a venit acest sentimentalism ieftin? Să i se aducă
ţigări şi coniac! Acestea sunt marile realităţi ale vieţii...
Dacă se gândeşte la trecut, e numai din pricina bibliotecii.
Nu trebuie să recitească nimic... Viaţa trebuie trăită. Până la
capăt! Până la fund! Cărţile diluează viaţa. Cărţile o falsifică.
Viaţa poate fi trăită oriunde. La Paris, ca şi la Mizil sau la
Munteni! Decorul nu interesează. Fondul rămâne acelaşi:
voluptatea. O ţigară bună e tot aşa de bună în orice punct al
globului...
Dar în fiecare zi, după ce căuta să se încredinţeze, se
simţea atras din nou de amintiri. Şi ele porneau de pre-
tutindeni, din orice, ca strigoii într-o poveste fantastică.
Dintr-o carte citită cândva; dintr-un ac de cravată, cumpărat
demult; chiar din nimic, din tăcere şi din întuneric... Şi
mereu îl împresurau tot mai strâns, îl asaltau, îl chinuiau.
„Inchizitorii au fost lipsiţi de imaginaţie, îşi spunea uneori,
cu amărăciune. Nici o unealtă de tortură, nici un fel de
chinuri nu poate ajunge la cumplitul rafinament pe care-l
constituie supliciul amintirii. Da, da, acesta este cel mai crud
supliciu... Amintiri plăcute? Numai imbecilii pot să le aibă.
Izbânzile de odinioară, viaţa plină de tinereţe, petrecerile,
femeile, sănătatea, risipa de sănătate – toate acestea te
frământă în amintire şi îţi dau mai precis conştiinţa
singurătăţii şi a bătrâneţii. De la Faust până la Dorian Gray,
viaţa este singura realitate vrednică de a fi prelungită şi,
când n-o mai ai, de a fi cumpărată, chiar cu preţul cel mai
mare, cel mai greu.”
Dar, gândind astfel, amintirile continuau să-l înconjoare,
stârnite şi aţâţate. Mai ales noaptea, târziu, când auzea
fluieratul prelung al Orient-expresului, ţâşneau de peste tot
profiluri de prieteni sau numai de cunoscuţi; oameni întâlniţi
într-o noapte, undeva, în Apus; prinţi sau escroci; cartofori
sau amanţi; şi, mai ales, femei, femei frumoase, tinere, în
rochii de seară sau goale în pat, femei pe plajă sau în vagonul
de dormit, în holuri de hotel sau în parcuri; un lung cortegiu
de chipuri şi de siluete, la care nu se mai gândise niciodată
de ani şi ani de zile. Ticăloasă memorie! Cine i-a dat omului
această osândă?
Finalul vieţii este o lungă luptă, un cumplit duel cu
memoria. „Ai trăit... ai iubit... dar acum te apropii de sfârşit”
– îţi spune acest trecut, care reînvie de undeva, dintr-o
perfidă celulă a creierului. Ştiinţa n-a născocit încă o metodă
pentru nimicirea amintirilor, pentru extirparea memoriei. Ar
fi singurul mijloc de a face bătrâneţea mai uşoară.
Oamenii pe care i-ai cunoscut, femeile pe care le-ai iubit
sau ai crezut că le iubeşti au îmbătrânit şi au murit. Dar
aducerea-aminte le păstrează aşa cum le-a înregistrat: vezi
oameni tineri, revezi femei frumoase. De ce nu îmbătrânesc şi
aducerile-aminte? De ce îşi păstrează această chinuitoare
frăgezime?

A doua zi, cupeul Prinţului porni, trosnind din

încheieturile-i bătrâne, spre oraş. În sat, evenimentul fu
comentat simplu: s-a dus să aducă un doctor. Ipoteza
aceasta fusese admisă ca o certitudine.
Către seară, însă, cupeul se întoarse cu trei femei. Ştirea
se răspândi ca fulgerul în mica societate din Munteni. Toţi
erau de acord: „Prinţul a înnebunit!”
Când Marioara primise scrisoarea lui Jean-Andrei, ră-
măsese nedumerită; era rugată să vină, „cu încă două
prietene”. Nedumerirea femeii nu pornise din cuprinsul
scrisorii, fiindcă Marioara socotise cu logica ei profesională că
Prinţul are încă doi prieteni invitaţi la petrecere. Dar de unde
să ia, în micul târg, încă două prietene? Totuşi, rugămintea
trebuia împlinită. Marioara nu cuteza nici măcar să-şi
închipuie că l-ar putea nemulţumi în vreun fel pe Prinţ. Două
croitorese din mahala – „fete bune şi libere” – adică
nemăritate – primiră, după oarecare discuţii, s-o
întovărăşească la Munteni.

