UNIVERSITATEA “BABES-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂ

CĂDEREA IERUSALIMULUI DIN

ANUL 70
-MOMENT CRUCIAL ÎN ISTORIA IUDAISMULUI-

Lucrare întocmită de
studentul Paşca-Tuşa Stelian la
disciplina Istoria Bisericească
Universală sub îndrumarea Pr.
Prof. Univ. Dr. Ioan Vasile Leb
pe semestrul I al anului
universitar 2003-2004.

CLUJ – NAPOCA
2003
 CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………....3.
1. RĂSCOALA IUDAICĂ ÎMPOTRIVA ROMANILOR DIN ANUL 66 d.HR……...5.

2. PERSONALITATEA CUCERITORILOR……………………………………..………..6.
2.1. VESPASIANUS…………………………………………………………………………...8.
2.2 TITUS………………………………………………………………………………………9.

3.ASEDIUL ŞI CĂDEREA IERUSALIMULUI…………………………………………11.

3.1. PROFEŢII SCRIPTURISTICE………………………………………………………….13.
3.2. SEMNE PREVESTITOARE…………………………………………………………….13.
3.3. STAREA POPORULUI DIN CETATE ÎNAINTE DE ASEDIU……………………15.
3.4. PRIMELE CIOCNIRI ALE CELOR DOUĂ TABERE………………………………16.
3.5. DESCRIEREA CETĂŢII………………………………………………………………..17.
3.6. ASEDIUL IERUSALIMULUI…………………………………………………………..18.
3.6.1. FOAMETEA ŞI GROAZA DIN CETATE…………………………………...20.
3.6.2. CUCERIREA FORTĂREAŢEI ANTONIA………………………………….22.
3.6.3. CUCERIREA TEMPLULUI………………………………………………….24.
3.6.4. CAPITULAREA ORAŞULUI SFÂNT……………………………………….25.
3.7. URMĂRILE RĂZBOILULUI……………………………………………………………26.

CONCLUZII….…………………………………………………
31.

BIBLIOGRAFIE………………………………………………..34.

2
 INTRODUCERE

Căderea Ierusalimului din anul 70 d. Hristos sub generalul roman Titus Flavius
Vespasianus a avut o importanţă deosebită în istoria poporului ales deoarece începând de
la acest eveniment, evreii n-au mai existat ca naţiune câteva sute de ani fiind nevoiţi să se
împrăştie în toată lumea. Cultul lor mozaic, cu sacrificiile sângeroase, devenise imposibil
de înfăptuit, organul de conducere şi de judecată, adică Sinedriul, a fost desfiinţat iar
demnitatea de conducător spiritual al poporului, care era deţinută de către arhiereu, a
avut aceeaşi soartă încât poporul devenea o turmă fără păstor.
Astfel că acest eveniment a devenit un moment crucial atât pentru evrei cât şi
pentru creştinii proveniţi dintre evrei. Privind din punct de vedere creştin căderea
Ierusalimului din anul 70 a însemnat despărţirea creştinilor de iudei, bine ştiind că primii
creştini care au format comunitatea din Ierusalim erau iudei care pe lângă rânduielile
creştine săvârşeau toate prevederile cultului mozaic. În acest sens îi putem aminti şi pe
Apostolii Mântuitorului. Doi dintre ei (Petru şi Ioan) se suiau la Templu să participe la
rugăciunea şi la ceasul al nouălea(F Ap 3,1) sau Sf. Ap. Pavel a împlinit votul de nazireu
când s-a întors din a treia călătorie misionară pentru a dovedi iudeilor faptul că el
respectă şi împlineşte legea lui Moise (F Ap 21, 26). După distrugerea Templului,
creştinii iudaizanţi n-au mai practicat şi prescripţiile legii mozaice, fapt ce a generat
izbucnirea unui conflict puternic între iudei şi creştini.
Din aceste motive doresc să prezint derularea acestui eveniment crucial începând
cu răscoala poporului iudeu împotriva romanilor şi terminând cu asediul şi cucerirea
Ierusalimului, amintind urmările şi importanţa evenimentului.
Despre aceste cumplite evenimente, din nefericire, ne-au rămas puţine date.
Istoricul roman, Tacitus, a lăsat o relatare lungă asupra războiului, dar şi din aceasta n-au
supravieţuit decât fragmente care nu ne prezintă decât unele evenimente din timpul

3
asediului, deznodământul lipsind în totalitate. Relatările rabinice sunt alcătuite din
anecdote, fără un context istoric clar sau chiar inventând de-a dreptul multe evenimente.
Dovezile epigrafice sau arheologice sunt inexistente.
Practic singura autoritate în ceea ce priveşte războiul e Josepus Flavius, un
personaj tendenţios, contradictoriu adeseori, despre care unii istorici susţin că mărturiile
lui nu sunt obiective şi nu ne putem bizui pe el. Însă chiar dacă relatările făcute de acest
istoric iudeu au suferit anumite influenţe din cauza faptului că acesta se afla în casa
Cezarului, şi nu putea să scrie cu obiectivitate toate evenimentele narate, el este cel care
ne dă cele mai multe amănunte despre desfăşurarea şi deznodământul acestui conflict.
E necesar, de asemenea, ca înainte de relatarea evenimentelor să amintim că acest
oraş a fost întemeiat de către Melkisedec, regele Salemului, un domnitor cannanit care l-
a slujit pe Dumnezeu fiind “preot la Dumnezeului celui Preaînalt” (Fc. 14, 18); tot el a
fost cel dintâi constructor al sanctuarului dându-i numele de “Urusalim” adică “ctitoria
din Salem”.
Apoi regele David a izgonit din acel loc pe cannanei şi a populat oraşul cu
oamenii săi, dar după 489 de ani în jurul anului 586 î.Hr., regele Babilonului,
Nabucodonosor, l-a cucerit şi l-a distrus aducându-i pe evrei în robie. Întorcându-se din
robie sub regele persan Cirus cel Mare, evreii reconstruiesc oraşul şi templul sub
conducerea lui Zorobabel începând din anul 536 î. Hr.. Mai târziu oraşul a fost consolidat
şi întărit cu ziduri de apărare bine alcătuite sub conducerea irodienilor (sec. I î.Hr. şi sec.
I d.Hr.).
În decursul istoriei sale, cetatea Ierusalimului a fost cucerită de şase ori şi distrusă
din temelii de 2 ori (Nabucodonosor şi Titus). Cuceritorii săi au fost: Şişac, regele
Egiptului, Nabucodonosor, regele Babilonului, Antioh IV Epifanes suveranul Regatului
Seleucid, Pompeius generalul roman, Sosius ajutat de Herodes şi generalul roman Titus.
Am omis din această înşiruire distrugerea totală a cetăţii şi înfiinţarea pe temelia ei a
Aeliei Capitolina de către împăratul roman Adrian în anul 135 d. Hr.
Aşadar nici vechimea, nici nesecata bogăţie, nici larga răspândire a poporului în
întreaga lume şi nici măcar faima sanctuarului divin n-au ferit oraşul de la propria lui
distrugere.

4
 Importanţa oraşului a fost, fără nici o urmă de îndoială, crucială atât în istoria
poporului iudeu cât şi în creştinism, însă treptat din mai multe motive, cetatea avea să
decadă. Evreii nu puteau crede şi nici nu voiau să înţeleagă faptul că cetatea
Ierusalimului, cu templul sacru, care era centrul de gravitate al cultului mozaic nu mai
aveau valoarea şi importanţa de altădată. Ei nu puteau crede şi nici să înţeleagă faptul că
“Fiul Omului” născut în ieslea Betleemului, a venit în lume să pună capăt definitiv
legământului vechi, în locul căruia înfiinţase unul nou, un legământ al iubirii, nu al
formei reci şi seci cum fusese cel vechi.

5
 1. RĂSCOALA IUDAICĂ ÎMPOTRIVA
ROMANILOR DIN ANUL 66 d.HR.

Având în inimi mândria de popor ales, evreii n-au reuşit niciodată să

accepte să fie conduşi de un alt popor şi de aceea prin numeroase uneltiri au încercat, ori
de câte ori aveau ocazia, să submineze autoritatea care-i subjuga. Ajunşi sub stăpânire
romană, din anul 63 î.Hr. când Pompeius a cucerit Ierusalimul, evreii au manifestat
continuu un sentiment de ură faţă de romani.
Cu toate acestea romanii s-au arătat foarte îngăduitori cu ei oferindu-le
multe favoruri. În acest sens amintim pe Caesar care a restabilizat statul iudaic
acordându-le evreilor şi libertatea de a-şi manifesta cultul, iar pe deasupra le-a oferit
daruri semnificative pentru împodobirea Templului. Îngăduinţa stăpânilor nu s-a oprit
doar la acestea; împăratul Caligula îl numeşte pe Irod Agrippa I rege al Iudeii, Galileii şi
Pereei, iar împăratul Claudius a acordat tuturor evreilor dreptul de “cetăţean roman”. Mai
mult decât atât împăratul Tiberius şi-a revocat ordinul de a aduce în Ierusalim pajurile
cezarului şi steagurile imperiale, când a auzit ce reacţie a avut poporul când procuratorul
Pilat le-a adus în cetate.1
Reacţiile iudeilor nu erau tocmai paşnice deoarece ei aşteptau pe acel
Mesia eliberator care avea să zdrobească jugul roman. În această privinţă revoluţionarii
au pus la cale revolte mesianice cu un caracter naţional, însă speranţele lor de izbândă
erau deşarte fiindcă adesea erau amăgiţi de nişte profitori şi şarlatani care-şi însuşeau
titulatura de mesia.

