Executarea pedepsei privative de libertate (pedeapsa închisorii) este obiectul dreptului

execuţional penal şi al ştiinţei penitenciare 1. Probleme ce ţin de tratamentul deţinuţilor, de

educarea şi reeducarea acestora sunt studiate şi de alte ştiinţe, cum ar fi pedagogia (pedagogia
penitenciară), psihologia (psihologia penitenciară), sociologia (sociologia penitenciară) etc.
      În acelaşi timp, executarea pedepsei închisorii prezintă interes şi ca factor cu caracter
criminologic, doar una din sarcinile acestui proces este prevenirea generală şi specială.
Menţionăm faptul că problemelor criminologice vizând executarea pedepsei închisorii şi, în
special, problemei combaterii criminalităţii printre deţinuţi, practic, nu li se acordă nici o atenţie.

      Criminologia (mulţi o confundă cu criminalistica) are drept obiect de studiu crima ca

fenomen social (criminalitatea), legităţile manifestării şi existenţei acesteia în societate, cauzele
criminalităţii, alţi factori ce determină şi favorizează săvârşirea infracţiunilor, particularităţile
personalităţii infractorilor. Criminologia studiază, de asemenea, consecinţele sociale ale
criminalităţii, problemele referitoare la victime, prognozarea criminologică, prevenirea şi reacţia
socială antiinfracţională.

     Apariţia criminologiei ca ştiinţă a fost dictată de existenţa unei necesităţi sociale, şi anume a
necesităţii de a cunoaşte ce reprezintă criminalitatea, cum apare ea şi evoluează, ce o determină,
cum se poate influenţa asupra acestui fenomen pentru a-1 lua sub control şi a-i minimiza
pericolul social.

     Studiul efectuat constată că dezvoltarea criminologiei ca ştiinţă ţine calea elaborărilor