Prinţul le întâmpină în prag, îmbrăcat în smoching, cu

obişnuitele întrebări: cum au călătorit? nu le-a fost frig?
Marioara făcu „recomandările” cu simplitate:
— Domnişoara Aneta şi domnişoara Cornelia...
Cele două femei se uitau, stânjenite, în jur. Casa boie-
rească, aşezată în mijlocul pădurii, eleganţa Prinţului, toate li
se păreau din altă lume. Marioara îşi afirma cu satisfacţie
superioritatea de a se simţi „ca la ea acasă”. Punea înadins
întrebări, din care cele două fete trebuiau să vadă că ea
cunoaşte toate detaliile locului. Căuta chiar să arate oarecare
intimitate cu Prinţul, mai mult decât în alte dăţi.
Băuturile calde – vin negru şi ţuică fiartă cu toate aromele
potrivite – îşi făcură efectul; treptat, convorbirea se însufleţi.
Domnişoara Aneta şi domnişoara Cornelia, încurajate şi de
politeţea Prinţului, începură să răspundă şi altfel decât prin
monosilabe.
O nedumerire şi un început de teamă îşi croiau totuşi
drum în capetele femeilor: de ce au fost poftite toate trei, de
vreme ce Prinţul nu-şi chemase nici un alt prieten...
Când rămaseră o clipă singure, domnişoara Aneta şi
domnişoara Cornelia folosiră prilejul ca s-o întrebe pe
Marioara ce rost găseşte acestei întâmplări de neînţeles.
Femeia răspunse, fără să-şi poată ascunde cu totul îngri-
jorarea:
— Lăsaţi prostiile, dragă... Ε doar prinţ adevărat...
La masă, femeile se uitau cu ochi mari în jurul lor. Totul
începuse să li se pară ciudat şi puţin înfricoşător. Baba
Floarea îi aminti domnişoarei Aneta imaginea unei vrăjitoare,
văzută cândva, într-o carte de poveşti. Domnişoara Aneta
împărtăşi, în şoaptă, această impresie domnişoarei Cornelia.
Spaima trecu repede de la una la cealaltă.
Marioara le făcu semn, pe furiş, să fie mai vesele, să râdă,
să-l distreze pe Prinţ... Fetele se siliră, dar fără succes.
Glasurile lor sunau fals. Ascultându-se, îşi dădeau seama că
nu vorbesc cu vocile lor. Zâmbetele apăreau şi piereau de pe
chipuri ca la poruncă.
Prinţul, cu totul departe de această societate, nu bănuia
nimic, nu vedea nimic din ce se petrecea în jur. Se interesa,
cu distincţie, dacă domnişoarele se simt bine, dacă poftesc
ceva mai mult decât se află pe masă...
— Mulţumim! Este destul...
Marioara, în dorinţa de a aduce oarecare voie bună, în-
trebă de ce n-a fost poftit domnul Gărdescu, care cântă aşa
de frumos. Prinţul se încruntă puţin şi răspunse în treacăt:
 — Domnul Gărdescu n-a mai venit pe aici în vremea din
urmă...
Marioara înţelese, cu instinctul profesiunii, că a făcut o
gafă. Dar în acelaşi timp se întrebă de ce n-o mai fi venind
silvicultorul pe la conac.
Din ce în ce mai neliniştită, voi să afle dacă Prinţul a mai
făcut vreo petrecere, ca aceea la care avusese plăcerea să fie
şi ea poftită şi pe care n-o va uita niciodată, câte zile o avea!
A, ce bine s-a distrat şi ce oameni cumsecade: părintele,
preoteasa, familia Criveanu – ce fetiţă drăguţă au! – şi
doamna Amalia Frunzetti, care se vede cale de o poştă că e
boieroaică adevărată...
— Scumpă prietenă – răspunse Prinţul fără zâmbetul cu
care o deprinsese – n-am mai poftit de mult pe nici unul
dintre prietenii pe care i-ai cunoscut. Mă vei întreba de ce.
Mă simt bine numai cu domnia-ta şi cu prietenele domniei-
tale, care mi-au făcut cinstea să-mi accepte invitaţia, deşi n-
am avut până acum plăcerea să le cunosc. Vă mulţumesc din
inimă şi vă cer îngăduinţa să ridic paharul acesta pentru
domniile-voastre, pentru sănătatea şi pentru toate dorinţele
domniilor-voastre...