1
Ghoerghe, Stănescu, Studiu de Istorie Bisericească Universală şi Patristică, editura Arhidiecezana, Cluj-
Napoca, 1998, notele 44, 45, p. 24.

6
 Dintre cei mai înfocaţi revoluţionari putem să-I amintim pe Ioan
Gaulanitul şi pe fariserul Saddoc, sub îndrumarea cărora au fost numeroase răscoale şi
sub care s-a pus bază partidului ultra-naţionalist a zeloţilor, al “cuţitarilor”, după cum
mai erau numiţi.
Procuratorii romani au fost nevoiţi adesea să înăbuşe răscoalele acestora
în sânge. Atât Pilat din Pont 2 cât şi Gessius Florus n-au ezitat să-I pedepsească pe aceşti
fanatici ori de câte ori puteau, cel din urmă se văzu silit să-I pedepsească prin crucificare,
într-o singură zi, pe 2000 de evrei răsculaţi.
Istoricul roman Tacitus îi considera pe evrei xenofobi şi-I caracteriza ca
fiind “de-o solidaritate încăpăţânată, gata oricând să sară-n ajutor (conaţionalilor săi);
faţă de tot ce este străin însă ei manifestau o ostilitate plină de ură: separaţi la banchete;
cu culcuşurile deosebite; acest neam în ciuda pornirilor neînfrânate pentru plăceri, nu
întreţineau relaţii cu femei străine, între ei nimic nu e nepermis”3.
Însă evenimentele care au declanşat răscoala întregii ţări s-au petrecut în
anul 66 d.Hr. atunci când procuratorul Gessius Florus a jefuit sanctuarul oraşului sfânt
confiscând o parte din comorile adunate la Templu. Oraşul mocnea din pricina profanării
şi din această cauză, garnizoana romană care se afla în fortăreaţa Antonia a fost
măcelărită. Conflictul din Ierusalim a aprins în inimile iudeilor dorinţa de eliberare
naţională şi din acest motiv, garnizoanele romane de pe teritoriul Iudeii au fost
măcelărite şi alungate.
Biruinţa neaşteptată asupra garnizoanelor le-a dat curaj iudeilor să mai
lovească încă o dată Imperiul Roman, atunci când guvernatorul Siriei, Caius Gallus, a
pornit spre Ierusalim în fruntea unei armate de 30.000 de soldaţi. Acesta înşelat fiind de
promisiunile paşnice ale iudeilor se pregătea să se întoarcă în Siria, dar la o trecătoare
din munţi, nu departe de Ierusalim (la Beth-horon) a fost atacat prin surprindere de către
iudei, care au ucis în acea luptă 6.000 de romani, capturând o acvilă, maşini de război şi
provizii.
Văzând izbânda zeloţilor, poporul prinzând curaj trece de partea lor, căci
Iudeea se pregătea de războiul cea avea să vină. De aceea ţara a fost împărţită în

2
Cf. Josephus, Flavius, Antichităţi iudaice, vol. II, editura Hasefer, bucureşti, 2003, XVIII, 3,1, p.445;
XVIII, 3,2, p.446; XVIII, 4, 1. P. 449.
3
Publius, Tacitus, Istorii, editura Paideia, Bucureşti, 2002, V, 1, p.228.

7
provincii care erau conduse de un guvernator ce avea sarcina se a se fortifica. Astfel că
Eleazar ben Anania a ajuns guvernatorul Idumaeei, iar Josephus în Galileea a devenit
guvernator.
Pentru a restabili ordinea în Iudeea, împăratul Nero îl numeşte pe
generalul Vespasian “legatus Augusti pro praetore” şi-l trimite să aplaneze revolta
iudaică. Vespasianus pleacă din Ahaia spre Siria cu 2 legiuni (V Macedonica şi X
Fretenis), cu 8 ale şi cu 10 cohorte auxiliare. Ajuns în Galileea, acesta îl aşteaptă pe
generalul Titus, fiul său, care avea în conducere o legiune (XV Apollinaris) şi 13 cohorte,
şi se întâlnesc la Ptolemais. Unindu-şi armatele aceştia aveau împreună 60.000 de
soldaţi. Încercând aplanarea paşnică a conflictului Vespasianus se loveşte de îndărătnicia
lor, fapt care-l determină ca în primăvara anului 67 să pornească o ofensivă puternică.
Cu mare uşurinţă cucereşte cetăţile Gabara şi Iapha; apoi după un conflict
scurt îi învinge pe samarinenii adunaţi pe muntele Garizim. Greutăţi au întâmpinat în
asediul cetăţii Jotapata, dar după 37 de zile aceasta a capitulat. 4 Cucerind tot teritoriul
provincial, în iarna anului 67, Vespasianus, dup ce cucereşte cetăţile Janmia şi Azotus şi
după cea împânzit Ierusalimul din toate părţile, pregăteşte asediul cetăţii sfinte.

4
a se vedea Josephus Flavius, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, ed. Hasefer, Bucureşti,
2003, III, 7, p. 255-273.

8
 2. PERSONALITATEA
CUCERITORILOR

Pentru a cunoaşte cât mai profund aceste evenimente e necesar să

evidenţiem în linii mari personalităţile celor doi generali care au înfrânt răscoala iudaică.
Generalul Vesapasianus a condus armatele din Palestina până în 5 iulie 69 d.Hr. când a
plecat la Roma proclamat fiind “imperator” de către Tiberius Alexander, vice-regele
Egiptului, având susţinere din partea armatei provinciale din Orient. Din acea dată
campania iudaică avea să fie condusă de fiul său, generalul Titus, care după un asediu
puternic a cucerit Ierusalimul, ultima redută a iudeilor.

2.1. VESPASIANUS

Vespasianus s-a născut în 17 noiembrie anul 9 d.Hr. într-un oraş

provincial numit Reate. Originea lui a fost modestă, tatăl lui fiind centurion, dar în ciuda
acestui fapt el s-a dovedit a fi un militat devotat, dornic să ajungă într-o funcţie militară
superioară. Acest lucru se petrece căci în urma unor rezultate promiţătoare pe plan
militar ajunge consul în anul 51 d.Hr. Apoi ivindu-se pe neaşteptate conflictul din Iudeea,
Nero îl numeşte comandant suprem al armatelor din Orient în anul 66 d. Hr.
Conform spuselor lui Tacitus “ca să fie considerat superior destinului său,
Vespasianus se arăta decis în chestiunile militare arătând mult entuziasm în îndeplinirea

9
sarcinilor şi participa adesea în coloană de marş alături de soldaţii de rând, fără ca prin
aceasta demnitatea de general să-I fie ştirbită”.5
Amănuntele referitoare la înfăţişarea sa fizică avem de la un alt istoric.
Talia lui era pătrăţoasă, membrele lui erau îndesate şi foarte puternice faţa lui era
asemănătoare cu a unui om care face efort fizic, iar peste toate acestea era înzestrat cu o
sănătate excelentă. Avea chelie dar spre deosebire de alţi împăraţi el nu o ascundea nici
măcar în portretele sale.6
Vespasianus era înzestrat cu calităţi sufleteşti deosebite fiind un om “al
disciplinei şi-al economiei”. Dreptatea era o calitate care a făcut să fie iubit de către
supuşii săi “căci nu se găsea cineva care să fi fost pedepsit nevinovat decât în lipsa lui,
fără ştirea şi voinţa lui, sau prin vreo inducere în eroare”.7
Vespasianus a ajuns împărat într-o perioadă zbuciumată căci înainte de
venirea lui patru împăraţi au fost răpuşi, Imperiul a fost zguduit de trei războaie civile,
iar vistieria lui era aproape goală. Datorită răscoalelor barbare din zonele marginale ale
Imperiului şi armata se afla într-o stare critică fiind destrămată, iar taberele militare erau
părăsite.
Ajuns pe tron el a început să restabilească ordinea. A înăbuşit răscoalele şi
a consolidat frontierele făcând o repartiţie a trupelor de apărare. A impus impozite pentru
refacerea vistieriei şi a întărit puterea Cezarului. La sfârşitul vieţii sale avea să lase
Imperiului o vistierie plină, aceasta fiind opera cea mai temeinică a gospodăriei sale
publice pentru care a şi fost acuzat pe nedrept de avariţie.
Suferind de podagră în urma unui exces de băi cu apă rece s-a îmbolnăvit
de friguri intestinale, boală care avea să-I grăbească sfârşitul. Spunând că “un împărat
trebuie să moară în picioare”, Vespasianus a murit în mâinile celor care-l ajutau să se
ridice din pat.8 El a murit la vârsta de 69 ani, iar în urma unei înmormântări fastuoase
cenuşa I-a fost aşezată la mausoleul lui Augustus. Pentru meritele sale senatul roman I-a
acordat apoteoza divină.
Vespasianus a fost pătruns de responsabilitatea sarcinilor sale cu sensibilitate,
fermitate şi conştiinciozitate. Dispreţuia falsul, linguşirea şi trândăvia, fapte care erau
5
Publius, Tacitus, op. cit., V, 1, p.227
6
Suetonius, Vieţile celor 12 cezari, ed. RAO, Debreceu, Ungaria, 1998, Vespasianus10, p.305
7
Ibidem, Vespasianus 15, p.299
8
Ibidem, Vespasianus 24, p.307

