Proiect

N.V. Gogol – SUFLETE MOARTE

Clasa a XI-a U
 Citate :
Nu aduna bani, adună-te cu oameni buni!
Singurătatea hrăneşte gândurile mari.
Sunt şi patimi a căror alegere nu atârnă de om. Ele s-au născut
odată cu el şi nu-i este dat să le ocolească. Sunt conduse de o ursită
venită de sus, au în ele ceva care te cheamă mereu.
Sufletul are tainele lui. Oricât s-ar rătăci de drumul cel drept, oricât
s-ar înrăi un criminal care nu mai are drum de întoarcere, oricât ar
persista în viaţa sa stricată, dacă îl dojeneşti pentru firea lui, pentru
însuşirile lui bune pe care le-a întinat, atunci totul se clatină în el, şi
este zguduit.
Pe lume există o mulţime de lucruri de neînţeles chiar şi pentru
mintea cea mai cuprinzătoare.
În clipa hotărâtoare, rusul ştie întotdeauna ce are de făcut.
Nu, nici nu poţi găsi cuvântul potrivit: femeia e jumătatea galantă a
speţei umane şi nimic altceva.
Tu nu suferi de altceva decât de o somnolenţă a sufletului. Tu ai
dormit pur şi simplu - şi nu pentru că eşti obosit sau prea sătul, ci
din lipsă de impresii şi senzaţii vii. Eu, dimpotrivă, aş dori să simt
mai puţin şi să nu pun la inimă tot ce se întâmplă.
Orice s-ar spune, scopul vieţii nu este atins dacă, sedus de himera
uşuratică a tinereţii, omul nu calcă sigur pe o temelie sănătoasă.
Ce este viaţa noastră? O vale în care s-au cuibărit amărăciunile. Ce
este lumea? O mulţime de oameni fără simţăminte.
 Biografia Autorului :
În localitatea Sorocinţii Mari din Rusia s-a născut pe 1 aprilie 1809 Nikolai Vasilievici,
primul copil al lui Vasile Ianovski-Gogol şi al Mariei Ivanovna. La un an distanţă se naşte
fratele său, Ivan. Au fost prieteni nedespărţiţi, până la moartea celui din urmă. Moartea
fratelui său a reprezentat o lovitură profundă primită de tânărul Nikolai. Şcoala şi
jocurile i se păreau inutile. Totul era golit de sens. Nici reprezentaţiile date de actorii
săraci, la câţiva kilometri distanţă, nici povestirile tatălui său despre viaţa nobilă a
neamului lor nu îl puteau desprinde din melancolie. La şcoală era liniştit, dar notele
rămâneau slabe.

Gogol a fost un elev mediocru, care nu a ieşit prin nimic în evidenţă. Singurele momente
în care s-a remarcat au fost cele ale creaţiilor literare. Publica uneori câte o povestire sau
o scurtă piesă de teatru în revista şcolii. Erau scurtele lui clipe de glorie, momente rare în
care copilul cu ochi trişti învăţa să zâmbească. Spunea peste mulţi ani: „Există un râs
care aparţine celor mai profunde emoţii şi care nu se confundă cu tremurul sarcastic al
unui petrecăreţ notoriu.“ Gogol a cunoscut acest fel de râs.

La doar 19 ani , reușește să-și publice poemul romantic „Hans Kuchelgarten“. Dar acesta
nu este promovat . Astfel , Gogol distruge continuarea manuscrisului , îmreună cu alte
scrieri. La începutul anului 1831, Gogol face cunoştinţă cu Puşkin. Este momentul
formării unei prietenii care va dura şase ani, până la moartea lui Puşkin, survenită în
1837. Nikolai este încântat de cultura şi forţa creatoare a lui Puşkin. Acesta din urmă nu
ezită să-l încurajeze pe tânărul său prieten să încerce a scrie în continuare. Roadele se
văd destul de repede. În toamna aceluiaşi an, Gogol publică prima parte a scrierii care îl
propulsează printre marile speranţe literare ruse, „Serile în cătunul de lângă Dikanka“.

Timp de un an, 1834-1835, predă istorie la universitatea din Sankt Petersburg. Percepe
această alegere ca un eşec şi se retrage pentru totdeauna din învăţământul
universitar. Pleacă la Roma unde petrece nu mai puţin de zece ani. Sănătatea sa precară
nu îi permite să lucreze prea mult. Scrie capodopera sa „Suflete moarte“, care va stârni
multă vâlvă la Moscova.