Prinţul se ridică şi, ceremonios, sărută pe rând, cu mari
pauze de efect, mâinile celor trei femei. În alt decor, gestul
acesta le-ar fi măgulit. În acest conac bătrân, în mijlocul unei
întinse păduri de brad, în noaptea de iarnă, cu viscolul care
zgâlţâia ferestrele, Baba Floarea ca o vrăjitoare şi, în faţă, cu
acest Prinţ ciudat, prea elegant în îmbrăcăminte, prea
„distins” în gesturi, prea căutat în vorbă – femeile nu se
puteau smulge din cercul de oţel al groazei.
Oare n-o să le omoare?
Fără să-şi poată comunica prin vorbe această întrebare, şi-
o comunicau fără voie, prin tainicul fluid al spaimei.
Domnişoara Cornelia, cea mai fricoasă dintre ele, se gândise
cea dintâi la putinţa unei crime. Îşi aminti că, două zile mai
înainte, când i-a ghicit mătuşă-sa în cafea, i-a spus că-i cade
drum şi necaz. „Ce drum, tanti, că n-am unde naiba să mă
duc! Cât despre necazuri, intră singure în casă, n-am nevoie
să umblu eu după ele!” „Fetiţo, pe mine nu mă înşeală
niciodată ceaşca... Ascultă ce-ţi spun: drum şi necaz,
întuneric... În sfârşit, să fii cu ochii în patru!” Şi ea, Cornelia,
ca o proastă, n-a ascultat-o pe tanti! Iacă, s-au luat după
Marioara şi a venit la chilipir... Dar şi Marioara asta, ce mai
cutră! „Hai, fetelor, că e om nobil şi bogat... o să petrecem
bine... o să ne dea şi pentru acasă de-ale mâncării, că are de
toate la moşie... Zău, n-o să vă pară rău!” Cornelia ar mai fi
stat la gânduri, dar proasta de Aneta a sărit numaidecât, că
asta, când aude de bani şi de mâncare, e-n stare de orice:
„Hai, Cornelio, hai, dragă... Auzi, e nobil şi bogat...”
Cornelia se uită cu ură la Marioara şi la Aneta. Dar în
aceeaşi secundă ura se topi; în privirile celor două prietene
pe care le socotea vinovate, Cornelia citi aceeaşi spaimă care
năvălise şi în sufletul ei. „Li-e frică şi lor! Să ştii că am dat de
dracul!”
Într-adevăr, Marioara se întreba cu adâncă îngrijorare
dacă Prinţul nu cumva o fi înnebunit... Numai aşa se
lămureşte că nu e de faţă cel puţin Vasile Gărdescu. O fi
ştiind toţi din sat că e nebun şi nu-i mai calcă nimeni prin
casă!
Din clipa aceea, în minţile femeilor începură să se
amestece, într-un vârtej îngrozitor, tot felul de amintiri din
romanele de senzaţie şi din filmele de aventuri, cu amanţi
asasini, aristocraţi demenţi şi femei care cad victima acestor
monştri...

În timpul acesta, Prinţul vorbea cu aceleaşi fraze căutate şi

gesturi studiate, despre Paris, despre Monte-Carlo, despre
Roma şi Florenţa, despre o vară petrecută în munţii Elveţiei...
Femeile prindeau câte o vorbă, câte un amănunt şi, pe urmă,
cădeau iar în gândurile lor. Dar frazele răzleţe, amănuntele
fără şir pe care le culegeau când şi când erau tot atâtea
pricini ca să se încredinţeze că au de-a face cu un adevărat
nebun: „Ce tot spune ăsta? Ce amestecă Parisul, Elveţia... De
aceea le-a chemat aici? Ca să le istorisească poveşti fără
rost?” Întrebările treceau, din ochi, de la una la alta.
— Nobilele mele prietene n-au avut timpul să cerceteze
până acum aceste minunate locuri, unde se îmbină
voluptatea plăcerilor inedite, strălucirea naturii şi minunile
artei? Nu-i nimic... Sunteţi aşa de tinere şi aşa de frumoase,
încât sunt sigur că mai curând sau mai târziu destinul vă va
purta prin locurile despre care vă vorbesc. Da, da, eu pot citi
destinul pe faţa fiecărei femei. Am văzut atâtea, încât pe
temeiul trecutului pot descifra viitorul... Vă miră, ştiu! Dar e
aşa de simplu. Mi-e de ajuns să privesc în ochii domniilor-
voastre, în care licăreşte lumina marii pasiuni, să văd
chipurile atât de graţioase, siluetele făcute din linii care se
mlădie în tot atâtea taine, ca să pot spune fără ezitare: viaţa
vă va chema acolo unde vă este rostul...
Prinţul se opri o clipă, cu ochii în gol. Goli paharul şi se
întoarse brusc către Cornelia, care tresări ca în faţa unei
ameninţări.
— Iată, domnia-ta... nu ştiu cine eşti, ce faci, ce plănuieşti.