10
specifice înaltei societăţi romane. În cei zece ani de domnie (69-79) a realizat o mare
operă de întărire a tronului, de reintroducere a ordinii şi muncii disciplinate în toate
ramurile de activitate statală.9

2.2 TITUS

Aşa cum era de aşteptat fiul lui Vespasianus, Titus, s-a ridicat la înălţimea
aşteptărilor conaţionalilor săi dând dovadă certă că el provine din nobila dinastie a
Flavienilor.
El s-a născut în 30 dec. anul 41 d.Hr. fiind primul fiu al lui Vespasian. “Încă din
copilărie calităţile lui fizice şi sufleteşti au strălucit dezvoltându-se concomitent apoi cu
vârsta. Titus era de o frumuseţe deosebită în care maiestatea se îmbina cu graţia. Avea o
forţă fizică ieşită din comun în ciuda staturii mici şi a burţii puţin proeminente. Pe lângă
acestea avea şi o memorie strălucită şi-o capacitate singulară pentru toate artele civile şi
militare. Era mare expert în mânuirea armelor şi-a cailor, era capabil să ţină discursuri, să
compună versuri şi să cânte”.10
Având asemenea calităţi era normal să acceadă cu repeziciune în demnităţile
militare. Astfel că încă tânăr fiind a devenit prefect al pretoriului. Calităţile dale de
strălucit strateg militar şi-au dovedit eficienţa în luptele din Britania cât şi la cucerirea
Ierusalimului. De şapte ori fusese consul şi o dată censor alături de tatăl său care l-a
investit cu toate puterile militare ale Imperiului înainte de moartea sa.
“Dragostea şi desfătarea neamului omenesc, atât de mult a ştiut el să merite
afecţiunea tuturor, fie prin caracterul şi talentul său, fie prin soarta sa şi ceea ce e de
mirare nu numai ca împărat ci chiar ca şi participant la domnie alături de tatăl său, deşi
n-a fost scutit nici de defăimare nici de ura concetăţenilor săi”.11
În tinereţea sa el a avut parte de multe orgii şi ospeţe prelungite cu prietenii săi
fapt pentru care mulţi s-au temut că el avea să devină un “al doilea Nero”. Însă odată
9
Dumitru, Tudor, Figuri de împăraţi romani, vol. I, ed. Enciclopedia Română, Bucureşti, 1974, p.176
10
Suetonius, op. cit., Titus 3, p.308
11
ibidem, Titus 1, p.307

11
ajuns împărat caracterul lui s-a schimbat mult asumându-şi cu responsabilitate funcţia
ocupată. Pentru binele poporului său Titus a renunţat la relaţia sa cu Berenice, fiica lui
Irod Agrippa I, pe care romanii o considerau a fi “o a doua Cleopatra”. Cât a fost
împărat, după cum spune Suetonius, el n-a făcut nimănui vreun ci a respectat drepturile
tuturor cetăţenilor, iar după ce şi-a luat titlul de la “Pontifex maximus” n-a condamnat la
moarte pe nimeni.12
În timpul domniei sale Imperiul Roman a fost lovit de mai multe calamităţi.
Oraşul Pompeius a fost distrus de erupţia vulcanului Vezuviu, Roma a fost lovită de un
incendiu devastator iar apoi de o ciumă teribilă. Aceste nenorociri au arătat dragostea
împăratului faţă de popor, căci “în atât de multe şi mari nenorociri, Titus arăta nu numai
grija de împărat ci şi dragostea unică de părinte când consolând poporul său prin edicte,
când ajutându-l cât îi îngăduiau mijloacele materiale…el a dat în acest sens multe averi
din vistieria statului, iar această dărnicie i-a adus o mare popularitate, dar ea a secătuit
mult tezaurul statului. De aceea succesorul lui, Domitianus, avea să se zbată în mare
dificultăţi financiare”.13
Cuprins de o boală care a apărut subit dintr-o întâmplare nefericită Titus moare la
Aquae Cutilae doar la vârsta de 42 ani în 13 sept. 81 d.Hr.. Moartea lui a fost considerată
de poporul roman a fi o pierdere inestimabilă căci el a fost un binefăcător şi un iubitor al
cetăţenilor şi un împărat demn de statul său.

12
ibidem, Titus 9, p.312
13
Dumitru Tudor, op.cit, p. 203

12
 3.ASEDIUL ŞI CĂDEREA
IERUSALIMULUI

După ce am prezentat evoluţia conflictului din Iudeea şi după ce am văzut modul

în care Vespasianus şi Titus au cucerit ţara împresurând cetatea Ierusalimului vom începe
relatarea evenimentelor petrecute în timpul asediului. Însă înainte de aceasta vom scoate
la lumină câteva profeţii şi semne care aveau menirea să prevestească iudeilor căderea
cetăţii şi să-I pregătească pentru marea încercare la care aveau să fie supuşi.

3.1. PROFEŢII SCRIPTURISTICE

Răsplata pentru crima săvârşită împotriva adevăratului Mesia pe dealul Golgotei

n-a încetat să sosească. Sângele vărsat de Hristos chiar avea să cadă peste evrei şi peste
copiii lor căci ei urmau să fie ucişi fie de foamete şi boli, fie de sabia conaţionalilor lor
sau de sabia romanilor.
Căderea Ierusalimului era iminentă, şi aceasta fusese prevestită chiar şi de
profeţii din Vechiul Testament. Profetul Daniel cel care a proorocit timpul venirii
Mântuitorului, a prevestit că după moartea nevinovată a Celui-Uns (Iisus Hristos)
“poporul unui domn (care avea să fie cel roman) va veni şi va dărâma cetatea şi templul.
Şi sfârşitul cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până la capăt va fi război
– prăpădul cel hotărât”(Dn 9,26). Această pedeapsă a nimicirii hotărâtă de Dumnezeu se
va vărsa peste locul pustiirii care va determina încetarea jertfelor şi prinoaselor
realizându-se în templu “urâciunea pustiirii”(Dn 9,27; 12,11).
Mântuitorul a plâns soarta cetăţii sfinte profeţind că “sângele drepţilor răspândit
pe pământ va cădea asupra lor” (Mt 23,35). Încercările Mântuitorului de a le schimba

13
viaţa conducătorilor şi a poporului iudeu au eşuat de mai multe ori şi de aceea a fost
determinat să zică: “Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe
cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii sub
aripi, dar nu aţi voit” (Mt 23,37).
Momentul în care se apropia “urâciunea pustiirii” (Dn 9,27) era evidenţiat de
către Hristos şi-I atenţiona pe oameni că atunci “când vor vedea Ierusalimul înconjurat
de oşti, atunci să ştie că s-a apropiat pustiirea lui” (Lc 21,20).
Arătate fiindu-I apoi clădirile templului, Hristos a făcut o profeţie care avea să
certifice spusele lui Daniel: “Vedeţi voi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: nu va
rămâne aici piatră pe piatră , care să nu se risipească” (Mt 24,2). Astfel că după cum vom
vedea în cele ce urmează această proorocie s-a adeverit căci Templul avea să fie ars şi
dărâmat din temelii de către romani.
Când generalul Titus a dorit să demoralizeze pe cei asediaţi, I-a supus foamei
înconjurând Ierusalimul cu un val de pământ lung de şapte kilometri şi jumătate. Şi de
această dată avea să se împlinească o profeţie a Mântuitorului: “Căci vor veni în jurul tău
şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile” (Lc 19,43).
În timpul asediului, din cauza teribilei foamete, o femeie şi-a ucis fiul şi l-a
mâncat. Acest gest inuman ne aminteşte de cuvintele Mântuitorului rostite atunci când se
apropia de Golgota: “Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-
vă şi pe copiii voştri. Căci iată, vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi
pântecele care n-au mâncat şi sânii care n-au alăptat” (Lc 23,28-29).
Greutăţile şi suferinţele la care evreii din Ierusalim aveau să fie puşi erau
nenumărate. “Şi vor cădea de ascuţişul sabiei şi vor fi duşi robi la toate neamurile şi
Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până ce se vor împlini vremurile
neamurilor” (Lc 21,24).
Cuvintele Domnului nu au fost deşarte căci ceea ce El profeţise în privinţa
Ierusalimului s-au împlinit întocmai la timpul potrivit.

