colecţie

coodonată de Dana Ionescu

2
Julian Barnes s-a născut în Leicester, Anglia, în 1946. A studiat la City of London School între 1957
și 1964, apoi la Magdalen College, Oxford, absolvind (cu onoruri) în 1968 secţia de limbi moderne.
După încheierea studiilor, a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani.
Din 1977, a devenit redactor literar și a semnat recenzii în New Statesmen și New Review. Între 1979 și
1986 a realizat cronici de televiziune, mai întâi pentru New Statesmen și apoi pentru Observer.

Opera lui Julian Barnes numără peste cincisprezece volume de proză, povestiri scurte și eseuri,
cariera sa literară fiind încunu​nată de numeroase premii și distincţii: Somerset Maugham Award
pentru Metroland (1981), Geoffrey Faber Memorial Prize (1985), Prix Médicis pentru Papagalul lui
Flaubert (1986), E.M. Forster Award (decernat de American Academy and Institute of Arts and
Letters, 1986), Gutenberg Prize (1987), Grinzane Cavour Prize (1988), Prix Femina pentru Trois
(1992). A fost de trei ori finalist la Booker Prize: în 1984 pentru Papagalul lui Flaubert, în 1998 pentru
Anglia, Anglia și în 2005 pentru Arthur & George. Statul francez i-a acordat în 1988 titlul de
Chevalier des Arts et des Lettres, în 1995 a fost numit Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar
în 2004 a primit titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. De asemenea, în 1993 a
primit Shakespeare Prize acordat de fundaţia FVS, iar în 2004 a primit Premiul Statului Austriac
pentru Literatură Europeană. În prezent locuiește la Londra.

În 2011, i-a fost decernat Man Booker Prize pentru romanul Sentimentul unui sfârșit (Editura
Nemira, 2013).

3
traducere din limba engleză
RADU PARASCHIVESCU

4
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BARNES, JULIAN
Niveluri de viaţă / Julian Barnes ; trad.: Radu Paraschivescu. - București: Nemira Publishing House, 2014
ISBN print: 978-606-579-709‑3
ISBN epub: 978-606-579-984-4
ISBN mobi: 978-606-579-985-1

I. Paraschivescu, Radu (trad.)

821.111‑31=135.1

Julian Barnes
LEVELS OF LIFE
© Julian Barnes

© Nemira, 2014
Coperta: Cristian FLORESCU
Redactor: Dana IONESCU
Tehnoredactor: Irina POPESCU
Lector: Ecaterina DERZSI
Tehnoredactor ebooks: Mihai Eftimescu

Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict interzisă și se
pedepsește conform Legii dreptului de autor.

5
Cuprins

Despre autor
Păcatul înălţimii
La acelaşi nivel
Pierderea adâncimii
Note

6
 Lui Pat

7
Păcatul înălţimii

8
Pui laolaltă două lucruri care n-au mai fost puse laolaltă până acum. Şi lumea se schimbă. S-ar
putea ca oamenii să nu observe pe moment, dar nu contează. Lumea s-a schimbat oricum.

Colonelul Fred Burnaby din Gărzile Regale Călare, membru în Consiliul Societăţii Aeronautice, a
decolat de la Uzina de Gaz din Dover pe 23 martie 1882 şi a ate​rizat la jumătatea distanţei dintre
Dieppe şi Neufchâtel.

Sarah Bernhardt decolase din centrul Parisului cu patru ani mai devreme şi aterizase lângă
Emerainville, în département Seine-et-Marne.

Félix Tournachon decolase de pe Champs de Mars din Paris pe 18 octombrie 1863; după ce fusese
purtat de un vânt puternic spre est timp de şaptesprezece ore, se prăbuşise în apropierea unei căi
ferate de lângă Hanovra.

Fred Burnaby călătorea singur într-un balon roşu cu galben, numit Eclipsa. Coşul balonului era lung
de un metru şi jumătate, lat de nouăzeci de centimetri şi înalt de alţi nouăzeci. Burnaby cântărea o
sută opt kilograme, purta o haină vărgată şi o bonetă înfundată pe cap, iar ca să-şi ocrotească gâtul
de soare îşi transformase batista în eşarfă. Avea la el două sendvişuri cu vită, o sticlă de apă
minerală Apollinaris, un barometru pentru măsurarea altitudinii, un termometru, o busolă şi
trabucuri din belşug.

Sarah Bernhardt călătorea cu iubitul ei artist Georges Clairin şi cu un aeronaut profesionist într-un
balon portocaliu, pe nume Doña Sol, după rolul pe care actriţa îl juca atunci la Comédie Française.
La şase şi jumătate seara, la o oră după decolare, artista a interpretat rolul mamei, pregătind tartines
de foie gras. Aeronautul a destupat o sticlă de şampanie, trimiţând dopul în înaltul cerului;
Bernhardt a băut dintr-un pocal de argint. Pe urmă au mâncat portocale şi au azvârlit sticla goală în
Lacul Vincennes. Simţindu-se dintr-odată superiori, au aruncat veseli balast în capul pământenilor
de dedesubt: o familie de turişti englezi aflaţi pe balconul Coloanei din Piaţa Bastilia, iar mai târziu
un grup de nuntaşi ieşiţi să se bucure de un picnic în natură.

Tournachon călătorea cu opt însoţitori într-un aerostat care era rodul fanteziei lui fanfaroane: „O să
fac un balon – Balonul de pe Urmă – de proporţii cu totul ieşite din comun, de douăzeci de ori mai
mare decât cel mai mare“. L-a botezat Gigantul. Balonul a efectuat cinci zboruri între 1863 şi 1867.
Printre pasagerii celui de-al doilea zbor s-au numărat soţia lui Tournachon, Ernestine, fraţii
aeronauţi Louis şi Jules Godard şi un urmaş al neamului Montgolfier, prima familie preocupată de

9
construirea baloanelor. Nu s-a consemnat ce hrană au avut la bord.

Acestea erau clasele de balonişti ai zilei: englezul entuziast şi amator, căruia îi plăcea să fie luat în
derâdere şi numit „balonebun“ şi care era gata să se urce în orice s-ar fi putut ridica în aer; cea mai
cunoscută actriţă a timpului ei, care făcea un zbor de vedetă; şi balonistul profesionist, care lansa
Gigantul în scop comercial. Două sute de mii de spectatori i-au urmărit prima ascensiune, pentru
care fiecare dintre cei treisprezece pasageri a plătit o mie de franci; cabina aerostatului, ca cu o
căbănuţă de răchită cu două niveluri, conţinea un minibar, paturi, o toaletă, o cameră a fotografului
şi chiar o minitipografie ce produce pe loc broşuri comemorative.

Fraţii Godard erau peste tot. Au proiectat şi au construit Gigantul, iar după primele două zboruri l-
au adus la Londra, pentru expoziţia de la Crystal Palace. La puţin timp după aceea un al treilea
frate, Eugène Godard, a adus un balon cu aer cald şi mai mare, care a efectuat două decolări din
Cremorne Gardens. Capacitatea lui cubică era dublă faţă de a Gigantului, iar cuptorul unde se
aruncau paie şi coşul cântăreau împreună patru sute patruzeci şi cinci de kilograme. Cu ocazia
primului său zbor la Londra, Eugène a acceptat să ia cu el un pasager englez, în schimbul sumei de
cinci lire. Pasagerul era Fred Burnaby.

Aceşti balonişti se conformau bucuroși stereotipului naţional. Oprit în loc de lipsa vântului
deasupra Canalului Mânecii, „nepăsător faţă de scurgerea de gaze“, Burnaby îşi aprinde un trabuc
ca să chibzuiască mai bine. Când două bărci de pescuit franceze îi fac semn să coboare şi să se lase
cules din apă, răspunde „dând drumul unui exem​plar din The Times întru dumirire“ – lăsând să se
înţeleagă, probabil, că un ofiţer englez cu simţ practic se poate des​curca bine mersi pe cont propriu,
mulţumesc, Mossoo 1 . Sarah Bernhardt mărturiseşte că propriul temperament este cel care-o face să
se deplaseze cu balonul, fiindcă „firea mea visătoare mă duce deseori sus, tot mai sus“. Pe durata
scurtului ei zbor i se pune la dispoziţie un scaun simplu, cu şezutul din paie. Când îşi publică
relatarea aven​turii, pradă unui capriciu, ea alege să povestească din punctul de vedere al scaunului.

Aeronautul cobora din înalturi, căuta o suprafaţă plană pentru aterizare, trăgea de funia de frânare,
arunca gheara de pisică şi adeseori urca la loc vreo doisprezece-cincisprezece metri înainte ca
gheara să se înfigă în sol. Pe urmă localnicii dădeau fuga spre el. Când Fred Burnaby a aterizat în
apropierea Castelului Montigny, un ţăran curios din fire şi-a vârât capul în balonetul pe jumătate
dezumflat şi-a fost cât pe ce să se sufoce. Localnicii au ajutat fără să li se ceară la strivirea şi
împăturirea pânzei de balon; iar lui Burnaby aceşti bieţi truditori francezi i s-au părut mult mai
amabili şi mai curtenitori decât omologii lor englezi. I-a răsplătit cu o monedă de o jumătate de liră,
având pedanteria să precizeze cursul de schimb din ziua când plecase din Dover. Un fermier
primitor, domnul Bar​thélemy Delanray, s-a oferit să-l găzduiască pe aeronaut peste noapte. Însă
înainte de asta a venit cina doamnei Delanray: omelette aux ognions, friptură de porumbel cu sos de
castane, legume, brânză de Neufchâtel, cidru, o sticlă de Bordeaux şi cafea. După aceea au sosit
medi​cul satului, precum şi măcelarul, care a adus o sticlă de şampanie. Burnaby şi-a aprins un
trabuc lângă cămin şi a conchis că „o aterizare cu balonul în Normandia era cu siguranţă
preferabilă uneia în Essex“.

Lângă Emerainville, ţăranii care o luaseră la goană după balonul care cobora s-au minunat când au
văzut că înăuntrul lui era o femeie. Bernhardt se obişnuise să-şi facă intrări spectaculoase pe scenă –
dar oare fusese vreuna mai impresionantă decât asta? A fost, fireşte, recunoscută. Ţăranii au
răsfăţat-o cu o dramă de la ei din sat: povestea unei crime odioase, comisă recent chiar acolo, în
locul unde stătea ea (pe scaunul ei ascultător şi narator). În scurt timp a început să plouă; actriţa,

10
vestită pentru supleţea ei, a glumit spunând că e prea subţire ca să se ude – avea să se furişeze pur
şi simplu printre stropi. Pe urmă, după împărţirea ritualică a bacşişurilor, balonul şi echipajul său
au fost conduşi la gara din Emerainville, la timp pentru ultimul tren înapoi spre Paris.

Ştiau că era periculos. Fred Burnaby a fost cât pe ce să se ciocnească de coşul uzinei de gaz imediat
după de​colare. Doña Sol a fost cât pe ce să se facă praf într-o pădure cu puţin înainte de aterizare.
Când Gigantul s-a prăbuşit în apropierea căii ferate, experimentaţii fraţi Godard au sărit prevăzători
chiar înainte de impact; Tour​nachon şi-a rupt un picior, iar soţia lui a fost rănită la gât şi la piept.
Un balon cu gaz putea să explodeze; un balon cu aer cald putea – deloc de mirare – să ia foc. Fiecare
decolare şi aterizare erau primejdioase. Şi nu se putea spune că mai mare însemna mai sigur; de
fapt, însemna, aşa cum a dovedit prăbuşirea Gigantului, şi mai mult la mila vântului. Primii
aeronauţi care survolau Marea Mânecii purtau frecvent veste de salvare din plută, în caz că ar fi
ajuns în apă. Şi nu existau paraşute. În august 1786, în pruncia călătoriei cu balonul, un tânăr
murise în Newcastle după ce se prăbuşise de la peste o sută de metri. Era unul dintre cei care ţineau
frânghiile de control ale balonului; când o pală de vânt a deplasat brusc balonetul, camarazii lui au
dat drumul frânghiilor, pe când el s-a ţinut de a lui şi-a fost împins în sus. Pe urmă a căzut de la
înălţime. Conform relatării unui istoric modern, „la impact, a pătruns cu picioarele în stratul de
flori până la genunchi, iar organele interne i s-au făcut praf şi s-au împrăştiat pe suprafaţa solului“.

Aeronauţii erau noii argonauţi, iar aventurile lor erau consemnate imediat. Zborul cu balonul lega
oraşe şi ţări – Anglia şi Franţa, Franţa şi Germania. Aterizarea provoca emoţie în stare pură: un
balon nu putea aduce nimic rău. Lângă căminul normand al domnului Barthélemy Delanray,
doctorul satului a propus un toast pentru înfrăţirea universală. Burnaby şi noii lui prieteni au
ciocnit paharele. Şi tot atunci, englez fiind, Burnaby le-a desluşit superioritatea monarhiei în faţa
republicii. Ce-i drept, preşedintele Societăţii Aeronautice a Marii Britanii era Alteţa Sa ducele de
Argyll, iar cei trei vicepreşedinţi erau Alteţa Sa ducele de Sutherland, onorabilul conte de Du​fferin
şi onorabilul lord Richard Grosvenor, parlamentar. Organizaţia echivalentă din Franţa, La Société
des Aéronautes, înfiinţată de Tournachon, se arăta mai democratică şi mai intelectuală. Aristocraţii
săi erau scriitori şi artişti: George Sand, Dumas père et fils, Offenbach.

Zborul cu balonul reprezenta libertatea; într-adevăr, o libertate care se gudura pe lângă două mari
puteri: vântul şi vremea. Adeseori aeronauţii nu-şi dădeau seama dacă se deplasează sau stau pe
loc, dacă urcă sau pierd înălţime. La început, aruncau o mână de pene care zburau în sus dacă ei
coborau şi în jos dacă urcau. În perioada lui Burnaby această tehnologie avansase şi făcuse pasul
spre bucăţile de hârtie de ziar. Cât despre măsura​rea avansării pe orizontală, Burnaby şi-a inventat
propriul vitezometru constând într-o mică paraşută de hâr​tie, legată de un fir de mătase lung de
patruzeci şi cinci de metri. El arunca paraşuta peste bord de fiecare dată şi cronometra cât durează
până când firul de mătase e întins la maximum. Şapte secunde se traduceau într-o viteză a
balonului de 19,31 kilometri pe oră.

În acel prim secol de zbor s-au făcut multe încercări de a struni balonul necontrolabil şi coşul lui
care se bălăngănea. Au fost încercate cârme şi vâsle, pedale şi şuruburi care pun în mişcare roţi; de
fiecare dată, diferenţa a fost neînsemnată. Burnaby credea că elementul-cheie e forma: un aerostat
ca un tub sau de trabuc, propulsat de un mecanism, era calea spre progres, aşa cum s-a şi dovedit
până la urmă. Însă au fost de acord cu toţii, englezi sau francezi, conservatori sau progresişti, că
viitorul zborului se afla în aparatul mai greu decât aerul. Şi chiar dacă numele lui a fost legat
dintotdeauna de zborul cu balonul, Tournachon a înfiinţat şi Societatea pentru Încurajarea

11
Deplasării Aeriene cu Aparate mai Grele decât Aerul; pri​mul ei secretar a fost Jules Verne. Un alt
entuziast, Victor Hugo, a spus că un balon seamănă cu un nor frumos şi plutitor, pe câtă vreme
lucrul de care are nevoie omenirea e echivalentul acelui miracol care sfidează gravitaţia, şi anume
pasărea. În Franţa, zborul era, în general, o chestiune pentru cei preocupaţi de progresul social.
Tourna​chon a scris că emblemele supreme ale modernităţii, trei la număr, sunt „fotografia,
electricitatea şi aeronautica“.

La început păsările zburau şi Dumnezeu a făcut păsările. Îngerii zburau şi Dumnezeu a făcut
îngerii. Băr​baţii şi femeile aveau picioare lungi şi nimic pe spate și Dum​nezeu i-a făcut aşa cu un
scop. Cine îşi băga nasul în chestiunea zborului îşi băga nasul în lucrarea lui Dum​ne​zeu. Lupta avea
să se dovedească îndelungată şi plină de legende instructive.

Să luăm, de pildă, cazul lui Simon Magul. La National Gallery de la Londra se află un altar al lui
Benozzo Gozzoli; predela altarului a fost sfărâmată şi risipită de-a lungul secolelor. O secţiune a ei
ilustrează povestea Sfântului Petru, a lui Simon Magul şi-a împăratului Nero. Simon era un mag
care intrase în graţiile lui Nero şi încerca să-şi păstreze poziţia, dovedind că avea puteri mai mari
decât apostolii Petru şi Pavel. Acest tablou mic spune povestea în trei părţi. Pe fundal se vede un
turn de lemn, de pe care Simon Magul îşi prezintă ultima scamatorie: zborul omenesc. Decolarea şi
ridicarea în plan vertical au fost realizate, iar aeronautul roman e pictat ţâşnind spre cer şi lăsând să
i se vadă doar jumătatea de jos a mantiei verzi; restul e tăiat de rama de sus a tabloului.
Combustibilul rachetei secrete a lui Simon este, totuşi, nelegitim: Simon se bizuie – fizic, dar şi
spiritual – pe sprijinul demonilor. În plan secundar îl vedem pe Sfântul Petru rugându-se la
Dumnezeu şi cerându-I să-I deposedeze de puteri pe diavoli. Rezultatele teologice şi aeronautice
ale acestei intervenţii sunt confirmate în prim-plan: un mag mort, cu sângele prelingându-i-se din
gură, după o aterizare forţată şi fatală. Păcatul înălţimii a fost pedepsit.

Icar şi-a băgat nasul în lucrarea Dumnezeului Soare: şi asta a fost o idee proastă.

Prima ascensiune la bordul unui balon cu hidrogen a fost efectuată de fizicianul dr. J.A.C. Charles
pe 1 decembrie 1873. „Când am simţit că mă desprind de pământ“, a comentat el, „reacţia mea n-a
fost de plăcere, ci de fe​ricire.“ A fost „un sentiment moral“, a adăugat. „M-am auzit cum trăiesc, ca să
spun aşa.“ Cei mai mulţi aeronauţi au simţit aşa ceva, chiar şi Fred Burnaby, care-şi făcea o datorie
de onoare din a nu se extazia uşor. Sus, deasupra Canalului Mânecii, el observă aburii
pacheboturilor din Dover şi Calais, reflectează asupra unui plan de dată recentă, nesăbuit şi
abominabil, de construire a unui tunel pe sub Canal, după care trece, pentru scurtă vreme, la
sentimentul moral:

Aerul era uşor şi-l respiram vrăjit, fiindcă se eliberase de murdăriile care împovărează atmosfera
din apropierea globului. M-a cuprins bucuria. Era plăcut să stai o vreme undeva, departe de
scrisori, fără niciun oficiu poştal în apropiere, fără griji şi, mai presus de orice, fără telegraf.

La bordul lui Doña Sol, „Divina Sarah“ e în rai. Des​coperă că sus, deasupra norilor, există „nu
tăcere, ci umbra tăcerii“. Simte că balonul este „emblema libertăţii depline“ – exact cum o văd
aproape toţi pământenii pe actriţă. Félix Tournachon descrie „imensităţile tăcute ale spaţiului
primitor şi darnic, unde omul nu poate fi atins de nicio forţă omenească şi de nicio putere a răului
şi unde simte că trăieşte cu adevărat pentru prima oară“. În acel spaţiu tăcut şi moral, aeronautul se
bucură de sănătatea trupului şi de sănătatea sufletului. Altitudinea „reduce toate lucrurile la
proporţiile lor şi la Adevăr“. Grijile, remuşcările şi dezgustul se transformă în străini: „Ce uşor se

12
fac nevăzute indiferenţa, dispreţul şi neglijenţa… şi ce uşor se pogoară iertarea“.

Aeronautul putea să viziteze spaţiul lui Dumnezeu – fără să recurgă la magie – şi să-l colonizeze.
Descoperea astfel o pace pe care-i era cu neputinţă s-o priceapă. Înăl​ţimea era morală; înălţimea era
spirituală. Înălţimea, credeau unii, era chiar şi politică: Victor Hugo nutrea convingerea că zborul
aparatelor mai grele decât aerul avea să ducă la democraţie. Când Gigantul s-a prăbuşit lângă
Hanovra, Hugo s-a oferit să organizeze o subscripţie publică. Tournachon a refuzat din orgoliu, aşa
că poe​tul a redactat, în schimb, o scrisoare deschisă de elogiere a aeronauticii. A povestit cum se
plimba pe Avenue de l’Observatoire din Paris cu astronomul François Arago, când un balon lansat
de pe Champs de Mars le-a trecut pe deasupra capetelor. Hugo i-a spus însoţitorului său: „Uite cum
trece plutind oul care-aşteaptă pasărea. Nu​mai că pasărea e înăuntru şi-o să iasă la iveală.“ Arago l-
a apucat de mâini pe Hugo şi a răspuns înfocat: „Iar în ziua aceea Geo o să devină Demos“! Hugo a
aprobat această „remarcă profundă“, repetând «Geo o să devină Demos». Întreaga lume o să fie o
democraţie… Omul o să se preschimbe-n pasăre şi ce pasăre! O pasăre gânditoare. Un vultur cu
suflet!“

Sună bombastic, preţios. Iar aeronautica n-a dus la democraţie, dacă facem abstracţie de companiile
low-cost. Însă aeronautica l-a curăţat pe om de păcatul înălţimii, cunoscut şi drept păcatul de a nu-
ţi vedea lungul nasului. Şi cine avea acum dreptul să privească lumea de undeva de sus şi să-şi
impună s-o prezinte? E momentul să ne uităm mai atent la Félix Tournachon.

S-a născut în 1820 şi a murit în 1910. Era un bărbat înalt şi stângaci, cu o coamă de păr roşu, pătimaş
şi fără astâmpăr. Baudelaire l-a evocat ca pe „o uluitoare expresie a vitalităţii“; puseurile lui de
energie şi focul din plete păreau suficiente ca să ridice singure un balon în aer. Nimeni nu l-a
acuzat vreodată c-ar fi avut scaun la cap. Poetul Gérard de Nerval l-a prezentat editorului de
revistă Alphonse Karr cu următoarele cuvinte: „E foarte ingenios şi foarte nesăbuit“. Charles
Philipon, un prieten apropiat, care avea să devină editor, l-a numit „un bărbat de spirit fără un
dram de raţiune… Viaţa lui a fost, este şi va fi întotdeauna incoerentă.“ A fost genul de boem care a
locuit cu mama lui văduvă până când s-a însurat şi genul de soţ ale cărui infidelităţi au coexistat cu
iubirea excesivă pentru soţie.

Era jurnalist, caricaturist, fotograf, balonist, între​prinzător şi inventator, acerb înregistrator de

patente şi fondator de companii; autopromotor neobosit, iar la bă​trâneţe prolific autor de memorii
nedemne de crezare. Ca progresist, îl detesta pe Napoleon al III-lea, aşa că s-a mohorât în trăsura
lui când împăratul a venit să asiste la plecarea Gigantului. Ca fotograf, refuza anturajul înaltei
societăţi, preferând să imortalizeze oameni din cercurile în care se mişca; fireşte, a fotografiat-o pe
Sarah Bernhardt de câteva ori. Era un membru activ al primei societăţi franceze pentru protecţia
animalelor. Avea obiceiul să scoată sunete dizgraţioase în faţa poliţiştilor şi dezaproba închisoarea
(unde fusese trimis o dată pentru datorii): era de părere că juraţii nu trebuie să întrebe „E
vinovat?“, ci mai degrabă „E periculos?“ Dădea petreceri uriaşe şi ţi​nea masă deschisă; şi-a cedat
studioul de pe Boulevard des Capu​cines prima expoziţie impresionistă din 1874. Plă​nuia să
inventeze un tip nou de praf de puşcă. De asemenea, visa la un soi de tablou vorbitor, căruia îi
spunea „da​ghe​rotip acustic“. Era incorigibil în materie de bani.