teoretice şi a recomandărilor cu caracter aplicativ (practic) orientate spre problemele combaterii
criminalităţii în general, adică în afara penitenciarelor 2. În mare parte, concluziile şi propunerile
teoriei criminologice generale pot fi aplicate efectiv în scopurile combaterii criminalităţii în
penitenciare. Specificul criminalităţii din locurile de detenţie ne dovedeşte însă că problema
combaterii acesteia constituie un aspect criminologic aparte care, la rândul său, cere o
fundamentare teoretică respectivă. Acest lucru este determinat şi de faptul că orice aspect practic
al combaterii criminalităţii în locurile de detenţie poate avea succes în plină dependenţă de
asigurarea teoretico-ştiinţifică.
      Investigaţiile criminologice privind combaterea criminalităţii în penitenciare atestă raportul
dintre acest fenomen şi complexul de factori obiectivi şi subiectivi, determinaţi de contradicţiile
proprii executării pedepsei cu închisoarea, dependente, la rândul lor, de specificul mediului în
care se află deţinuţii, de existenţă în acest mediu a proceselor tenebroase şi, de asemenea, al
lacunelor în procesul de tratament al deţinuţilor. De aceea, combaterea criminalităţii în locurile
de detenţie presupune o influenţă asupra mecanismelor social-psihologice care determină
comportamentul infracţional. Iată de ce apare necesitatea elaborării aspectului criminologic în
dreptul execuţional penal, aspect care astăzi în teoria şi practica din Republica Moldova lipseşte.
Totodată, lipsa unei teorii criminologice speciale vizând combaterea criminalităţii în penitenciare
influenţează direct asupra scăderii eficacităţii întregului proces de executare a pedepsei
închisorii. În legătură cu aceasta, în literatura de specialitate a fost promovată ideea cu privire la
necesitatea elaborării unei teorii despre manifestările criminale care iau naştere în procesul de
executare a pedepsei închisorii 3. Această teorie specială (sectorială) a fost numită:
criminopenologie 4.
     Mulţi specialişti îşi pun întrebarea: cât de justificată este promovarea ideii despre o aşa teorie
criminologică, specială, pe care noi o numim – criminologie penitenciară?
      La această întrebare dăm un răspuns afirmativ. Temei pentru o asemenea concluzie o
constituie existenţa unui obiect de investigaţie aparte care, deşi cuprinde toate elementele
constitutive ale obiectului generic 5al criminologiei, el, în acelaşi timp, nu coincide cu acesta
după conţinut. Sarcina criminologiei penitenciare constă în descrierea şi explicarea proceselor,
manifestărilor şi legităţilor specifice unei ramuri a realităţii sociale ce ţine de executarea
pedepsei închisorii.
     Analizând infracţionalitatea, principalul element al obiectului criminologiei, distingem
specificul criminalităţii penitenciare. Aceasta se manifestă atât prin tendinţe şi legităţi, cât şi prin
infracţiunile încadrate în acest tip de criminalitate. Doar o privire generală atestă că circa 90%
din numărul de infracţiuni săvârşite în penitenciare îl constituie 9-11 tipuri de infracţiuni, ele
formând, de fapt, nucleul, baza criminalităţii penitenciare. Se mai cere remarcat un lucru că doar
criminalităţii penitenciare îi sunt proprii atare infracţiuni cum ar fi: (1) Acţiuni care
dezorganizează activitatea instituţiilor de corectare prin muncă (art. 74/1); (2) Evadare din
locurile de privaţiune de libertate sau a uni persoane arestate (art. 200); (3) Sustragerea de la
executarea pedepsei privative de libertate (art. 200/1); (4) Neexecutarea deciziei instanţei
judecătoreşti (art. 200/2); (5) Nesupunerea cu rea-credinţă cerinţelor administraţiei instituţiei de
reeducare prin muncă (art. 200/3).
      Cât priveşte alte tipuri de infracţiuni (omor, leziuni corporale, relaţii homosexuale prin
constrângere, acţiuni de hiliganism, furt etc.) săvârşite în locurile de detenţie, după cum arată
studiul efectuat 6, acestora le sunt proprii particularităţi criminologice distincte după dinamică,
loc, timp, tipul personalităţii infractorului etc.
       Evident, un specific în criminologia penitenciară o are personalitatea infractorului, unde ca
obiect de studiu este personalitatea deţinutului care săvârşeşte infracţiuni în perioada de detenţie
şi, de asemenea, cunoaşterea legităţilor care determină comportamentul infracţional.
Criminologia penitenciară este preocupată nu de personalitatea deţinutului în genere, ci doar de
acelora dintre ei care săvârşesc infracţiuni în perioada de detenţie.
      Identificarea grupurilor criminogene de deţinuţi, a acelor particularităţi prin care se
deosebesc de alţi deţinuţi care nu săvârşesc infracţiuni aflându-se în acelaşi mediu, au o
semnificaţie atât teoretică, cât şi practică. Aceasta permite crearea „portretului” generalizator al
deţinutului infractor, adică portretul tip al deţinutului care comite infracţiuni în condiţiile
penitenciarului. Acest lucru, la rândul său, serveşte drept bază ştiinţifică a măsurilor individuale
de prevenire şi de prognozare a comportamentului infracţional individual.
Un alt element al obiectului criminologiei – determinantele criminalităţii (cauze, condiţii, factori,
împrejurări) – are, de asemenea, specificul său în criminologia penitenciară.
      Criminalitatea penitenciară este, în general, determinată de factori de aceeaşi natură proprii
criminalităţii ca fenomen social. Investigaţiile criminologice şi psiho-sociologice n-au atestat
însă o corelaţie directă între comportamentul infracţional anterior al persoanei (în condiţii de
libertate) şi comportamentul infracţional în condiţii de privaţiune de libertate. Probabil că
determinantele fenomenului infracţional capătă în mediul penitenciar trăsături specifice, care se
modifică ca urmare a proceselor şi manifestărilor ce iau naştere în condiţiile executării pedepsei
cu închisoarea. Ele, pe de o parte, reduc influenţa premiselor, cauzelor generale, iar, pe de altă
parte, ca urmare a declanşării a mecanismelor social-psihologice, proprii pedepsei privative de
libertate, dau naştere altor factori negativi, determinând şi favorizând criminalitatea penitenciară.
Determinantele criminalităţii penitenciare se cer a fi căutate în acele contradicţii care iau naştere
în legătură cu executarea pedepsei cu închisoarea, inclusiv neajunsurile organizării activităţii
penitenciarelor, deficienţele în activitatea de supraveghere şi tratament al deţinuţilor.
     De aici, criminologia penitenciară va studia, în scopul elaborării măsurilor respective de
neutralizare a factorilor negativi, anume acele procese care derulează în mediul penitenciar, va
scoate în evidenţă anume lacunele în organizarea activităţii de reeducare şi de supraveghere. Un
rol deosebit i se va acorda cunoaşterii mediului social-psihologic unde este trimis condamnatul
care îi şi determină comportamentul.
Nu mai puţin importantă este cunoaşterea particularităţilor personalităţii persoanelor care devin
victime ale comportamentului infracţional în perioada aflării în mediul penitenciar, ceea ce ar
permite elaborarea măsurilor îndreptate spre minimizarea riscurilor victimizării deţinuţilor.
      Ca element constitutiv al criminologiei penitenciare noi recunoaştem prevenirea (special-
criminologică şi individuală). Ea include în sine şi problema prognozării tendinţelor şi legităţilor
criminalităţii penitenciare, a derulării proceselor şi factorilor ce o determină, planificarea şi
coordonarea activităţii de prevenire penitenciară.
       Cele spuse mai sus permit a trage următoarele concluzii: criminologia penitenciară
constituie o teorie criminologică specială, întrunind un ansamblu de cunoştinţe referitoare la
infracţionalitate în instituţiile penitenciare, tendinţele şi legităţile acesteia, factorii şi
împrejurările ce o determină şi favorizează, personalitatea celora care săvârşesc infracţiuni în
condiţiile privaţiunii de libertate, având ca scop elaborarea măsurilor de prevenire şi
contracarare a criminalităţii în penitenciare.