3.2. SEMNE PREVESTITOARE

14
 Pe lângă profeţiile scripturistice care prevesteau căderea cetăţii, iudeii din
Ierusalim au fost martorii câtorva semne care prevesteau şi ele apropierea dezastrului
proorocit.
De pildă cu puţin timp înaintea asediului asupra oraşului s-a ivit o stea în formă
de sabie şi o cometă a dăinuit pe cer timp de un an întreg 14; sau cu puţin timp înaintea
revoltei iudaice şi-a agitaţiei care a dus la război, când poporul s-a întrunit pentru
sărbătoarea Paştilor, pe la ora 9 seara, o puternică lumină s-a revărsat asupra altarului şi
Templului, de parcă ar fi fost în plină zi, totul durând cam o jumătate de ceas. Tot la acea
sărbătoare, o vacă dusă la locul junghierii a fătat în mijlocul sanctuarului un miel.
Poarta răsăriteană a Templului, a curţii sale interioare, făurită din bronz şi atât de
masivă încât seara putea fi trasă la loc cu multă trudă de 20 de bărbaţi voinici, care pe
deasupra era şi închisă cu traverse de lemn, căptuşite cu fier, având şi zăvoare verticale
adânc înfipte într-un prag cioplit dintr-o singură bucată de stâncă, această poartă s-a
deschis singură pe la a şasea oră a nopţii.
La puţine zile după acea întâmplare, Eusebiu de Cezareea ne relatează şi el că
înainte de asfinţitul soarelui în văzduh s-a arătat o vedenie diavolească: oşti şi cete bine
înarmate cu căruţe şi cai cutremurau norii înconjurând cetatea, parcă s-o închidă.15
De asemenea la sărbătoarea Cinzecimii, când preoţii au pătruns noaptea în curtea
interioară a Templului ca să se pregătească din vreme pentru slujbă, ei au auzit mişcare şi
mai apoi strigătul unei mulţimi: “Lăsaţi-ne să ieşim de aici!”. Însă cea mai neliniştitoare
profeţie a fost vestită de către un plugar, Iesus fiul lui Anania, care cu patru ani înaintea
izbucnirii războiului când poporul se bucura de pace a venit în Ierusalim şi-a început să
strige: “Vai ţie Ierusalime!”. În întregul răstimp până la izbucnirea războiului el a strigat
neîncetat acest jalnic refren.16
Poporul iudeu s-a lăsat în acele zile ademenit de nişte amăgitori şi înşelători care
s-au dat într-un chip cu totul mincinos drept trimişii Domnului, în schimb minunilor care

14
Cf. Publius Tacitus, op. cit, V, 13, p.229
15
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească. Martirii din Palestina, E.I.B.M.B.O.R., 1987, III, 8, p.112.
16
Cf. Josephus Flavius, Istoria războiului, VI, 5, 3, p. 475-476.

15
prevesteau apropiata distrugere nu le-a dat nici atenţie şi nici crezare nebăgând în seamă
avertismentele divine.

3.3. STAREA POPORULUI DIN CETATE

ÎNAINTE DE ASEDIU

În timp ce romanii se pregăteau de asediu, locuitorii Ierusalimului erau frământaţi

de lupte interne, provocate de neînţelegerile celor patru partide care voiau să preia
conducerea cetăţii. Astfel că zeloţii fanatici din cetate, omoară pe arhiereul Annas,
conducătorul “partidului cetăţenesc” şi preia stăpânirea punându-l în fruntea lor pe
Eleazar ben Simon. Prin această lovitură dată de zeloţi conducerea oraşului trecuse în
mâinile lor pătate încă de sângele cald al fraţilor ucişi fără cruţare.17
Ivindu-se neînţelegeri între ei, zeloţii s-au despărţit în două tabere. Unii dintre ei
i-au rămas fideli lui Eleazar şi s-au refugiat în Templu iar ceilalţi l-au urmat pe Ioan din
Gisala, un refugiat venit din Galileea, un om dornic de răzbunare, vărsător de sânge şi
lipsit de principii morale, descris de către Josephus Flavius în culori destul de negre.
Zeloţii au început să atace şi să jefuiască proprietăţile bogaţilor. Pentru a se apăra de ei,
aceştia au apelat la ajutorul unui bandit, şi anume la Simon, fiul lui Giora din Gesara, cel
care învinsese în anul 66 d.Hr. pe Gallus la Beth-horon.
“Astfel când cei ce unelteau împotriva oraşului s-au separat în trei tabere rivale,
oamenii lui Eleazar, având în păstrarea lor primele ofrande ale pământului, se lăsau
îmbătaţi de atacurile împotriva celor din banda lui Ioan; sub conducerea lui, aceştia îşi
jefuiau concetăţenii şi duceau lupte crâncene cu trupele lui Simon. Şi pentru ultimul,
oraşul era o cămară care aproviziona ca să-i combată pe răzvrătiţi.”18
Observăm că oraşul în întregimea lui devenise un câmp de război înainte de
începerea asediului roman, iar poporul, situat la mijloc era un trup sfâşiat în mai multe
17
Gheorghe Stănescu, op. cit., p. 31.
18
Josephus Flavius, Istoria războiului…, V, 1, 4, p. 373.

16
bucăţi. Dezarmaţi în faţa nenorocirilor îndurate în interior, bătrânii şi femeile se rugau
pentru venirea romanilor şi aşteptau nerăbdători războiul cu duşmanul de afară spre a se
vedea scăpaţi de războiul din interior.19
Numărul celor din cetate este precizat de mai mulţi istorici dar nu putem afirma
cu exactitate care era acela. Tacitus susţine că erau 600.000 de oameni, Josephus Flavius
precizează că erau 1.100.000 de mii de oameni, iar istoricul Eusebiu de Cezareea
menţionează o cifră enormă: 3.000.000 de oameni care stăteau îngrămădiţi între zidurile
cetăţii ca într-o închisoare uriaşă. Indiferent de numărul lor, în conformitate cu spusele
lui Tacitus, “celor în stare de a le purta şi de a le mânui li s-au dat arme. Îndârjirea era
deopotrivă la bărbaţi şi femei şi dacă ar fi siliţi să se mute din ţară s-ar teme mai mult de
viaţă decât de moarte”.20

3.4. PRIMELE CIOCNIRI ALE CELOR

DOUĂ TABERE

Datorită faptului că Vespasianus a plecat la Roma fiind proclamat împărat,

conducerea armatei romane şi sarcina cuceririi Ierusalimului a rămas în mâinile lui Titus.
Cucerirea falnicei cetăţi, despre care iudeii se lăudau că ea va putea fi cucerită doar
atunci când romanii vor avea aripi ca să zboare peste ziduri, era proba de foc prin care
era necesar ca Titus să treacă.
Aşa că a pornit cu toate forţele spre Ierusalim într-o deplină ordine conformă cu
tradiţia şi disciplina romană. Ajunşi în teritoriul inamic, aceştia au început să-şi
construiască fortificaţii. Răzvrătiţii au văzut consternaţi cum romanii îşi înjghebau deja
tabere în trei locuri diferite, de aceea s-au împăcat între ei şi îmbărbătându-se unii pe alţii
au pornit un atac surprinzător care i-a prins pe romani nepregătiţi. Aceştia din urmă
19
Ibidem, V, 1, 5, p. 374.
20
Publius Tacitus, op. cit., V, 3, p. 229.

17
nefiind grupaţi în poziţii de luptă au bătut în retragere. În acest pas înapoi iudeii au văzut
o fugă ruşinoasă şi de aceea i-au urmărit, dar iureşul lor a fost oprit de către Titus care
venise în ajutorul celor puşi pe fugă şi în acest fel iudeii au fost siliţi să se retragă în
cetate.

3.5. DESCRIEREA CETĂŢII

Pentru a înţelege efortul mare depus de romani în vederea cuceririi cetăţii e

nevoie să prezentăm şi să descriem înfăţişarea şi fortificaţiile ei de apărare.
Ierusalimul era întărit de trei ziduri împrejuitoare cu excepţia locurilor unde se
aflau prăpăstii de netrecut, un singur metezer dovedindu-se aici îndestulător. Prin ambele
părţi aşezate faţă în faţă, oraşul fusese construit pe două coline despărţite la mijloc de o
râpă, unde se terminau casele înghesuite una într-alta. În exterior, cele două coline care
găzduiesc oraşul sunt împrejmuite de râpe adânci şi pante abrupte ce se cască din ambele
părţi, fac ca oraşul să fie inaccesibil.21
La avantajul poziţiei pe care o avea se adăuga trăinicia construcţiei sale, căci
David şi Solomon ca şi regii care au domnit după ei, au depus toată strădania la înălţarea
ei. Oraşul era apărat de trei ziduri împrejmuitoare; cel din urmă fusese început de Irod
Agrippa, dar de frică să nu fie acuzat de către împăratul Claudius de metode subversive a
renunţat. Acest zid a fost consolidat în grabă de iudei şi a atins înălţimea de 20 de coţi,
având în lăţime aceleaşi dimensiuni. La acestea se adăugau şi parapeţii de doi coţi şi
crenelurile de trei coţi, încât înălţimea lui totală ajungea la dimensiunea de 25 de coţi.
Deasupra zidurilor se înălţau turnurile de apărare care erau pătrate şi masive, la fel ca
meterezul. Ele aveau locuinţe fastuoase, iar deasupra lor încăperi şi bazine pentru
colectarea apei de ploaie, fiecare turn fiind prevăzut cu scări late în spirală. Zidul al