Nu era cunoscut sub numele puternic şi lyonez de Tournachon. În tinereţea lui boemă, prietenii îşi
manifestau frecvent afecţiunea, rebotezându-se între ei – de exemplu, prin adăugarea sau
înlocuirea sufixului –dar. Prin urmare, a devenit mai întâi Tournadar, iar apoi, simplu, Nadar. Sub
numele de Nadar a scris, a făcut caricaturi şi a fotografiat; sub acelaşi nume a devenit, între 1855 şi

13
1870, cel mai bun fotograf portretist din câţi existaseră vreodată. Şi tot aşa l-a chemat când, în
toamna lui 1858, a pus laolaltă două lucruri care nu mai fuseseră puse laolaltă până atunci.

Fotografia, la fel ca jazzul, era o artă contemporană apărută dintr-odată şi ajunsă la excelenţă
tehnică foarte rapid. Şi odată ce-a fost în stare să evadeze dintre graniţele studioului, a avut
tendinţa să se răspândească pe orizontală, de-a lungul şi de-a latul. În 1851, guvernul francez a
înfiinţat Misiunea Heliografică, iar aceasta a trimis cinci fotografi pe teren ca să înregistreze
clădirile (şi ruinele) care alcătuiau patrimoniul naţional. Cu doi ani în urmă, cel care fotografiase în
premieră Sfinxul şi Piramidele fusese tot un francez. Pe Nadar îl interesa mai puţin orizontala decât
verticala – ca înălţime şi ca profunzime. Portretele lui le depăşesc pe ale contem​poranilor tocmai
fiindcă merg în profunzime. Nadar spunea că teoria fotografiatului se poate învăţa într-o oră, dar
că nu se pot preda simţul luminii, felul cum captezi inteligenţa morală a modelului şi
„dimensiunea psi​hologică a fotografiei – cuvântul nu mi se pare prea ambiţios“. Îşi destindea
subiecţii prin pălăvrăgeală, în timp ce-i fotografia cu veioze, ecrane, văluri, oglinzi şi reflectoare.
Poetul Théodore de Banville l-a numit „un romancier şi un caricaturist care-şi vânează prada“. Şi
chiar romancierul a fost cel care a făcut aceste portrete psihologice şi a conchis că modelele cele mai
găunoase erau actorii, urmaţi îndeaproape de soldaţi. Acelaşi romancier a depistat o diferenţă
esenţială între sexe: când un cuplu care fusese fotografiat se întorcea ca să studieze pozele,
întotdeauna soţia se uita mai întâi la portretul soţului – la fel ca soţul. Asta era iubirea de sine a
omenirii, a tras concluzia Nadar: cei mai mulţi oameni sunt inevitabil dezamăgiţi când văd, în cele
din urmă, o imagine care-i arată aşa cum sunt de fapt.

Profunzime morală şi psihologică; dar şi profunzime fizică. Nadar a fost primul care-a fotografiat
canalele colectoare din Paris, unde a realizat douăzeci şi trei de imagini. El a coborât totodată în
Catacombe, acele cavouri, asemănătoare canalelor, unde au fost depozitate oasele după desfiinţarea
cimitirelor din anii 1780. Aici Nadar a avut nevoie de un timp de expunere de optsprezece minute.
Pentru morţi n-a fost nicio problemă, bineînţeles; însă ca să-i maimuţărească pe vii, Nadar a îm​‐
brăcat şi a drapat un număr de manechine, atribuindu-le diverse roluri – paznic, strângător de oase,
muncitor trăgând un vagonet plin cu cranii şi femururi.

A rămas înălţimea. Lucrurile pe care Nadar le-a pus laolaltă şi care nu mai fuseseră puse laolaltă
până atunci erau două dintre cele trei lucruri pe care el însuşi le declarase embleme ale
modernităţii: fotografia şi aeronautica.

La început, a trebuit amenajată o cameră obscură în cabina de sub balon, cu două rânduri de
perdele negre şi portocalii; înăuntru se ghicea licărul abia perceptibil al unei lămpi. Noua tehnică a
plăcii ude consta în pensularea cu colodiu a unei suprafeţe de sticlă şi apoi în sensibilizarea ei prin
intermediul unei soluţii de nitrat de argint. Însă era un proces anevoios, în care aveai ne​voie de
viteză şi dexteritate, aşa că Nadar a fost ajutat de un preparator de plăci. Aparatul de fotografiat era
un Dallmeyer cu o diafragmă orizontală specială, pe care-o patentase chiar Nadar. Lângă Petit-
Bicêtre, în nordul Parisului, într-o zi cu vânt slab din toamna lui 1858, cei doi bărbaţi au efectuat o
ascensiune într-un balon fixat de sol cu funii şi au făcut prima fotografie din cer din istoria lumii.
După ce-au coborât şi s-au întors la hanul din localitate unde-şi stabiliseră cartierul general, au
developat placa, pradă unei emoţii nebune.

Şi n-au găsit nimic. Mai bine zis, nimic altceva decât o pată obscură, neagră ca funinginea şi fără
nici cea mai mică urmă a unei imagini. Au încercat din nou şi au dat greş încă o dată; au încercat a
treia oară, cu acelaşi rezultat. Bănuind că era posibil ca băile să conţină impurităţi, le-au filtrat şi le-

14
au refiltrat, fără succes. Au schim​bat substanţele chimice, dar tot degeaba. Timpul trecea, iarna se
apropia, iar măreţul experiment nu izbutise. Pe urmă, aşa cum a povestit Nadar în memorii, într-o
bună zi stătea sub un măr (o coincidenţă newtoniană care te obligă să fii nespus de credul), când a
înţeles dintr-odată problema. „Eşecul permanent era din cauză că gâtul balonului, care rămânea
întotdeauna deschis în timpul ascensiunilor, permitea gazului hidrosulfuric să mi se prelingă în
băile cu argint.“ Aşa că la următoarea ascensiune, după atingerea înălţimii de siguranţă, Nadar a
închis valva de gaz – o procedură periculoasă ca atare, din cauza căreia aerostatul ar fi putut să
explodeze. Placa preparată a fost expusă. Și, odată întors la han, Nadar a fost răsplătit cu o imagine
– vagă, dar sesizabilă – a celor trei clădiri de sub balonul priponit de sol: ferma, hanul şi
jandarmeria. Se vedeau doi porumbei albi pe acoperişul fermei; iar pe uliţă se afla o căruţă oprită,
al cărei ocupant se minuna văzând drăcovenia care plutește pe cer.

Prima fotografie n-a supravieţuit decât în memoriile lui Nadar şi mai apoi în imaginaţia noastră; la
fel s-a întâmplat cu toate celelalte pe care le-a făcut în următorii zece ani. Singurele imagini ale
experimentelor lui aerostatice datează din 1868. Una prezintă o perspectivă fotografiată cu un
obiectiv multiplu, în opt părţi, a străzilor care dau în Arc de Triomphe; o alta imortalizează
L’Avenue du Bois de Boulogne (astăzi Avenue Foch) înspre Les Ternes şi Montmartre.

Pe 2 octombrie 1858, lui Nadar i s-a emis oficial pa​ten​tul cu numărul 38509 pentru „Un nou sistem
de fotogra​fiere aerostatică“. Însă procesul s-a dovedit com​plicat sub aspect tehnic şi neprofitabil din
punct de vedere comercial. Absenţa reacţiei publice a fost, la rândul ei, descurajantă. În ceea ce-l
priveşte, Nadar viza două întrebuinţări practice ale „noului sistem“. Mai întâi, acesta avea să
transforme fotogrammetria: dintr-un balon se puteau prinde un milion de metri pătraţi sau o sută
de hectare dintr-o mişcare şi se puteau face zece asemenea observări într-o singură zi. A doua
întrebuinţare avea să fie în domeniul recunoaşterii militare: un balon putea juca rolul unei „turle
de biserică ambulante“. Faptul în sine nu era nou: Armata Revoluţionară folosise aşa ceva în Bătălia
de la Fleurus din 1794, în timp ce forţa expediţionară condusă de Napoleon în Egipt inclusese un
Corps d’Aérostation dotat cu patru baloane (distruse de Nelson în Golful Aboukir). Cu toate astea,
adăugarea fotografiilor avea să fie un mare avantaj pentru orice general, fie el şi semicompetent.
Dar, până la urmă, cine avea să încerce primul fructificarea acestei posibilităţi? Nimeni altul decât
detestatul Napoleon al III-lea, care în 1859 i-a oferit lui Nadar cincizeci de mii de franci pen​tru a i
se pune la dispoziţie înaintea apropiatului război cu Austria. Fotograful a refuzat oferta. Cât despre
folosirea pe timp de pace a patentului, Nadar a fost asigurat de „eminentul său prieten, colonelul
Laudesset“ că (din motive neprecizate) fotogrammetria de la înălţime e imposibilă. Supărat şi
mereu fără astâmpăr, Nadar a trecut la altceva, lăsând fotografiatul aerostatic în seama fraţilor
Tissandier, a lui Jacques Ducom şi a propriului său fiu, Paul Nadar.

A mers mai departe. În timpul asedierii Parisului de către prusaci a înfiinţat La Compagnie
d’Aérostatiers Mi​litaires, ca să pună la dispoziţie un canal de comunicare cu lumea de afară. A
lansat „baloane de asediu“ – unul numit Victor Hugo, celălalt George Sand – din Place St-Pierre din
Montmartre, ducând scrisori, rapoarte că​tre guvernul francez şi aeronauţi neînfricaţi. Primul zbor a
plecat pe 23 septembrie 1870 şi a ajuns cu bine în Normandia; geanta lui poştală conţinea o scri​‐
soare adresată de Nadar ziarului The Times din Londra, care a publicat-o, integral şi în franceză,
după cinci zile. Acest serviciu poştal a continuat pe întreaga durată a asediului, deşi unele baloane
au fost doborâte de prusaci şi toate au depins de vânt. Unul dintre ele a ajuns într-un fiord
norvegian.

15
Fotograful era celebru: Victor Hugo a expediat când​va un plic pe care scrisese doar „Nadar“, şi, cu
toate astea, scrisoarea i-a parvenit. În 1862, prietenul lui, Daumier, l-a caricaturizat într-o litografie
cu titlul Nadar ridicând fotografia la rang de artă. Litografia îl arată ghemuit deasupra aparatului, în
nacela unui balon, deasupra unui Paris în care fiecare casă e acoperită cu reclame la PHOTO​‐
GRAPHIE. Iar dacă s-a plictisit sau s-a speriat adeseori de Fotografie – un medium constrângător şi
arivist –, Arta a exprimat regulat omagii tihnite la adresa aeronauticii. Guardi a arătat un balon
planând calm deasupra Veneţiei; Manet a pictat Gigantul efectuându-şi ultima ascensiune (cu
Nadar la bord) de la Invalides. De la Goya la Rousseau Vameşul, pictorii au făcut baloanele să
plutească senin pe un cer şi mai senin: versiunea celestă a pastoralei.

Însă artistul care a redat cea mai frapantă imagine a zborului cu balonul a fost Odilon Redon, iar el
a intrat în dezacord cu ceilalţi. Redon asistase la zborul Gi​gan​tului, ba chiar văzuse şi „Marele balon
captiv“ al lui Henri Giffard, expus la Expoziţiile de la Paris din 1867 şi 1878. În cel din urmă an el a
făcut un desen în cărbune, intitulat Balonul ochi. La prima vedere, pare doar un calambur vizual
plin de spirit: sfera balonului şi sfera ochiului sunt contrase într-una singură, în aşa fel încât un glob
uriaş pluteşte deasupra unui peisaj cenuşiu. Balo​nul-ochi are pleoapa deschisă, aşa că genele
formează un fel de streaşină în partea de sus a acoperământului. De balon atârnă legănându-se o
nacelă în care se zăreşte ceva de forma unei emisfere: partea de sus a unui cap de om. Însă tonul
imaginii e nou şi sinistru. N-am putea fi mai departe de tropii bine determinaţi ai călătoriei cu ba​‐
lonul: libertate, exaltare spirituală, progres al omului. Ochiul veşnic deschis al lui Redon e profund
neliniştitor. Ochiul din cer: camera de supraveghere a lui Dum​nezeu. Iar gâlma aceea care e de fapt
un cap de om ne invită să conchidem că, până la urmă, colonizarea spaţiului nu-i purifică pe
colonizatori; singurul lucru care s-a întâmplat este că ne-am mutat păcătoşenia dintr-un loc în altul.

Aeronautica şi fotografia au fost progrese ştiinţifice cu urmări civice adevărate. Şi totuşi, în anii de
început o aură de mister şi de magie le-a înconjurat pe amândouă. Ţărănoii cu ochii cât cepele, care
alergau după ancora vreunui balon, s-ar fi putut aştepta ca din el să coboare Simon Magul sau, la fel
de bine, Divina Sarah. Iar fotografia părea să ameninţe şi altceva în afară de aşa-numitul amour
propre al unui model care stătea la poză. Nu doar cei din păduri se temeau că aparatul foto poate să
le fure sufletul. Nadar şi-a amintit că Balzac avea o teorie a eului, potrivit căreia esenţa unei
persoane era alcătuită dintr-o serie cvasiinfinită de straturi spectrale, fiecare suprapus
precedentului. Romancierul mergea mai departe şi credea că, pe durata „operaţiunii dagherene“,
un asemenea strat era îndepărtat şi reţinut de instrumentul fermecat. Nadar nu-şi aducea aminte
dacă stratul era pierdut definitiv sau dacă era posibilă regenerarea; asta, deşi a avut îndrăzneala să
sugereze că, dată fiind corpolenţa lui Balzac, scriitorul avea a se teme mult mai puţin decât alţii de
îndepărtarea câtorva straturi. Însă această teorie – sau temere – nu era doar a lui Balzac. Ea era
împărtăşită de prietenii lui, scriitorii Gautier şi Nerval, împreună cu care alcătuia ceea ce Nadar a
numit „un trio cabalistic“.

Félix Tournachon era un bărbat care-şi iubea soţia ca pe ochii din cap. Se însurase cu Ernestine în
septembrie 1854. Fusese o nuntă neaşteptată, care îi luase prin surprindere prietenii: mireasa era o
fată de optsprezece ani, din burghezia protestantă a Normandiei. Ce-i drept, avea zestre, iar
căsătoria era o modalitate utilă prin care Félix putea să scape de Statul cu Mama. Însă, cu toate
rătăcirile lui, se pare că relaţia a fost pe cât de tandră, pe atât de lungă.Tournachon s-a certat cu
singurul lui frate şi cu singurul lui fiu; amândoi au fost evacuaţi – ori s-au autoevacuat – din viaţa
lui. Ernestine a rămas acolo întotdeauna. Dacă a existat vreun tipar al vieţii lui, atunci ea a fost cea
care l-a furnizat. I-a fost alături la prăbuşirea Gigantului lângă Hanovra. Cu banii ei şi-a plătit

16
studioul; mai târziu, afacerea a fost trecută pe numele ei.

În 1887, auzind de un incendiu la Opéra Comique şi crezând că fiul ei, Paul, era acolo, Ernestine a
suferit un accident vascular. Félix şi-a mutat pe dată familia în afara Parisului, în Pădurea Sénart,
unde deţinea o proprietate numită L’Hermitage. Cei doi au stat acolo în următorii opt ani. În 1893
Edmond de Goncourt le-a descris locuinţa astfel în Jurnal:

… În centru se găseşte Madame Nadar, afazică, semănând cu o profesoară

bătrână, cu părul alb. Stă întinsă pe pat, înfăşurată într-un halat de culoarea
cerului senin, căptuşit cu mătase roz. Lângă ea, Nadar joacă rolul sorei
medicale blânde, potrivindu-i halatul viu colorat, dându-i la o parte părul de pe
tâmple, atingând-o şi mân​gâind-o mereu.

Halatul ei este bleu de ciel, având culoarea cerului pe care încetaseră să zboare. Acum erau amândoi
consemnaţi la sol. În 1909, după cincizeci şi cinci de ani de căsnicie, Ernestine a murit. În acelaşi an,
Louis Blériot a survolat Marea Mânecii, ca o ultimă confirmare a credinţei lui Nadar în aparatele
mai grele decât aerul; balonistul i-a trimis o telegramă de felicitare aviatorului. Pe când Blériot se
ridica spre cer, Ernestine cobora în pământ. În timp ce Blériot zbura, Nadar pierdea controlul. N-a
mai trăit mult după Ernestine; a murit în martie 1910, înconjurat de câini şi pisici.

La ora aceea puţini îi mai ţineau minte isprava de la Petit-Bicêtre din toamna lui 1858. Iar
fotografiile aerostatice rămase sunt de o calitate cel mult pasabilă: trebuie să ne folosim imaginaţia
ca să pompăm emoţie în ele. Însă reprezintă un moment în care lumea a crescut. Sau poate că e
prea melodramatic spus şi prea plin de speranţă. Poate că lumea nu progresează prin maturizare, ci
rămânând într-o adolescenţă perpetuă, într-un tărâm al descoperirilor palpitante. Străvechiul
contur uman de pe zidul unei peşteri, prima oglindă, dezvoltarea portretisticii, ştiinţa fotografierii
– toate astea au fost progrese care ne-au ajutat să ne privim mai bine, cu o doză din ce în ce mai
mare de adevăr. Şi, chiar dacă lumea nu prea a ştiut la vremea aceea de evenimentele de la Petit-
Bicêtre, schimbarea nu a mai putut fi anulată – nu s-a mai putut face o de-schimbare. Iar păcatul
înălţimii a fost ispăşit.

Cândva, ţăranul îşi ridicase privirea spre ceruri, unde trăia Dumnezeu, temându-se de tunet, de
grindină şi de mânia Domnului, dorindu-şi soare, curcubeu şi încuviinţarea Lui. Acum, ţăranul
modern îşi ridica privirea spre ceruri şi vedea, în schimb, sosirea mai puţin neliniştitoare a
colonelului Fred Burnaby, cu trabucul într-o mână şi moneda de o jumătate de liră în cealaltă, a lui
Sarah Bernhardt şi a scaunului ei autobiografic şi a lui Félix Tournachon în căbănuţa lui plutitoare,
din răchită, dotată cu minibar, toaletă şi atelier foto.

Singurele fotografii aerostatice ale lui Nadar datează din 1868. Exact cu un secol mai târziu, în
decembrie 1968, misiunea Apollo 8 s-a ridicat de la sol pentru călătoria spre Lună. În ajunul
Crăciunului nava spaţială a trecut prin spatele părţii nevăzute a Lunii şi s-a înscris pe orbita lunară.
La ieşire, astronauţii au fost primii oameni care au văzut un fenomen pentru care a fost nevoie de
un cuvânt nou: Terridicarea. Folosind un aparat Hasselblad adaptat special, pilotul modulului lunar,
William Anders, a fotografiat două treimi ale Terrei înălţându-se pe cerul nopţii. Fotografiile o
arată în culori atrăgătoare, cu o pătură de nori pufoşi, turbioane de furtună, mări de un albastru
plin şi continente ruginii. Generalul-maior Anders a reflectat ulterior:

17
 Cred că Terridicarea ne-a lovit pe toţi în plexul solar… Ne uitam la propria
noastră planetă, la locul de unde plecaserăm. Terra noastră era foarte colorată,
frumoasă şi delicată, în comparaţie cu suprafaţa aspră, hârtopită, mohorâtă şi
chiar plictisitoare a Lunii. Cred că toţi ne-am dat seama că făcuserăm peste
386000 de kilo​metri ca să vedem Luna, când de fapt cea la care merita cu
adevărat să ne uităm era Terra.

La momentul acela, fotografiile lui Anders erau pe cât de tulburătoare, pe atât de frumoase; la fel
au rămas și azi. Să ne uităm la noi înşine de departe, să transformăm dintr-odată subiectivul în
obiectiv: iată un lucru care ne provoacă un şoc psihic. Dar cel care a pus primul două lucruri laolaltă
– fie şi de la o înălţime de câteva sute de metri, fie şi în alb-negru, fie şi în doar câteva imagini ale
Parisului – a fost Félix Tournachon cel cu părul de foc.

18
La acelaşi nivel

19
Pui laolaltă două lucruri care n-au mai fost puse laol​altă până acum; uneori merge, alteori nu.
Pilâtre de Rozier, primul om care a efectuat o ascensiune într-un balon cu aer cald, şi-a pus în gând
să fie totodată primul care să survoleze Marea Mânecii din Franţa în Anglia. În acest scop a
construit un nou tip de aerostat, cu un balon cu hidrogen în partea de sus, pentru o desprindere
mai bună, şi un balon cu aer cald în partea de jos, pentru un control superior. A pus aceste două
lucruri laolaltă, iar pe 15 iunie 1785, când vânturile au părut prielnice, şi-a efectuat ascensiunea din
Pas-de-Calais. Mândra şi noua drăcovenie s-a ridicat repede, dar, înainte să ajungă deasupra liniei
de coastă, câteva flăcări au apărut în partea superioară a balonului cu hidrogen şi aerostatul
alimentat cu atâtea speranţe, care în ochii observatorilor semăna acum cu o lampă cu gaz cerească,
s-a prăbuşit la pământ, ucigând și pilotul, şi copilotul.

Pui laolaltă doi oameni care n-au mai fost puşi laolaltă până acum; uneori lumea se schimbă, alteori
nu. E posibil să se prăbuşească şi să ardă sau să ardă şi să se pră​buşească. Însă câteodată se creează
ceva nou, iar atunci lumea se schimbă. Împreună, în acea primă exaltare, în acel prim elan vertical
şi zgomotos, ei sunt mai mari decât dacă i-am lua separat. Împreună, văd mai departe şi mai
limpede.

Bineînţeles, e posibil ca doi oameni să nu se iubească la fel de intens; poate că sunt foarte rare
cazurile când iubirea lor este egală. Punând altfel problema: cum au primit parizienii asediaţi din
1870–1871 răspunsuri la scrisori? Poţi să ridici un balon din Place St-Pierre şi să presupui că va
ateriza într-un loc convenabil; dar nu prea poţi să te-aştepţi ca vânturile, oricât de patriotice ar fi,
să-l poarte înapoi în Montmartre în zborul de întoarcere. Au fost propuse diverse stratageme: de
exemplu, așezarea corespondenţei de răspuns în globuri mari de metal şi lăsarea acestora la apă
către oraş, urmând ca acolo să fie prinse în plase. Poşta cu porumbei s-a dovedit o idee mai uşor de
aplicat, iar un crescător din Batignolles şi-a pus porumbarul la dispoziţia autorităţilor: un coş cu
păsări putea fi lansat cu fiecare balon de asediu, urmând să se întoarcă acasă cu scrisorile. Dar
comparaţi capacitatea de stocare a unui balon cu aceea a unui porumbel şi imaginaţi-vă cât a
cântărit dezamăgirea. Potrivit lui Nadar, soluţia a venit de la un inginer care lucra în industria
zahărului. Scrisorile cu destinaţia Paris urma să fie scrise citeţ, doar pe o parte, trecându-se adresa
destinatarului deasupra. Pe urmă, la punctul de colectare, sute de scrisori aveau să fie aşezate una
lângă alta pe un ecran mare şi fotografiate. Imaginea avea să fie redusă micrografic, trimisă înapoi
la Paris cu porumbelul călător şi mărită la loc, la o dimensiune care s-o facă lizibilă. Pe urmă,
scrisorile refăcute aveau să fie puse în plicuri şi livrate la destinaţie. Era mai mult decât nimic – ba
chiar era un triumf al tehnicii. Dar închipuiţi-vă, doi îndrăgostiţi, unul capabil să scrie netulburat şi

20
pe îndelete pe ambele părţi ale foii de hârtie, ascunzându-şi cele mai tandre cuvinte într-un plic, iar
celălalt, constrâns de criza de spaţiu şi de conştiinţa faptului că sen​ti​mentele lui private ar putea fi
cercetate public de fotografi şi poştaşi. Şi totuşi, nu aşa se simte şi nu așa lucrează uneori iubirea?

