Fiziologie Curs 1

Sangele: este un lichid de culoare rosie care impreuna cu lichidul interstitial si cu limfa constituie
mediul intern al organismului. Intre mediul intern si celule exista un schimb permanent de substante si
energie. Substantele necesare mentinerii activitatii celulare respectiv oxigenul, glucidele, acizii grasi,
aminoacizii, vitaminele si altele trec din sange in celule, iar produsii rezultati din catabolism respectiv
CO2, urea, acidul uric, NH3(amoniacul), sunt eliminate in lichidul extracelular.
Continutul mediului intern al organismului este mentinut constant datorita circulatiei permanente a
sangelui, care aduce substantele necesare catre celule refacand rezervele metabolice si indeparteaza
produsii de catabolism, pe care-i transporta catre organele de eliminare.
Volumul sangvin/volemie. Cantitatea totala de sange care ocupa toate compartimentele aparatului
cardio vascular reprezinta cca 5l caracterizand volemia normala.
Valoarea medie a volemiei la adult raportat la greutatea corporala este de cca 7%. (70kg - 7% din
masa corporala totala).
Volemia variaza in conditii fiziologice (conditii normale) in functie de sex, respectiv este mai mare
la barbati, in functie de varsta, respectiv scade cu inainterea in varsta si de mediul geografic, de exemplu
este mai mare la populatiie care locuiesc la inaltimi mai mari.
Volumul sangvin este constituit din:
- componenta celulara de cca 45%, care cuprinde toate elementele figurate ale sangelui (celule)
- o componenta plasmatica. Plasma 55%.
Din punctual de vedere al mobilitatii, in teritoriile vasculare, volumul sangvin cuprinde:
- un volum circulant de cca 3l
- un volum stagnant de cca 2l, care in realitate nu stagneaza, dar circula cu o viteza foarte mica in
anumite teritorii si organe, care functioeaza ca “rezervoare”.
Masa sangvina de depozit este “stocata” la nivelul urmatoarelor organe: ficat, splina si plexurile
venoase din derm.
Ficatul: depoziteaza in media intre 700-800 ml de sange, in functie de tonusul venelor
suprahepatice.
Splina: retine la nivelul sinusurilor venoase intre 200-300 ml sange, care poate fi eliberat prin
contractia sinusurilor venoase. Obs: sangele splenic este de regula mai bogat in hemogoblina cu cca
15% mai bogat.
Plexul venos subpapilar: retine pana la 1200 ml sange in functie de tonusul venelor, care la randul
lui este influentat de temperature si de sistemul vegetative, in principal simpatic.
Aceste teritorii vasculare au o mare capacitate si dispensibilitate, ele sunt inervate vegetativ
simpatic cu efect vasoconstrictor. Efect care poate mobiliza rapid sangele din organele de depozit.
* Volutional (constient)
*simpatic: -> excitatie - contractie (scadere debit)
-> inhibat - calibrul creste - relaxare - efect contrar
 Masa de sange stagnata are semnificatia unei rezerve functionale, la care se apeleaza fie in condtitii
fiziologice cand este nevoie de un raport crescut de oxigen, fie in conditii patologice cand este nevoie sa se
refaca volumul sangelui circulant, in cazul unor pierderi important de masa sangvina.
Mobilizarea masei sangvine alcatuita mai ales din hematii asigura posibilitatea fixarii unei
cantitati mai mari de oxigen si deci asigura in raport crescut la nivelul tesuturilor.
Factorii care determina repatitia diferentiata a debitului circulator pe regiuni si organe, astfel incat
sa satisfaca necesarul de oxigen sunt de 3 categorii:
-.factori metabolici
-.factori neurovegetativi
-.factori endocrini
Factorii metabolici: exemplu catabolitii rezultati din procesele metabolice; CO2 si acidul lactic
sunt puternice vasodilatatoare locale, crescand debitul circulator proportional cu intensitatea schimburilor
metabolice.
Factorii neurovegetativi: regleaza vasomotricitatea si determina ceea ce noi numim “reactii in
balanta”, care presupun vasoconstrictie in teritoriile metabolic inactive si vasodilatatie in cele active. Obs:
In consens cu actiunea locala a catabolitilor acizi.
Factorii endocrini: hormonii tisulari (locali) - nu produsi de prostaglandinele - altii produc
moficari ale repartitiei debitului sangvin, care completeaza si prelungesc in timp efectele catabolitilor si ale
sistemului nervos vegetativ.