21
Josephus Flavius, Istoria războiului…, V, 4, 1, p. 387.

18
treilea avea 90 de asemenea turnuri, zidul mijlociu era jalonat de 14 turnuri, iar zidul cel
vechi de 60 de turnuri. Circumferinţa oraşului avea în întregimea ei 6 km (33 de stadii).22
Tacitus descrie cetatea astfel: “construcţiile ei masive întăreau oraşul şi aşa greu
accesibil, prin aşezarea sa, construcţii care ar fi apărat cu succes şi un oraş situat în câmp
deschis; zidurile închideau două coline de o înălţime foarte mare, ziduri care erau
construite în unghi ascuţit spre interior sau exterior în aşa fel încât asediatorii aveau
întotdeauna flancurile descoperite”.23
Templul a fost construit pe o puternică platformă a unei coline care de abia s-a
dovedit la început suficientă pentru clădirea sanctuarului deoarece de jur împrejur,
creasta avea pante înclinate şi abrupte. Pentru a fi apărat, sanctuarul era înconjurat de
ziduri atotcuprinzătoare. Înălţimea exterioară a zidului atingea 40 de coţi, fiind însă
acoperită de scări, iar înălţimea interioară era de 25 de coţi. Întrucât platforma curţii
interioare fusese construită lângă un teren mai ridicat, zidul nu era vizibil în întreaga lui
înălţime, partea lui interioară fiind acoperită de coline. Acelaşi Tacitus menţionează că
Templul “era clădit în forma unei fortăreţe şi zidurile lui erau mai presus de toate
celelalte prin truda şi meşteşugul cu care fuseseră ridicate, chiar porticele care
împrejmuiau Templul erau un loc minunat de apărare”.24
Fortăreaţa Antonia era situată în unghiul format de două din porticurile primei
curţi interioare a Templului; ea fusese construită pe o stâncă înaltă de 50 de coţi
înconjurată pretutindeni de prăpăstii. Ea era opera regelui Irod. Mai întâi înalta stâncă a
fost acoperită de la bază în sus cu plăci netede de piatră pentru a face să alunece pe
oricine ar fi încercat să se caţere în vârf sau să se coboare la poalele ei. Apoi în faţa
fortăreţei se afla un zid de trei coţi îndărătul căruia se profila întreaga construcţie a
Antoniei înaltă de 40 de coţi. Interiorul avea înfăţişarea şi amenajarea unui palat regal.
Aspectul general al construcţiei era acela al unui turn cu alte patru turnuri distribuite în
fiecare colţ al său; trei dintre ele măsurau 50 de coţi, pe când turnul din miazăzi atingea
înălţimea de 70 de coţi, din el putându-se supraveghea tot oraşul, de aceea în interiorul ei
staţiona în timpul stăpânirii romane o garnizoană pregătită pentru a interveni în cazul
unei revolte.25
22
Cf. Josephus Flavius. Istoria războiului…, V, 4, 2-3, p. 388-389.
23
Publius Tacitus, op. cit., V, 11, p. 230.
24
Ibidem, V, 12, p. 231.
25
Josephus Flavius, Istoria războiului…, V, 5, 8, p. 398.

19
 Forţele combatante din cetate erau împărţite în două tabere. În jurul lui Simon se
aflau 10.000 de sicari şi 5.000 de idumei, iar Ioan avea în subordine 6.000 de soldaţi şi
2.400 de zeloţi grupaţi în jurul Templului spre deosebire de Simon care stăpânea oraşul
de sus. Nici măcar faptul că romanii îşi făcuseră tabără chiar lângă zidurile lor de apărare
nu potolea dezbinarea dintre ei. Referitor la acestea şi la starea interioară a cetăţii,
Josephus Flavius a afirmat: “sunt înclinat să afirm că răzvrătirea din interior a adus
pierirea oraşului în vreme ce romanii au învins această răzvrătire mult mai puternică
decât zidurile de apărare. Avem cele mai temeinice motive să punem în seama
localnicilor pacostea şi în cea a romanilor dreptatea. Dar se cuvine totuşi, ca fiecare să-şi
facă o părere proprie pe baza faptelor arătate aici”.26

3.6. ASEDIUL IERUSALIMULUI

Când războiul din faţa uşilor se domolise pentru o vreme, a răbufnit în vrajba din
cetate, căci printr-un şiretlic, de sărbătoarea Paştilor, Ioan a pătruns în Templu şi l-a ucis
pe Eleazar ocupând sanctuarul.
Între timp, Titus, dând ocol cetăţii încerca să găsească cel mai sensibil loc unde
să-şi pornească asaltul. Astfel că el plănuise să pătrundă în oraş prin partea superioară a
acestuia, adică prin fortăreaţa Antonia şi mai apoi să cucerească Templul. Astfel că el a
îngăduit numaidecât legiunilor să strângă lemnul necesar construirii unor valuri de
pământ. Pentru aceste lucrări el şi-a împărţit oastea în trei grupări: între valurile de
pământ a aliniat aruncători de suliţe şi arcaşi, iar în faţa lor a instalat scorpioni, catapulte
şi baliste pentru a preîntâmpina eventualele incursiuni ale duşmanilor împotriva
lucrărilor de asediu, precum şi încercările celor aflaţi pe metereze să stânjenească munca
celor de jos.

26
Ibidem, V, 6, 1, p. 400.

20
 Simon însă nu a stat degeaba, de vreme ce era cel mai aproape de asediator: el a
înşirat pe metereze care lansau proiectile, luate cândva ca pradă de război de la Cestius,
ca şi cele capturate după masacrarea garnizoanei din Antonia.27 Pentru o vreme scurtă,
asediaţii şi-au încheiat incursiunile, dar cu viclenie pândeau momentul potrivit ca să-i
lovească pe romanii care erau convinşi că evreii erau epuizaţi şi plini de spaimă. Dar
aceştia au năvălit prin surprindere cu torţe în mâini pentru a incendia maşinile de război
şi pentru a-i împinge pe romani până la fortificaţiile lor de pământ. Cutezanţele iudeilor
şi-au demonstrat superioritatea faţă de disciplina romanilor şi după ce i-au respins pe
primii romani s-au năpustit asupra trupelor care de-abia se regrupau. Temeritatea iudeilor
a ieşit biruitoare şi flăcările învăluiau deja maşinile de asediu. Pentru respingerea iudeilor
a fost nevoie de riposta în forţă a romanilor conduşi de Titus care i-a silit pe evrei să se
retragă în cetate.
Iudeii înfruntau cu bărbăţie celelalte atacuri dar turnurile le provocau mari daune.
Căci de pe platformele lor maşinile de război uşoare, aruncătorii de suliţe, arcaşii şi
prăştiaşii trăgeau din plin asupra lor. Nevoiţi să stea în afara câmpului de bătaie al
armatelor romane, iudeii deveneau neputincioşi în faţa agresivităţii berbecelor care prin
necontenitele lor izbiri îşi atingeau încet dar sigur ţinta. Astfel că “Victoriosul”, adică cel
mai mare berbece roman, a făcut o spărtură în zid. Văzând acestea, iudeii s-au refugiat în
spatele celui de-al doilea zid de apărare. După 15 zile de asediu, la 25 mai anul 70
romanii au pus stăpânire pe primul zid de apărare al Ierusalimului, stabilidu-şi astfel
prima tabără în interiorul cetăţii.28
Titus ţinea nespus de mult să salveze oraşul în favoarea lui, iar Templul în
favoarea oraşului şi de aceea a cerut capitularea asediaţilor. Mulţimea era de partea lui,
bucuroasă mai demult să accepte ceea ce propusese el, dar susţinătorii războiului au
socotit această propunere drept un semn de slăbiciune, zicându-şi în sinea lor că
generalul nu putea să cucerească cetatea, astfel că nu au acceptat.
Astfel romanii după ce au pus stăpânire pe cel de-al doilea zid de apărare în urma
unor lupte crâncene, au fost respinşi, ceea ce i-a făcut pe războinicii din întreaga cetate să
fie cuprinşi de îngâmfare; pe acest succes se întemeiau marile lor aşteptări, convingerea
lor fiind că de acum încolo, romanii nu vor mai cuteza să pătrundă în oraş sau dacă totuşi
27
Ibidem, V, 6, 2-3, p. 401.
28
Ibidem, V, 7, 2, p. 406.

21
vor veni iarăşi, ei înşişi îi vor învinge din nou. Atacul roman a fost puternic, iar iudeii au
fost siliţi să se retragă în cel de-al treilea zid de apărare. Punând a doua oară stăpânire pe
acest zid, Titus a dat ordin să fie dărâmată partea de miazănoapte, iar pe latura lui de
miazăzi a instalat garnizoane în turnuri şi de acum încolo avea în vedere asaltarea celui
de-al treilea zid.29
Dar Titus a găsit de cuviinţă să întrerupă deocamdată asediul, ca să dea timp de
gândire răzvrătiţilor, văzând dacă nu cumva dărâmarea celui de-al doilea zid de apărare
şi spaima lor faţă de foamete nu-i va determina să cedeze şi să predea cetatea.