Dar mi se pare că te văd în rochie de seară... o rochie
neagră... un şirag de perle... un singur inel... Atât. Te văd
coborând din maşină. Şoferul îţi deschide portiera, cu şapca
în mână, înclinat respectuos. Groom-ul îţi deschide uşa. Te
întovărăşeşte un domn înalt, slab, în frac. Fără să fie bătrân,
nu mai este prea tânăr... Intri. O secundă, năvala de lumină
te orbeşte. Clipeşti des din genele lungi şi catifelate. Ochii ţi
se umezesc. Eşti şi mai frumoasă aşa! Domnul te întreabă
umil şi încrezător: „Ce să joc?” Răspunzi: „14”. „Cât?”
Răspunzi cu cruzime, fiindcă eşti în stare de toate cruzimile:
„Tot... tot ce ai la tine”. Domnul se execută ca un manechin
automat. Îţi ţii respiraţia. Ai vrea să câştige şi ai vrea să
piardă. Ai vrea să fie bogat şi ai vrea să se ruineze pentru
domnia-ta. Nu-i aşa? Citesc pe buzele domniei-tale că aşa
este, că am dreptate. Te cunosc. Eşti doamna de Hennebeau.
Soţul domniei-tale s-a împuşcat pentru domnia-ta. Actualul
amant a jucat 14 şi a pierdut. Te cunosc. Te-am ţinut în
braţele mele, goală şi pasionată şi n-am ştiut, n-am izbutit
niciodată să ştiu dacă mă iubeşti cu adevărat sau dacă mi te
dai numai fiindcă sunt bogat şi-ţi pot împlini toate capriciile.
Ştii ce chin e acesta? Ştii ce cumplit lucru este să te întrebi la
sfârşitul vieţii: „Μ-a iubit vreuna din ele?”
Cornelia se uita năucită. Ar fi vrut să se ridice de la masă,
să fugă în sat, să se adăpostească în cea dintâi casă de ţăran
până mâine dimineaţă. Dar în acelaşi timp o putere ascunsă
o pironea pe scaun. Nu frica. Sau: nu numai frica. Ci vraja pe
care Prinţul începuse să o desfăşoare asupra acestor femei
simple, cărora nimeni nu le vorbise aşa. El se adresa
închipuirii lor, hrănită cu romane şi cu filme de aventuri.
Găsise punctul lor slab şi se strecurase în sufletele lor.
Un zâmbet de adâncă satisfacţie se ivi pe chipul lui Jean-
Andrei. Umplu paharele şi cu o voce deodată schimbată, o
voce obişnuită, glumeaţă, omenească, uşuratică, urmă:
— Nu-i aşa, scumpă prietenă, că-ţi place mica mea
poveste?
Femeile respirară în voie: aşadar glumise. Băură cu poftă
şi, printre surâsuri încântate, spuseră că povestea Prinţului
este minunată, dar, din păcate, viaţa lor...
— Nu, nu... se împotrivi Prinţul: Viaţa fiecăruia cuprinde o
parte de vis, cum în fiecare vis e un fragment de viaţă. Viaţa
şi visul nu pot fi despărţite. Ele se îmbină minunat... Şi pe
domnia-ta te cunosc... Acum Prinţul se adresă Anetei: Nu-mi
amintesc dacă te-am întâlnit la Florenţa sau la Palermo. Dar
eşti italiancă. Ţineai foarte mult să mă vezi angajat într-un
duel pentru domnia-ta. Făceai tot ce-ţi sta în putinţă pentru
aceasta. Căutai să-mi aţâţi gelozia, cochetai din ochi cu
vecinii, în marile restaurante, îi încurajai, iar când ei, atraşi
în jocul domniei-tale, te priveau mai stăruitor, îmi spuneai ca
un copil nevinovat: „Prinţe, de ce se uită la mine atât de
insistent domnul de la a treia masă?” Domnul de la a treia
masă era tocmai Jules Vignaud, cel mai bun spadasin al
Franţei în vremea aceea. Şi într-o dimineaţă, când dormeai
liniştită în marele şi confortabilul pat, Vignaud mi-a înfipt
floreta între coaste. Am scăpat cu viaţă, dar am trecut pe
lângă moarte. Erai însă mulţumită: ziarele vorbeau pe larg
despre acest duel, Ţi-aduci aminte? Iar domnia-ta – urmă
Prinţul cu aceeaşi înflăcărare, întorcându-se către Marioara –
eşti o minune... Veneai din America. Trecutul domniei-tale
era necunoscut. Aventurieră? Aristocrată? Nimeni nu ştia...