Sarah Bernhardt a fost fotografiată de Nadar – mai întâi de tată, apoi de fiu – toată viaţa ei. Prima
şedinţă foto are loc la douăzeci de ani, pe vremea când Félix Tournachon e implicat şi într-o altă
carieră tumultuoasă, chiar dacă mai scurtă: cea a Gigantului. Sarah încă nu este Divină – este
necunoscută şi doar aspirantă la glorie; cu toate astea, portretele o arată ca pe o vedetă. Este po​zată
simplu, înfăşurată într-o pelerină de catifea sau într-un şal care-o acoperă. Are umerii goi; nu
poartă bi​ju​terii, cu excepţia unei perechi de cercei mici, cu camee. Are capul descoperit. La fel e şi
ea: din fotografie se înţelege destul de bine că nu poartă nimic pe sub pelerină, pe sub şal. Expresia
îi este reţinută şi tocmai de aceea atrăgătoare. Este, bineînţeles, foarte frumoasă – poate chiar mai
frumoasă pentru ochiul modern decât pentru cel de-atunci. Pare să întruchipeze veridicitatea,
teatralitatea şi misterul şi să facă aceste abstracţiuni compatibile. Nadar a fotografiat şi un nud
despre care unii susţin c-ar fi tot al ei. Fotografia înfăţişează o femeie goală până la brâu, făcând
„cucu“ şi lăsând să i se vadă un ochi din spatele unui evantai. Oricum ar fi, portretele lui Sarah în
pelerină sau în şal sunt, indiscutabil, mai sexy.

Înaltă de un metru cincizeci, era considerată prea scundă pentru o actriţă – de asemenea, prea
palidă şi prea slabă. Părea impulsivă şi naturală atât în viaţă, cât şi în artă; încălca regulile teatrului,
făcând adesea pe grozava şi apucându-se să ţină discursuri. Se culca fără probleme cu toţi partenerii
în roluri principale. Iubea gloria şi autoreclama sau, cu vorbele mătăsoase ale lui Henry James, era
„o figură sortită admirabil învederării“. Un critic a comparat-o succesiv cu o prinţesă rusă, o
împărăteasă bizantină şi o soţie de nobil din Muscat, înainte de-a conchide: „Mai presus de orice, e
cum nu se poate mai slavă. E mult mai slavă decât toţi slavii pe care i-am cunoscut.“ Când abia
trecuse de douăzeci de ani a născut un fiu nelegitim, pe care l-a luat cu ea peste tot, indiferentă la
oprobriu. Era evreică într-o Franţă preponderent antisemită, iar în Montrealul catolic i-au aruncat
cu pietre în trăsură. Era curajoasă şi neclintită.

Avea dușmani, fireşte. Succesul, sexul, originea rasială şi extravaganţa boemă le-au reamintit
puritanilor de ce ac​torii erau îngropaţi de obicei în pământ nesfinţit. Iar de-a lungul deceniilor
stilul ei actoricesc, cândva atât de original, s-a datat inevitabil, din cauză că naturaleţea pe scenă
este un artificiu la fel de mare ca naturalismul într-un roman. Dacă vraja a funcţionat mereu pentru
unii – Ellen Terry a făcut-o „transparentă ca o azalee“ şi i-a comparat prezenţa pe scenă cu „fumul
ie​şit dintr-o hârtie care arde“ –, alţii n-au fost la fel de amabili. Tur​gheniev, deşi francofil şi
dramaturg el însuşi, a considerat-o „falsă, rece, afectată“ şi i-a condamnat „şi​cul parizian
dezgustător“.

Despre Fred Burnaby s-a spus adeseori că era boem. Biograful lui oficial a scris că trăia „ţinându-se
departe, fără să-l intereseze câtuşi de puţin convenţiile“. Şi cunoscuse exotismul pe care Bernhardt
doar şi-l apropriase. Un călător putea aduce la Paris rapoarte de peste mări şi ţări; un dramaturg le
scotocea, în căutare de teme şi efecte, iar pe urmă un scenograf şi un costumier întregeau iluzia
ţesută în jurul actriţei. Burnaby fusese călătorul acela: pătrunsese adânc în Rusia, iar apoi străbătuse
Asia Mică şi Orientul Mijlociu, urcând pe cursul Nilului. O tăiase prin ţara sudanezilor Fashoda,
unde oamenii de ambele sexe umblau goi şi-şi vopseau părul blond fosforescent. În poveştile care
se lipeau de el întâlneai frecvent fete cer​cheze, ţigănci dansatoare şi văduve kârgâze frumuşele.

Susţinea că se trage din Eduard I, regele care fusese poreclit Cră​cilă, şi etala virtuţile curajului şi ale

21
adevărului spus întotdeauna, despre care englezii îşi închipuie că sunt doar ale lor. Şi totuşi, avea
ceva care te tulbura. Se spunea că tatăl lui era „melancolic aidoma cucuvelei care ţipa la el în parc“,
iar Fred, deşi viguros şi extravertit, moştenise această trăsătură. Era teribil de puternic, dar se
îmbolnăvea frecvent, fiind chinuit de dureri de ficat şi stomac; „catarul gastric“ l-a silit cândva să se
ducă la băi în străinătate. Şi chiar dacă era „foarte popular la Londra şi Paris“, făcând totodată parte
din anturajul prinţului de Wales, a fost prezentat de Dictionary of National Bio​graphy ca trăind „mai
mult singur“.

Conformiştii acceptă un anumit nonconformism, care îi farmecă adesea; se pare că Burnaby a

depăşit cu mult pragul. Unul dintre prietenii lui devotaţi l-a numit „cel mai grobian pungaş de pe
faţa pământului“, care „stă ca un sac cu porumb pe un cal“. Se spune că avea figură de străin, cu
„trăsături orientale“ şi un zâmbet mefistofelic. The Dictionary of National Biography i-a catalogat
aspectul drept „evreiesc şi italian“, observând că înfăţişarea lui „neenglezească“ „l-a făcut să se
opună încercărilor celor care au vrut să-i facă portretul“.

Trăim în zodia orizontalei, la acelaşi nivel, şi totuși – sau din cauza asta – avem aspiraţii. Telurici,
putem uneori să ne ridicăm până la zei. Unii se ridică prin artă, alţii prin religie; cei mai mulţi, prin
iubire. Dar când ne ridicăm, putem şi să ne prăbuşim. Există puţine aterizări line. E posibil să ne
trezim sărind pe pământ cu o forţă care ne rupe picioarele, târâţi spre cine ştie ce linie ferată din
altă ţară. Fiecare poveste de iubire este o presupusă poveste de durere. Dacă nu la început, atunci
mai târziu. Dacă nu pentru unul, atunci pentru celălalt. Câteodată, pentru amândoi.

Şi-atunci, de ce aspirăm în permanenţă la iubire? Fiindcă iubirea e punctul în care se întâlnesc

adevărul şi magia. Adevărul, ca în fotografii; magia, ca în zborul cu balonul.

Cu toată reticenţa lui Burnaby şi cu toate fantazările lui Bern​hardt, putem stabili că s-au cunoscut la
Paris în anii 1870. N-a fost greu pentru un intim al prinţului de Wales să aibă acces la Divina Sarah.
A început prin a-i trimite flori, apoi a văzut-o în La Fille de Roland a lui Bornier, şi-a pregătit
cuvintele elogioase, iar după piesă s-a dus la ea. Într-un fel, se aştepta să dea peste o îmbulzeală de
filfizoni parizieni efeminaţi în cabina ei, dar poate că avusese loc o triere preliminară. Era de
departe cea mai înaltă persoană din încăpere, iar ea, cea mai scundă. Când l-a salutat, Burnaby nu s-
a abţinut să spună că pe scenă pare mult mai înaltă. Ea era obişnuită cu acest tip de reacţie.

– Şi atât de subţire, a adăugat, încât pot să mă furişez printre stropii de ploaie fără să mă ud.

Fred arăta ca şi cum aproape că o crezuse. Ea a râs scurt, dar fără ironie. El s-a simţit în largul lui. La
drept vorbind, se simţea în largul lui cam peste tot. În primul rând, era englez; apoi, vorbea şapte
limbi excelent; asta, deşi orice ofiţer obişnuit să dea ordine din Spania până în Turkistanul rusesc
era în stare să se impună printre aceşti cavaleri expansivi, şi totuşi afabili, care, i se părea lui, se
luaseră la întrecere unul cu altul doar în ceea ce priveşte limbile.

Beau cu toţii şampanie furnizată, fără îndoială, de unul dintre aceşti admiratori. Fred era
întotdeauna cumpătat în privinţa vinului şi de aceea capabil să observe plecările discrete, până
când i s-a părut deodată că doar o însoţitoare pe nume Madame Guérard îl mai împiedica să
rămână singur cu actriţa.

– Aşadar, mon capitaine…

– Ah, pentru numele lui Dumnezeu, doamnă! Fred. Sau Frederick. Când intru în cabina dumitale

22
nu mai am grad. Sunt…

A avut o ezitare.

– Sunt, cum s-ar spune, un simplu soldat.

Mai degrabă a simţit-o decât a văzut-o cum îi cercetează ţinuta de oraş: veston strâns pe trup,
uniformă de cavalerie, ghete până la glezne, pinteni; un chipiu cu cozoroc, abandonat deocamdată
pe o măsuţă.

– Şi ce război duci? l-a întrebat ea zâmbitoare.

N-a ştiut ce să răspundă. S-a gândit la războaie, unde erau angajaţi doar bărbaţii. S-a gândit la
asedii şi la felul cum se presupunea că bărbaţii luau cu asalt femeile până când ele capitulau. Însă
de data asta nu i-a mai ars de lăudăroşenie, iar în privinţa metaforelor era adeseori stângaci. Într-un
târziu, a răspuns:

– Nu cu mult în urmă, doamnă, mă-ntorceam de la Odessa. Aflasem că se-mbolnăvise tata. Drumul

cel mai rapid era prin Paris. Numai că oraşul era în mâinile co​mu​narzilor.

S-a oprit, întrebându-se ce părere o fi având actriţa despre banda aia de asasini pestilenţiali.

– Aveam la mine doar valiza şi sabia de cavalerie. Fusesem prevenit că armele sunt interzise. Însă
am picioare lungi, aşa că mi-am ascuns sabia într-un crac al pantalonilor.

A făcut o pauză suficient de lungă ca ea să creadă că ăsta era sfârşitul poveştii.

– M-am pus pe şchiopătat. N-a trecut mult şi m-a arestat un ofiţer al Comunei, care pe bună
dreptate intrase la bănuieli cu privire la rigiditatea piciorului meu. M-a acuzat de tăinuire de armă.
Am luat imediat la cunoştinţă acuzaţia, dar l-am informat că mă întorceam să-mi vizitez tatăl
bolnav şi că nu căutam decât pace. Spre mirarea mea, m-a lăsat să-mi văd de drum.

Acum povestea chiar părea că se încheiase, dar tâlcul ei îi scăpa actriţei.

– Şi cum era tatăl dumitale?

– A, se simţea mult mai bine când am ajuns la Somerby. Îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Morala
poveştii – mă rog, ca să repet ce i-am spus individului care m-a arestat, la Paris: nu caut decât pace.

S-a uitat la el, la englezul acela uriaş, în uniformă, cu mustaţă şi francofon, a cărui voce subţire şi
stridentă ieşea în mod ciudat dintr-un corp atât de mătăhălos. Şi dat fiind că-şi ducea viaţa printre
complicaţii şi artificii, simplitatea o înduioşa întotdeauna.

– Sunt mişcată, capitaine Fred. Dar – cum să mă exprim? În ceea ce mă priveşte, încă nu sunt
pregătită pentru o viaţă cuminte.

De data asta, el a fost cel stânjenit. Oare îl înţelesese greşit?

– O să te-ntorci mâine, a spus Sarah Bernhardt.

– O să mă-ntorc mâine, a răspuns Fred Burnaby, luân​du-şi la revedere în stil personal: un „pe loc

23
repaus“ soldăţesc, combinat cu promisiunea nerăbdătoare de-a reveni a boemului.

Femeile pe care le juca erau pătimaşe, exotice, eroine de la Operă – la propriu. A creat-o pe Dama cu
camelii a lui Dumas înainte s-o reimagineze Verdi; a fost Tosca lui Sardou, rol cunoscut acum doar
în versiunea lui Puccini. Era personaj de operă fără să aibă nevoie de muzică. Avea un me​naj de
amanţi şi o menajerie de vietăţi. Amanţii păreau să se împace bine, poate fiindcă numărul lor mare
garanta o anume siguranţă; dar şi pentru că se pricepea să-i transforme în prieteni. A spus odată că,
dacă ar fi murit prematur, admiratorii ar fi continuat să se strângă regulat la ea acasă. Şi probabil că
aşa era.

Menajeria începuse destul de modest, pe când era fată, cu o pereche de capre şi o mierlă. Mai
târziu, fauna s-a îm​bogăţit şi s-a sălbăticit. În turneu în Anglia, Sarah a cumpărat un ghepard, şapte
cameleoni şi un câine-lup în Li​ver​pool. Mai erau Darwin maimuţoiul, Hernani al II-lea puiul de leu
şi doi câini pe nume Cassis şi Vermouth. În New Orleans a cumpărat un aligator care a reacţionat la
regimul francez compus din lapte şi şampanie murind. A avut şi un boa constrictor care mânca
perne de canapea şi a trebuit împuşcat – de Sarah însăşi.

Fred Burnaby n-a fost descurajat deloc de-o asemenea făptură.

În a doua seară a urmărit-o cum joacă, a intrat în cabina ei şi a văzut multe dintre feţele obişnuite.
Şi-a pus în gând s-o trateze cu atenţia cuvenită pe Madame Guérard: dat fiind că umblase pe la
curţi străine, ştia să recunoască puterea din spatele tronului. La puţin timp – la mult mai puţin timp
decât şi-ar fi închipuit cei mai optimişti dintre optimişti –, femeia s-a apropiat de Burnaby, l-a luat
de braţ şi a spus noapte bună găştii. Pe când cei trei plecau, grămada de dandy parizieni au avut
grijă să nu pară uluiţi. Mă rog, poate că nici nu erau.

Au mers cu trăsura ei până la ea acasă, pe rue Fortuny. Masa era pusă, şampania la rece, iar printr-o
uşă întredeschisă Fred a zărit colţul unui pat uriaş din trestie. Madame Guérard s-a retras. Dacă
existau servitori, Burnaby nu i-a văzut; dacă erau papagali sau pui de leu prin preajmă, nu i-a auzit.
A auzit doar vocea ei, care avea limpezimea şi forţa unui instrument muzical care încă nu apucase
să fie inventat.

I-a povestit despre călătoriile lui, despre ambuscadele militare, despre aventurile cu balonul. I-a
vorbit despre ambiţia de-a zbura pe deasupra Mării Nordului.

– De ce nu peste Canal? a întrebat ea, aproape ca şi cum ar fi fost nepoliticos din partea lui să-şi
dorească să zboare în alte direcţii în afara celei care l-ar fi adus la ea.

– Am avut şi ambiţia asta. Dar problema sunt vânturile, doamnă.

– Sarah.

– Madame Sarah.

Cu un aer flegmatic, a continuat:

– Adevărul este că, dacă decolezi aproape de oriunde din Anglia, de obicei te trezeşti că aterizezi în
Essex.

– Şi ce e Essex ăsta?

24
– Mai bine să nu ştii. Nu-i ceva exotic.

Ea l-a privit cu o anume nesiguranţă. Îi spunea adevărul sau glumea?

– Vântul sudic, de fapt sud-vestic, te duce-n Essex. Ai nevoie de-un vânt bun, care să bată constant
spre vest, ca să survolezi Marea Nordului. Dar ca s-ajungi în Franţa îţi trebuie un vânt nordic, ceva
destul de rar, pe care nu te poţi baza.

– Înseamnă că n-o să vii la mine-n vizită cu balonul? a întrebat ea flirtând.

– Madame Sarah, aş veni la dumneata-n vizită cu orice mijloc de transport care există sau care
urmează să fie inventat, indiferent dac-ai fi la Paris sau în Tombuctu.

S-a mirat şi el de această declaraţie inflamată şi a mai luat nişte friptură rece de fazan, ca şi cum ar
fi fost o ches​tiune presantă.

– Însă am o teorie, a continuat el, ceva mai potolit. Sunt convins că vânturile nu bat întotdeauna în
aceeaşi direcţie la înălţimi diferite. Prin urmare, dac-ai fi prins în… într-un vânt potrivnic…

– Un vânt de Essex?

– Exact. Dac-ai fi prins în felul ăsta, ai arunca balastul şi-ai căuta altitudinile mai ridicate unde s-ar
putea să dai peste vântul acela nordic.

– Şi dacă nu?

– Atunci, ai ajunge-n apă.

– Dar ştii să-noţi?

– Da, dar nu prea mi-ar folosi. Unii balonişti poartă veste de plută pentru eventualitatea c-ar ajunge
în mare. Însă mi se pare lipsit de sportivitate. Sunt de părere că omul trebuie să rişte.

Ea a lăsat fără răspuns observaţia.

A doua zi singurul lucru care l-a împiedicat să simtă o exaltare de cea mai pură calitate a fost
întrebarea: nu cumva fusese prea uşor? În Sevilla, petrecuse multe ore învăţând limbajul
admiratorilor de la o señorita andaluză solemnă – ce însemnau de fapt un gest, o ascundere, o bătaie
uşoară cu palma. Burnaby înţelesese. O făcuse pe galantonul nu doar pe un continent, iar
cochetăria femeiască îl fermecase. Ce nu întâlnise până acum era francheţea de acest tip,
recunoaşterea poftei şi refuzul de-a pierde vremea. Fred Burnaby ştia, bineînţeles, că francheţea nu
era absolută. Nu era atât de naiv să-şi în​chipuie că era primit în vizită doar pentru farmecul per​‐
sonal. Îşi dădea seama că Madame Sarah nu se deosebea de alte actriţe şi că aştepta să i se facă
daruri. Şi, din moment ce Madame Sarah era cea mai mare actriţă a timpului său, generozitatea
darurilor trebuia să fie pe măsură.

Până atunci Burnaby fusese stăpân pe situaţie în toate flirturile: agitată la vederea uniformei uriaşe
din faţa ei, fata trebuia potolită. Acum lucrurile se petreceau exact pe dos, ceea ce-l buimăcea şi în
acelaşi timp îl stârnea. Nu se făceau fasoane pe tema rendez-vous-urilor. El solicita, ea acorda.
Uneori se întâlneau la teatru, alteori Burnaby venea direct pe rue Fortuny, un loc care – acum, că

25
avusese timp să-l studieze – i se părea pe jumătate conac, pe jumătate atelier de artist. Erau acolo
pereţi îmbrăcaţi în catifea, papagali cocoţaţi pe busturi, vaze mari cât gheretele santinelelor şi la fel
de multe plante căţărătoare sau atârnătoare ca la Kew. Iar în mijlocul vacarmului şi al etalării se
găseau acele lucruri simple după care-i tânjea inima: cina, patul, somnul şi micul dejun. Un bărbat
n-avea voie să îndrăznească să ceară mai mult. Şi chiar se auzea trăind.

Ea i-a povestit despre primii ani de viaţă, despre luptele pe care le dăduse, despre ambiţie şi succes.
Şi despre toate rivalităţile şi invidiile pe care le stârnea succesul.

– Se spun lucruri cumplite despre mine, capitaine Fred. Se spune că frig pisici şi le mănânc blana. Că
mă ospătez cu cozi de şopârlă şi creier de păun sotat în unt făcut din maimuţe. Se spune că joc
crochet cu cranii umane împodobite cu peruci Louis Quatorze.

– Nu văd unde-i distracţia aici, a comentat Burnaby, încruntându-se.

– Dar ajunge cu viaţa mea. Mai zi-mi despre baloanele dumitale, i-a cerut ea.

El a chibzuit. Începe cu asul, şi-a spus. Deschide cu mâncarea cea mai gustoasă, cu povestea cea mai
bună.

– Anul trecut, a început el, am efectuat o ascensiune de la Crystal Palace cu domnul Lucy şi
căpitanul Colvile. Vântul bătea când dinspre sud, când dinspre vest, când iarăşi dinspre sud. Eram
deasupra norilor şi presupuneam că survolam estuarul Tamisei. Soarele strălucea din plin deasupra
noastră şi, aşa cum a remarcat căpitanul, era înfiorător de cald. Aşa că mi-am dat jos haina, am
agăţat-o de una dintre ghearele ancorei şi i-am zis căpitanului că măcar exista mângâierea asta când
te aflai mai sus de nori. Şi anume, că un gentleman putea să rămână în cămaşă într-un loc public.

S-a întrerupt şi a râs, sperând să audă şi râsul ei, ca la Londra, însă ea a avut doar un zâmbet discret
şi o expresie zeflemitoare. Alarmat de tăcerea ei, Burnaby a continuat.

– Dar atunci, vezi dumneata, cum stăteam acolo, cu un vânt atât de slab, încât ni se părea că ne
opriserăm în loc, ne-am coborât ochii – mă rog, unul dintre noi i-a coborât şi pe urmă le-a atras
atenţia celorlalţi – spre ce se afla dedesubt. Închipuie-ţi scena! Sub noi se găsea un brâu foarte lat de
nori lânoşi, care ne împiedicau să zărim uscatul sau estuarul de dedesubt, iar pe urmă am văzut
ceva uluitor. Soarele – a ridicat o mână ca să-i indice poziţia – proiecta pe suprafaţa asta de nori
chiar forma şi umbra balonului nostru. Vedeam balonetul, funiile, nacela şi, cel mai straniu,
capetele noastre, ale celor trei, profilându-se foarte clar. Era ca şi cum ne-am fi uitat la o fotografie
colosală a noastră, a expediţiei noastre.

– Mai mari decât în realitate.

– Întocmai.

Însă Fred era conştient că-şi cam stricase povestea. Forţa atenţiei lui Sarah îl făcuse să intre în
panică. S-a simţit dezumflat.

– Cum suntem şi noi. Pe scenă eu sunt mai mare decât în realitate, cum ai remarcat şi dumneata. Iar
dumneata eşti mai mare decât în realitate chiar prin felul cum arăţi.

Fred a simţit că-i saltă inima în piept. Meritase un reproș şi primise un compliment. Îi plăcea

26
măgulirea la fel ca oricui, dar şi de data asta i s-a părut că vorbele ei exprimau doar francheţe. Şi
iată paradoxul situaţiei lor. Fiecare dintre ei era, prin raportare la standardele vieţii convenţionale,
o creatură exotică, şi totuşi, când erau împreună, Fred nu vedea nici urmă de teatru, de actorie sau
de costumaţie. Asta, chiar dacă era îmbrăcat în ţinuta de oraş a Gărzilor Regale, iar ea tocmai
lepădase nişte blănuri şi o pălărie în care care părea să se fi cuibărit o bufniţă moartă. Fred
recunoştea că era pe jumătate derutat şi probabil că pe trei sferturi îndrăgostit.

– Dac-o să fac vreodată o călătorie cu balonul, a spus ea, cu un surâs vag şi îndepărtat, o să mă
gândesc la dumneata. Îţi promit. Şi să ştii că-mi respect întotdeauna promisiunile.

– Întotdeauna?