3.6.1. FOAMETEA ŞI GROAZA DIN CETATE

Romanilor nu le era străin faptul că foametea bântuia prin oraş şi că ea secera mai
întâi poporul, dar că în curând ea urmă să-i răpună şi pe luptători. Chiar dacă romanii ar
fi încetat asediul şi n-ar fi năvălit în oraş cu săbiile scoase din teacă, pe asediaţi tot îi mai
pândea nedomolitul duşman care devenea din ce în ce mai puternic: foametea. Chiar
dacă fortificaţia iudeilor s-ar dovedi de necucerit, foametea va lupta împotriva lor, în
locul romanilor.
O dată cu foametea, în oraş creştea şi nebunia răsculaţilor, ambele plăgi devenind
de la o zi la alta şi mai cumplite. Întrucât cerealele nu puteau fi zărite nicăieri, ei
năvăleau prin surprindere în casele oamenilor şi le percheziţionau; oriunde se găseau
alimente, locuitorii erau bătuţi fără milă deoarece tăgăduiseră existenţa lor; acolo unde
nu se găseau proprietarii erau torturaţi fiindcă poate şi-au ascuns foarte bine proviziile.
Dovada că alimentele erau puţine sau că lipseau cu desăvârşire o arăta înfăţişarea lor
trupească.30
Dintre toate poftele lumeşti cea mai puternică rămâne foamea, căci aceasta
distruge în mod deosebit sentimentul bunei cuviinţe şi-al onoarei. Astfel că mamele

29
Ibidem, V, 8, 2, p. 411-412.
30
Ibidem, V, 10, 2, p. 422.

22
rupeau mâncarea de la gura copiilor şi a bărbaţilor lor; pruncii lor se stingeau în braţele
lor pentru că mamele nu se sfiiau să le răpească ultimii stropi dătători de viaţă. Răsculaţii
stăteau la pândă pentru a lua puţinul pe care-l aveau cei săraci. Moşnegii care-şi ţineau
bucata de pâine cu dinţii erau snopiţi în bătaie, femeile erau trase de păr dacă-şi
ascundeau mâncarea în mâini. Nu erau cruţaţi nici cei cu pletele cărunte, nici copilaşii:
smulgeau dumicatele de la pruncii care se agăţau de ele, ridicându-i şi hărţuindu-i încolo
şi-ncoace, până ce aceştia se prăvăleau la pământ.
Celor care se furişau sub obrocul nopţii în afara zidurilor, până în preajma
garnizoanelor romane, ca să adune legume sălbatice şi plante hrănitoare, le aţineau calea
tocmai când ei se credeau scăpaţi de duşmani, luându-le tot ce aveau asupra lor.
Foametea îi determina pe oameni să mănânce chiar şi piei vechi, paie putrezite, balegă de
vite, iar alţii răpeau copiii, îi ucideau şi-i mâncau. Istoricul Josephus Flavius aminteşte de
un eveniment înfricoşător care s-a petrecut în timpul acestei foamete. O femeie, pe nume
Maria, care era fiica arhiereului Eleazar şi-a ucis propriul copil şi a mâncat o parte din el,
iar cealaltă parte a date răsculaţilor zicând: “e copilul meu, eu l-am ucis; mâncaţi şi voi
din el căci şi eu am mâncat, dar nu vreţi voi, bărbaţi, să fiţi mai gingaşi decât o femeie şi
mai milostivi decât o mamă”.31
Odată cu imposibilitatea ieşirii din oraş, din cauza zidului de pământ care
împrejmuia cetatea, iudeilor li s-au tăiat şi toate speranţele lor de salvare, iar foametea
făcea ravagii în mijlocul poporului. Acoperişurile erau năpădite de femei şi de odrasle
sleite, iar străzile pline de cadavre de moşnegi; copiii şi tinerii cutreierau pieţele ca nişte
spectre şovăitoare, prăvălindu-se în drum acolo unde-i răpunea năpasta. Dacă la început,
răsculaţii au dat ordin ca morţii să fie înhumaţi pe cheltuiala statului, fiindcă nu mai
puteau suporta duhoarea, mai târziu incapabili să mai facă faţă numărului mare îi
aruncau pur şi simplu peste zidurile cetăţii în râpe.32

3.6.2. CUCERIREA FORTĂREAŢEI ANTONIA

31
Ibidem, VI, 3, 4, p.465.
32
Ibidem, VI, 1, 1, p. 443.

23
 În vara anului 70, Titus nevrând să mai aştepte porni cu legionarii asupra
colosului de piatră care avea reputaţia de a fi invincibil. Atacul a fost dat din partea de
nord, singurul loc unde se putea înainta, restul fiind apărat de pereţii stâncoşi naturali
care făceau imposibilă orice acţiune.
Porţiunile supuse loviturilor nu voiau să cedeze, iar romanii deşi supuşi unui
bombardament neîntrerupt, nu s-au sinchisit deloc de primejdiile care-i pândeau de sus,
acţionându-şi din plin berbecele lor. Dar fiincă se aflau în dificultate şi sufereau pierderi
de pe urma pietrelor aruncate de pe metereze, alţi soldaţi şi-au făcut un acoperământ din
scuturile puse deasupra trupurilor lor, încercând să submineze temeliile cu mâinile şi
pârghiile şi cu stăruitoarele eforturi au reuşit să smulgă patru blocuri de piatră. Truda
romanilor n-a fost zadarnică deoarece sub loviturile neîncetate ale berbecului, zidul s-a
prăbuşit pe neaşteptate tocmai în locul unde galeria îndreptată de Ioan împotriva
precedentelor valuri de pământ s-a surpat.
Acest lucru le-a demonstrat romanilor că fortăreaţa poate să fie cucerită, iar după
multe zile de lupte grele acest lucru s-a şi întâmplat căci un grup de 20 de legionari s-a
strecurat în cetate, au omorât santinelele biruite de somn şi au ocupat zidul. Apoi au dat
semnalul celorlalţi care împreună cu generalii lor au năvălit prin galeria subterană pe
care Ioan o săpase în dauna valurilor de pământ ridicate de romani, şi au început o luptă
corp la corp cu cei aflaţi în fortăreaţă. Se pare că vitejia romanilor şi atacul lor prin
surprindere au fost fatale pentru evrei, toţi aceştia simţind că pierd teren s-au refugiat în
Templu. Fortăreaţa Antonia căzuse, acum rămânea doar Templul.33

3.6.3. CUCERIREA TEMPLULUI

33
Cf. Josepehus Flavius, Istoria războiului…, VI, 1, p.443-452

24
 Templul rămăsese ţinta cea mai importantă a romanilor. Din acest motiv ei au
început să construiască valuri de pământ şi după aceea au adus berbecele cel mai
puternic pentru a izbi zidul de apărare. Timp de 6 zile n-au reuşit să provoace daune
serioase, de aceea au pornit în atac cu scările. Dar evreii fiind bine apăraţi au respins cu
succes acest atac ineficient. Iudeii au avut parte de reuşite în timpul acestor atacuri încât
inspiraţi de soarta celor doborâţi romanii au bătut în retragere.
Văzând că nici asaltul cetăţii nu are soartă de izbândă, romanii au dat foc porţii
sanctuarului. Topindu-se argintul, focul a cuprins cu repeziciune partea lemnoasă, iar de
acolo focul s-a răspândit şi a cuprins porticurile. Romanii au dat după aceea foc, rând pe
rând, porticurilor şi astfel că locaşul avea să fie cuprins de flăcări. Atât ziua aceea cât şi
noaptea ce a urmat, focul a deţinut supremaţia.34
A doua zi Titus a dat poruncă unei părţi dintre soldaţi să se ocupe cu stingerea
incendiului şi să netezească drumul până la porţile Templului. Iudeii au început însă
ofensiva şi din cauza elanurilor romanii au fost siliţi din nou să se retragă pentru un
moment pentru că generalul a trimis în ajutorul gărzii soldaţi aleşi pe sprânceană. Astfel
că nerezistând atacului roman, evreii au fost împinşi spre Templu unde s-au zăvorât.
Ziua devastatoare se apropia, Templul avea să fie ars şi distrus din temelii.
Aceasta s-a întâmplat în 30 august anul 70 d.Hr.. Cei care au pricinuit şi au purtat vina
incendierii au fost iudeii care în loc să se ocupe cu stingerea incendiului au pornit un atac
împotriva romanilor care se îndeletniceau cu stingerea focului din curtea interioară a
locaşului sfânt. Romanii i-au alungat pe iudei până-n faţa clădirii sanctuarului. Acolo un
soldat, fără să mai aştepte un ordin şi fără să se sperie de gravitatea faptei sale, dintr-un
îndemn supra natural, a smuls din lemnărie o bucată cuprinsă de flăcări şi ridicat în braţe
de propriul său camarad, a aruncat-o printr-o portiţă de aur, pe unde se ajungea din latura
de miază noapte la locuinţele din jurul templului. De îndată ce flăcările s-au ridicat în
sus, iudeii au scos un strigăt demn de nenorocirea abătută asupra lor; fără să-şi cruţe
vieţilor lor ei au alergat cu toţii ca să stingă focul.35

34
Ibidem, VI, 4, 2, p. 468.
35
Ibidem, VI, 5, 5, p.470.

25
 Ajunşi în imediata apropiere a Templului, soldaţii se prefăceau că nu aud ordinile
generalului care-i îndemna să oprească înaintarea flăcărilor şi strigau celor din faţa lor să
arunce focul în interiorul clădirii. Răsculaţii pierduseră orice nădejde de stingere a
incendiului; pretutindeni erau ucişi şi puşi pe fugă. Chiar şi iudeii slabi şi neînarmaţi erau
trecuţi prin ascuţişul săbiilor. Distrugerea acestui edificiu avea să-i dărâme sufleteşte pe
toţi evreii. Locul cel mai sfânt din lume era acum călcat în picioare şi profanat de păgâni,
iar focul distrusese simbolul speranţei poporului.
Uimitoare rămâne însă precizia cu care evenimentele se succed în trecerea
timpului: s-au potrivit atât ziua cât şi luna când sanctuarul a fost incendiat şi de
babilonieni în 586 înainte de Hristos. De la prima întemeiere de către Solomon şi până la
distrugerea lui până în anul 70 după Hristos s-au scurs 1130 de ani, 7 luni şi 15 zile, iar
de la cea de-a doua întâlnire înfăptuită de Zorobabel în cel de-al doilea an al domniei lui
Cirus cel Mare şi până la cucerirea oraşului de către Titus a trecut 639 de ani şi 45 de
zile.36