Circulau în juru-ţi toate legendele şi aveai suprema perfidie
de a nu le confirma şi de a nu le dezminţi. Roiau în juru-ţi cei
mai bogaţi, cei mai eleganţi, cei mai aleşi oameni din Parisul
acelui an. Ţi-aduci aminte? O lună de zile, ştiu foarte bine,
nimeni nu s-a putut atinge de domnia-ta. O lună de zile ai
încurajat toate patimile şi le-ai dezamăgit pe toate. Într-o
seară târziu, pe când ne întorceam de la Bois, mi-ai spus:
„Vrei să mă conduci?” A fost o noapte pe care n-am s-o uit,
între toate nopţile mele. Sărutările domniei-tale mă ard şi
acum, ca fierul roşu. N-am bănuit că amintirea unei sărutări
poate fi aşa de dureroasă. Credeam că am găsit, în sfârşit,
femeia ideală, femeia pe care o voi iubi toată viaţa, femeia de
care nu mă voi putea despărţi niciodată... Erai ostenită, ai
adormit. Ţi-am vegheat somnul. N-am închis ochii o clipă,
deşi eram ostenit şi eu. Mi se părea o monstruozitate să pierd
o singură clipă priveliştea magnifică a acestei minuni, care
eşti domnia-ta. Ne-am despărţit dimineaţa. Mi-ai spus: „Îţi
voi telefona”... Nu mi-ai telefonat o zi, două... Am alergat la
hotelul domniei-tale. Plecaseşi. Dacă ai şti cât te-am căutat!
Aş fi dat orice să te găsesc. În fiecare seară îmi spuneam:
„Unde-o fi? În ce oraş? Cine va fi acolo alesul acestei
sălbatice capricioase?” Şi iată, te-am regăsit abia acum. V-am
regăsit pe toate trei şi v-am poftit aici, scumpele mele
prietene, ca să retrăim trecutul împreună. Ca să reluăm viaţa
pe care am întrerupt-o aşa de stupid... Să vie şampania!
Baba Floarea umplu cupele. Prinţul se ridică:
— Pentru reînvierea trecutului!
Copleşite deopotrivă de băutură şi de povestirile Prinţului,
femeile renunţară să mai înţeleagă dacă omul acesta
glumeşte sau e nebun. O ameţeală dulce le alungase frica.
— Sunteţi prea inteligente, scumpele mele prietene, ca să
puteţi fi geloase. Şi apoi, nu aveţi nici o pricină pentru
aceasta: eu vă iubesc pe toate. V-am chemat tocmai pentru
că vă regretam, pentru că aveam nevoie de voi. Iubesc
cruzimea uneia, nepăsarea celeilalte, capriciile celei de a treia
şi, din toate, alcătuiesc o singură femeie, femeia unică, pe
care n-o întâlneşti niciodată şi pe care trebuie să o culegi, să
o aduni din toate. Departe de a vă urî între voi, trebuie să vă
întregiţi, trebuie să colaboraţi la desăvârşirea tipului suprem,
singurul care poate realiza voluptatea deplină. Şampanie,
mai multă şampanie...
Marioara căută prilejul ca să strecoare celor două fete,
printre buze:
— N-aveţi nici o grijă, dragă! Aşa face când se îmbată şi pe
urmă adoarme...
— Aşa or fi prinţii, murmură Aneta.
Singură Cornelia era totuşi puţin îngrijorată de cele ce vor
urma.

Dar şampania curgea din plin. Ţigările se aprinseră. Parcă

nici viscolul nu se mai auzea aşa de sinistru sub ferestre.
Parcă nici Baba Floarea nu mai avea înfăţişarea de vrăjitoare
de la început.
Ca totdeauna când bea mult, Prinţul nu mai vedea în jurul
lui decât o ceaţă nedesluşită:
— Să nu-mi spuneţi, scumpele mele prietene, că duc o
viaţă artificială. Fireşte, voluptatea poate fi băută şi la sursă,
dar poate fi fabricată şi în laborator. Iată, vom face astă-
seară un laborator de voluptate... Eu sunt alchimistul
voluptăţii... Da, da! Puteţi să vă miraţi, să mă priviţi cu ochi
oricât de mari, dar aşa este!... Ce spuneam? A, spuneam că
vom face un laborator... Idioţii vor sări din toate părţile: „Duci
o viaţă artificială!” Nu-i adevărat... Altul mai bătrân şi, deci,
imbecilizat şi de vârstă, va spune: „Nu eşti uman, Prinţe, şi
de aceea ai să te faci praf!” Minciună sfruntată... Umanitatea
n-are ce căuta aici. Daţi afară umanitatea, care e inestetică şi
vulgară. Lăsaţi-mi rafinamentul. Mi-e de ajuns. Ra-fi-na-
men-tul!