– Întotdeauna, dacă am de gând. Fireşte, există promisiuni pe care n-am de gând să le respect chiar
din clipa când le fac. Dar astea nici măcar nu se pot numi promisiuni, nu?

– Atunci, poate-mi faci onoarea să-mi promiţi c-o să faci cândva o ascensiune cu mine?

Ea a tăcut. Oare Fred mersese prea departe? Atunci care mai era rostul francheţei, dacă nu să spui
ce gândeşti, ce simţi?

– Dar, capitaine Fred, n-ar fi cam greu să echilibrezi vasul?

Era o observaţie corectă: el cântărea cel puţin de două ori cât ea. Trebuia să pună grosul balastului
în partea ei, însă dacă el ar fi fost silit să străbată nacela ca să-l evacueze… Fred îşi închipuia sceneta
ca şi cum ar fi fost aievea şi abia mai târziu a început să se întrebe dacă nu cumva ea vorbea despre
alte lucruri. Ce-i drept, metaforele îl zăpăceau de multe ori.

Nu, nu era pe trei sferturi îndrăgostit.

– Până peste cap, i-a spus el siluetei în uniformă reflectate în oglinda mobilă a camerei de hotel.

Aurul mat al ramei se topea în tivul dantelat şi în culori mai vii al vestonului de oraş.

– Până peste cap, căpitane Fred.

Îşi imaginase adeseori momentul, încercase să vadă cum se compara cu dăţile precedente, când se
îndrăgostise doar pe jumătate – de o pereche de ochi, de un zâmbet, de foşnetul unei rochii. Atunci
reuşise întotdeauna să-şi imagineze zilele care aveau să vină, iar uneori zilele respective se
desfăşuraseră exact aşa cum prevăzuse. Pe urmă însă imaginaţia şi faptul concret se sfârşeau; visul
şi dorinţa erau împlinite. Acum, deşi dorinţa fusese, dintr-un punct de vedere, îndeplinită mai
devreme şi mai ameţitor decât ar fi visat vreodată Fred, ea n-a făcut decât să stârnească o dorinţă şi
mai mare. Puţinul timp pe care-l petrecuse cu ea i-a stârnit dorinţa să petreacă mai mult timp, tot
timpul. Distanţa mică pe care-o parcurseseră de la teatru până pe rue Fortuny i-a făcut poftă să
parcurgă distanţe mai mari: spre toate ţările pe ai căror locuitori ea îi întruchipase pe scenă şi apoi
spre toate celelalte ţări ale lumii. Să meargă pretutindeni cu ea. Cineva îi atrăsese atenţia asupra
frumuseţii ei slave. Aşa că şi-a închipuit că merge cu ea spre est, comparându-i trăsăturile cu cele
ale oamenilor din jur până când se topea pe de-a-ntregul în peisajul fizionomic şi nu mai rămânea
nimic în afară de o mare de slavi şi de căpitanul Fred. Îşi imagina silueta ei mică şi zveltă lângă el,
pe un cal pe care ea nu încăleca femeieşte, ci la fel ca bărbaţii, într-un alt rol jucat în pantaloni. Se
vedea călărind împreună cu ea, el în spate, ea în faţă, înconjurată de braţele lui care ţineau hăţurile.

27
Se vedea făcând pereche cu ea, punând lucruri laolaltă, construind o viaţă. Îşi imagina că erau
mereu în mişcare. Şi urca – urcau amândoi – spre cer.

Deşi boem, deşi om de lume, Fred Burnaby nu era la fel de sofisticat ca bărbaţii care intrau în culise
în fiecare seară şi căutau metode din ce în ce mai rafinate prin care s-o aplaude. Însă era inteligent
şi călătorise mult. Aşa că după o săptămână sau două şi-a dat seama cum ar fi putut aprecia ceilalţi
situaţia în care se afla; şi le-a reprodus cuvintele cu voce tare, doar pentru urechile lui.

– E femeie. E franţuzoaică. E actriţă. E sinceră cu tine?

Ştia ce aveau să spună prietenii şi camarazii lui. Cum aveau să surâdă afectat, chiar în timp ce el
formula în​trebarea. Numai că minţile lor erau pline de generalităţi, renume şi zvonuri. În ceea ce-i
priveşte, se simţeau de minune când vânau fete cercheze şi văduve kârgâze frumuşele, ştiind prea
bine că la un moment dat au să se întoarcă acasă şi au să se însoare cu englezoaice de familie bună,
pentru care chestiunile sufleteşti nu erau cu nimic mai complicate şi mai misterioase decât cele
horticole. Seara târziu, la un coniac şi un sifon, se puteau lăsa năpădiţi pentru scurt timp de
nostalgia pentru alt tip de zâmbet, pentru un ten mai închis şi pentru câteva cuvinte şoptite într-o
limbă înţeleasă doar parţial. Însă după aceea se întorceau conştiincioşi la căminul familiei, afumaţi
şi nutrind convingerea că-şi aranjaseră vieţile cum se cuvine.

Fred Burnaby nu era aşa. Şi nici Madame Sarah. Ac​triţa nu flirtase cu el. Sau, mai bine zis, felul
cum flirtase nu fusese o tactică sau o păcăleală, ci o promisiune. Ochii şi zâmbetul ei fuseseră o
propunere, o ofertă pe care el o acceptase. Faptul că Madame Guérard menţionase ulterior o
pereche de cercei care-i căzuseră cu tronc lui Ma​dame Sarah, faptul că el i-i cumpărase şi că ea îşi
exprimase recunoştinţa, însă nu şi mirarea – lucrurile astea însemnau tot francheţe. Cât despre
camarazii lui batjocoritori, ştia ce să le spună: Dar voi nu le-aţi făcut daruri logodnicelor voastre
englezoaice, neprihănite şi cu obrajii ca trandafirii, iar ele nu le-au primit cu o simulare atât de
iscusită a surprinderii, încât v-au dus cu zăhărelul? Pe când Madame Sarah fusese întotdeauna –
chit că „întotdeauna“ însemna doar câteva săptămâni – sinceră cu el.

Nu avea o familie bănuitoare, căreia el să-i câştige încrederea. Exista doar Madame Guérard:
avangardă, ariergardă şi état-major laolaltă. Burnaby recunoştea şi aprecia loialitatea. Ea şi căpitanul
Fred se înţelegeau unul pe celălalt; iar când evenimentele îl îmboldeau să fie generos, ea îi primea
banii cu o gravitate calmă. În rest, mai era doar fiul lui Madame Sarah, un băiat prietenos, pe care l-
ar fi putut învăţa câteva ceva despre sport şi jocurile sportive. Cei de pe continent încă trebuiau
educaţi în aceste chestiuni. În Spania se mândreau dacă reuşeau să împuşte o potârniche nemişcată.
La Pau fusese invitat cândva la vânătoare. Vânătorii se folosiseră de o vulpe vlăguită şi stropită cu
anason pentru ca ogarii care aproape că nu mai aveau miros să se ţină mai uşor după ea; calul lui
era atât de mic, încât se lovea cu călcâiele de pământ în timp ce călărea; şi toată distracţia se
terminase în douăzeci de minute.

Avea să plece bucuros din Anglia. Îşi făcuse prieteni de nădejde acolo, dar sufletul îi era atras de
arşiţă şi praf. Şi chiar dacă sângele care-i curgea prin vene era sută la sută englez până înapoi în
timp la Edward Crăcilă, îşi dădea seama că asta nu se vedea întotdeauna. Ştia ce credeau unii
despre el, fiindcă după ce băuseră aproape că îi spuseseră verde-n faţă. Pe vremea când era un tânăr
gradat, la popotă se glumise pe seama înfăţişării lui de bariton italian. „Cântă-ne ceva, Burnaby“,
intonau camarazii. Aşa că se ridica de fiecare dată şi le cânta până când se plictiseau, dar nu operetă
şi nici porcoşenii, ci câte-un cântec simplu şi însufleţit dintr-un comitat englez sau altul.

28
Iar în unitate exista un locotenent tânăr şi înfumurat pe nume Dyer, care sugera mereu că Burnaby
putea fi evreu. Dar nu pe şleau, fireşte, ci prin aluzii dintre cele mai străvezii. „Bani? Păi, să-l
întrebăm pe Burnaby.“ Nu din cale-afară de subtil. După câteva asemenea remarci, îl luase
deoparte pe locotenentul Dyer şi-i vorbise ca şi cum niciunul dintre ei n-ar fi fost îmbrăcat în
uniformă. Şi cu asta povestea luase sfârşit. Însă Burnaby o ţinea minte.

Prin urmare, faptul că Madame Sarah era evreică prin naştere nu-l preocupa foarte mult. Era
evreică prin naştere, dar se convertise la catolicism. Burnaby nu se dădea în lături de la sentimente
puternice când era vorba să prefere o rasă alteia, dar pe evrei îi privea cu mai multă îngăduinţă
decât toţi francezii pe care-i cunoscuse. Aşa că, într-un fel, îşi asuma prejudecăţile de acest tip, iar
Dyer n-avea decât să-i considere pe amândoi falşi evrei, dacă voia. Ceea ce-l făcea să se simtă şi mai
apropiat de Madame Sarah.

Şi tot aşa, pe măsură ce săptămânile treceau, îşi imagina viitorul lor cu şi mai mare precizie. Avea
să-şi dea demisia din armată. Avea să plece din Anglia, iar ea avea să plece din Paris. Bineînţeles,
avea să uimească lumea în continuare, însă geniul ei nu trebuia irosit zi de zi, noapte de noapte.
Avea să joace o stagiune aici, una dincolo, iar între ele aveau să călătorească împreună în locuri
unde încă nu era cunoscută. Din boema lor împărtăşită avea să se ivească un nou tipar. Iubirea avea
s-o schimbe, la fel cum îl schimba şi pe el. Cum, nu prea ştia.

Toate astea i se limpeziseră în minte, aşa că nu-i rămânea decât să deschidă discuţia. Nu acum,
fireşte, nu între cină şi culcare. Era un subiect pentru dimineaţă. Îmbărbătat, a atacat balotina de
raţă.

– Capitaine Fred, a început ea, iar Burnaby şi-a zis că, pentru el, definiţia fericirii era să audă acele
două cuvinte, rostite de vocea aceea, cu accentul acela francez, până la sfârşitul zilelor. Capitaine
Fred, cum îţi imaginezi c-o să arate viitorul zborului? Al zborului omenesc, al fiinţelor, bărbaţi şi
femei, aflate împreună în atmosferă?

A răspuns la întrebare aşa cum o înţelesese.

– Navigaţia aeriană e doar o chestiune de uşurătate şi de forţă, a spus el. Încercările, inclusiv a mea,
de propul​sare şi de conducere a baloanelor au dat greş. Şi probabil c-o să dea în continuare. Nu
există nicio îndoială că viitorul îl reprezintă zborul aparatelor mai grele decât aerul.

– Am înţeles. Încă n-am făcut nicio ascensiune cu balonul, dar cred că e mare păcat.

Burnaby şi-a dres glasul.

– Pot să te-ntreb de ce, draga mea?

– Sigur, capitaine Fred. Călătoria cu balonul înseamnă libertate, nu?

– Întocmai.

– Înseamnă să fii purtat încolo şi-ncoace, la discreţia naturii şi-a capriciilor ei. În plus, e un lucru
periculos.

– Într-adevăr.

29
– Pe câtă vreme, dacă ne-am închipui un aparat mai greu decât aerul, el ar fi dotat cu un fel de
motor. Ar avea comenzi cu ajutorul cărora ar fi condus, iar asta l-ar face să urce şi să coboare. Şi ar fi
mai puţin periculos.

– Fără-ndoială.

– Înţelegi unde bat?

Burnaby a chibzuit. Oare din ce cauză nu înţelegea – fiindcă era femeie, fiindcă era franţuzoaică sau
fiindcă era actriţă?

– Mă tem că sunt încă în ceaţă, Madame Sarah.

Ea a zâmbit din nou, dar de data asta n-a mai fost un zâmbet de actriţă – asta dacă nu cumva, şi-a
dat el seama dintr-odată, actriţele aveau la dispoziţie şi zâmbete neactoriceşti.

– Nu spun că războiul e preferabil păcii. Departe de mine gândul! Dar pericolul e preferabil
siguranţei.

Acum Burnaby şi-a zis că e posibil să priceapă unde bate, numai că nu-i plăcea deloc cum suna.

– Cred în pericol la fel de mult ca dumneata. Şi aşa o să rămân. O să răspund întotdeauna la

chemarea pericolului şi-a aventurii. O să caut întotdeauna lupta. Dacă ţara mea o să aibă nevoie de
mine, o să răspund întotdeauna.

– Mă bucur s-o aflu.

– Dar…

– Dar?

– Madame Sarah, viitorul e al aparatelor mai grele decât aerul. Oricât ne-ar plăcea nouă,
balonebunilor, să nu fie aşa.

– N-am discutat şi-am căzut de acord?

– Ba da. Însă nu asta aveam de gând.

Fred s-a oprit. Ea a aşteptat. El ştia că ea ştia încotro se îndrepta el. A început din nou.

– Amândoi suntem boemi. Amândoi călători, neîncătuşaţi. Trăim în răspăr cu viaţa convenţională.
E greu să ni se dea ordine.

S-a întrerupt, iar ea a aşteptat.

– Ah, pentru Dumnezeu, madame Sarah! Ştii ce am de gând să spun. Nu mai pot să mă joc de-a
metaforele cu tine. Nu sunt primul bărbat care se-ndrăgosteşte de tine din clipa când te vede şi mă
tem că n-o să fiu nici ultimul. Dar m-am îndrăgostit de tine cum n-am mai fost îndrăgostit
niciodată. Suntem spirite înrudite, o ştiu bine.

S-a uitat la actriţă. Ea i-a întors privirea cu ceva ce lui i s-a părut a fi o linişte deplină. Dar oare
însemna că e de acord cu el sau că vorbele lui n-o impresionaseră deloc? A vorbit mai departe.

30
– Suntem amândoi adulţi. Cunoaştem lumea. Eu nu sunt un soldat de carton. Tu nu eşti o mimoză.
Mărită-te cu mine. Ia-mă de bărbat. Îţi pun la picioare şi sabia, şi inima mea. Nu pot s-o spun mai
direct de-atât.

I-a aşteptat răspunsul. I s-a părut că ochii ei străluceau. Şi-a pus o mână pe braţul lui.

– Mon cher capitaine Fred, a răspuns ea – dar avea un ton care l-a făcut să se simtă mai degrabă ca un
elev decât ca un membru al Gărzilor Regale. Nici n-am crezut vreodată c-ai fi un soldat de carton.
Îţi fac onoarea să te iau în serios. Şi sunt foarte măgulită.

– Dar…?

– Dar. Da, iată un cuvânt pe care viaţa ni-l bagă pe gât mai des decât ne dorim, mai des decât ne
imaginăm. Dar – îţi fac onoarea să-ţi răspund la francheţe cu francheţe. Dar – nu sunt pregătită
pentru fericire.

– Nu poţi să spui, după ultimele săptămâni şi luni…

– Ba cum să nu pot? Şi chiar spun. Sunt făcută pentru senzaţie, pentru plăcere, pentru clipă. Caut
mereu senzaţii noi, emoţii noi. Şi aşa o să fiu pân-o să mi se ducă viaţa. Inima mea tânjeşte după
mai multă emoţie decât poate să-mi ofere o singură persoană, oricine-ar fi.

Şi-a mutat privirile de la ea. Era mai mult decât putea să suporte un bărbat.

– Trebuie să-nţelegi un lucru, a continuat ea. N-o să mă mărit niciodată. De asta te asigur. O să fiu
întotdeauna, cum chiar dumneata ai spus, o balonebună. N-o să mă urc cu nimeni într-un aparat
mai greu decât aerul. Ce pot să fac? Nu trebuie să te superi pe mine. Probabil că mă crezi o
neisprăvită.

Fred şi-a făcut curaj pentru o ultimă încercare.

– Madame Sarah, toţi suntem neisprăviţi. Şi eu sunt la fel de neisprăvit ca tine. Tocmai de-aceea
căutăm pe altcineva. Ca să ne-ntregească. Şi nici eu n-am crezut c-o să mă căsătoresc vreodată. Nu
fiindcă e un lucru convenţional. Ci din cauză că până acum n-am avut curaj. Căs​nicia e un pericol
mai mare decât o şleahtă de păgâni cu suliţe, din punctul meu de vedere. Nu te teme, Madam
Sarah! Nu-ţi lăsa faptele conduse de temeri. Asta mi-a spus primul meu comandant.

– Asta nu e teamă, capitaine Fred, a zis ea cu blândeţe. E autocunoaştere. Şi nu te supăra pe mine.

– Nu mă supăr. Ai un fel de-a fi care dezarmează până şi supărarea. Dacă par supărat e din cauză că
m-am înfuriat pe universul care te-a creat, care ne-a creat, astfel încât… aşa că uite ce…

– Capitaine Fred. E târziu şi suntem obosiţi amândoi. Vino mâine la mine-n cabină şi poate o să-
nţelegi.

(În paranteză, o altă poveste de iubire. În 1893, exact anul când îl vizitează pe Nadar şi pe soţia lui
afazică în Pădurea Sénart, Edmond de Goncourt cinează cu Sarah Bernhardt înainte de prima
lectură a piesei lui, La Faustin. Ea e încă la repetiţie când el soseşte şi e poftit în studioul unde-şi
primeşte ea musafirii. Ochiul lui de estet evaluează glacial decorul pestriţ. Descoperă un talmeş-​‐
balmeş înfiorător de bufete medievale şi scrinuri cu intarsii, figurine din Chile, instrumente

31
muzicale primitive şi „obiecte de artă stridente de-ale coloraţilor“. Singurul semn de gust personal
autentic e un set de blănuri de urs polar din colţul unde-i place lui Bernhardt (care se îmbracă
adeseori, ca şi în seara asta, în alb) să stea la taclale. În mijlocul acestui haloimăs artistic, Goncourt
observă şi o dramă emoţională mică, dar intensă. În centrul studioului se află o cuşcă în care stau o
maimuţică şi un papagal cu un ditamai ciocul. Maimuţica e ca argintul viu, legănându-se pe trapez,
chinuindu-l întruna pe papagal, trăgându-l de pene şi „martirizându-l“. Şi, deşi zburătoarea ar
putea foarte uşor să despice maimuţica în două cu ciocul, se mulţumeşte să scoată nişte ţipete
plângăreţe, care-ţi frâng inima. Lui Goncourt îi pare rău pentru bietul papagal şi comentează pe
tema vieţii groaznice pe care e si​lit s-o ducă. La care i se spune că pasărea şi maimuţa au fost
despărţite cândva, iar papagalul a fost cât pe ce să moară de durere. Şi-a revenit abia după ce-a fost
pus la loc în cuşcă, lângă torţionar.)

A trimis flori înainte de spectacol. A văzut-o în rolul lui Adrienne Lecouvreur, o actriţă dintr-un
secol trecut, otrăvită de o rivală în amor. S-a dus la ea în cabină. Ea a fost încântătoare. În jur,
Burnaby a dat peste figurile obiş​nuite. S-a vorbit în mod obişnuit, s-au auzit părerile obiş​nuite. S-a
aşezat lângă Madame Guérard, descosând-o discret, încercând să descopere o tactică nouă, un
sprijin ascuns… când deodată s-a făcut linişte, iar el şi-a ridicat privirile. A văzut-o la braţul unui
francez scund şi pipernicit, cu o figură de maimuţă şi un baston caraghios.

– Noapte bună, domnilor.

Drept răspuns s-a auzit un murmur complice, fără dram de surprindere, exact cum se iscase în
prima lui seară petrecută în compania ei. Ea l-a căutat cu privirea şi a dat din cap, după care s-a
uitat calmă în altă parte. Madame Guérard s-a ridicat şi i-a urat noapte bună. El s-a uitat la Madame
Sarah cum pleca. I se dăduse răspunsul. Apa era rece sloi, iar el nu avea nici măcar o vestă de plută
care să-l protejeze.

Nu, nu era supărat. Iar filfizonii din cabină au avut cel puţin buna creştere să nu atragă atenţia
asupra celor petrecute şi să nu dea de înţeles că li se întâmplase ceva asemănător – ba nu, ceva
absolut identic – şi cu alte ocazii. I-au mai oferit şampanie şi l-au întrebat politicos despre le Prince
de Galles. Şi-au păstrat buna-cuviinţă şi au respectat-o pe a lui. În această privinţă chiar n-a avut ce
să le reproşeze.

Însă nu avea să le mai îngroaşe rândurile niciodată, nu avea să fie un membru al alaiului zâmbitor
de foşti iubiţi. Acel tip de comportament i se părea animalic, ba chiar imoral. Refuza să se lase
transformat din iubit în prieten drag. Nu-l interesa o asemenea prefacere. Nici nu avea să se mai
strângă laolaltă cu alţi bărbaţi de aceeaşi condiţie, ca să-i facă un alt cadou exotic – un leopard alb,
eventual. Şi nu era supărat. Dar, înainte de instalarea durerii, a avut timp să se mâhnească. Îşi
pusese sufletul pe tavă, se arătase în cea mai bună lumină şi tot nu fusese de-ajuns. Se considerase
boem, numai că ea se dovedise prea boemă pentru el. Şi nu izbutise să priceapă felul ei de-a se
autoexplica.

Durerea avea să dureze câţiva ani. Şi-a estompat-o călătorind şi luptând. Nu vorbea niciodată
despre asta. Dacă-l întreba cineva de ce e prost-dispus, răspundea că l-a atins melancolia cucuvelei.
Curiosul înţelegea şi termina cu întrebările.

Fusese naiv sau prea ambiţios? Probabil că şi una, şi alta. În viaţă, poţi să fii boem sau aventurier,
dar în acelaşi timp cauţi un tipar, un aranjament care să te-ajute, chiar dacă – şi chiar când – i te

32
împotrivești. Cu asta te alegi de pe urma regulamentelor militare. În rest însă, cum putea un om să-
şi dea seama care era tiparul adevărat şi care cel fals? A fost una dintre întrebările care l-au urmărit.
Iată încă una: oare fusese sinceră cu el? Fusese naturală sau mimase naturaleţea? S-a întors constant
la dovezile propriilor amintiri. Ea îi spusese că-şi respecta întotdea​una promisiunile, în afara
cazurilor când nu-şi propusese să le respecte din capul locului. Îi făcuse promisiuni mincinoase? Nu
putea să identifice nici măcar una. Îi spusese că-l iubea? Da, bineînţeles, de multe ori; însă cea care
adăugase cuvintele „pentru totdeauna“ – vocea de sufleur din ureche – fusese imaginaţia lui. N-o
întrebase ce a vrut să spună când îi declarase că-l iubeşte. Ce iubit ar face aşa ceva? Cuvintele acelea
pluşate şi aurite par să aibă foarte rar nevoie de adnotări în clipa când sunt rostite.

Iar acum şi-a dat seama că, dac-ar fi întrebat-o, i-ar fi răspuns: „O să te iubesc cât timp o să te
iubesc“. Ce iubit ar putea cere mai mult? Iar vocea sufleurului i-ar fi şoptit din nou: „Asta înseamnă
pentru totdeauna“. Atât era de mare mândria bărbatului. Bine, dar, atunci, iubirea lor era doar
rodul închipuirii lui? Nu putea şi nu era dispus să creadă una ca asta. O iubise cât putuse de mult
trei luni şi ea făcuse la fel; doar că iubirea ei avea un cronometru încorporat. Şi nu l-ar fi ajutat nici
dac-ar fi întrebat-o des​pre iubiţii de dinainte, despre cât de mult rezistaseră. Fiind​că eşecul şi
vremelnicia lor n-ar fi făcut decât să-i promită iluzia succesului: asta crede fiecare iubit.