Functiile sangelui: prin toate componentele sale celulare si plasmatice, sangele indeplineste in
organism functii importante:
- Functia respiratorie, nutritiva, excretorie, termoreglatorie, de protective imunobiologica, de
mentinere a echilibrului acidobazic, de realizare a homeostaziei si de coordonare umorala.
Functia respiratorie: sangele transporta oxigenul fixat la nivelul plamanilor, il transporta la
tesuturi si CO2 rezultat din metabolismul tisular il transporta spre plamani. Este asigurat de hematii si de
plasma si astfel se realizeaza legatura intre respiratia pulmonara si respiratia tisulara.
Functia nutritiva: sangele asigura calea principala de transport a principiilor alimentare in forme
utilizabile metabolic( aminoacizi, acizi grasi si monozaharide) obtinute dupa absorbtia lor intestinala.
Sangele constituie deci sursa esentiala de substante cu rol plastic, functional si energetic, care asigura
pentru toate tesuturile mentinerea metabolismului, refacerea uzurii, cresterea si dezvoltarea.
Functia excretorie: sangele preia catabolitii inutili si chiar toxici de la nivelul tesuturilor si-i
transporta la nivelul organelor specializate in prelucrarea si eliminarea lor, care se numeste excretie. Aceste
organe sunt: rinichiul, ficatul, tractul digestiv si pielea.
Functia termoreglatorie: sangele intervine decisiv, in mentinearea echilibrului dinamic, dintre
termogeneza si termoliza, si se realizeaza prin mai multe mecanisme:
-.In primul rand sangele este sursa de substrat energetic pentru toate tesuturile, el se afla in echilibru
cu rezervele energetice din ficat, muschi, tesut adipos, care constituie sediul unor procese metabolice
esentiale in producerea de caldura respectiv termogeneza.
 -.sangele transporta caldura de la nivelul organelor interne spre suprafata corpului, unde participa
prin mecanisme complexe la eliminarea caldurii, respectiv termoliza.
Capacitatea termolitica a sangelui este asigurata de proprietatile fizice ale apei, respective caldura
specifica mare, conductibilitate ridicata, caldura latenta de evaporare mare.
-.temperatura sangelui circulant este un excitant specific pentru anumiti neuroni, cu functie de
termodetectori din sistemul nervos central, care au rol in echilibrarea dinamica dintre centrii nervosi
termolitici si cei termogenetici, care se afla in hipotalamus.
Realizarea acestui echilibru dinamic asigura mentinerea constanta a termperaturii corpului. Asa
numita homeostazie termica. In cadrul unui mecanism de autoreglare bazat pe conexiune inversa; asa
numitul feedback, in cazul nostru este unul negativ.
Temperatura interna a organelor vitale trebuie sa fie in medie de 37 de grade. Intre zona centrala si
perifica exista un schimb de caldura si astfel caldura se degajeaza in medie pentru ca zona centrala sa aibe
o caldura constanta. Deci zona perfiferica functioneaza ca un tampon deoarece preia temperatura din zona
centrala si o elimina in mediu. Dar trebuie sa existe un echilibru de temperatura intre zona centrala si cea
periferica dar si intre cea periferica si mediu.
Functia de protectie imunobiologica: este asigurata prin mecanisme generale nespecifice sau
specifice, care caracterizeaza imunitatea umorala si celulara la care participa: atat elementele figurate, cat
si anumite componente ale plasmei sangvine. Aceasta functie de protective este deosebit de importanta
deoarece organismul vine in permanent in contact cu agenti patogeni purtatori de antigene sau cu antigene
libere.
Antigenul este o substanta macromoleculara proteica sau polizaharidica straina, care patrunsa in
mediul intern al organismului declanseaza producerea de catre organism a unor substante specific numite
anticorpi, care neutralizeaza sau distrug antigenul.
Anticorpii sunt proteine plasmatice din clasa gamaglobulinelor si caracterizeaza imunitatea
umorala.
Functia de mentinere a echilibrului acidobazic: sangele contribuie la echilibrarea mecanismelor
de producere cu cele de eliminare a ionilor de hidrogen in vederea mentinerii constante a ph-ului mediului
intern.
Aceasta functie se realizeaza prin sistemele tampon prezente in eritrocite, tesuturi si plasma si prin
mecanisme biologice bazate pe capacitatea unor tesuturi si organe de a modifica concentratia ionilor de
hidrogen din sangele care le iriga.
Functia de realizare a hemostazei: unele componente celulare si plasmatice ale sangelui pot
determina oprirea unor sangerari la nivel unui vas sangvin mic sau mijlociu. Aceasta oprire a sangerarii se
numeste hemostaza.