 Prinţul despică fiecare silabă, cu glas puternic, cu ochii în
tavan, cu mâna în aer, ca şi când ar fi polemizat cu cerul, cu
Dumnezeu sau cu destinul.
— Ţigări, şampanie, femei... Destul! Umanitatea rămâne pe
seama domnului Vasile Gărdescu, care este un imbecil
bătrân. Eu merg cu voi, minunatele mele prietene...
— Trăiască Prinţul! răcni Marioara, nu tocmai convinsă,
mai mult din dorinţa de a încălzi puţin atmosfera şi de a
arăta oarecare recunoştinţă amfitrionului.
Prinţul tăcu. Faţa i se încruntă. De unde a pornit vocea
aceasta vulgară?
— Trăiască Prinţul! strigară şi celelalte două femei,
ridicând cupele.
Prinţul căută, prin ceaţa care-i împăienjenea ochii, feţele
femeilor. Le zări cu greu. Îşi lăsă capul pe braţ şi rămase
multă vreme aşa.
Aneta şopti încremeniră:
— I-o fi rău, dragă...
— O fi plângând, ca omul la beţie... murmură Cornelia.
Marioara răspunse tot în şoaptă:
— Aş! Bea ca un porc şi n-are nici pe dracul! Adoarme...
Atâta tot. Dar plângând, nu l-am văzut în viaţa mea...
Prinţul stătu mult cu capul pe braţ, cu ochii închişi.
Târziu, se ridică; privirile îi erau tulburi. Chipurile vulgare ale
femeilor se şterseră iarăşi din mintea lui. Feţele lucioase de
năduşeală se mistuiră în ceaţă. Luă sticla de şampanie de pe
masă, o duse la gură şi bău cu o sete sălbatică. Când simţi
sticla goală, o zvârli cu silă. Se sparse într-un ungher al
sufrageriei.
— Alta!
Baba Floarea aduse alte sticle.
— Să bem, murmură Prinţul cu voce frântă, ca un învins.
Trebuie multă băutură... Nici nu ştiţi voi cât de multă
băutură... trebuie! Nici nu vă puteţi închipui...
Acum, ochii Prinţului scăpărau. Vocea lui deveni po-
runcitoare:
 — Minunate femei! Toate aceleaşi, la Paris ca şi la Palermo,
la Roma ca şi pe Coasta de Azur. Toate aceleaşi! Şampania le
înfrumuseţează. Voluptatea se poate face şi în alambic... A,
prietenele mele, ce bine că aţi venit! Nu vă întreb ce aţi făcut
de când ne-am despărţit. Nu vă întreb de ce ne-am despărţit.
Nu trebuie să ne minţim. Minciuna e pentru cei mediocri.
Voluptatea suportă cinismul. M-aţi înşelat? V-am înşelat şi
eu. Nu-i nimic! Un singur lucru recunosc în viaţă –
rafinamentul. Dacă n-aţi fi venit, m-aş fi imbecilizat şi eu,
între atâţia imbecili. Auziţi? Să mă însor cu nobila doamnă
Amalia Frunzetti şi să plecăm amândoi, soţ şi soţie, în voyage
de noces48, la Paris. Ha-ha-ha... Să merg la Paris aşa, ca un
căţeluş cu zgardă. „Scumpa mea soţie, am voie să joc astă-
seară pe toţi banii domniei-tale?” „Nu, scumpul meu soţ,
fiindcă...” „Scumpa mea soţie, îmi place foarte mult
englezoaica din colţul acela.” „Scumpului meu soţ trebuie să-
i plac numai eu, fiindcă banii sunt ai mei...” Auziţi,
frumoasele mele prietene, ce soartă mă aştepta aici? Ha-ha-
ha... Să vă părăsesc pe toate, să renunţ la toate, pentru...
Haida-de! Dar eu sunt Prinţul... A mai fost şi un porc tânăr,
care spunea că trebuie să fiu natural, să trăiesc natural, să
strig „ohé!” dimineaţa, când mă scol şi seara, când mă culc.
Voi, nobile amice, aţi strigat vreodată „ohé?” Cum o să stri-
gaţi? Asta e pentru purceii cretinizaţi... Bine că aţi venit... Vă
mulţumesc din inimă. M-aţi salvat. Şampanie! Coniac...
Băuturi tari! Vreau o noapte cumplită şi minunată, o noapte
care să mă răzbune... Eu sunt Prinţul! Eu îmi fabric viaţa, eu
îmi fabric voluptăţile de care am nevoie. O noapte? Toate
nopţile... Nu vreau să mai pierd nici una cu imbecilii şi cu
ramoliţii! Chiar dacă au dreptate...

48 Călătorie de nuntă (fr.).

 Femeile, ameţite şi încălzite de băutură şi de ţigări bune,
îşi descheiaseră bluzele. Se zăreau umeri graşi, sâni flasci.