Cu 2 săptămâni înaintea sfârşitului său, Gogol a început un post istovitor. Mânca

foarte rar şi foarte puţin şi nu dormea aproape deloc. Slugile sale au chemat speriate
medicul în momentul în care a petrecut fără hrană şi fără somn 48 de ore, stând în
genunchi în faţa icoanelor. Epuizarea fizică şi psihică şi-a pus amprenta asupra sa. Cu 9
zile înainte de a muri a ars manuscrisul volumului II din „Suflete moarte“. Trăia sub
impresia că scrierile sale i-au fost inspirate de demoni. Ajunsese într-o încordare
nervoasă incredibilă. Totul se încheie pe 21 februarie 1852. La doar 41 de ani, Gogol
moare, lăsând în urmă o operă magistrală, încheiată prematur.
 Geneza și apariția romanului

Spre sfârşitul vieţii, Nikolai Gogol şi-a încredinţat de două ori manuscrisul
flăcărilor, fiind ferm convins că diavolii îi inspiraseră creaţia. Acest gest i-a
făcut pe mulţi să-l considere nebun, deşi Gogol suferea de o puternică
depresie
Gogol a încercat aici, înainte de toate, să arate ce înseamnă să fii mort
înainte de a muri. Toate personajele romanului său sunt putrede
interior. Sunt oameni în care mai rezidă doar viaţa biologică, cea
spirituală fiind apusă de mult. Nobilii ruşi au interpretat romanul
drept o ironie usturătoare la adresa lor. Gogol nu a încercat, însă,
predicarea renunţării la iobăgie. Tot ce a dorit a fost ca oamenii să
poată înţelege cât de necesar este să trăieşti interior. „Eroii din prima
parte a «Sufletelor moarte» sunt sufletele nule, şi totul este centrat pe
platitudinea acestora.“ Aceasta a fost explicaţia oferită de Gogol.

Romanul reuşeşte să surprindă atât prin subiectul său, cât şi prin

istoria sa atipică. Este alcătuit din două volume rezultate din truda de
17 ani a autorului, munca la primul volum începând în anul 1836, iar
scrierea celui de-al doilea în 1840.
Cu toate acestea, Gogol şi-a încredinţat flăcărilor manuscrisul celui
de-al doilea volum, care după toate aparenţele fusese finalizat,
reluând scrierea unei alte variante a acestuia în 1848. Trei ani mai
târziu lucrarea este terminată şi pregătită pentru tipar, efort zadarnic
dacă ţinem cont de faptul că în 1852 autorul îşi transformă pentru a
doua oară manuscrisul în scum.
Nefinalizate şi cu anumite lipsuri în interiorul textului, capitolele
volumului al doilea au fost publicate pentru prima oară în 1855 sub
titlul de „Scrierile lui Gogol găsite după moartea autorului“.
 Critică literară
„Fiecaredin aceste creaţii era urmată de un succes răsunător şi Gogol este la
ora actuală cel mai popular şi prestigios scriitor din întreaga Rusie, precum şi
cel mai mult imitat”...

I.S. Turgheniev

„După Revizorul, Gogol şi-a întors privirea spre nobilimea latifundiară şi a

expus în văzul tuturor această lume necunoscută, retrasă în culise, departe
de drumurile şi oraşele mari şi îngropată în străfundurile satelor, această
Rusie a micii nobilimi [...]. Suflete moarte a zguduit Rusia. Rusia de atunci
avea absolută nevoie de un astfel de rechizitoriu. E un istoric al bolii scris de
o mână de maestru...”.
Herțen

Adevărul e ca faimoasa banalitate gogoliană, care il facuse pe Puskin, după

ce a citit „Suflete moarte“ in manuscris, sa rosteasca tulburator: „Doamne!
Cat de trista e Rusia noastra!“, este, se pare, intr-un anume sens,
molipsitoare si plina de capcane pentru critic ori pentru regizorul de teatru
si film. Banalitatea din opera lui Gogol, mereu inselatoare, poate impinge la
goale pretiozitati, inclusiv la nivelul stilului si al limbajului.
 Rezumat
În momentul povestirii Cicikov face pe samsarul - meserie dispreţuită şi încă
neîncetăţenită - pe lângă Consiliul de Tutelă . Când o moşie ajungea în paragină, din
diverse motive, o parte din ţăranii (sufletele) moşierului era amanetată acestui consiliu.
Cicikov are revelaţia că, dacă i-ar cumpăra pe toţi cei care au murit, până la înaintarea
unor noi formulare de revizie, la o mie de suflete ar câştiga două sute de mii de ruble.