Nu, a conchis Fred Burnaby, chiar fusese sinceră. El fusese cel care se autoamăgise. Însă, dacă a trăi
în deplină sinceritate nu însemna a te păzi de durere, atunci poate că era mai bine să te afli sus în
nori.

N-a mai încercat niciodată să ia legătura cu Madame Sarah. Când ea a ajuns la Londra, şi-a găsit un
motiv să plece din oraş. După o vreme, a reuşit să citească despre ultimul ei triumf fără să i se
împăienjenească ochii. Mai important, a fost în stare să revadă toată povestea ca un bărbat
rezonabil, să ţină minte totul ca pe ceva ce s-a întâmplat pur şi simplu, ceva în care nu fusese
nimeni de vină, ceva care nu presupusese cruzime, ci doar neînţelegere. Însă nu reuşea să-şi
păstreze mereu calmul şi să recurgă la aceleaşi explicaţii. Iar când n-o făcea se considera cel mai
prost animal din lume. Se simţea ca acel boa constrictor care-şi pusese în minte să mănânce perne
de canapea, până când Madame Sarah îl împuşcase mortal cu mâna ei. Împuşcat mortal, aşa se
simţea şi el.

Însă avea să se căsătorească, la vârsta înaintată de treizeci şi şapte de ani. Aleasa lui a fost Elizabeth
Hawkins-Whit​sed, fiica unui baronet irlandez. Şi totuşi, în cazul în care a cău​tat – sau a aşteptat –
un tipar, acesta i-a fost refuzat din nou. După nuntă, mireasa s-a îmbolnăvit de tuber​culoză, iar
luna lor de miere s-a mutat din Africa de Sud într-un sanatoriu elveţian. Peste unsprezece luni,
Elizabeth i-a dăruit un fiu lui Fred, dar a trebuit să rămână în Alpi pentru cea mai mare parte a
vieţii. Căpitanul Fred, devenit între timp maiorul Fred, s-a întors la călătorii şi la lupte.

Precum şi la pasiunea pentru zborurile cu balonul. În 1882, a decolat de la Uzina de Gaz din Dover,
cu des​tinaţia Franţa. Singur deasupra Mării Mânecii, s-a gândit inevitabil la Madame Sarah. Efectua
zborul pe care şi-l promisese dintotdeauna, însă n-o făcea, cum îi propusese actriţa flirtând, către
ea. Deşi nu vorbise cu nimeni despre povestea lor, unii au intrat la bănuieli şi, de câteva ori, cu
ocazia unei partide de cărţi la Pratt’s, urmate de o cină târzie cu şuncă, ouă şi bere, s-au făcut câteva
aluzii complice. Însă n-a muşcat niciodată momeala. Acum, suspendat, auzea în urechi doar vocea
ei. Mon cher capitaine Fred. După atâţia ani, tot îl seca la inimă. Cu mişcări hotărâte, şi-a aprins un
trabuc. A fost un gest prostesc, dar, din partea lui, putea să i se facă ţăndări toată viaţa. S-a întors cu
gândul la casa din rue Fortuny, la ochii ei de un albastru transparent, la părul ei ca un tufiş în

33
flăcări, la patul ei mare din trestie. Pe urmă şi-a venit în fire, a aruncat în mare trabucul pe jumătate
fumat, a eliberat o cantitate de balast şi a câştigat înălţime, sperând să prindă un vânt dinspre nord.

După ce-a aterizat lângă castelul Montigny, francezii s-au arătat la fel de primitori cum i se
păruseră întotdeauna. Nu i-au deranjat nici măcar tachinările lui pe tema superiorităţii sistemului
politic britanic. I-au mai pus în farfurie şi l-au poftit să mai fumeze un trabuc, în condiţiile mult
mai sigure ale focului din cămin.

La întoarcerea în Anglia, s-a apucat de scris o carte. Zborul lui avusese loc pe 23 martie. Volumul
Zbor peste Marea Mânecii şi alte aventuri în aer a fost publicat de Samson Low treisprezece zile mai
târziu, pe 5 aprilie.

Cu o zi înainte, pe 4 aprilie 1882, Sarah Bern​hardt se măritase cu Aristides Damal, un diplomat grec
transformat în actor – un afemeiat notoriu, frivol şi in​solent (în acelaşi timp, mână-spartă, cartofor
şi dependent de morfină). Dat fiind că el era grec ortodox, iar ea evreică trecută la romano-
catolicism, cel mai bun loc pentru o căsătorie rapidă a fost Londra, la biserica protestantă St
Andrews’s de pe Well Street. Nu se ştie dacă mireasa a reuşit să cumpere un exemplar al cărţii lui
Bur​naby ca s-o citească în luna de miere.

Trei ani mai târziu, după ce se alăturase ilegal expediţiei organizate de lordul Wolseley pentru
înlocuirea generalului Gordon la Khartoum, Burnaby a fost ucis în Bătălia de la Abu Klea de unul
dintre soldaţii Mah​di-ului, a cărui suliţă i-a străpuns gâtul.

Doamna Burnaby avea să se recăsătorească; de asemenea, ea şi-a câştigat renumele unei autoare
prolifice. La zece ani de la moartea primului ei soţ, a publicat un manual, care nu se mai găseşte de
mult, cu titlul Sfaturi pentru fotografiile pe zăpadă.

34
Pierderea adâncimii

35
Pui laolaltă doi oameni care n-au mai fost puşi laolaltă până acum. Uneori e ca la prima încercare
de a fixa un balon cu hidrogen de un balon cu aer cald: preferi să te prăbuşeşti şi să arzi sau să arzi
şi să te prăbuşeşti? Însă uneori merge, se creează un lucru nou şi lumea se schimbă. Pe urmă, la un
moment dat, mai devreme sau mai târziu, dintr-un motiv sau altul, unul dintre ei e luat. Şi ce e luat
e mai mare decât suma a ceea ce-a fost. Poate că, din punct de vedere matematic, e imposibil; dar,
din punct de vedere emoţional, e posibil.

După Bătălia de la Abu Klea au existat „hoarde imense de arabi morţi“, care „de nevoie, au rămas
neîngropaţi“. Dar nu necercetaţi. Fiecare avea o fâşie de plastic prinsă de un braţ, iar pe ea, o
rugăciune compusă de Mahdi, care le promitea soldaţilor lui că avea să preschimbe gloanţele
englezilor în apă. Iubirea ne dă un sentiment asemănător de credinţă şi invincibilitate. Iar uneori,
poate chiar adeseori, merge. Ne furişăm printre gloanţe, cum susţinea Sarah Bernhardt că se
furişează printre stropii de ploaie. Dar există mereu suliţa care ţi se-nfige deodată în gât. Fiindcă
fiecare poveste de iubire este o presupusă poveste de durere.

În prima parte a vieţii, lumea se împarte crud în cei care-au făcut sex şi cei care n-au făcut. Apoi,
mai târziu, în cei care-au cunoscut iubirea şi cei care n-au cunoscut-o. Şi mai târziu – cel puţin dacă
avem noroc (sau, pe de altă parte, dacă nu avem) –, se împarte în cei care-au avut parte de durere şi
cei care n-au avut. Aceste împărţiri sunt absolute; ele sunt tropicele pe care le străbatem.

Am fost împreună treizeci de ani. Eu aveam treizeci şi doi când ne-am cunoscut şi şaizeci şi doi
când a murit. Inima vieţii mele; viaţa inimii mele. Şi, deşi ura ideea că o să îmbătrânească – la
douăzeci şi ceva de ani credea că nu avea să treacă de patruzeci –, am fost mereu nerăbdător să ne
continuăm viaţa împreună, să văd cum totul devine mai lent şi mai calm, să ne sondăm memoria
ajutându-ne unul pe celălalt. Mă vedeam purtându-i de grijă; ba chiar aş fi putut – chit că n-am
făcut-o – să mă văd, ca Nadar, îndepărtându-i părul de pe templele afazice şi învăţând rolul sorei
medicale blânde (iar faptul că ea ar fi putut să deteste o asemenea dependenţă e irelevant). În loc
de asta, din vara până-n toamna unui an au apărut neliniştea, îngrijorarea, frica, teroarea. De la
diagnosticare la moarte au trecut treizeci şi şapte de zile. Am încercat să nu mă uit niciodată în altă
parte, să privesc mereu lucrurile în faţă; iar rezultatul a fost un soi de luciditate nebună. În
majoritatea serilor, când plecam de la spital mă trezeam uitându-mă înciudat la oamenii din
autobuze care mergeau pur şi simplu acasă în ultima parte a zilei. Cum puteau să stea atât de
comod şi de neştiutor, oferindu-şi pro​filul in​diferent spre studiu, când lumea era pe punctul să se
schimbe?

36
Nu ne pricepem să ne purtăm cu moartea, cu lucrul acela banal şi unic; nu mai suntem în stare s-o
integrăm unui tipar mai cuprinzător. Şi, aşa cum scria E. M. For​ster, „O moarte poate să se
autoexplice, dar nu aruncă nicio lumină asupra alteia“. Prin urmare, durerea devine, la rândul ei,
inimaginabilă: nu doar lungimea şi profunzimea ei, ci şi tonul şi textura, înşelările şi răsăriturile
false, recidivismul. Pe lângă acestea, şocul de început: te-ai prăbuşit brusc în apa rece sloi a Mării
Nordului, echipat doar cu o vestă absurdă de plută care-ar trebui să te-ajute să rămâi în viaţă.

Şi nu poţi niciodată să te pregăteşti pentru această nouă realitate în care-ai fost cufundat. Ştiu pe
cineva care credea – sau spera – că era în stare. Soţul ei era pe moarte, după o luptă îndelungată cu
cancerul; fiind o fire practică, ea a cerut o listă de lecturi în avans şi a ales textele de doliu, cum se
obişnuieşte. Când a venit momentul, faptul n-a contat deloc. „Momentul“: acel sentiment care
durează luni întregi care, dacă te uiţi mai bine, înseamnă doar câteva zile.

Ani la rând mi-a venit în minte o poveste a unei romanciere care a scris despre moartea soţului ei
mai în vârstă. În plină durere, a recunoscut ea, exista o mică voce interioară a adevărului care-i
murmura: „Sunt liberă“. Mi-am amintit de asta când mi-a venit şi mie rândul, temându-mă de
şoapta aceea a sufleurului, care ar fi sunat ca o trădare. Dar n-am auzit nicio voce de genul ăsta şi
nici cuvintele respective. O durere nu aruncă nicio lumină asupra alteia.

Durerea, la fel ca moartea, e banală şi unică. Aşadar, o comparaţie banală. Când îţi schimbi marca
de maşină, observi dintr-odată câte alte maşini de acelaşi tip circulă pe drumuri. Ele ţi se înfăţişează
cum n-au mai făcut-o până acum. Când eşti văduv, observi dintr-odată toate văduvele şi toţi
văduvii care se îndreaptă spre tine. Înainte ei fuseseră mai mult sau mai puţin invizibili şi rămân în
continuare aşa pentru ceilalţi şoferi, pentru nevăduviţi.

Ne trăim durerea în funcţie de firea noastră. Şi asta pare evident, numai că vine o vreme când
nimic nu mai pare sau nu se mai simte evident. Un prieten a murit, lăsând în urmă o soţie şi doi
copii. Cum au reacţionat? Soţia s-a apucat să facă schimbări prin casă; fiul a intrat în biroul tatălui
său şi n-a ieşit de-acolo până n-a citit fiecare mesaj, fiecare document, fiecare indiciu lăsat în urmă;
fiica a făcut lampioane care să plutească pe lacul în care urma să fie aruncată cenuşa tatălui ei.

Un alt prieten a murit pe neaşteptate, şocant, lângă banda de bagaje a unui aeroport străin. Soţia lui
se dusese să ia un cărucior; când s-a întors, a dat peste o grămadă de oameni care înconjurau ceva.
Poate că plesnise o valiză. Dar nu, cel care plesnise era soţul ei, care murise deja. Peste un an sau
doi, când a murit soţia mea, femeia din aeroport mi-a scris: „Problema e că natura e atât de precisă,
încât te doare exact atât cât se cuvine, aşa că, într-un fel, probabil că savurezi durerea. Dacă n-ar
trebui să conteze, atunci n-ar conta.“ Cuvintele mi s-au părut consolatoare şi i-am păstrat scrisoarea
pe birou multă vreme; deşi mă îndoiam că aveam să savurez vreodată durerea. E-adevărat însă că
eram abia la început.

Ştiam deja că mergeau doar cuvintele vechi: moarte, durere, necaz, tristeţe, deznădejde. Nimic evaziv-
contemporan sau cu accente medicale. Durerea este o afecţiune omenească, nu medicală, şi chiar
dacă există pastile care ne ajută să uităm de ea – şi de tot restul – , nu există pastile care s-o vindece.
Îndureraţii nu sunt deprimaţi, ci doar trişti corespunzător, adecvat, matematic („doare exact atât
cât se cuvine“). Unul dintre verbele eufemistice pe care le detestam în mod special era „a se duce“.
„Îmi pare rău să aud că soţia ta s-a dus“ (ca în „S-a dus la serviciu“? „S-a dus la cumpărături“?). Nu
trebuie să le impui verbul „a muri“ celorlalţi, chiar dacă tu îl foloseşti mereu. Există un punct aflat
exact la jumătatea distanţei. La un eveniment la care am fi participat în mod normal amândoi, o

37
cunoştinţă s-a apropiat de mine şi mi-a spus simplu: „Ne lipseşte cineva“. Mi s-a părut corect, în
ambele sensuri.

Durerile nu se explică una pe alta, dar e posibil să se suprapună. Aşa că există o complicitate printre
îndureraţi. Numai tu ştii ce ştii – chiar dacă ştii lucruri diferite de ce ştiu alţii. Ai intrat într-o
oglindă ca într-un film de Cocteau şi te trezeşti într-o lume reaşezată ca logică şi tipare. Un mic
exemplu. Cu trei ani înainte să-mi moară soţia, un vechi prieten, poetul Christopher Reid, a rămas
şi el văduv. A scris despre moartea soţiei lui şi despre perioada de după. Într-o poezie, a prezentat
negarea prin viaţa celor care au murit:

dar şi eu am cunoscut dorinţa tribală de-a impune

tabuuri şi coduri, şi m-am purtat urât,
invocându-mi soţia moartă în discuţiile de la masă.
Un ritm al tăcerii, al fricii împărtăşite şi al şocului
scârbos, se aude.

Când am citit aceste versuri prima dată, mi-am spus: „Ciudaţi prieteni mai ai!“ Şi l-am întrebat în
gând: „De fapt, nu credeai că te purtai urât, nu?“ Mai târziu, când mi-a venit şi mie rândul, am
înţeles. Am luat de la bun început hotărârea (mai bine zis, dat fiind vârtejul de gânduri din mintea
mea, hotărârea m-a luat pe mine) să vorbesc despre soţia mea ori de câte ori voiam sau aveam
nevoie: invocarea ei avea să fie o parte normală a oricărui schimb normal – chiar dacă
„normalitatea“ dispăruse de mult. Mi-am dat seama repede în ce fel îi alege şi-i reaşază durerea pe
cei din jurul îndureraţilor; în ce fel sunt testaţi prietenii; în ce fel unii trec testul, iar alţii îl pică.
Prieteniile vechi se pot adânci prin necazurile împărtăşite; sau pot să pară dintr-odată superficiale.
Ti​nerii se comportă mai bine decât cei de vârstă mijlocie; femeile mai bine decât bărbaţii. N-ar
trebui să fie o surpriză, dar este. În fond, te aştepţi ca oamenii mai apropiaţi de tine ca vârstă, sex şi
stare civilă să înţeleagă cel mai bine. Ce naivitate! Îmi amintesc o „discuţie la masă“ dintr-un
restaurant, cu trei prieteni căsătoriţi, cam de vârsta mea. Fiecare o cunoştea de ani buni – probabil
optzeci sau nouăzeci în total – şi fiecare ar fi spus, dacă l-aş fi întrebat, că o iubise. I-am pomenit
numele; n-a reacţionat nimeni. Am făcut-o din nou – aceeaşi reacţie, nimic. Poate că a treia oară am
încercat cu bună-ştiinţă să-i provoc, scos din sărite de ceva care nu mi s-a părut bună-cuviinţă, ci
laşitate. Temându-se să-i atingă numele, au negat-o de trei ori și astfel mi-au făcut o impresie
mizerabilă.

Se pune problema furiei. Unii sunt furioşi pe persoana care a murit, care i-a părăsit, care i-a trădat,
pierzându-şi viaţa. Ce-ar putea fi mai iraţional? Nu sunt mulţi cei care mor de bunăvoie, nici măcar
majoritatea sinucigaşilor. Unii îndureraţi sunt furioşi pe Dumnezeu, dar dacă El nu există, atunci şi
acesta e un lucru iraţional. Unii sunt furioşi pe univers, fiindcă a lăsat să se-ntâmple una ca asta şi
fiindcă e vorba despre ceva inevitabil şi ireversibil. Nu m-am simţit chiar aşa, însă în toamna aceea
din 2008 am citit ziarele şi-am urmărit evenimentele de la televizor cu o indiferenţă zdrobitoare.
„Ştirile“ mi se păreau doar o versiune mai voluminoasă şi mai jignitoare a acelor autobuze pline de
pasageri nepăsători, combustibilul solipsismului şi al ignoranţei lor din timpul cursei. Din​tr-un
motiv oarecare, mi-a păsat foarte mult de alegerea lui Obama, dar foarte puţin de toate celelalte
lucruri. S-a spus că întregul sistem financiar, ar putea fi pe punctul să se prăbuşească şi să ia foc, dar
nici asta nu m-a afectat. Banii n-au putut s-o salveze – atunci ce rost aveau banii şi ce rost avea să
salvezi sistemul financiar? S-a spus despre clima planetei că se îndrepta spre drumul fără

38
întoarcere, însă, din punctul meu de vedere, n-avea decât să treacă de punctul ăla şi să se ducă
unde-o şti. Mă întorceam acasă cu maşina de la spital şi pe o anumită porţiune de drum, chiar
înaintea unui pod de cale ferată, îmi veneau în cap câteva cuvinte pe care le repetam cu voce tare:
„Universul îşi face treaba şi-atât“. La „treaba“ asta colosală şi enormă se reducea totul. În cuvinte
nu se găsea nicio consolare; poate că erau o modalitate prin care să rezişti consolărilor alternative şi
false. Dar, dacă îşi făcea treaba şi-atât, universul putea la fel de bine să-şi vină singur de hac şi la
revedere. Ce-mi păsa mie de salvarea lumii, dacă lumea nu putuse – şi nu dorise – s-o salveze pe
ea?

O prietenă al cărei soţ a murit fulgerător din cauza unui accident vascular după ce trecuse de
cincizeci şi cinci de ani mi-a vorbit despre furia pe care-o simţea nu la adresa lui, ci la adresa
faptului că el nu ştiuse. Nu ştiuse că avea să moară, nu avusese timp să se pregătească, să-şi ia adio
de la ea şi de la copii. Asta e o formă de a te înfuria pe univers. O furie faţă de indiferenţă –
indiferenţa vieţii care continuă bine mersi până când, bine mersi, se termină.

Prin urmare furia poate fi recanalizată împotriva prietenilor. Pentru neputinţa de a spune lucrurile
care se cuvin, pentru insistenţa lor nedorită sau pentru o aparentă formă de froideur 2 . Şi din
moment ce îndureraţii ştiu foarte rar ce vor sau ce le trebuie – dar ştiu ce nu vor şi ce nu le trebuie
–, să jigneasă și să încaseze jigniri e ceva la ordinea zilei. Unii prieteni sunt speriaţi de durere la fel
ca de moarte; te evită de parcă s-ar teme să nu-i infectezi. Alţii, fără să-şi dea seama, parcă se
aşteaptă să jeleşti în locul lor. Iar alţii afişază un pragmatism vioi. „Ia spune“, m-a întrebat o voce la
telefon, la o săptămână după ce mi-am îngropat soţia, „ce ai de gând? Pleci într-o drumeţie?“ Am
urlat în receptor două-trei secunde, apoi l-am pus în furcă. Nu, drumeţiile erau un lucru pe care-l
făceam împreună, când viaţa mea era adevărată.

Dar, în mod ciudat, privind în urmă, constat că întrebarea aceea impertinentă n-a fost chiar atât de
deplasată. Îmi imaginasem uneori, de-a lungul anilor, ce-aş face dacă mi s-ar întâmpla „ceva rău“ în
viaţă. Nu mi-am precizat în ce anume consta acel „ceva rău“, însă posibilităţile erau foarte limitate.
Am hotărât din capul locului că aveam să fac un lucru banal şi unul mai serios. Primul era să-i
cedez în fine lui Rupert Murdoch şi să mă abonez la o serie de canale de sport. Al doilea era să
merg pe jos, de unul singur, prin Franţa – sau, dacă efortul părea nefezabil, măcar printr-un colţ al
ei, mai precis de-a lungul lui Canal de Midi, de la Mediterană la Atlantic, cu un rucsac în care să am
un carnet în care să-mi consemnez încercările de-a mă ocupa de acel „ceva rău“. Însă când s-a
întâmplat n-am avut niciun chef să-mi pun ghetele. Iar „drumeţie“ era o expresie extrem de
nepotrivită pentru o asemenea corvoadă a durerii.

Mi s-au propus şi alte forme de distragere, mi s-au dat şi alte sfaturi. Unii au reacţionat ca şi cum
moartea femeii iubite ar fi fost doar o variantă extremă de divorţ. Am fost sfătuit să-mi iau un
câine. Am ripostat sarcastic, spunând că nu mi se părea chiar înlocuitorul ideal pentru o soţie. Am
fost avertizat de o văduvă să „încerc să nu observ alte cupluri“ – numai că majoritatea prietenilor
mei formează cupluri. Cineva mi-a sugerat să închiriez un apartament la Paris şase luni, sau, dacă
nu se putea, „un bungalow pe plajă în Guadelupa“. Ea şi soţul ei aveau să se îngrijească de casă în
absenţa mea. Era convenabil şi pentru ei, plus că „am avea o grădină pentru Freddie“. Propunerea
mi-a venit prin e-mail în ultima zi de viaţă a soţiei mele. Iar Freddie era câinele lor.

Bineînţeles, Tăcuţii şi dătătorii de sfaturi simt şi ei durere, în felul lor, ba poate chiar şi o furie care
poate fi îndreptată împotriva noastră – a mea. Poate c-ar vrea să-mi spună: „Durerea ta ne
stinghereşte. Aşteptăm să treacă. Şi, apropo, eşti mai puţin interesant fără ea.“ (Asta aşa e: mă simt

39
eu însumi mai puţin interesant fără ea. Cândsunt singur şi vorbesc cu ea, merit să fiu ascultat;
atunci când vorbesc cu mine însumi, nu. „Of, nu mă mai plictisi“, mă dojenesc cu voce tare când
îmi repet una şi alta.) Da, dac-ar crede asta, aş fi de acord cu ei. Un prieten american mi-a spus-o
direct: „Am fost convins c-o să te îngroape ea pe tine“. Am priceput unde bătea: supravieţuirea
mea păruse varianta mai puţin probabilă. Dar poate că încercase să zică şi c-ar fi preferat să rămână
ea în viaţă, nu eu. Şi nici aici n-aş fi avut vreo obiecţie.

Nu ştii, pe de altă parte, cum pari în ochii altora. Te simţi aşa cum arăţi, dar nu neapărat. Bine, şi
cum te simţi? Ca şi cum ai fi căzut de la o înălţime de peste o sută de metri, conştient în
permanenţă, ca şi cum ai fi intrat până la genunchi într-un strat de trandafiri, iar în urma
impactului organele interne ţi s-ar fi făcut praf şi ţi-ar fi ţâşnit din corp. Iar, dacă te simţi aşa, de ce-
ai arăta altfel? Nu-i de mirare că unii vor să vireze spre un subiect de discuţie mai sigur. Şi poate că
nu evită moartea şi pe ea; poate că te evită pe tine.