Marioara pusese un picior pe masă şi murmura:
— Foarte bine ai spus, Prinţe... Toate femeile sunt la fel.
Numai că unele au noroc şi altele nu... Parcă eu nu puteam
să ajung pe acolo, pe unde-ai spus! Puteam, dar n-am avut
noroc...
Aneta, cu capul plecat pe umărul Prinţului, abia îngăima,
cu limba grea de băutură:
— Prinţe... ce dracu ţi-a venit să ne chemi pe toate trei?
Parol, spune-mi la ureche, dacă ţi-e ruşine... Îmi spui?
Acum, nu mai vedeau nici o primejdie. Beau din plin,
vorbeau, gângăveau toate deodată, într-un amestec nedes-
luşit. Chiar şi Cornelia, eliberată de cele din urmă rămăşiţe
de spaimă, îşi mărturisea cu capul în piept:
— Straşnic bărbat, Prinţul ăsta!
Dar Prinţul nu vedea, nu auzea nimic. Vocile lor mureau
înainte de a ajunge la urechea lui. Chipurile lor nu izbuteau
să treacă prin perdeaua de ceaţă. Nu simţea nici apăsarea
capului Anetei pe umărul lui. Cu ţigara într-o mână, cu sticla
de coniac în cealaltă, vorbea pentru sine:
— Bine că aţi venit, scumpe prietene! Nu se poate trăi
numai din amintiri. Viaţa cere prezenţe fizice. Ce frumoase
aţi rămas... Şi cât de elegante... Aşa cum ne-am despărţit!
Parcă a fost ieri... Chiar ieri a fost. Eu n-am mai trăit de când
ne-am despărţit. Acum înnodăm firul. O luăm de la început.
Am să-l provoc din nou pe Vignaud, dacă se va mai uita
stăruitor la domnia-ta. Am să pun tot ce am pe 14, dacă
domnia-ta vrei aşa. A, dar domniei-tale n-am să-ţi dau voie
să mai pleci, misterioasa mea americană! Poftim? Ai să-mi
telefonezi? Iartă-mă, dar nu te mai cred... Rămâi aici, cu
mine, cu prietenele mele... Începe jocul? Dar cum o să
înceapă, dacă nu sunt eu acolo? În nici un cazinou nu începe
jocul fără mine. Mă aşteaptă, n-ai nici o grijă, scumpa mea.
Vignaud... Ne vom întâlni mâine în zori... Aşa! Ε gata totul.
Putem să începem? Minunată floretă... Unu... doi... trei...
Prima repriză fără rezultat. Vignaud... Gata? Haide...
Touché!49... Nu-i nimic. Atunci m-a găurit el. Acum, l-am
găurit eu... Suntem chit... Dormi, scumpa mea prietenă,
dormi. M-am întors. Când te vei trezi, vei afla că l-am găurit
pe Vignaud. De-aici încolo n-o să se mai uite stăruitor la
domnia-ta, nici el nici altul! Dormi, e prea de dimineaţă ca
să-ţi strici somnul pentru un duel, pentru o moarte, pentru
un fleac!
Ţigara Prinţului căzuse şi ardea încet faţa de masă. Cu
mâna-i liberă, mângâia absent capul Anetei, care adormise
pe umărul lui.
— Dormi, scumpa mea... Nu eşti uman, Prinţe! Prostie...
Nici Vignaud n-a fost uman cu mine... De ce să strig: „ohé”?
Vignaud, când m-a atins rândul trecut, n-a strigat „ohé”...

Cornelia se ridică şi, apropiindu-se cu paşi şovăitori, se

opri în faţa Prinţului. Ca să-şi păstreze echilibrul, se rezemă
cu toată greutatea de braţul lui:
— Ascultă... Cine dracu ai zis că sunt eu, mă Prinţe? Cine-
ai zis că sunt? Mi-a plăcut, dar am uitat. De un ceas mă
gândesc şi nu-mi aduc aminte...
Prinţul deschide ochii mari. Se uită în jur, ca smuls dintr-
un vis. Pe chipul galben, se zugrăvi o mare, o cumplită
durere. Privi pe fiecare femeie, ca şi cum în clipa aceea le-ar
fi văzut. Prezenţele lor aveau ceva inedit, senzaţional şi
tragic.
— Eu sunt americanca aia teribilă? întrebă Cornelia,
beată, lăbărţată, vulgară.
Aneta ridică încet capul:
— Lasă-l, dragă, în pace! Dacă are cârlig la mine, ce te bagi
tu...
Prinţul clipi des. Văzu pe masă piciorul gras al Marioarei.
Fusta-i lunecase peste genunchi, descoperind pulpa groasă.