Cum de curând bântuise o epidemie, „recolta” se anunţa bogată, aşa că iată-l pe Cicikov
plecat în călătorie. Odată descins în oraşul N.N., Cicikov merge pe la serate şi pe la mese,
dovedind o preocupare atentă faţă de propria-i înfăţişare. O primă vizită este aceea la
Manilovi, stăpânul casei fiindu-i un vechi prieten.
Urmează vizitele lui Cicikov la alţi moşieri. Demersurile acestuia, de a cumpăra suflete
moarte provoacă mirarea, în diverse gradaţii, de la caz la caz. În drum spre moşierul
Sobakevici, face un popas la Korobocika, văduvă de secretar de colegiu; la propunerea lui
Cicikov, aceasta bâiguie: „nu mi s-a mai întâmplat să vând morţi. Oameni vii am vândut.
(...) marfa e aşa de ciudată şi cu totul neobişnuită”. Lăcomia îi adoarme însă suspiciunile.

Mai departe, eroul face cunoştinţa pitorescului Nozdriov, moşier dornic de petreceri,
risipitor, mitoman şi poltron, pus pe afaceri şi pe trocuri din cele mai bizare, într-un
cuvânt, „un om multilateral (...) gata de orice”. El va juca un rol important în demascarea
lui Cicikov, prin răspândirea unor zvonuri născute, nu atât din moralitate - inexistentă,
de altfel. În cazul său -, cât din obişnuinţa de a minţi, de a fabula. Când „cumpărăturile”
lui Cicikov ajung izvor de discuţii, se emit cele mai năstruşnice supoziţii, care generează
atitudini paradoxale: simpatie, respect amestecat cu suspiciune, admiraţie; doamnele îi
sunt aliatul cel mai consecvent. Eroului i se face chiar curte, i se propun mariaje. Cicikov
se bucură de o atenţie care-i va fi fatală.

În timpul unei serate, Nozdriov îl acostează pe guvernator şi-i face aluzii clare la aşa-zisa
onorabilitate a personajului care le vizitează gubernia. Este convocat un consiliu al
notabilităţilor oraşului, unde Povestea căpitanului Kopeikin - spusă de dirigintele poştei
- ocupă un loc de cinste în şirul fabulaţiilor emise pe seama lui Cicikov. Ajuns în punctul
fierbinte al povestirii despre căpitanul Kopeikin, alias Cicikov, mare tâlhar, criminal,
conducător de bandă, autor a nenumărate grozăvii, dirigintelui de poştă i se atrage atenţia
de către asistenţă că odiosul căpitan „n-avea o mână şi-un picior, pe când Cicikov...”.

După o palmă peste frunte şi un „boule” adresat lui însuşi, dirigintele încearcă să o
dreagă afirmând că, de fapt, „în Anglia mecanica fiind grozav de perfecţionată, e ştiut
din ziare că s-au născocit acolo nişte picioare de lemn care, doar la atingerea unui arc
nevăzut, le duc la dracu’ în praznic, şi nu-ţi mai poate da nimeni de urmă”. Nimeni, însă.
nu-l mai bagă în seamă. Sunt preocupaţi acum de o altă bănuială: „nu cumva Cicikov
nu-i decât Napoleon travestit?” Valul de supoziţii este întrerupt de un nou intermezzo
narativ, în care autorul ne dezvăluie motivul pentru care n-a ales ca erou un om virtuos:
acesta a devenii „gloabă de povară” pentru orice scriitor.
Volumul al doilea, neterminat, reia odiseea lui Cicikov în căutare de suflete moarte,
scăpat de încurcăturile din oraşul N.N.: popasul la trântorul Tentetnikov, proiectul
cumpărării unei moşii şi multe altele. Chemat la guvernatorul general pentru o ultimă
potlogărie, este judecat de însuşi cneazul, care se arată dezgustat de lipsa de demnitate a
inculpatului. Acesta promite că se va schimba şi smulge făgăduinţa bătrânului avocat
Murazov, înduioşat de soarta nenorocitului, de a interveni în favoarea lui pe lângă
cneaz. De-abia plecat însă. Cicikov primeşte vizita slujbaşului Samosvistov, „săritor la
ananghie, chefliu şi mare coţcar”. Pentru 30.000 de ruble se poate aranja totul.
Condamnatul uită de promisiuni şi face târgul, dar tot Murazov îl scapă şi-l sfătuieşte să
plece să-şi piardă urma.