Nu cred că o s-o mai văd vreodată. Nu o s-o mai văd, aud, ating, îmbrăţişez, ascult; n-o să mai râd
cu ea; n-o să-i mai aştept niciodată paşii, n-o să mai zâmbesc auzind o uşă care se deschide, n-o să-
mi mai lipesc corpul de al ei sau pe al ei de al meu. Şi nici nu cred c-o să ne mai întâlnim vreodată
în cine ştie ce formă dematerializată. Cred că morţii sunt morţi. Unii consideră durerea o formă de
autocompătimire violentă, deşi legitimă; alţii cred că e doar felul cum se reflectă îndureratul în
ochiul morţii; alţii spun că persoana pentru care le pare rău e supravieţuitorul, fiindcă el trece prin
tot, pe când persoana iubită şi pierdută nu mai are cum să sufere. Aceste abordări încearcă să se
ocupe de durere prin minimalizare – şi procedează la fel şi cu moartea. E-adevărat că o parte din
du​rerea mea e orientată spre propria persoană – uitaţi-vă ce-am pierdut, uitaţi-vă cum mi-a fost
sărăcită viaţa – , dar e mai mult, mult mai mult, aşa cum a fost de la început, despre ea: uitaţi-vă ce-
a pierdut ea acum, că nu mai e în viaţă. Corpul ei, spiritul ei; curiozitatea ei radioasă în faţa vieţii.
Uneori am impresia că viaţa însăşi e cea mai mare perdantă, adevărata parte văduvită, din cauză că
nu se mai supune curiozităţii ei radioase.

Îndureraţii se înfurie când ceilalţi se eschivează din faţa faptelor, a adevărului şi chiar a simplei
rostiri a unui nume. Şi totuşi, cât adevăr rostesc îndureraţii înşişi şi cât de des pun la cale să se
sustragă? Fiindcă adevărurile în care au căzut nu doar până la genunchi, ci până la inimă, gât şi
creier sunt uneori imposibil de definit; sau, chiar dacă pot fi definite, sunt inexprimabile. Îmi
amintesc de un prieten care s-a operat de piatră la vezică. A spus că fusese cel mai dureros lucru pe
care-l suportase. Era ziarist şi se pricepea să descrie lucruri; l-am întrebat dacă poate să descrie
durerea. S-a uitat la mine, i s-au umezit ochii o clipă şi a tăcut; nu putea găsi nişte cuvinte care să-i
fie cât de cât de folos. Iar cuvintele te lasă de izbelişte şi la nivelul inferior al simplei conversaţii.
Când eram topit de durere o cunoştinţă m-a întrebat, cu alţii de faţă: „Şi ce mai faci?“ Am clătinat
din cap, dându-i de înţeles că nu era locul potrivit (ne aflam la un prânz zgomotos). Omul a
insistat, de parcă reformularea întrebării m-ar fi ajutat: „Vreau să zic, cum te simţi tu în tine?“ I-am
făcut semn să mă lase-n pace; în plus, nu mă simţeam în mine, ci mult în afara mea. Aş fi putut să
depăşesc momentul spunând, de pildă, „Un pic descumpănit“. Ar fi fost un răspuns corespunzător,
sec şi englezesc. Atâta doar că se întâmplă foarte rar ca îndureraţii să se simtă corespunzător, sec
sau chiar englezeşte.

Te întrebi: în tot acest vârtej al dorului, în ce măsură mi-e dor de ea, mi-e dor de viaţa pe care-am
dus-o împreună, mi-e dor de felul cum înfloream în prezenţa ei, mi-e dor de simpla ei companie,
de iubirea ei (nu atât de simplă) sau de toate astea la un loc şi de felul cum se suprapuneau şi se

40
întâlneau? Te întrebi: ce fericire e aceea pe care-o găseşti doar în memoria fericirii? Şi, în orice caz,
cum ar putea să meargă, ştiut fiind că fericirea a constat întotdeauna în ceva împărtăşit? Fericirea
solitară seamănă cu o contradicţie în termeni, cu o drăcovenie neplauzibilă, care n-o să se ridice
niciodată de la pământ.

Chestiunea sinuciderii se pune de timpuriu şi foarte logic. Merg aproape în fiecare zi pe porţiunea
de trotuar la care mă uitam când mi-a venit prima dată ideea. O să aştept x luni sau y ani
(maximum doi), iar pe urmă, dacă n-o să pot trăi fără ea, dacă viaţa o să mi se reducă la o simplă
continuare pasivă, o să devin activ. Mi-am descoperit nu după multă vreme metoda preferată – o
baie fierbinte, un pahar cu vin lângă robinet şi un cuţit japonez pentru tăiat carne, extrem de bine
ascuţit. M-am gândit destul de des la soluţia asta; mă mai gândesc şi acum. Se spune (iată o expresie
foarte des întâlnită când vorbim despre durere şi suportarea ei) că gândul la sinucidere reduce
riscul de sinucidere. Nu ştiu dacă e adevărat: pe unii mai mult ca sigur că-i ajută să-şi facă planuri
mai elaborate. Prin urmare gândul la sinucidere e, probabil, o armă cu două tăişuri.

Un prieten al cărui partener a murit de SIDA, după o relaţie de opt ani, mi-a spus două lucruri:
„Totul e să treci cu bine noaptea“ şi „Există o singură parte bună – poţi să faci tot ce vrei“. Primul n-
a fost o problemă pentru mine – trebuie doar să iei pastilele potrivite în dozele potrivite; nu,
problema mea era să trec cu bine ziua. Cât despre a face tot ce vrei, pentru mine asta însemna de
obicei să fac lucruri împreună cu ea. Iar dacă existau lucruri pe care îmi plăcea să le fac singur era în
parte pentru plăcerea de a-i povesti mai târziu despre ele. În plus, ce voiam să fac acum? Nu voiam
să merg pe jos de-a lungul întregului Canal du Midi. Voiam, foarte puternic şi precis, taman opusul:
să stau acasă, în spaţiile pe care le crease ea şi în care continua, în imaginaţia mea, să se mişte. Cât
despre cramponarea de toate evenimentele sportive importante, mi-am dat seama că aveam nevoi
cu totul speciale. În acele prime cinci luni voiam să mă uit la competiţiile sportive în care nu aveam
aproape nicio implicare emoţională. Îmi plăceau – deşi verbul e prea puternic ca să exprime un fel
de contemplare apatică – meciurile de fotbal dintre, să zicem, Middlesbrough şi Slovan Bratislava
(preferabil returul unei duble manşe al cărei prim meci îl ratasem), în cine ştie ce competiţie
europeană de rangul doi, care-i interesa în principal pe cei din Middlesbrough şi Bratis​lava. Voiam
să mă uit la sporturile pe care în mod normal le tratam cu indiferenţă. Fiindcă acum nu puteam fi
altfel decât indiferent; nu mai aveam alte emoţii de risipit.

O jelesc fără complicaţii şi la modul absolut. Ăsta e norocul şi, în acelaşi timp, ghinionul meu. La
început cuvintele îmi veneau singure în minte: mi-e dor de ea în tot ce fac şi în tot ce nu fac. Era
una dintre expresiile pe care mi le repetam ca pe o confirmare a ceea ce trăiam. La fel cum, pe când
veneam acasă cu maşina, mă pregăteam de înapoiere spunând cu voce tare: „Nu mă întorc nici cu
ea, nici la ea“. La fel cum, când ceva dădea rateuri, se strica sau se pierdea, mă asiguram prin
formula „Pe scara pierderii nu înseamnă nimic“. Dar solipsismul durerii e de aşa natură, încât nici
nu m-am gândit la gradaţii şi diferenţe până când mi-a spus o prietenă că-mi invidiază durerea. De
ce naiba? am întrebat-o. Fiindcă „dacă X (soţul ei) ar muri, ar fi mai complicat pentru mine“. N-a
intrat în amănunte; nici n-a fost nevoie. Iar eu mi-am zis: „Mai ştii, poate că, într-un fel, am scăpat
uşor.“

Prima dată când am fost departe de ea mai mult de o zi sau două – mă mutasem la ţară ca să scriu –
am descoperit că, pe deasupra (sau, poate, pe dedesubtul) tuturor modalităţilor previzibile, îmi era
dor de ea şi moral. Faptul m-a surprins, dar poate că n-ar fi trebuit. E posibil ca iubirea să nu ducă
acolo unde credem sau sperăm, dar, indiferent de rezultat, s-ar cuveni să fie o chemare la

41
seriozitate şi adevăr. Dacă nu e aşa – şi dacă nu este morală în efectele pe care le provoacă – , atunci
e doar o formă exagerată de plăcere. Pe când durerea, opusul iubirii, nu pare să ocupe un spaţiu
moral. Poziţia defensivă, încovrigată, pe care ne sileşte s-o adoptăm dacă vrem să supravieţuim ne
face mult mai egoişti. Nu e un loc la mare înălţime; nu există privelişti spectaculoase. Nu te mai
auzi trăind.

Înainte, când citeam necrologurile din ziare, aveam obiceiul să-mi calculez apatic vârsta în funcţie
de cea a defunctului: încă x ani, îmi spuneam (sau, deja, cu x mai puţini). Acum citesc necrologurile
şi mă uit să văd cât timp a fost căsătorit subiectul. Îi invidiez pe cei care-au avut mai mult timp
decât mine. Îmi trece foarte rar prin cap că e posibil să fi trăit, cu fiecare an care li se adăuga, o
plictiseală sau o sclavie suplimentară cumplită. Nu mă interesează genul acela de căsnicie; vreau să
le decernez doar ani fericiţi. Pe de altă parte însă, calculez şi lungimea văduviilor. Iată-l, bunăoară,
pe Eugene Polley (1915–2012), inventatorul telecomenzii. La sfârşitul necrologului său se spune:
„Blanche, soţia lui Polley, cu care a fost căsătorit treizeci şi patru de ani, a murit în 1976“. Iar eu
socotesc: căsătorit mai mult timp ca mine, şi totuşi, văduv de treizeci şi şase de ani. Trei decenii şi
jumătate de savurare a durerii?

Cineva cu care m-am văzut doar de două ori mi-a scris să mă anunţe că trecuseră câteva luni de
când „îşi pierduse soţia din cauza cancerului“ (o altă formulare care mi-a zgâriat retina, din acelaşi
registru cu „ne-am pierdut câinele din cauza ţiganilor“ sau cu „şi-a pierdut soţia din cauza unui
comis-voiajor“). Omul m-a asigurat că supravieţuieşti durerii; mai mult, când ieşi din încercarea
asta, eşti o persoană „mai puternică“ şi, din anumite puncte de vedere, „mai bună“. Afirmaţia mi s-
a părut revoltătoare şi autoelogioasă (ba chiar şi pripită). Cum aş putea să fiu un om mai bun fără
ea decât cu ea? Mai târziu, mi-am spus: „De fapt, individul se face ecoul afirmaţiei lui Nietz​sche,
după care tot ce nu te ucide te face mai puternic“. Şi întâmplător am considerat dintotdeauna
această maximă cu totul şi cu totul specioasă. Există multe lucruri care nu reu​şesc să ne ucidă, dar
ne şubrezesc pentru totdeauna. Întrebaţi pe oricine are de-a face cu victimele torturii. În​trebaţi-i pe
consilierii care se ocupă de victimele violurilor şi de cazurile de violenţă în familie. Uitaţi-vă în jur
la toţi oamenii afectaţi emoţional de viaţa de zi cu zi.

Durerea reconfigurează timpul – lungimea, textura şi funcţia lui: o zi nu înseamnă cu nimic mai
mult decât următoarea şi-atunci, de ce-or fi fost individualizate şi botezate separat? Durerea
reconfigurează şi spaţiul. Ai intrat într-o nouă geografie, deservită de o nouă cartografie. Pari să te
orientezi după una dintre hărţile de secol XVII, pe care se văd Deşertul Pierderii, Lacul (ne​bătut de
vânturi al) Nepăsării, Râul (uscat al) Dez​nă​dejdii, Mlaştina Autocompătimirii şi Cavernele (sub​‐
terane ale) Memoriei.

În acest tărâm nou nu există nicio ierarhie, în afară de cea a sentimentului, a durerii. Cine a căzut
de la o înălţime mai mare, cine şi-a împrăştiat mai multe organe pe pământ? Numai că se-ntâmplă
foarte rar să pară un lucru atât de direct – de o tristeţe atât de directă. Există însă şi un grotesc al
durerii. Nu mai ai sentimentul că existenţa ta e raţională şi legitimă. Te simţi absurd, ca unul dintre
manechinele îmbrăcate, înconjurate de cranii, pe care le-a fotografiat Nadar în Catacombe. Sau ca
acel boa constrictor care s-a apucat să mănânce perne de canapea şi-a trebuit să fie împuşcat.

Mă uit la port-cheiul meu (care a fost al ei): are doar două chei, una de la uşa din faţă a casei şi una
de la poar​ta din spate a cimitirului. Aşa arată viaţa mea, îmi spun. Ob​serv câteva elemente de
stranie continuitate: o ungeam cu ulei pe spate fiindcă i se usca pielea foarte repede; acum ung cu
ulei stejarul care se usucă în timp ce-i străjuieşte lespedea funerară. Dar ce pare să fi dispărut este

42
felul cum simţi tiparul lucrurilor. La începutul vieţii, Fred Burnaby a sărit de la şase metri înălţime,
de pe un aparat de făcut gimnastică, şi şi-a rupt piciorul. Spre sfârşitul vieţii, jucând rolul Tosca,
Sarah Bern​hardt a sărit de pe parapetul de la Castel Sant’Angelo ca să descopere că recuziterii
uitaseră să aducă saltelele care să-i amortizeze căderea; şi-a rupt şi ea piciorul. Şi, dacă tot suntem
aici, și Nadar şi-a rupt piciorul când s-a prăbuşit Gigantul, iar soţia mea şi l-a rupt pe treptele de la
intrare. S-ar putea ca ăsta să fie un tipar, vă spuneţi, pe când înainte ar fi fost doar o coincidenţă
stranie, dar până la urmă neînsemnată, în legătură cu felul cum cade fiecare dintre noi în viaţă.
Poate că durerea, care distruge toate tiparele, distruge şi altceva: convingerea că există vreun tipar.
Însă cred că nu putem să supravieţuim fără asemenea convingeri. Şi-atunci, fiecare dintre noi
trebuie să simuleze că descoperă sau reconstruieşte un tipar. Scri​itorii cred în tiparele pe care le
creează cuvintele lor, despre care speră şi chiar au convingerea că se transfor​mă în idei, în poveşti,
în adevăruri. În asta îşi găsesc întotdeauna salvarea, indiferent dacă sunt neatinşi de durere sau
îndureraţi.

La început Nietzsche, apoi Nadar. Dumnezeu a murit şi nu mai poate să ne vadă. Aşa că trebuie să
ne vedem noi înşine. Iar Nadar ne-a dăruit distanţa şi înălţimea de la care s-o facem. Ne-a dăruit
distanţa lui Dumnezeu, per​spectiva lui. Iar momentul când s-a terminat (deocamdată) a venit odată
cu Terridicarea şi cu acele fotografii realizate de pe orbita lunară, în care planeta noastră seamănă
mai mult sau mai puţin cu oricare alta (pentru toţi, nu şi pentru astronomi): tăcută, rotitoare,
frumoasă, moartă, irelevan​tă. Poate că așa ne-a văzut Dumnezeu şi de aceea s-a sustras. Bineînţeles
că nu cred în Dumnezeul Sustras, dar o poveste de genul ăsta oferă un tipar grozav.

Când L-am ucis – sau L-am exilat – pe Dumnezeu, ne-am ucis şi pe noi înşine. Am observat
suficient de bine acest lucru la momentul respectiv? Nu tu Dumnezeu, nu tu viaţă de apoi, nu tu
oameni. Am făcut bine că L-am ucis, fireşte, pe acest străvechi prieten imaginar al nos​tru. Şi
oricum, nu ne-am fi ales cu nicio viaţă de apoi. Numai că ne-am tăiat singuri craca. Iar vederea de
acolo, de la înălţimea aceea – chiar dacă era doar iluzia unei ve​deri – nu era rea deloc.

Am pierdut înălţimea lui Dumnezeu şi am dobândit-o pe a lui Nadar; dar în acelaşi timp am
pierdut adâncimea. Cândva, demult, puteam să coborâm pe tărâmul umbrelor, unde continuau să
trăiască morţii. Acum metafora şi-a pierdut sensul pentru noi, iar de coborât, nu o mai putem
coborî decât ad litteram: săpând gropi, forând după minereuri şi aşa mai departe. În loc de tărâmul
umbrelor, metroul 3 . Unii dintre noi vor fi coborâţi în pământ după ce se va termina totul. Nu
foarte departe, la doi metri adâncime; atâta doar că scara adâncimii dispare când stai pe marginea
gropii şi arunci flori pe capacul unui sicriu al cărui nume gravat în aramă parcă-ţi face cu ochiul. Pe
de altă parte, doi metri sub pământ par şi înseamnă foarte mult.

Parcă pentru a evita o asemenea adâncime şi pentru a recâştiga un pic de înălţime unii oameni cer
să li se trimită cenuşa în cer într-o rachetă – cât mai aproape de rai cu pu​tinţă. Sarah Bernhardt şi
însoţitorii ei au aruncat veseli balastul pe feţele întoarse spre cer ale pământenilor uluiţi – nişte
turişti englezi şi un grup de nuntaşi francezi. Şi poate că, uitându-se brusc la racheta de pe cer,
cineva simţise deja pe chip cenuşa umană scoasă nu cu mult timp în urmă din crematoriu. În viitor,
cei bogaţi şi celebri vor pune, fără îndoială, să li se trimită cenuşa pe orbita Pământului sau poate
chiar pe a Lunii.

Se pune problema durerii în raport cu doliul. Puteţi încerca să le deosebiţi, spunând că durerea este
o stare, pe când doliul este un proces; şi totuşi, ele se suprapun inevitabil. Oare se micşorează
starea? Oare avansează pro​cesul? Cum să-ţi dai seama? Poate că e mai uşor să te gân​deşti la ele

43
metaforic. Durerea e verticală – şi vertiginoasă –, pe când doliul e orizontal. Durerea îţi răvăşeşte
stomacul, îţi taie respiraţia, îţi întrerupe alimentarea cu sânge a creierului; doliul te aruncă într-o
direcţie nouă. Însă din moment ce acum te afli într-un nor care te învăluie, e cu neputinţă de spus
dacă stai pe loc sau te mişti înşelător. Nu ai o invenţie mică şi utilă, care să constea într-o
miniparaşută de hârtie, fixată de un fir de mătase, lung de patruzeci şi cinci de metri. Şi ştii doar că
nu prea poţi să influenţezi mersul lucrurilor. Eşti un aeronaut aflat la primul zbor, singur sub
balonet, dotat cu câteva kilograme de balast; şi ţi s-a spus că obiectul din mâna ta, pe care nu l-ai
mai văzut niciodată, este funia de frânare.

În prima fază, continui să faci ce făceai cu ea – din familiaritate, din iubire, din nevoia de-a avea un
tipar. În scurt timp, îţi dai seama de capcana în care ai căzut: eşti prins între a repeta ce făceai cu ea,
dar a o face fără ea, fiindu-ţi astfel dor de ea, şi a face lucruri noi, lucruri pe care nu le-ai făcut
niciodată cu ea, ceea ce te face să-ţi fie dor de ea într-un alt fel. Resimţi acut lipsa tuturor lucrurilor
în comun: vocabular, tropi, tachinări, scurtături, glume intime, neghiobii, false dojeniri, apropouri –
toate acele trimiteri obscure care sunt consistente în memorie, dar fără valoare dacă-i sunt explicate
unui outsider.

Toate cuplurile, până şi cele mai boeme, îşi construiesc tipare în vieţile lor comune, iar tiparele
acestea au un ciclu anual. Aşa că Anul Întâi seamănă cu negativul anului cu care fuseseşi obişnuit.
În loc să fie doldora de evenimente, acum e doldora de non-evenimente: Crăciunul, ziua ta de
naştere, ziua ei, sărbătorirea zilei când v-aţi cunoscut, ziua nunţii. Iar peste ele se aşază noile
repere: ziua când s-a instalat frica, ziua când a căzut pentru prima dată, ziua când a intrat în spital,
ziua când a ieşit din spital, ziua când a murit, ziua când a fost înmormântată.

Îţi spui că Anul Doi nu poate fi mai rău decât Anul Întâi şi te consideri pregătit pentru el. Îţi spui că
ai cunoscut toate tipurile de durere pe care ţi se va cere să le înduri şi că după aceea doar o să se
repete. Dar de ce-ar trebui ca repetarea să însemne mai puţină durere? Acele prime repetări te
invită să contemplezi toate repetările din anii următori. Durerea este negativul iubirii; şi, dacă
există acumularea iubirii de-a lungul anilor, de ce n-ar exista şi cea a durerii?

În plus, există dureri noi, care apar o singură dată, pentru care nu eşti pregătit şi de care nu poţi să
te aperi. Cum ar fi statul la masă cu nepoata ta de şapte ani, în timp ce ea îi distrează pe cei prezenţi
cu noul ei joc: Cine Nu-i ca Noi? Cutărică nu-i ca noi datorită ochilor albaştri hainei maro faptului că
are un caras auriu şi aşa mai departe. Şi după aceea, de nicăieri, dacă nu cumva din logica unui
copil: „Julian nu e ca noi, fiindcă e singurul căruia i-a murit soţia“.

A durat un timp, dar îmi amintesc momentul – de fapt, argumentul ivit pe nepusă masă – în urma
căruia a scăzut probabilitatea să mă sinucid. Mi-am dat seama că, în măsura în care ea era în viaţă,
era în memoria mea. Bineînţeles, rămăsese şi în minţile altor oameni; dar eu eram primul pe lista
aducerii-aminte. Dacă era un​deva, era înăuntrul meu, interiorizată. Era un lucru firesc. Şi era la fel
de firesc – şi de irefutabil – să nu pot să mă sinucid, fiindcă ar însemna s-o ucid şi pe ea. Ar muri a
doua oară, iar amintirile mele strălucitoare despre ea s-ar estompa pe măsură ce apa din cadă s-ar
înroşi. Aşa că, până la urmă (sau cel puţin deocamdată), decizia a fost uşor de luat. La fel de uşor a
fost răspunsul la o între​bare mai generală, însă pe aceeaşi temă: cum să trăiesc? Trebuia să trăiesc
aşa cum ar fi vrut ea să trăiesc.

După câteva luni am început să înfrunt locurile publice şi să mă duc la teatru, la concert, la operă.
Însă mi-am dat seama că dezvoltasem o fobie de foaier. Nu de spa​ţiu ca atare, ci de ceea ce

44
conţinea: oameni veseli, răb​dători şi nor​mali, care abia aşteptau să se simtă bine. Nu puteam să
sufăr gălăgia şi impresia de normalitate placidă: alte autobuze pline cu pasageri indiferenţi la
moartea soţiei mele. Prietenii erau obligaţi să mă aştepte în faţa teatrului şi să mă ducă la locul meu
ca pe-un copil. Odată ajuns acolo, mă simţeam în siguranţă; iar când se stingeau luminile siguranţa
creştea.