3.6.4. CAPITULAREA ORAŞULUI SFÂNT

În timp ce sanctuarul ardea fără întrerupere, soldaţii romani jefuiau tot ce le cădea
în mână şi măcelăreau orice iudeu care le ieşea în cale: bătrâni şi copii, mireni şi preoţi,
femei sau bărbaţi, toţi erau ucişi căci soldaţii nu arătau nici o milă şi nici un respect faţă
de locurile sfinte. Furia războiului nu făcea deosebire între categorii chiar dacă oamenii
cerşeau îndurare sau se mai apărau cu armele lor. Focul care se întindea pretutindeni se
îmbina cu gemetele celor căzuţi. Datorită înălţimii colinei sanctuarului şi a oraşului
incediat, avem impresia că totul luase foc, dar nici nu-ţi puteai închipui ceva mai
copleşitor şi mai fioros decât zarva pornită de acolo. Legiunile romane îşi înălţau
chemarea la luptă când porneau la atac iar răsculaţii simţind în jurul lor şi focul şi sabia,
scoteau vaietul lor de groază; mulţi dintre cei care erau atât de sleiţi de foame nu puteau

36
Ibidem, VI, 4, 8, p. 472.

26
rosti nici un cuvânt la vederea Templului în flăcări căci nu mai găseau în ei puterea să
mai scoată gemete şi plânsete.37
Din faţa măcelului roman, răsculaţii îşi găsiseră refugiul în cetatea de pe Sion
căci Templul şi toate clădirile din preajma lui erau năpădite şi mistuite de foc. Romanii
şi-au adus stindardele în incinta sanctuarului şi le-au împlântat în faţa porţii de răsărit;
confirmându-şi cucerirea au adus tot în acel loc chiar şi jertfe. Deşi romanii au cerut
capitularea, răsculaţii au răspuns că nu pot accepta deoarece ei s-au jurat să nu facă
niciodată în nici un chip aceste lucruri. În schimb ei cer să fie lăsaţi să plece liberi cu
familiile lor prin zidul împrejmuitor în pustiu într-un loc de refugiu. Indignat de faptul că
nişte oameni ajunşi la condiţia de prizonieri mai cutezau să pună şi condiţii, Titus le-a
transmis printr-un crainic mesajul prin care le aducea la cunoştinţă faptul că nu-i va cruţa
pe nici unul dintre ei. După aceea răsculaţii s-au năpustit asupra palatului regal, în care
mulţi iudei îşi adunaseră avuţiile lor, fiindcă era fortificat; i-au alungat pe romanii de
acolo măcelărind toată populaţia strânsă înăuntru (aprox. 8400 oameni) şi au prădat toate
bogăţiile găsite.
A doua zi romanii au alungat pe tâlhari din oraşul de jos şi au incendiat întreaga
zonă până la bazinul Siloah, adică latura sud-estică; ei au avut satisfacţia de a vedea
oraşul mistuit de flăcări, dar prada le-a scăpat din mâini căci răsculaţii goliseră totul mai
înainte de retragerea lor în oraşul de sus. Iudeii spunea că sunt gata să-şi dea viaţa acum,
când poporul a fost măcelărit, Templul distrus de foc, oraşul incendiat, duşmanilor
nerămânându-le nimic de luat.
Ultima speranţă a răsculaţilor erau canalele subterane, în care intenţionau să se
refugieze şi unde după părerea lor nu puteau fi găsiţi. După cucerirea oraşului şi după
retragera romanilor ei îşi propuseseră să iasă din ascunzătoarea lor şi să fugă. Mânaţi de
speranţele pe care le puseseră în hrubele subterane tocmai în vremea aceea, ei dădeau foc
oraşului mai mult decât romanii.
După ce au cucerit meterezele, romanii şi-au înfipt stindardele în vârfurile
turnurilor; apoi cu multă larmă şi bucurie şi-au intonat cântecul lor de biruinţă, deoarece
sfârşitul războiului li se părea mai uşor decât începutul. După aceea cu săbiile smulse din
teacă ei au năvălit în străzile înguste şi au omorât fără deosebire pe oricine le ieşea în

37
Ibidem, VI, 5, 1, p. 473.

27
cale. Caselor în care iudeii îşi mai căutau refugiu, romanii le dădeau foc pentru a arde pe
cei aflaţi înăuntru. Cu prilejul jefuirii multor case, romanilor li s-a întâmplat adesea ca
atunci când pătrundeau în ele pentru pradă să dea peste cadavrele întregii familii sau
peste case ticsite de victime ale foamei. Când dădeau cu ochii de asemenea scene, ieşeau
îngroziţi afară din casă cu mâinile goale.
La 26 sept. 70 soarele răsărea peste ruinele încă fumegânde ale Ierusalimului;
oraşul acesta a îndurat multe nenorociri în timpul asediului, încât dacă el ar fi avut parte
la fondarea lui de tot atât de mult noroc atunci ar fi ajuns demn de invidiat, el care nu
merita, totuşi, nici una din năpastele acestea, dacă n-ar fi dat naştere unei generaţii care l-
a dus la pieire.38

3.7. URMĂRILE RĂZBOILULUI

După ce a pătruns în oraş, victorios, Titus n-a admirat numai trăinicia oraşului, ci
mai ales turnurile pe care răsculaţii, în nebunia lor, le-au părăsit. Mai târziu când a pus
să dărâme din temelii restul oraşului, el a lăsat neatinse cele trei turnuri, mai sus amintite,
ca o mărturie a norocului său, cu sprijinul căruia a putut să cucerească chiar şi ceea ce
părea inexpungabil.
Cezar a dat apoi ordin ca să fie ucişi doar cei care mai opunea rezistenţă, ceilalţi
urmând să fie luaţi prizonieri. Pe lângă categoriile destinate pieirii prin ordinul lui Titus,
soldaţii mai ucideau şi pe cei nevolnici şi bătrâni; dar cei aflaţi în floarea vârstei şi apţi
de muncă au fost mânaţi spre Templu şi închişi în interiorul zidurilor.
Din rândul tinerilor el a triat însă pe cei mai dezvoltaţi şi mai frumoşi, spre a-i
păstra pentru marşul triumfal. Dintre ceilalţi, Titus i-a trimis pe prizonierii peste 17 ani
ca să muncească în minele din Egipt; pe cei mai mulţi i-a dăruit provinciilor, unde

38
Ibidem, VI, 8, 5, p. 488.

28
trebuiau să piară în amfiteatre răpuşi de sabie sau de fiarele sălbatice. Cei care nu
împliniseră 17 ani au fost vânduţi ca sclavi. În zilele în care se făcea trierea lor au mai
murit de foame 11.000 de prizonieri, unii pentru că n-au primit mâncare, iar alţii pentru
că refuzau să mănânce ceea ce li se oferea.39
Numărul întreg al celor care au fost luaţi prizonieri în cursul întregului război au
fost de 97.000, iar numărul total al celor care au murit în timpul asediului se ridică la
1.100.000 de oameni.
Dumnezeu nu i-a lăsat însă nepedepsiţi pe conducătorii răscoalei căci Ioan
împreună cu fraţii lui au răbdat de foame în canalele subterane, cerând romanilor
îndurarea pe care o dispreţuiseră de atâtea ori; după o aprigă luptă cu nevoile şi Simon s-
a predat. Ambii au fost luaţi prizonieri: Simon a fost păstrat spre a sluji drept jertfă la
marşul triumfal, iar Ioan, condamnat la închisoare pe viaţă. Romanii au incendiat până şi
cele mai îndepărtate părţi ale oraşului, zidurile de apărare fiind una cu pământul.40
Înainte de a părăsi oraşul Titus a poruncit ca ruinele oraşului şi ale Templului să
fie înlăturate, iar peste locul unde se afla această cetate să-şi tragă plugul brazdele sale.
Numai cele trei turnuri şi cele câteva case rămase, care au fost prefăcute în cazărmi
pentru garnizoanele romane, mai rămăseseră mărturie că pe acele locuri fusese o
puternică cetate.
În cinstea victoriei sale Titus a organizat serbări în cinstea soldaţilor săi. “Pentru
proslăvirea acestor evenimente, zice Tacitus, că au fost bătute monede cu inscripţia
“Iudaea capta”, iar la Roma a fost ridicat un arc de triumf în cinstea generalului Titus şi a
fost aşezată o inscripţie pe care se spunea că urmând preceptele şi planurile lui
Vespasianus, Titus a supus neamul iudeilor şi-a distrus Ierusalimul pe care zadarnic l-au
atacat înaintea sa generali şi regi şi neamuri, căci până la el a rămas neatins”.41
Misiunea lui Titus se terminase. Ierusalimul fusese cucerit, conducătorii pan-
iudaismului, “Sinedriul” şi “înalta preoţime” au fost dizolvaţi. Dar îndată după aceea,
rabinii organizau în secret politica de destrămare a iudaismului, începând totodată să