49 Atins! (rănit în duel cu floreta) (fr.).

Vârful pantofului era ros şi tocul scâlciat. Toate aceste detalii
se înfipseră brusc, ca tot atâtea cuie de foc, în ochii Prinţului.
— Spune-mi, monşer, cine sunt? Parol! îngăimă Cornelia,
prăbuşită pe umărul Prinţului, luptându-se cu fiecare silabă:
Asta parcă era italianca aia cu duelul. Ba nu, eu eram cu
duelul... Şi Marioara ziceai ca e americanca teribilă. Olio! Ce
mai americancă! Ia te uită... hă-hă-hă!
Marioara deschise ochii când îşi auzi numele. Văzând-o pe
Cornelia căzută pe umărul Prinţului şi auzindu-i râsul
răguşit, se răsti:
— Cornelio, să nu-mi faci figuri d-astea! Te-am adus aici,
dar să nu-mi strici mie rosturile, că pe urmă...
Prinţul le privea cu ochi holbaţi.
— S-a supărat americanca, bolborosi Cornelia: Păzea,
fetelor!
Prinţul o privi atent. Gura femeii se deschisese într-un râs
larg. În fundul gurii se vedeau două măsele negre, stricate.
Prinţul le privi cu o curiozitate aproape ştiinţifică.
Marioara, doborâtă de băutură, murmură:
— Hai, Prinţe. O fi târziu... Păcat că n-a fost şi beţivul ăla
de Gărdescu, să ne cânte aia... Şi femeia fredonă cu glas
răguşit: „Aş dori din piept să-mi scot...” Cum e mai departe?
Prinţul se ridică. Acum sta drept, înţepenit.
Cornelia, pierzându-şi sprijinul, căzu şi se agăţă de colţul
feţei de masă pe care o târî jos. Sticlele, paharele, ceştile de
cafea, fructiera, toate se prăbuşiră cu mare zgomot. Cornelia,
cu picioarele în aer, cu fusta lunecată peste pulpele mari,
râdea fericită. Marioara, furioasă că Prinţul se uită prea
stăruitor la Cornelia, se repezi şi-l smulse de braţ:
— Las-o dracului de beţivă, că m-a făcut de râs! Mai bine
spune-mi aia... Şi fredonă iar: – „Aş dori din piept să-mi
scot...” Cântecul lui Gărdescu, dragă, ce Dumnezeu!
Prinţul murmură ca din somn:
— „Nu eşti uman, Prinţe, nu eşti uman”. Asta e
umanitatea? Asta este viaţa naturală?
Sta nemişcat, în mijlocul odăii. Privea undeva, în gol,
dincolo de ziduri, dincolo de noaptea de afară, dincolo de
lume. Când i se păru că desluşeşte un vuiet depărtat, răcni
sălbatic:
— Tăcere!
Femeile amuţiră, înfricoşate. Prinţul se smulse dintre ele.
Îşi îndreptă gulerul, cravata. Îşi încheie smochingul. Acum
sta împietrit, cu fruntea sus, cu pieptul bombat. În noapte,
se auzi huruit de tren.
Jean-Andrei şopti:
— Orient-expresul!
În ochi îi licărea o lumină stranie. Huruitul se apropia.
Fluieratul locomotivei spintecă tăcerea.
Smuci uşa şi se năpusti în noapte. Viscolul încetase, cerul
se limpezise şi stelele aveau sclipiri de cleştar. În lumina lor
difuză, brazii se profilau uriaşi şi neclintiţi.
Prinţul gonea nebuneşte, cu capul înainte, cu gâtul în-
cordat. Nu simţea nici tăişul gerului, nici lunecuşul omă-
tului.
Orient-expresul venea în plină viteză şi vuietul lui umplea
toată valea. Pământul duduia şi se cutremura sub enorma
dihanie de fier, care trecea nepăsătoare peste el.
Când ajunse la linia ferată, Prinţul se opri între cele două
şine. Ochiul roş al locomotivei îşi proiectă lumina sângerie
asupra lui şi Jean-Andrei apăru o clipă – drept, cu faţa
crispată, cu monoclul înfipt în arcada sprâncenei, cu pieptul
bombat.
Speriată parcă de această stranie apariţie, locomotiva
scoase un fluierat scurt. Prinţul mai avu timp să arunce un
formidabil „ohé”, ca un strigăt de triumf. Trenul trecu apoi
peste el, într-un vârtej de fum şi de scântei.
În urma lui rămase o împroşcare de sânge, ciozvârţi de
carne sfârtecată şi, undeva, mai departe, un petec din smo-
chingul Prinţului – zvârlite din iuţeala roţilor ca nişte lucruri
inutile.