Prima piesă la care am fost invitat a fost Oedip; prima operă, Electra lui Strauss. Dar cât timp am
asistat la aceste tragedii dintre cele mai puternice, în care zeii dau pedepse intolerabile pentru
greşelile oamenilor, nu m-am simţit transportat într-o cultură îndepărtată, antică, unde domneau
teroarea şi mila. Am simţit, în schimb, că Oedip şi Electra se apropiau ele de mine, de ţinutul meu,
de noua geografie în care locuiam. Şi absolut pe neaşteptate m-am îndrăgostit de operă. În cea mai
mare parte a vieţii mi se păruse una dintre cele mai puţin accesibile forme de artă. Efectiv nu
înţelegeam ce se petrecea (deşi citeam conştiincios rezumatul intrigii); aveam o prejudecată
împotriva acelor amatori de picnic în smoching, care parcă ar fi fost proprietarii genului; dar în
primul şi-n primul rând, nu puteam să fac saltul de imaginaţie care se impunea. Ope​rele mi se
păreau nişte piese profund neplauzibile şi prost construite, cu personaje care urlau unul în faţa
altuia în acelaşi timp. Problema iniţială – aceea a înţelegerii – a fost rezolvată prin introducerea
supratitrării. Dar acum, în întunericul sălii şi în întunericul durerii, lipsa de plauzibilitate a formei
s-a dizolvat dintr-odată. Acum mi se părea cum nu se poate mai firesc ca oamenii să apară pe scenă
şi să cânte unul spre altul, cântatul fiind o formă de comunicare mai importantă decât cuvântul
scris – superioară şi, în acelaşi timp, mai profundă. În Don Carlos de Verdi, eroul nici nu-şi întâlnise
bine prinţesa franceză în Pădurea Fontainebleau, că se şi arunca în genunchi, cântând „Mă cheamă
Carlos şi te iubesc“. Da, mi-am spus, asta e, aşa este şi aşa ar trebui să fie viaţa, hai să ne concentrăm
asupra lucrurilor esenţiale. Bineînţeles, opera are intrigă – şi deja anticipam toate acele poveşti
necunoscute pe care urma să le descopăr –, dar funcţia ei principală este să aducă personajele cât
mai repede cu putinţă în situaţia în care pot să-şi cânte emoţiile cele mai profunde. Opera trece
direct la subiect – la fel ca moartea. Aşa că acum indiferenţa mulţumită de dinainte de partida Mid​‐
dlesbrough–Slovan Bratislava se împletea cu un jind după o artă în care norma era emoţia violentă,
copleşitoare, isterică şi distructivă; o artă care caută, mai limpede decât oricare altă formă artistică,
să-ţi frângă inima. Aşa arăta noul meu realism social.

M-am dus la un cinematograf din Londra pentru o transmisiune în direct de la New York a operei
Orfeu şi Euridice de Gluck. Înainte mi-am făcut temele, ascultând întreaga bucată, cu libretul în
mână. Şi mi-am spus: asta chiar n-are cum să meargă. Soţia cuiva moare, iar tânguirile soţului îi
impresionează atât de mult pe zei, încât îi dau voie să coboare pe Tărâmul Umbrelor, să-şi găsească
soţia şi s-o readucă la el. I se pune, totuşi, o condiţie: n-are voie s-o privească în faţă până la
întoarcerea pe pământ, altfel, o pierde pentru totdeauna. După care, în timp ce el o scoate de pe
Tărâmul Umbrelor, soţia îl con​vinge să-şi întoarcă privirile spre ea; după care ea piere; după care el
o jeleşte din nou, cu o sfâşiere şi mai mare, şi trage spada ca să se omoare; după care Zeul Iu​birii,
dezarmat de această manifestare de iubire fidelă, o readuce pe Euridice la viaţă. Of, mai lăsaţi-mă,
zău aşa. Şi n-a fost vorba de prezenţa sau de faptele zeilor – pe acestea le iau de bune fără
probleme; a fost vorba despre faptul că niciun om în toate minţile nu s-ar întoarce să se uite la
Euridice, ştiind care-ar fi urmările. Şi ca şi cum asta n-ar fi fost de-ajuns, rolul lui Orfeu, jucat iniţial
de un castrato sau de un contratenor, dar în ziua de azi de o femeie în travesti, avea să fie
încredinţat în producţia aceasta unei contralte mătăhăloase. Totuşi, subestimasem Orfeu, opera
care-i vizează cel mai direct pe îndureraţi; iar în cinematograful acela şiretlicul misterios al artei s-a
produs din nou. Bineînţeles că Orfeu avea să se întoarcă şi să se uite la rugătoarea Euridice – cum să

45
n-o facă? Căci, deşi „niciun om în toate minţile“ n-ar proceda aşa, pe el iubirea, durerea şi speranţa
îl scot din minţi. Pierzi întreaga lume din cauza unei priviri? Sigur c-o pierzi. De aceea există
lumea: ca s-o pierzi în împrejurările cuvenite. Cum ar putea un singur om să-şi respecte
promisiunea auzind vocea lui Euridice în spate?

Zeii îi pun termene şi condiţii lui Orfeu când coboară pe Tărâmul Umbrelor; iar el trebuie să
accepte învoiala. Moartea îl scoate adeseori la lumină pe negociatorul din noi. De câte ori n-aţi citit
în cărţi, n-aţi văzut în filme sau n-aţi auzit în povestea de zi cu zi a vieţii despre cineva care-I
promite lui Dumnezeu – sau oricui s-o găsi Acolo Sus – că se va comporta aşa-şi-pe-dincolo, dacă
Dumnezeu îl va cruţa pe el, persoana iubită sau pe amândoi? Când mi-a venit rândul – în cele
treizeci şi şapte de zile îngrozitoare –, nu m-am simţit tentat să negociez niciodată, fiindcă în
cosmosul meu nu exista şi nu există nimeni cu care să pot negocia. Oare mi-aş da toate cărţile
pentru viaţa ei? Mi-aş da propria mea viaţă pentru a ei? E uşor să spui „da“: aceste întrebări erau
retorice, ipotetice, de operă. „De ce?“ întreabă copilul, de ce? Iar părintele care nu dă înapoi
răspunde: „De-aia“. Prin urmare, pe când străbăteam podul de cale ferată, îmi repetam cu
încăpăţânare: „Universul îşi face treaba şi-atât“. O spuneam ca să nu fiu abătut din drum de
speranţe deşarte şi de diversiuni fără noimă.

I-am zis unuia dintre puţinii creştini pe care-i cunosc că e grav bolnavă. Mi-a răspuns că are să se
roage pentru ea. N-am obiectat, dar după şocant de puţin timp m-am trezit că-l anunţ, nu fără
amărăciune, că se pare că dumne​zeul lui nu fusese foarte eficient. A replicat: „V-aţi gândit vreodată
c-ar fi putut suferi mai mult?“ Aha, mi-am spus, deci doar atât pot să facă galileeanul tău palid şi
tăticul lui.

Iar podul pe sub care am trecut a ajuns să reprezinte între timp mai mult decât un simplu pod.
Fusese construit pentru ca Eurostarul să ajungă în noua gară londoneză de la St Pancras. Comutarea
de la Waterloo era mai convenabilă şi-mi imaginasem adeseori că mergem împreună la Paris, la
Bruxelles şi mai departe. Însă uite că n-am apucat s-o facem niciodată şi nici n-o s-o mai facem de-
acum încolo. Aşa că acest pod nevinovat a ajuns să simbolizeze o parte din viitorul nostru pierdut,
toate surprizele, drumurile şi ocolişurile vieţii pe care nu le mai puteam împărtăşi; dar şi lucrurile
nefăcute din trecut, promisiunile nerespectate, momentele de neglijenţă sau de răutate, perioadele
de lipsuri. Am ajuns să urăsc podul acela şi să mă tem de el, deşi nu mi-am schimbat niciodată
itinerarul.

Cam după un an am revăzut Orfeu, de data asta pe viu şi cu costume moderne. Spectacolul a
început, atipic, cu punerea în scenă a morţii lui Euridice. Are loc un cocktail; toată lumea se
distrează; deducem că Euridice e punctul de atracţie, într-o rochie roşie. Dintr-odată, se prăbuşeşte
la pământ. Invitaţii o înconjoară, iar Orfeu îngenun​chează ca să vadă ce-i cu ea, numai că ea pierde
înălţime în mod tragic, căzând încet printr-o trapă din duşumea. El încear​că s-o prindă, însă ea îi
scapă printre degete şi pierde rochia pe drum, astfel că el rămâne pe scenă, strângând în mână o
bucată de stofă în care nu se găseşte nimic.

Şi în haine moderne, opera tot a reuşit să-şi facă scamatoria. Cu toate astea, dacă ne îmbrăcăm noi
înşine cu haine moderne, nu putem fi nici Orfeu, nici Euridice. Am pierdut vechile metafore şi
trebuie să găsim altele noi. Nu putem coborî ca el. Aşa că trebuie să coborâm altfel şi s-o aducem
înapoi într-un alt fel. Încă putem să coborâm în vise. Şi putem să coborâm în memorie.

La început, improbabil (dar, până la urmă, unde-o fi plecat probabilitatea din toată povestea asta?),

46
visele sunt mai demne de încredere şi mai sigure decât memoria. În vise, ea soseşte părând şi
comportându-se ca în realitate. Ştiu întotdeauna că este ea – e calmă, amuzată, fericită şi sexy, iar
datorită acestui fapt şi eu sunt la fel. Visul intră repede şi regulat într-un tipar. Suntem împreună,
ea este, evident, sănătoasă, iar eu cred – sau, fiindcă e un vis, ştiu – că fie i s-a pus un diagnostic
greşit, fie şi-a revenit miraculos, fie (măcar atât) moartea a fost cumva amânată cu câţiva ani, iar noi
ne putem continua viaţa împreună. Iluzia durează o vreme. Dar pe urmă cred – sau, fiindcă e un
vis, ştiu – că sunt mai mult ca sigur înăuntrul unui vis, fiindcă de fapt ea a murit. Mă trezesc fericit
că am avut iluzia, dar în acelaşi timp deznădăjduit de felul cum i-a pus capăt adevărul; aşa că nu
încerc niciodată să reintru în visul acela.

În unele nopţi, după ce sting lumina îi aduc aminte că n-a mai fost în visele mele în ultima vreme şi
ea răspunde adeseori venind la mine (mai bine zis, „ea“ „răspunde“ venind – niciun moment nu-
mi pun problema că povestea asta ar fi altfel decât autogenerată). Uneori, în visele astea, ne
sărutăm; există întotdeauna un fel de uşurătate veselă în acest tip de scenariu. Niciodată nu-mi
reproşează, nu mă dojeneşte şi nu mă face să mă simt vinovat sau neglijent (deşi, dacă sunt de
părere că visele acestea sunt autogenerate înseamnă că ele sunt, în acelaşi timp, menite autoslujirii
şi autosatisfacerii). Poate că visele sunt aşa cum sunt din cauză că există suficiente regrete şi
reproşuri faţă de sine în timpul real, trăit. Dar sunt întotdeauna o sursă de mângâiere.

Cu atât mai mult cu cât, atunci când caut să cobor în memorie, dau greş. De mult timp nu-mi mai
amintesc nimic care să se fi întâmplat înainte de începutul anului când a murit. Mă descurc doar în
perioada ianua​rie-octombrie: trei săptămâni în Chile şi Argentina, cu sărbătorirea a şaizeci şi doi de
ani într-o pădure de araucaria plină de ciocănitori sud-americane poznaşe. Pe urmă, viaţă normală
din nou, înaintea unei vacanţe de drumeţie în Sicilia şi câteva dintre ultimele noastre amin​tiri
comune: un fenicul uriaş şi un versant de flori sălbatice, un Antonello da Messina şi un porc spinos
îm​păiat, un sat pescăresc plin de participanţi la weekendul scuterelor Vespa. În schimb, după ce ne-
am întors, îngrijorarea, teama din ce în ce mai mare, prăbuşirea bruscă. Îmi amin​tesc fiecare
amănunt din degradarea ei, timpul petrecut în spital, revenirea acasă, moartea, înmormântarea.
Dar nu pot să mă întorc în timp dincolo de acel ianuarie; memoria mea pare defectă. O colegă de-
ale ei rămasă văduvă mă asigură că nu e ceva neobişnuit şi că amintirile o să mi se-ntoarcă, însă mai
am puţine certitudini în viaţă şi nimic nu se încadrează în tipar, aşa că sunt sceptic. De ce-ar trebui
să se mai întâmple ceva, când s-a întâmplat totul? Aşa că am impresia că-mi mai scapă o dată
printre degete: la început o pierd în prezent, apoi o pierd în trecut. Memoria – arhiva fotografică a
minţii – dă rateuri.

Iar aici Tăcuţii mai comit o abatere. Ei nu înţeleg (cum ar putea?) că au o nouă funcţie în viaţa ta. Ai
nevoie de prieteni nu doar ca prieteni, ci şi în calitate de coroboratori. Martorul principal a ceea ce-
a fost viaţa ta a amuţit, iar dubiul retrospectiv e inevitabil. Aşa că ai nevoie ca ei să-ţi spună,
indiferent cât de ocolit, indiferent cât de neintenţionat, că ceea ce aţi fost cândva – voi doi – a fost
văzut. Nu doar cunoscut dinăuntru, dar şi văzut din afară: privit, coroborat şi reamintit cu o
acurateţe de care nu mai eşti capabil în prezent.

Asta, deşi îmi amintesc, cu precizie, lucrurile de pe urmă. Ultima carte pe care-a citit-o. Ultima
piesă (ultimul film şi concert, ultima operă şi expoziţie de artă) la care am fost împreună. Ultimul
vin pe care l-a băut, ul​timele haine pe care le-a cumpărat. Ultimul weekend departe de casă.
Ultimul pat în care am dormit şi care nu era al nostru. Ultima asta, ultima cealaltă. Ultimul lucru pe
care l-am scris şi care a făcut-o să râdă. Ultimele cuvinte pe care le-a scris ea însăşi; ultima dată când

47
şi-a scris numele. Ultima bucată muzicală pe care i-am pus-o s-o asculte când s-a întors acasă.
Ultima ei propoziţie întreagă. Ultimul cuvânt rostit.

În 1960, o prietenă americancă, pe atun​ci tânără scriitoare la Londra, s-a trezit, după un prânz la
Travellers’ Club, că împarte un taxi în drum spre casă cu Ivy Compton-Burnett. La început, Comp​‐
ton-Burnett a vorbit cu prietena noastră, pe tonul firesc al unei conversaţii, despre club, despre
gazda lor, despre mâncare şi aşa mai departe. Pe urmă, cu o abia perceptibilă mişcare a capului, dar
fără nici cea mai mică modificare a tonului, a început să stea de vorbă cu Margaret Jourdain,
partenera ei vreme de treizeci de ani. Faptul că Jourdain, care evident că nu era cu ei în taxi, murise
în 1951 n-a contat câtuşi de puţin. Cu ea voia să vorbească şi asta a făcut pe tot drumul de
întoarcere la South Kensington.

Mi se pare perfect normal. Nu ne mirăm când copiii au prieteni imaginari. Şi-atunci, de ce să ne

mirăm când îi au şi adulţii? Atâta doar că prietenii aceştia se întâmplă să fie şi reali.

Bonnard îşi picta modelul/ amanta/ soţia Marthe ca pe o tânără goală în baie. A pictat-o la fel mult
timp după ce n-a mai fost tânără. Şi a continuat s-o picteze aşa şi după ce a murit. Un critic de artă
care a comentat o expoziţie Bonnard la Londra cu zece-cincisprezece ani în urmă a văzut în asta
ceva „morbid“. Încă de-atunci mi s-a părut că era chiar pe dos şi, în plus, ceva cu totul şi cu totul
normal.

Lui Ivy Compton-Burnett îi era dor de Margaret Jour​dain cu „o vehemenţă palpabilă, furioasă“.
Unei prietene i-a scris: „Aş fi vrut s-o cunoşti şi, în felul ăsta, să fi cunoscut mai mult din mine“.
După ce-a primit titlul de Dame of the British Empire, a consemnat: „Cea de care mi-e cel mai dor,
Margaret Jourdain, a murit cu şaisprezece ani în urmă, şi tot mai am să-i spun lucruri… Nu sunt
Dame sută la sută, iar ea nu ştie.“ Acest fapt e adevărat şi defineşte sentimentul de pierdere pe
care-l au îndureraţii. Semnalezi constant lucruri, pentru ca persoana iubită „să ştie“. Se prea poate
să-ţi dai seama că te amăgeşti singur (deşi, dacă-ţi dai seama, înseamnă că nu te amăgeşti), dar
continui. Şi tot ce faci sau ai putea să realizezi de-acum încolo e mai subţire, mai prost şi contează
mai puţin. Nu există ecou; nu există textură, rezonanţă sau adâncime a domeniului.

Ca fost lexicograf, sunt mai degrabă descriptiv decât prescriptiv. Engleza s-a găsit întotdeauna într-
o stare de flux; nu a existat o vârstă de aur în care cuvintele şi sensurile să coincidă, iar limba să
reziste solidă şi măreaţă ca nişte ziduri fără mortar: cuvintele se nasc, trăiesc, decad şi mor –
universul lingvistic îşi face treaba şi-atât. Totuşi, ca scriitor şi ca vorbitor de engleză cu o doză
normală de prejudecăţi, am dreptul să bombăn şi să mârâi în destule cazuri: de exemplu, când
oamenii cred că „a decima“ înseamnă „a masacra“ sau când slăbesc sensul cuvântului
„dezinteresat“. În prezent, la fel ca în cazul formulelor „s-a dus“ şi „şi-a pierdut soţia din cauza
cancerului“, mă zbârlesc la folosirea incorectă a adjectivului uxurious. Dacă nu suntem atenţi, o să
ajungă să însemne „bărbat care are multe soţii“ sau chiar (o formulă îndoielnică) „crai“. Nu asta
înseamnă. Cuvântul se referă – şi se va referi întotdea​una, indiferent de ce vor permite dicţionarele
viitoare – la un bărbat care-şi iubeşte soţia. Un bărbat ca Odilon Redon, care timp de treizeci de ani
şi-a adorat şi şi-a pictat soţia, pe Camille Falte. În 1869, el scria:

Îţi dai seama de firea unui bărbat după cum arată partenera sau soţia lui.
Fiecare femeie îl explică pe bărbatul de care e iubită şi invers: el explică, în
fond, carac​terul ei. Rareori se întâmplă ca un observator să nu descopere între

48
 ei o sumedenie de legături intime şi delicate. Cred că fericirea cea mai mare o
să vină întotdeauna din armonia cea mai mare.

Redon n-a scris aceste rânduri de pe poziţia unui soţ complezent, ci a unui observator solitar, cu
nouă ani înainte s-o cunoască pe Camille. Cei doi s-au căsătorit în 1880. Optsprezece ani mai târziu,
privind în urmă, el reflecta:

Sunt convins că acel „Da“ pe care l-am rostit în ziua nunţii a fost expresia
certitudinii celei mai depline şi mai neechivoce pe care am simţit-o vreodată. O
certitudine mult mai deplină decât toate cele pe care le-am avut cu privire la
vocaţia mea.

Ford Madox Ford spunea: „Te căsătoreşti ca să continui conversaţia“. Şi-atunci, de ce să-i îngădui
morţii s-o întrerupă? Criticul H.L. Mencken a fost căsătorit cu soţia sa Sara patru ani şi nouă luni.
Pe urmă ea a murit. După cinci ani de văduvie, el a scris:

E cum nu se poate mai adevărat că mă gândesc în continuare la Sara în fiecare

zi a vieţii şi aproape în fiecare oră a zilei. Ori de câte ori văd ceva care i-ar fi
plăcut, mă trezesc spunându-mi că o să i-l cumpăr şi o să i-l duc şi mă gândesc
întotdeauna la lucruri pe care am să i le spun.

Iată ce nu reuşesc să priceapă în mod frecvent cei care n-au străbătut tropicul durerii: faptul că un
om a murit poate însemna că nu mai trăieşte, dar nu înseamnă că nu mai există.

Aşa că stau de vorbă cu ea tot timpul. Şi mi se pare pe cât de firesc, pe atât de necesar. Comentez
desprre lucrurile pe care le fac (sau le-am făcut în decursul zilei); îi arăt lucruri când merg cu
maşina; îi dau glas răspunsurilor. Ţin în viaţă limbajul nostru privat şi pierdut. O tachinez şi mă
tachinează; ne ştim replicile pe dinafară. Vocea ei mă calmează şi-mi dă curaj. Mă uit la o mică
fotografie a ei pe care-o ţin pe birou şi în care ea are o expresie vag zeflemitoare şi-i răspund tot în
zeflemea, indiferent de subiect. Problemele domestice banale sunt luminate de o discuţie scurtă: ea
îmi confirmă că mocheta de la baie e o ruşine şi-ar trebui aruncată. Outsi​derilor ar putea să li se
pară un obicei excentric, „morbid“ sau autoînşelător; dar outsiderii sunt prin definiţie cei care n-au
cunoscut durerea. Îmi exteriorizez soţia uşor şi firesc fiindcă am interiorizat-o. Paradoxul durerii:
dacă am supravieţuit unei perioade de patru ani de absenţă a ei e pentru că am avut parte de
prezenţa ei patru ani. Iar continuarea ei activă infirmă declaraţia pesimistă de mai devreme. La
urma urmelor, durerea poate, în anumite feluri, să se dovedească un spaţiu moral.

Deşi îmi răspunde ori de câte ori vorbesc cu ea, până şi ventrilochismul meu are limite. Pot să-mi
aduc aminte – sau să-mi imaginez – ce va spune despre ceva care s-a mai întâmplat şi în alte
rânduri sau care se repetă îndeaproape. Dar nu pot să dau glas reacţiilor ei în faţa întâmplărilor noi.
Aproape de începutul Anului Cinci, fiul unor prieteni apropiaţi, un băiat blând şi sclipitor, care s-a
transformat într-un bărbat blând şi cu mari probleme, s-a sinucis. Deşi ferecat în durerea mea, am
fost năucit şi câteva zile incapabil să reacţionez pe deplin în faţa acestei morţi cum​plite. Pe urmă
am înţeles de ce: fiindcă nu fusesem în stare să vorbesc cu ea, să-i aud răspunsurile, să readuc la
viaţă şi să compar amintirile noastre comune. Pe lângă toate celelalte tipuri de însoţitor pe care le-

49
am pierdut odată cu ea, iată încă unul: acela de coîndurerat.

Un prieten mi-a adus romanul Conduce Pereira de Antonio Tabu​cchi, în care povestea se petrece în
Lisabona anului 1938, care se ocupă intens de moarte şi amintire. Protagonistul lui e un ziarist care-
şi iubeşte la nebunie soţia care a murit în urmă cu câţiva ani de tuberculoză. Pereira, acum
supraponderal şi bolnav, se internează într-o clinică de talasoterapie condusă de doctorul Crodoso,
„înţeleptul“ răs​tit şi secular al poveştii, care-şi sfătuieşte pacientul să se descotorosească de trecut şi
să înveţe să trăiască în prezent. „Dac-o să continui aşa“, îl previne Crodoso, „o s-ajungi să stai de
vorbă cu fotografia nevesti-tii.“ Pereira răspunde că a făcut-o dintotdeauna şi că o face în
continuare: „Îi spun tot ce mi se-ntâmplă şi e ca şi cum fotografia mi-ar răspunde“. Crodoso îl
expediază: „Astea sunt fantezii ale supraeului“. Problema lui Pereira, insistă medicul blindat de
certitudini, e că „încă nu şi-a făcut munca întru durere“.