39
Ibidem, VI, 9, 2, p. 489-490.
40
Ibidem, VI, 9, 4, p. 491.
41
Publius Tacitus, op. cit., nota 56 bis, p. 240.

29
culeagă şi să noteze toate învăţăturile lor, în limba ebraică, dând naştere faimosului
“Talmud”.42
Urmaşii lui Moise nu mai aveau Templu, nu mai puteau aduce sacrificii, nu mai
aveau sinedriu, nu mai aveau statutul lor naţional evreiesc. Totuşi ei n-au încetat să se
opună romanilor, dar încercările lor erau de prisos căci în anul 71 Lucius Bassus,
conducătorul flotelor de pe Ravena, a fost trimis să nimicească ultimele cuiburid e
rezistenţă iudaică. Astfel că Iudeea devenise provincie romană, domeniu imperial,
primind o organizaţie proprie. Pe acele locuri au fost colonizaţi pentru siguranţa
provinciei aproximativ 800 de veterani.
Procuratorul Flavius Sila avea să zdrobească la mijlocul anului 72 ultima
fortăreaţă iudaică, Massada, închinând astfel revolta puternică a iudeilor începută în anul
66.
Pentru a le distruge şi ultimul locaş de închinare, Paulinus distruge din temelii în
anul 73 templul lui Onias din Leontopolis care era construit după modelul celui din
Ierusalim în 160 î.Hr.
Constrânşi de evenimentele petrecute, evreii au fost siliţi să se depărteze de
Cetatea lor sfântă, încât cel care îndrăznea să calce în Ierusalim era pedepsit cu moartea.
De aceea pentru a nu fi distruşi ca naţiune, dar şi ca susţinători ai religiei iudaice, ei au
întemeiat la Iamnia o organizaţie naţional iudaică menită să păstreze specificu iudaic şi
tradiţiile părinteşti.

42
Gheorghe Stănescu, op. cit., p. 39.

30
 CONCLUZIE

Scopul acestei lucrări a fost acela de a evidenţia după cât a fost cu putinţă
importanţa covârşitoare a evenimentelor petrecute în Iudeea în preajma anului 70 d.Hr. şi
anume a conflictului dintre romani şi iudei care s-a finalizat prin distrugerea oraşului
sfânt al iudeilor, adică a Ierusalimului. Urmările acestui eveniment nefast au zguduit din
temelii întreg iudaismul care a primit cea mai devastatoare lovitură din istoria lui.
În cele ce urmează vom reaminti derularea cronologică a evenimentelor.
Izbucnirea revoltei iudaice s-a datorat procuratorului Gessius Florus care a jefuit tezaurul
Templului din Ierusalim. Acest gest a determinat masacrarea garnizoanei romane din
fortăreaţa Antonia şi mai apoi a celor din toată Iudeea, Samaria şi Galileea. Legatul
Siriei, Cestius Gallus a strâns o armată de aproximativ 30.000 de soldaţi în fortăreaţa
Acra şi-a pornit spre Ierusalim. Ajunşi la marginea lui au fost amăgiţi de evrei care în
timp ce romanii se înapoiau spre Siria i-au atacat prin surprindere transformând
retragerea lor într-o fugă ruşinoasă şi dezordonată.
Nevoită să intervină, Roma ia o poziţie promptă concentrând patru legiuni de
soldaţi bine pregătite sub conducerea generalului Vespasianus care a fost ajutat şi de fiul
său, generalul Titus, un bun strateg. Vespasianus a acţionat metodic izolând complet
Ierusalimul. După ce a evacuat zona de coastă şi-a asigurat căile de comunicare, a distrus
majoritatea fortăreţelor deţinute de evrei şi a făcut ordine în zona rurală. Însă în anul 69
Vespasianus fiind ales împărat pleacă la Roma lăsând în mâinile fiului său cucerirea
Ierusalimului. Asediul Ierusalimului a durat 5 luni. Rezistenţa opusă de evrei a fost
necugetată şi necumpătată căci Titus avea în subordine 60.000 de soldaţi profesionişti
care aveau cel mai modern echipament de luptă.

31
 Tactica folosită de către Titus a fost bine gândită. “El a hotărât să utilizeze terase
de apropiere şi barăci rulante deoarece poziţia oraşului nu permitea cucerirea printr-un
asalt brusc: au fost atribuite fiecărei legiuni sarcini precise, iar luptele au încetat doar
atunci când au fost puse la toate mijloacele de luptă imaginate de cei vechi şimetode
inventate de moderni pentru cucerirea oraşelor”.43 În timpul asediului el a luat în calcul şi
foametea şi divizarea din rândul poporului care aveau să-şi facă şi ele efectele aşteptate,
adică panica, destrămarea şi dezordinea.
Apărătorii cetăţii erau în număr de aproximativ 25.000 de soldaţi grupaţi în trei
tabere: zeloţii erau conduşi de către Eleazar ben Simon, sicarii de către Simon ben Giora,
iar idumeiii şi alţi partizani de către Ioan din Gissala.
În acea perioadă “iudeii au căzut în mari nenorociri; câte mii de oameni n-au
pierit atunci dimpreună cu familiile lor, prin sabie, prin foamete şi prin alte nesfârşite
chinuri; câte oraşe evreieşti şi care anume dintre ele n-au îndurat peripeţiile îngrozitoare
ale asediului, apoi câte nenorociri şi mai grave au dat peste cei ce se refugiaseră în
cetatea Ierusalimului pe care o credeau că nu poate fi nimicită; în sfârşit în ce chip a
decurs războiul şi care au fost clipele cele mai grele ale lui, precum şi care a fost
grozăvia înfiorătoare vestită de demult de prooroci în legătură cu pustiirea cetăţii şi-a
Templului Domnului, cele atât de vestite altădată dar care-şi aşteptau acum nimicirea
prin foc”.44
În timpul asediului romanii şi-au croit drumul spre victorie luptând cu îndârjire.
Au năvălit în Antonia şi apoi au dărâmat Templul dându-i foc, după care la o lună au
cucerit tot oraşul. Poporul refugiat în cetate a fost măcelărit, iar o parte din el a fost dus
în robie. În urma asediului oraşul a rămas o ruină, Templul a fost distrus, iar zidurile de
apărare au fost transformate în pulbere.
Aceste urmări groaznice s-au datorat mândriei şi încăpăţânării acestui popor
nefericit care n-a ştiut să se supună niciodată. Din această cauză conaţionalul lor,
istoricul Josephus Flavius, a fost determinat să spună: “Cred că dacă romanii n-ar fi venit
aici peste acest popor criminal, un cutremur de pământ l-ar fi înghiţit, sau un val de apă l-
ar fi înecat sau trăznetele Sodomei l-ar fi lovit căci acest popor a fost mai fără Dumnezeu
decât toate neamurile pământului”.
43
Publius Tacitus, op. cit., V, 13, p. 231.
44
Eusebiue de Cezareea, op. cit., III, 5, p. 103-104.

32
 Însă această cumplită experienţă n-a pus capăt ciocnirilor cu romanii ci ele au
continuat. Acestea au determinat pe împăratul Adrian să mai radă încă o dată, în anul
135, Ierusalimul de pe faţa pământului după ce în prealabil fusese ocupat pentru o
perioadă scurtă de timp de evrei.
Cele două catastrofe din anul 70 şi din anul 135 au pus capăt istoriei statului
evreu în antichitate. Prin distrugerea Templului din Ierusalim cultul iudaic central înceta
şi o dată cu el a încetat legătura creştinismului cu iudaismul. Războiul având o conotaţie
mesianică, i-a determinat pe creştini să nu se solidarizeze cu conaţionalii lor. Ei au
părăsit Ierusalimul şi s-au refugiat dincolo de Iordan la Pella conduşi de episcopul lor
Simon. Distrugerea Ierusalimului a fost interpretată de creştini ca o răsplată a lui
Dumnezeu pentru uciderea de către evrei a lui Iisus Hristos, Mesia trimis în lume pentru
a mântui neamul omenesc. Întrucât ei nu L-au primit, răstălmăcind ideea mesianică,
iudeii au aşteptat şi mai aşteaptă şi astăzi un nou Mesia.
Începând cu anul 70 şi mai accentuat după anul 135 iudaismul a încetat a mai fi o
religie naţională în toate sensurile concrete şi vizibile, iar evreii au fost expulzaţi din
propria lor ţară. În schimb atât evreimea cât şi iudaismul au devenit, după căderea
Ierusalimului, sinonime cu studiul şi aplicarea Torei.

33
 BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a

Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sfântului Sinod, editura
Insititutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
2. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească. Martirii din Palestina., editura
Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.
3. Flavius, Josephus, Istoria războiului iudaic împotriva romanilor, editura
Hasefer, Bucureşti, 2003.
4. Suetonius, Vieţile celor doisprezece cezari, ed. RAO, Debreceu. Ungaria,
1998.
5. Tacitus, Publius, Istorii, ed. Paideia, Bucureşti, 2002.
6. Johnson, Paul, O istorie a evreilor, ed. Hasefer, Bucureşti, 2003.
7. Stănescu, Gheorghe, Studii de Istorie Bisericească Univesală şi Patristică, ed.
Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1998.
8. Tudor, Dumitru, Figuri de împăraţi romani, vol. I, ed. Enciclopedia română,
Bucureşti, 1974.

34
35