Hemostaza protejeaza integritatea aparatului circulator si conserva volumul sangelui circulant.
Sangele dispune si de mcanisme de restabilire si mentinere a propriei fluiditati, adica fibrinoliza.
Exista practic un echilibru permanent fluido-coagulant dinamic, care presupune un antagonism functional
intre hemostaza si fibrinoliza.
Functia de coordonare umorala: diferiti biocatalizatori; enzime, vitamine, hormoni, ajung pe
calea sangelui la nivelul unor structuri celulare receptive avand posibilitatea de a regla, de a coordona
unitar procesele metabolice in tesuturi si organe aflate la distanta variabila de locul de sinteza si secretie al
substantelor biologic active.
Sangele contribuie astfel la mentinerea homeostaziei.
Proprietatile sangelui:
Culoarea: la specia umana sangele este de culoare rosie datorita hemoglobinei din eritrocite.
Sangele arterial este rosu aprins datorita saturarii hemoglobinei cu oxigen, iar cel venos este rosu inchis
datorita hemoglobinei reduse.
Densitatea respective greutatea specifica: sangele este mai greu decat apa, densitatea lui este in
medie de 1055 grame la litru. Densitatea depinde de componentele sangeleui, in special de hematii si
proteine. Cresterea densitatii sangelui apare in poliglobulii (de exemplu la altitudine) si in cazul eforturilor
desfasurate la temperatura inalta cand subiectul transpira abundent.
Gustul: sangele este sarat datorica clorurii de sodiu.
Temperature: la om, dar in general la toate animalele cu sange cald, temperatura variaza intre 35
de grade la nivelul pielii si 39 de grade la nivelul vaselor din organele abdominale in perioada digestiei.
Deplasarea continua a sangelui in organism contribuie la uniformizarea temperaturii corpului si
ajuta la transportul caldurii din viscere spre periferie, unde are loc eliminarea caldurii prin iradiere. Sangele
astfel “racit” se intoarce la organele profunde unde se reincarca cu caldura si ciclul se reia.
Vascozitatea: sangele circula printr-o scurgere laminara (in straturi) ceea ce determina o forta de
frecare interna, intre diferitele straturi lichidiene, care se deplaseaza cu viteze diferite.
Aceasta frecare interna care se opune alunecarii determina vascozitatea.
Vascozitatea variaza invers proportional cu temperatura deci cresterea temperaturii determina
scaderea vascozitatii sangelui. Scaderea vitezei de curgere a sangelui, creste frecarea interna deci creste
vascozitatea.
Vascozitatea este un element care determina rezistenta periferica, pe care trebuie sa o impinga
pompa cardiaca. Cresterea vascozitatii sangelui determina crestea presiunii arteriale de exemplu in
poliglobuli. Scaderea vascozitatii determina scaderea presiunii arteriale.
Componentele sangelui: daca intr-o eprubeta centrifugam sangele coagulat se produce separea
sangelui in cele 2 componente ale sale:
- plasma sangvina situata deasupra care este un lichid mai putin vascos, transparent de culoare
galben citrin (culoarea lamaiei)
-.elementele figurate; celulele situate in fundul eprubetei care se prezinta ca un lichid foarte vascos
de culoare rosu inchis.
Plasma sangvina: reprezinta 55% din volumul sangelui. Raportul procentual dintre volumul
plasmei si cel al elementelor figurate, respectiv 55/45 este cunoscut sub numele de hematoclit. Acesta
variaza in functie de sex (mai mic la femei), varsta (scade cu varsta) si in functie de temperatura mediului
ambiant (caldura provoaca transpiratie, determina scaderea apei din sange si determina cresterea valorii
hematoclitului).
Proprietatile plasmei sunt asemanatoare cu cele ale sangelui de care difera doar prin valori si
culoare. Plasma sangvina are o densitate de cca 1027 fiind constituita in proportie de 90% din apa si 10%
rezidu uscat. Rezidul uscat este contituit din 9% substante organice azotate si neazotate si 1% substante
anorganice, iar substantele azotate sunt proteice si neproteice.
Substantele azotate proteice: albuminele, globulinele (alfa , beta si gama) si fibrinogenul.
Proteinele plasmatice la adult sunt in cca 65-85 g/l.
Substantele azotate neproteice sunt reprezentate de uree, acidu uric, ammoniac, aminoacizi,
creatina si creatinina.
Majoritatea composulor rezultati prin acid proteic se elimina prin rinichi, de aceea spunem ca
concentratia lor plasmatica este un indicator al eficientei rinichiului in functia sa de epurare.
