Universitatea din Bucureşti Student: Andrada Creţanu

Facultatea de Ştiinţe Politice SPR 2

Lect.Dr. Ruxandra Ivan

Conflictele dintre India şi Pakistan

referitoare la regiunea Kashmir

Confruntarea dintre New Delhi şi Islamabad îşi are originea în rivalitatea dintre
reprezentanţii comunităţilor hindusă (Congres, RSS) şi musulmană (Liga, Jamaat-i-Islami) din
zorii independenţei. Împărţirea fostei colonii britanice, în 1947, a condus la crearea statului laic
India şi a celui religios Pakistan (de Vest şi de Est, separate de lanţul himalayan). Angajate în
1946-1947, negocierile au rezolvat provizoriu problema împărţirii Bengalului şi a Punjabului,
însă nu au soluţionat-o pe cea a Kashmirului, singurul stat majoritar musulman al republicii. În
consecinţă, cele două state s-au înfruntat în trei războaie declarate şi unul neoficial.
Primul conflict asupra regiunii Kashmir a avut loc între 1947-1949. Fiind vecină atât cu
India cât şi cu Pakistanul de vest, regiunea Kashmir era condusă de un prinţ hindus, dar
majoritatea populaţiei era musulmană. În 1947, triburile pakistaneze au invadat provincia, pentru
a susţine o revoltă a ţăranilor musulmani. Maharajahul a fugit la Delhi, unde a semnat o serie de
acte prin care atribuia provincia Kashmir Indiei. Au fost aduse trupe indiene pentru a apăra fosta
provincie regală, care au creat mari probleme armatei pakistaneze. Luptele au continuat în
Kashmir până când o comisie a Naţiunilor Unite a aranjat un armistitiu în ianuarie 1949.
Kashmir a fost ulterior împărţit de-a lungul liniei frontului, India obţinând aproximativ
două treimi iar Pakistanul, restul. India a prezentat cazul Consiliului de Securitate al O.N.U.
În aprilie 1965 lupte puternice au izbucnit la graniţele dintre Pakistanul de vest şi India şi
ulterior s-au extins asupra regiunilor Kashmir şi Punjab. India a acuzat faptul că din nou
pakistanezii invadau Kashmirul în timp ce Pakistanul a pretins că invadatorii erau de fapt
luptători de eliberare aparţinând Kashmirului.
Când Pakistanul a lansat la rândul său aviaţia, pregătită de S.U.A., fiecare dintre cele
două state a început o invazie a teritoriului celuilalt stat iar în septembrie 1965 Naţiunile Unite au
intervenit din nou pentru a se înceta focul. Confruntările directe între trupele celor două state s-
au încheiat în ianuarie 1966, imediat după ce a fost semnat un accord între India şi Pakistan la
Tashkent, în fosta Uniune Sovietică, prin medierea acesteia din urmă. Deşi nici războiul din
1948, nici cel din 1965 nu au dus la nici o concluzie, India a demonstrat o superioritate militară
incontestabilă asupra Pakistanului în cel de-al treilea război, care a avut loc în decembrie 1971.
 „Îngheţată" prin acordul marilor puteri, în cea de-a doua perioadă a Războiului Rece,
criza Kashmirului s-a escaladat din punct de vedere al intensităţii confruntărilor, al armamentului
utilizat sau deţinut, cât şi al impactului internaţional. Deşi între cele două state s-a ajuns la o serie
de măsuri diplomatice pentru „creşterea încrederii", conflictul a fost escaladat pe teren. De
această dată, islamismului radical i-a răspuns hinduismul militant. În replică, la intensificarea
acţiunilor grupărilor musulmane, India a introdus controlul centralizat asupra teritoriului Jammu
şi Kashmir. Confruntările s-au generalizat până în 1996.

Conflictul indo-pakistanez s-a amplificat după venirea la putere a alianţei dominate de

BJP. New Delhi şi Islamabadul au trecut la demonstrarea noului statut de puteri nucleare, în mai
1998. SUA şi marile puteri au intervenit diplomatic (inclusiv cu sancţiuni), pentru a detensiona
situaţia. Ca efect, India şi Pakistanul au semnat la Lahore, pe 21 februarie 1999, o declaraţie
politică, apogeul „procesului de pace" din perioada respectivă. Premierii celor două state s-au
angajat să evite riscul producerii unui „accident nuclear", să promoveze dialogul, inclusiv în
problema Kashmirului, şi au condamnat terorismul.

Abordarea politică a crizei s-a dovedit, în scurt timp, provizorie. În mai 1999, o forţă
mixtă (islamici pakistanezi, kashmiri, afgani, poate şi elemente ale trupelor Islamabadului) au
trecut de linia de control şi au ocupat poziţii lângă Kargil, pe comunicaţia strategică Srinagar-
Leh. Insurgenţii au beneficiat de sprijinul de artilerie al armatei pakistaneze. Autorităţile de la
New Delhi au ripostat cu bombardamente aeriene şi de artilerie, reuşind însă să anihileze
elementele infiltrate abia în iulie, fără a intra pe teritoriul statului rival.

Rivalităţile, din 1998-1999, au fost urmate de noi tentative pentru relansarea unui proces
politic de rezolvare a principalului diferend dintre New Delhi şi Islamabad. Reuniunea la nivel
înalt, dintre Pervez Musharraf şi Atal Behari Vajpayee din 14-17 iulie 2001, nu a condus la vreun
rezultat semnificativ, iar eşecul abordării bilaterale a determinat resurgenţa violenţelor locale.

În 2003, relaţiile indo-pakistaneze au fost marcate de reluarea convorbirilor bilaterale,

mediate de Statele Unite. Aceste negocieri s-au derulat pe fundalul apropierii dintre New Delhi şi
Washington. În octombrie 2003, New Delhi a propus Islamabadului adoptarea unei serii de
măsuri de „creştere a încrederii" şi a început discuţii cu separatiştii din Kashmir.

În Kashmir, din mai 2004, s-au intensificat confruntările în cadrul All-Party Hurriyat
Conference din Kashmir, între naţionaliştii moderaţi şi extremişti. Syed Ali Shah Geelani, lider
istoric şi radical, s-a separat de Hurriyat. Umar Farooq, cleric musulman, a acceptat să negocieze
cu noul guvern indian. În momentul de faţă, sunt în curs de derulare complicate negocieri pentru
„pacificarea" Kashmirului, la care participă principalele partide din provincie