Munca întru durere. Pare un concept foarte limpede şi solid, cu denumirea lui încrezătoare,
compusă din două substantive. Însă munca întru durere e fluidă, alunecoasă, metamorfică. Uneori
e pasivă, o aşteptare a dispariţiei timpului şi durerii; alteori este activă, o atenţie acordată în mod
conştient morţii, pierderii şi persoanei iubite; iar uneori este menită necesarmente să te distragă
(meciul de fotbal fără miză, opera copleşitoare). Şi n-ai mai făcut niciodată o asemenea muncă. Deşi
neplătită, nu e voluntară; deşi riguroasă, nu există supraveghetori; deşi minuţioasă, nu treci prin
nicio ucenicie. Şi e greu de spus dacă faci progrese sau ce anume te-ar ajuta să le faci. Cântecul
tematic al tinereţii (interpretat de The Supremes): Nu poţi grăbi iubirea. Cântecul tematic al
bătrâneţii (orchestraţie pentru orice instrument): Nu poţi grăbi durerea.

Cu atât mai mult cu cât, printre atâtea repetări, durerea caută întotdeauna modalităţi noi prin care
să te înţepe. Ani în şir am avut un poştaş congolez, Jean-Pierre, cu care sporovăiam adeseori. Cu un
an sau doi înainte de moartea ei, poştaşul a fost mutat pe un alt traseu. Am dat nas în nas cu el
cândva prin Anul Trei. Am schimbat câteva politeţuri, iar pe urmă el a întrebat: Et comment va
Madame? Madame est morte, m-am auzit spunându-i şi tocmai când îi explicam şi încercam să
gestionez şocul căruia îi căzuse pradă, m-am trezit zicându-mi în gând: acum trebuie s-o fac din nou
în franceză. O durere complet nouă. Şi momentele acestea în care primesc lovituri pe neaşteptate
continuă. Spre sfârşitul Anului Doi, mă întorceam acasă cu taxiul seara târziu, după unsprezece.
Întotdeauna mi-e dor de ea în clipele astea – lipsite acum de schimburile de impresii, de prezenţa ei
tăcută şi somnoroasă, de mâna ei într-a mea. Când ne apropiam de casă, taximetristul a început să
dea din gură. Totul a fost plăcut şi banal, până la întrebarea veselă: „Soţia doar​me, nu?“ După ce-
am simţit o gâtuire tăcută, am dat singurul răspuns pe care l-am găsit: „Aşa sper“.

Nu toată lumea preţuieşte iubirea oarbă a soţului pentru soţie, desigur. Unii o consideră o formă de
sfială, alţii, de posesivitate. Cât despre antici, Orfeu era departe de exemplarul în care l-am
transformat noi. Ei credeau că, dacă-i era atât de dor de soaţa lui, trebuia să se grăbească s-o urmeze
pe Tărâmul Umbrelor, prin metoda rapidă şi convenţională a sinuciderii. Platon l-a tratat
dispreţuitor şi a văzut în el un menestrel văicăreţ, prea laş ca să moară de dragul iubirii: bine i-au
făcut zeii că au pus bacantele să-l rupă în bucăţi.

Trebuie să stabileşti unde eşti şi cum se prezintă pământul de sub tine; dar fotogrammetria din
balon nu s-a dovedit niciodată posibilă. Există alţii care-ţi vin în ajutor (e de sperat) şi-ţi notează
coordonatele. „A, arăţi mai bine“, îţi spun ei. Ba chiar „mult mai bine“. Limbajul bolii, inevitabil;
iar diagnosticul e simplu şi mereu acelaşi. Bine, dar pronosticul? Boala ta nu e câtuşi de puţin
normală. În cel mai bun caz, ai una dintre acele afecţiuni şubrezitoare care se manifestă în multe

50
forme şi cărora unii oameni refuză de fapt să le recunoască existenţa. „Scapă de durere“, dau de
înţeles aceşti sceptici, „şi putem să ne prefacem din nou că moartea nu există sau cel puţin că e la o
distanţă confortabil de mare.“ O prietenă ziaristă a fost găsită cândva plângând la birou de şeful de
departament. A explicat un fapt deja cunoscut – tatăl ei murise cu şase săptămâni în urmă. Şeful a
replicat: „Credeam că ţi-a trecut de-atunci“.

Cam când ar fi de aşteptat „să-ţi treacă“? Îndureraţii nu pot să spună, din cauză că acum timpul e
mult mai puţin măsurabil decât înainte. După patru ani, unii îmi zic „Arăţi mai fericit“, făcând
astfel trecerea de la „mai bine“. Pe urmă, cei mai îndrăzneţi completează: „Ţi-ai găsit pe cineva?“
Ca şi cum asta ar fi, în mod evident şi necesar, soluţia. Pentru unii outsideri, chiar este; pentru alţii,
nu. Unii, amabili din fire, vor „să te rezolve“; alţii rămân ataşaţi de cuplul acela care nu mai există,
iar „să-ţi găseşti pe cuiva“ ar fi aproape jignitor pentru ei. „Ar fi ca şi cum s-ar însura taică-tău din
nou“, mi-a spus un prieten mai tânăr. Spre deosebire de el, o prietenă americancă a soţiei mele mi-a
zis, la câteva săptămâni după moartea ei, că, statistic, cei care-au avut o căsnicie fericită se recăsăto​‐
resc mult mai devreme decât cei care n-au avut-o: de multe ori, în maximum şase luni. A vrut să mă
încurajeze, însă faptul ca atare, dacă se poate vorbi de aşa ceva (e posibil să fie o statistică valabilă
doar în State, unde optimismul emoţional e obligaţie constituţională), m-a şocat. Mi s-a părut în
acelaşi timp perfect logic şi perfect ilogic.

Peste patru ani aceeaşi prietenă mi-a spus: „Mi-e ciudă că a ajuns să facă parte din trecut“. Cu toate
că încă nu e adevărat pentru mine, gramatica, la fel ca orice altceva, a început să se modifice: soţia
mea nu există de fapt în prezent şi nici pe de-a întregul în trecut, ci într-un fel de timp intermediar,
trecutul-prezent. Poate că de asta mă bucur când aud până şi cea mai mică noutate legată de ea: o
amintire neevocată până acum, un sfat pe care l-a dat cu ani în urmă, o imagine a ei într-un
moment de în​sufleţire ca atâtea altele. Găsesc o plăcere-surogat în felul cum apare în visele
celorlalţi – cum se comportă şi cum se îmbracă, ce mănâncă la masă, cât de aproape este acum de
felul cum era atunci; de asemenea, dacă sunt acolo cu ea. Asemenea clipe fugare îmi provoacă
emoţie, fiindcă o reancorează pentru scurt timp în prezent, o salvează din trecutul-prezent şi mai
amână puţin alunecarea inevitabilă în trecutul istoric.

Dr. Johnson a înţeles bine „dorul chinuitor şi obsedant al durerii“ şi ne-a prevenit împotriva
tendinţei de izolare şi a retragerii. „O încercare de-a conserva viaţa într-o stare de neutralitate şi
indiferenţă este nerezonabilă şi zadarnică. Dacă, excluzând bucuria am putea să ne apărăm de
durere, combinaţia ar merita o atenţie foarte serioasă.“ Dar nu putem. Şi nu pot nici măsurile
extreme, ca tentativa de-a „târî (inima) cu forţa în scene de veselie“ sau opusul ei, tentativa de a-i
aduce „alinare şi linişte prin expunerea la nefericiri mai mari şi mai vătămătoare“. Pentru Johnson,
singurele care pot să atenueze durerea sunt munca şi timpul. „Mâhnirea este un fel de rugină a
sufletului şi fiecare idee nouă ajută, prin însăşi trecerea ei, la curăţare.“

Cei care muncesc întru durere sunt liber-profesionişti. Mă întreb însă dacă liber-profesioniştii la
propriu se comportă mai bine decât cei care se duc la fabrică sau la birou. Poate că există statistici şi
pentru asta. Cred, totuşi, că durerea e locul unde statisticile nu mai au căutare. „Instrumentele de
care dispunem arată la unison“, a scris Auden la moartea lui Yeats, „că ziua morţii lui a fost o zi
rece şi întunecoasă.“ Atât ne pot spune instrumentele despre ziua în sine. Dar după aceea, dincolo
de asta? Acul iese din cadran; termometrul nu reuşeşte să arate nimic; barometrele plesnesc.
Sonarul vieţii s-a stricat şi nu mai ştii cât de departe e fundul mării.

Coborâm în vise şi coborâm în memorie. Şi, da, e adevărat, memoria timpurilor mai vechi se

51
întoarce, dar între timp am devenit temători, iar eu nu sunt sigur că memoria care se întoarce e
aceeaşi. Şi cum să fie, când nu mai poate fi coroborată cu cea care a fost acolo la timpul respectiv?
Ce-am făcut, unde ne-am dus, cu cine ne-am întâlnit, cum ne-am simţit. Cum am fost împreună.
Toate acestea. „Noi“ s-a diluat acum şi a ajuns „eu“. Memoria binoculară a devenit memorie
monoculară. Nu mai există posibilitatea de-a asambla din două amintiri nesigure ale aceleiaşi
întâmplări o amintire mai sigură, prin triangulaţie, prin fotogrammetrie de la înălţime. Aşa că
amintirea respectivă, aflată acum la persoana întâi singular, se schimbă. Mai puţin amintirea
evenimentului decât amintirea unei fotografii a evenimentului. Iar în zilele noastre – după ce-am
pier​dut înălţimea, precizia şi concentrarea – nu mai suntem siguri că avem încredere în fotografie
cum aveam odată. Vechile instantanee familiare ale unor vremuri mai fericite au ajuns să pară mai
puţin importante – să arate mai puţin ca nişte fotografii ale vieţii înseşi şi mai mult ca nişte
fotografii ale unor fotografii.

Sau, altfel spus, amintirea vieţii voastre – a vieţii voastre anterioare – seamănă cu acel miracol banal
la care au asistat Fred Burnaby, căpitanul Colvile şi domnul Lucy undeva lângă estuarul Tamisei. Se
aflau deasupra norilor, sub soare, iar Burnaby tocmai prinsese curaj şi-şi dăduse sacoul jos ca să
rămână în cămaşă. Unul dintre cei trei a observat fenomenul şi l-a adus la cunoştinţa celorlalţi.
Soarele proiecta pe malul de nori lânoşi imaginea aparatului lor: balonetul, nacela şi, profilându-se
foarte clar, siluetele celor trei aeronauţi. Burnaby a comparat imaginea cu „o fotografie colosală“.
Aşa se-ntâmplă şi cu viaţa noastră: atât de limpede, atât de sigură, până când, dintr-un motiv sau
altul – balonul se mişcă, norul se destramă, soarele îşi schimbă unghiul –, imaginea se pierde pentru
totdeauna, disponibilă doar pentru memorie, pre​schimbată în anecdotă.

Există un bărbat la Veneţia pe care mi-l amintesc atât de clar, de parcă l-aş fi fotografiat; sau, poate,
şi mai clar fiindcă n-am făcut-o. S-a întâmplat cu câţiva ani în urmă, într-un sfârşit de toamnă sau
început de iarnă. Ea şi cu mine hoinăream printr-o zonă neturistică a oraşului, iar ea o luase înainte.
Tocmai mă pregăteam să străbat un pod mic, obişnuit, când am văzut un bărbat apropiindu-se de
mine. Avea şaizeci şi ceva de ani şi era îmbrăcat foarte corect. Ţin minte un pardesiu negru elegant,
un fular negru, nişte pantofi negri, poate o mustăcioară şi probabil o pălărie – un eden negru. Ar fi
putut fi un avvocato veneţian şi, în mod evident, turiştii nu-l interesau nici cât negru sub unghie. Eu
însă i-am aruncat o privire, fiindcă odată ajuns la jumătatea podului a scos o batistă albă şi s-a şters
la ochi: nu în dorul lelii, nici din raţiuni practice – sunt sigur că n-a făcut-o din cauza frigului –, ci
într-un mod familiar, concentrat, lent. M-am trezit şi atunci, şi mai târziu încercând să-mi imaginez
povestea lui; şi au existat momente când mai că m-am gândit s-o scriu. Acum nu mai am nevoie,
fiindcă i-am absorbit povestea într-a mea; bărbatul se potriveşte tiparului meu.

Se pune problema singurătăţii. Numai că nu aşa ţi-ai imaginat-o (dac-ai încercat vreodată să ţi-o
imaginezi). Există două tipuri esenţiale de singurătate: aceea de-a nu fi găsit pe cine să iubeşti şi
aceea de-a fi rămas fără persoana iubită. Primul tip e mai rău. Nimic nu se compară cu singurătatea
sufletului în adolescenţă. Ţin minte prima mea vizită la Paris, din 1964; aveam optsprezece ani. În
fiecare zi îmi îndeplineam îndatoririle culturale – galerii, muzee, biserici; am mers până la a-mi
cumpăra cel mai ieftin bilet la Opéra Comique (şi ţin minte căldura imposibilă de-acolo, farmecul
imposibil al locului şi des​făşurarea imposibil de înţeles a operei). Eram singur în me​trou, pe străzi şi
în parcurile publice, unde stăteam pe câte-o bancă şi citeam un roman de Sartre, probabil despre
izolarea existenţială. Eram singur chiar şi între cei cu care mă împrieteneam. Aducându-mi aminte
acum de săptămânile acelea, îmi dau seama că n-am luat-o niciodată în sus – Turnul Eiffel mi s-a
părut o structură absurdă şi absurd de populară –, ci doar în jos. Am luat-o în jos, exact cum făcuse

52
Nadar cu aparatul lui de fotografiat cu o sută de ani în urmă. Am vizitat şi eu canalele colectoare
ale Parisului, pătrunzând în măruntaiele lor undeva lângă Pont de l’Alma, pentru un tur ghidat cu
vaporaşul; iar de la Place Denfert-Rochereau am coborât în Catacombe, luminând cu lumânarea
mea malurile com​pacte de femururi şi zidurile solide de cranii.

Există un cuvânt german, Sehnsucht, care nu are echivalent în engleză; el înseamnă „dor de ceva“.
Are cono​taţii romantice şi mistice; C.S. Lewis l-a definit drept „tân​jirea neconsolabilă“ a inimii
omeneşti după „nu se ştie ce“. Pare o chestiune tipic germană, specificarea nespecificabilului.
Tânjirea după ceva sau, în cazul nostru, după cineva. Sehn​sucht exprimă primul tip de singurătate.
Pe când al doilea tip provine tocmai din starea opusă: absenţa cuiva foarte specific. Nu se mai pune
problema că eşti singur, ci că eşti fără ea. Tocmai specificitatea asta dă naştere planurilor de
consolare cu o baie fierbinte şi un cuţit japonez de tăiat carne. Şi, chiar dacă acum am un argument
solid împotriva sinuciderii, tentaţia rămâne: dacă n-o să pot să-mi tai un drum în viaţă fără ea, o să-
mi tai venele. Măcar acum însă sunt ceva mai conştient de chemarea glasurilor înţelepte. „Leacul
singurătăţii e solitudinea“, sfătuieşte Marianne Moore. Pe când Peter Grimes, deşi nu e un model
de ur​mat în toate privinţele, cântă: „Trăiesc de unul singur. Şi mă obişnuiesc.“ Există un echilibru al
acestor cuvinte, o armonie care alină.

„Te doare exact atât cât se cuvine, aşa că, într-un fel, probabil că savurezi durerea.“ Partea a doua a
acestei fraze a fost cea care mi-a dat de furcă: mi s-a părut inutil masochistă. Acum ştiu că ea
conţine adevărul. Şi, dacă nu e tocmai savurată, durerea nu mai pare futilă. Durerea arată că n-ai
uitat; durerea potenţează aroma amintirii; durerea e o dovadă de iubire. „Dacă n-ar trebui să
conteze, atunci, n-ar conta.“

Dar există multe capcane şi pericole în materie de durere, iar timpul nu le micşorează.
Autocompătimirea, ten​dinţa de izolare, dispreţul pentru lume, excepţionalismul egocentric – toate,
faţete ale vanităţii. Ia priviţi cât de mult sufăr şi cât de grosolan dau greş ceilalţi în a înţelege: oare
nu demonstrează asta cât de mult am iubit? Poate că da, poate că nu. Am văzut oameni „dând cep
durerii“ la înmormântări şi nu există spectacol mai găunos. Jelitul poate deveni şi el concurenţial:
uitaţi-vă cât am iubit-o/ l-am iubit, iar lacrimile-mi stau dovadă (şi mă ajută să câştig trofeul).
Există tentaţia să simţi, dacă nu chiar să spui: Am căzut de la o înălţime mai mare decât tine – ia
uită-te la organele mele făcute praf. Îndureraţii cer compasiune, dar în acelaşi timp, plictisiţi de
felul cum le este contestată supremaţia, subestimează durerea prin care trec alţii din cauza unor
pierderi identice.

Cu aproape treizeci de ani în urmă, într-un roman, am încercat să-mi imaginez cum s-ar simţi un
bărbat de şaizeci şi ceva de ani care rămâne văduv. Am scris după cum urmează:

Când ea moare, la început nu eşti surprins. O parte a iubirii e pregătirea pentru moarte. Te simţi
confirmat în iubirea ta când ea moare. Ai înţeles bine. Face parte din toată povestea.

Pe urmă vine nebunia. Iar pe urmă singurătatea: nu solitudinea spectaculoasă pe care-o

anticipaseşi, nu martiriul interesant al văduviei, ci doar singurătatea. Te aştepţi la ceva aproape
geologic – un vertij într-un canion de rafturi –, dar nu-i aşa: e doar o nefericire regulată ca mersul la
serviciu… ¿Oamenii spun că¡ o să ieşi din treaba asta… Şi chiar ieşi, aşa e. Dar nu ieşi cum iese
trenul din tunel, trecând prin Downs spre lumina zilei şi coborând repede, cu huruitul lui asurzitor,
spre Marea Mânecii; ieşi, în schimb, cum iese un pescăruş din marea în care s-a vărsat petrol; eşti
năclăit şi tăvălit prin catran pe viaţă.

53
Am citit fragmentul acesta la înmormântarea ei, cu pă​mântul acoperit de zăpada de octombrie, cu
mâna stân​gă atingându-i sicriul, cu dreapta ţinând deschisă cartea (care-i era dedicată). Văduvul
meu fictiv avea o viaţă şi o iubire altfel decât ale mele, ba chiar şi o văduvie cu totul altfel. Dar a
trebuit să renunţ doar la câteva cuvinte dintr-o frază şi m-am mirat de ce-am considerat a fi o formă
de acurateţe. Abia mai târziu a scos capul îndoiala de sine a romancierului: poate că, în loc să
inventez durerea corectă pentru personajul meu fictiv, nu făcusem decât să-mi prezic propriile
sentimente probabile – un lucru mai uşor de făcut.

Mai bine de trei ani am continuat s-o visez în acelaşi fel, pe tiparul aceleiaşi naraţiuni. Pe urmă am
avut un fel de metavis, care a părut să propună încheierea acestei direcţii de activitate nocturnă. Şi,
aşa cum se întâmplă cu toate sfârşiturile frumoase, nu mi-am dat seama de el. În vis eram împreună
şi făceam lucruri împreună, într-un spaţiu deschis, în care eram fericiţi – exact aşa cum mă
obişnuisem –, când, dintr-odată, ea şi-a dat seama că nu poate fi adevărat şi că trebuia să fie doar un
vis, fiind​că acum ea ştia că murise.

Să fiu oare mulţumit de visul ăsta? Căci iată acum întrebarea finală, chinuitoare şi fără de răspuns:
Ce este „suc​cesul“ în doliu? Constă el în aducere-aminte sau în uitare? În a rămâne pe loc sau în a
merge mai departe? Sau într-o combinaţie a celor două? Putinţa de a-ţi păstra iubirea pierdută bine
întipărită în minte? Putinţa de-a continua să trăieşti aşa cum ar fi vrut ea să trăieşti (chit că e un
teren periculos, unde mâhniţii îşi pot emite singuri un permis de liberă trecere)? Şi pe urmă? Ce se-
ntâmplă cu inima – de ce anume are nevoie, ce anume caută? O formă oarecare de autosuficienţă,
care evită neutralitatea şi indiferenţa? Urmată de-o relaţie nouă, care-şi va trage forţa din amintirea
celei pierdute? E ca şi cum ai vrea să ai ce e mai bun din ambele lumi – deşi, din moment ce tocmai
ai avut parte de ce e mai rău dintr-o singură lume, poate că te-ai simţi îndreptăţit să ţi-o doreşti.
Însă îndreptăţirea – credinţa într-un sistem cosmic (sau chiar animalic) de recompense – este o altă
păcăleală, o altă deşertăciune. De ce-ar exista un tipar tocmai aici?

Există momente care par să indice un anumit progres. Când lacrimile – lacrimile zilnice, inevitabile
– se opresc. Când concentrarea se întoarce, iar o carte poate fi citită ca înainte. Când teroarea de
foaiere dispare. Când se poate renunţa la bunurile personale (dacă lucrurile s-ar fi încheiat altfel,
Orfeu ar fi oferit rochia aceea roşie în scopuri caritabile). Şi dincolo de asta? Ce aştepţi, ce cauţi?
Momentul când viaţa se întoarce din operă în ro​manul realist. Când podul pe sub care treci în
continuare regulat cu maşina redevine un simplu pod. Când anulezi retrospectiv rezultatele acelui
examen pe care unii prieteni l-au trecut, iar alţii l-au picat. Când tentaţia sinuciderii dispare în
sfârşit – dacă dispare cu adevărat vreodată. Când veselia şi plăcerea se întorc, chiar dacă recunoşti
că veselia e ceva mai fragilă, iar plăcerea prezentă nu se compară cu bucuria trecută. Când durerea
devine „doar“ amintirea durerii – dacă se întâmplă cu adevărat vreodată. Când lumea redevine
„doar“ lume, iar viaţa îţi dă din nou impresia că se desfăşoară pe orizontală, fără diferenţe de nivel.

Poate că toate astea par nişte borne clare, nişte căsuţe care aşteaptă să fie bifate. Dar fiecare succes
are o doză bună de eşec, o doză bună de recidivism. Uneori e bine să iubeşti în continuare durerea.
Iar apoi, dincolo de asta, pe nor se profilează conturul precis al unei alte întrebări: oare „succesul“
în durere, în doliu, în mâhnire este o realizare sau, pur şi simplu, o afecţiune proaspăt dobândită?
Fiindcă noţiunea de liber-arbitru pare irelevantă aici; atribuirea hotărârii şi a virtuţii – ideea muncii
întru durere, care e răsplătită – pare deplasată. Şi poate că, de data asta, analogia cu boala se
susţine. Studiile efectuate pe pacienţii bolnavi de cancer arată că starea psihică are un efect minim
asupra rezultatului clinic. N-avem decât să spunem că ne luptăm cu cancerul, când de fapt cancerul

54
e cel care se luptă cu noi; n-avem decât să credem că l-am învins, când, de fapt, el n-a făcut decât să
se retragă în vederea regrupării. E universul care-şi face treaba şi-a​tâta tot, iar noi suntem treaba
care se face. Şi poate că tot aşa stau lucrurile şi cu durerea. Ne închipuim că ne-am bătut cu ea, că
am fost hotărâţi, că am învins mâhnirea, că ne-am curăţat sufletele de rugină, când de fapt durerea
doar s-a dus în altă parte, şi-a schimbat zona de interes. Nu noi suntem cei care au creat norii, aşa că
n-avem nici puterea să-i risipim. Nu s-a întâmplat nimic altceva decât că de undeva – sau de
nicăieri – s-a iscat un vânt neaşteptat şi ne-am pus din nou în mişcare. Dar încotro suntem purtaţi?
Spre Essex? Spre Marea Nordului? Dacă vântul bate dinspre nord şi avem noroc, poate chiar spre
Franţa.

J.B.

Londra, 20 octombrie 2012

55
Note

1 - Pronunţare greşită a cuvântului monsieur din lb. fr. (n.tr.).

2 - Răceală – în lb.fr. în orig. (n.tr.).

3 - În engleză, Underworld şi Underground (n.tr.).

56