Substatele organice neazotate: sunt reprezentate din lichide in principal colesterol, glucide, acid
lactic si altele.
Substatele organice neazotate au rol functional si energetic (vezi glucidele si lipidel)e. Nivelul lor
sangvin dand informatii asupra metabolismului intermediar al glucidelor sau lipidelor si al metabolismului
in general.
Substantele anorganice alcatuiesc 1 % din reziduul uscat al plasmei si sunt reprezentate de:
elemente minerale aflate sub forma de saruri disociabile sau compusi nedisociabili precum si
oligoelemente aflate in concentratii foarte mici. Aceste substante anorganice sunt aflate in numar egal.
Principalii cationi plasmatici sunt: Na+, K+ , Ca2+ , Mg2+ , iar principalii anioni sunt Cl- , HCO3-,
HFO4- si altele.
Importanta cationilor pt homeostazie este demonstrata de mecanisme complexe care mentin
concentratia plasmatica a acestor elemente in limite constante.
Oligoelementele chiar daca se prezinta in concentratii plasmatice mici indeplinesc roluri
remarcabile si anume Fe (pt functiile hemotglobinei), Co si Cu (pentru hematopoeza-producerea de
elemente figurate ale sangelui in maduva) Zn (in functia secretorie a pancreasului).
Elementele figurate ale sangelui: in sange exista 3 tipuri de elemente figurate:
-.eritrocitele/globule rosii/hematii
-.leucocite/globule albe
-.trombocite/plachete sangvine
Cele 3 categorii de cellule au origine comuna: celula stem pluripotenta din maduva osoasa este asa
numita celula hematoformatoare primitiva. Celulele se reinoiesc continuu prin hematopoeza existand cate o
cale separata pentru fiecare tip celular.
Eritrocitele/globulele rosii: se mai numesc si hematii, sunt celule fara nucleu, bogate in
hemoglobina, proteina cu rol transportor pentru oxigen si dioxid de carbon. Numarul acestor elemente
figurate este de 4.500.000 pe mm cub sange la femeie si 5 mil pe mm cub sange la barbat cu variatii
fiziologice legate de varsta, de presiunea partiala a oxigenului in aerul alveolar, de starea de repaus sau de
efortul fizic. Cresterea numarului lor se numeste poliglobulie si poate fi temporara prin golirea
rezervoarelor de sange, (mai bogate in hematii decat sangele circulant) sau poate aparea la altitudine, caz in
care functioneaza ca mecanism fiziologic de asigurare a unui aport de oxigen adecvat necesitatilor.
Scaderea numarului de hematii este rezultatul unei distrugeri exagerate sau a unei eritropoeze
deficitare.
 Rolul eritrocitelor: este esential pentru organism si consta in transportul gazelor respiratorii si in
mentinerea echilibrului acidobazic.
Leucocitele/globulele albe: sunt elemente figurate nucleate cu activitate metabolica intensa.
Numarul lor variaza intre 4.000-8.000 pe mm cub sange. Cresterea lor se numeste leucocitoza, iar scaderea
leucopenie.
Modificarile fiziologice ale numarului de leucocite sunt determinate de ritmul circadian (de 24 de
ore), respective ele cresc in a doua jumatate a zilei, sunt influentate de alimentatie, respective cresc
postprandial (dupa masa), de starea fiziologica, de exemplu cresc in timpul sarcinii si de stimularea
secretiei endocrine.
In bolile infectioase, in primul rand microbiene, numarul leucocitelor creste pana la 15.000 uneori
30.000 pe mm cub, in unele forme de cancer numite leucemii sau leucoze, numarul poate depasii cateva
sute de mii pe mm cub, astfel incat sangele capata o culoare albicioasa.
In functie de aspectul nucleului de prezenta unor granulatii specifice si in functie de rolul lor sunt
de mai multe tipuri. In primul rand se impart in mai multe categorii:
-.mononucleare (agranulocite)
-.polinucleare (granulocite)
1. Mononuclearele sunt reprezentate de un nucleu mic, reprezinta 32% din totalul leucocitelor si
prezinta 2 categorii:limfocitele si monocitele.
Limfocitele sunt produse si diferentiate in organele limfatice centrale, respectiv in tesutul limfoid
din maduva hematogena si in timus. Limfocitele circulante sunt mereu in echilibru cu limfocitele din
organele limfatice periferice respectiv splina, ganglionii limfatici, limfaticele digestive. Majoritatea sunt
limfocite mici cu diametrul de 7-8 microni, in functie de tip au o durata de viata variabila de la cateva ore
la cativa ani.