Cicikov însă nu mai e acelaşi: ultima lovitură l-a consumat şi-şi face reproşuri că s-a lăsat
pradă deznădejdii. Fără a afla dacă eroul nostru se va îngriji vreodată şi de suflet, al său,
nu de cele moarte - care - prin tertipuri judiciare i-ar fi adus bunăstarea mult dorită, mai
asistăm la îngrijorările cneazului, unul dintre „puţinii care-şi făceau slujba «con amore»”,
îngrijorări împărtăşite slujbaşilor cărora li se solicită soluţii grabnice pentru însănătoşirea
morală a ţării.
 Descrierea personajului principal : Cicikov

Eroul principal avea ,, obărşia întunecoasă şi modestă”. Iar părinții caestuia erau
aparțineau clasei nobilimii - „de viţă veche sau prin titlu” (netransmisibili,
„Dumnezeu ştie!”. Copilul n-a semănat părinţilor. Viaţa l-a privit de la început „cam
ponciş şi cu acreală”: nu prieteni, nu tovarăşi de joacă; toată ziua, mânjit de cerneală,
scria de zeci de ori preceptele morale - măsură educaţională a tatălui - „Să nu minţi, să
asculţi de cei mari, inima să-ţi fie plină de virtuţi”. Odrasla, docilă, şi le însuşeşte, le
pune în aplicare, dar într-o manieră originală. La şcoală nu dovedeşte însuşiri deosebite,
dar, ca urmare a sfaturilor părinteşti, ciulind urechea la dorinţa verbalizată deseori de
învăţătorul care-şi dorea elevi liniştiţi, nu talentaţi, va lua - premiul întâi la toate
materiile, diplomă şi o carte cu slove de aur «pentru sârguinţă pilduitoare şi bună
purtare»”. . Chichikov reprezinta stereotipul celui care, odata supus unor nedreptati
inlantuite, va gasi ca remediu abordarea injustitiei la randul sau. Dar in acest taram al
contrastelor.
Cicikov era un om în vîrstă și foarte prietenos . El este reprezentantul unei societăți în
care predomină degradarea totală , care se maifestă prin : jocuri de cărți , alcool ,
minciuni , trișare.
Personajele romanului :

Sobakevici – Primul mo;ier la care s-a duc Civicov . Acesta este zgârcit și vinde
sufletele moarte cu 100 de ruble. Dar pînpă la murmă le dă cu 2,50 ruble.

Bătrâna Corobocika – a refuzat vânzarea . spunând că este un păcat și că nu a mai

făcut asta niciodată. Dar aflând că Cicikov este un afacerist bun , I le-a vândut , cu
speranța că acesta va mai veni la ea să cumpere făină , slănină , grâne , etc.

Nozdriov – un moșier . Acesta nu a acceptat târgul deoarece credea că Cicikov îl

minte . Dar îi propunea multe alte lucruri din gospodăria sa : câini , fier , grâne ,
trasură , etc . Casa sa era inconjurată numai de vechituri pe care le cumpăra mereu
la tîrg. Într-un final aceștea 2 s-au certat deoarece Nozdriov trișa și la jocul de
cărți, și la jocul de dame.

Tentetnikov – era un om gras și mânca foarte mult . Pentru a-l convinge pe acesta
să-I ofere sufletele , Cicikov l-a mințit că vrea să- i facă o farsă moșului său.
El când a auzit mai nu s-a prăpădit de râs. ( Continuarea capitolului acesta
din manuscris nu a mai fost găsit pentru a afla ce s-a întîmplat mai departe.

Ulica – Fiica lui Tentetnikov . Era o fată zveltă și rumeoară . Cicikov vedea în ea o
lumină , parcă nu o iubea , dar totuși avea o atrcție pentri ea.

Platonov – este o rudă de-a lui Tentetnikov , care a venit în vizită exact în
momentul în care