Monocitele sunt leucoite mari cu granulatii fine cu o durata de viata si o actiune de 24h, dupa care
migreaza intesuturi si se transforma in celule macrohage. Sunt capable de fagocitoza atat direct ca
monocite in sange, cat si in urma transformarii macrofag in tesuturi. Ele fagociteaza atat microbii cat si
resturile celulare (leucocite, hematii) contribuind la curatarea si vindecarea focarelor inflamatorii.
2. Polinuclearele/granulocitele: sunt celule cu granulatii in citoplasma si reprezinta 68% din
totalul leucoitelor. Dupa afinitatea fata de coloranti se impart in:
- polinucleare neutrofile (65%) la care granulatiile se coloreaza cu coloranti neutrii
- polinucleare eozinofile (2.5%), granulatiile se coloreaza cu coloranti acizi
- polinuclearele bazofile 0.5% , granulatiile se coloreaza cu coloranti bazici.
Polinuclearele au dimensiune cuprinsa intre 6 si 20 microni. Au structura celulara completa.
Membrane lor celulara prezinta o plasticitate deosebita, ele putand emite prelungiri citoplasmatice care se
numesc pseudopode, cu care se pot deplasa in afara vaselor capilare, fenomen ce se numeste diapedeza.
Astfel pot ingloba microbi sau resturi celulare, deci prin fagocitoza pe care le distrug.
Din familia leucocitelor fac parte si plasmocitele - celule provenite din limfocite si sunt specializate
in producerea de anticorpi.
 Rolul leucocitelor : principal functie consta in apararea organismului. Polinuclearele neutrofile au
rol in fagocitoza agentilor patogeni.
Eozinofilele au rol in reactile alergice, granulatiile lor continand histamina. Nr lor creste in boli
parazitare si alergice.
Bazofilele au rol in coagularea sangelui prin intermediul substantelor anticoagulante heparina pe
care o contin in granulatii. Ele au de asemenea rol si in metabolismul lipidelor, heparina asigurand
dispersia lipidelor in particule fine care pot fi utilizate mai usor de tesuturi.
Monocitele intervin in fagocitoza microbilor mai ales, dar si a tesutirilor celulare, curatand si
vindecand focarul inflamator
Limfocitele au rol deosebit in apararea specifica a organismului.
Trombocitele - plachetele sangvine: sunt fragmente celulare si nu celule propriu-zise. Nr lor este
de cca 200.000-400.000 pe mm cub. Au forma variabila, triunghiulara, rotunda, eliptica, cu diamentrul
mediu de 3 microni. Ia nastere in maduva hematogena (la nivelul oaselor) dintr-o celula mare numita
megacariocit. Durata vietii a pachetelor sangvine este de 10-11 zile.
Procesul de reinoire a plachetelor sangvine asigura stabilitatea numarului tromocitelor.
Rolul trombicitelor este interventia in proceselor de hemostaza deci favorizeaza oprirea sangerarii.
Ele au capacitatea de a adera pe suprafetele lezate (se lipesc), formeaza conglomerate, la acest nivel se
autolizeaza si elibereaza factori trombocitari si unele substante active (histamina, fosfolipidele, serotinina)
substante pe care le contin si le transporta.
Pe langa rolul in hemostaza, trombocitele au si rol de fagocitoza mai ales asupra bacteriilor si pot
elibera anumite enzime, proteolitice care contribuie la reactia inflamatorie.
Modificarile de efort ale sangelui: ele apar atat la nivelul plasmei ca volum si compozitie cat si in
cazul elementelor figurate astfel in cazul eforturilor care accelereaza transpiratia prin care se pierd cantitati
mari de apa cum sunt probele de fond sau de mars, unde se poate pierde chiar 3 sau 5 kg de apa pe proba.
In acest caz volumul plasmei scade si apare o hemoconcentratie, dar aceasta nu apare in numarul cresterii
de celule ci prin scaderea volumului plasmatic.
In prezenta concentratiei volumului plasmatic apar modificari, de exemplu, in efort concentratia
creste cu pana la 11%, eforturile fizice exagerate determina scaderea proteinelor totale datorita cresterii
catabolismului proteic. In urma acestui mecanism creste ureea sangvina si acidul uric, revenirea la valorile
normale pentru uree si acid uric este foarte tardiva. Amoniacul creste si el ca si concentratie plasmatica de
5-6 ori dar revine rapid la normal.
Concentratia lipidelor scade datorita intensificarii metabolismului acizilor grasi. Glucidele au o
anumita dinamica. Inainte de incepera efortului, in asa numita stare de start sau de prestart apare o
hiperglicemie datorita eliberarii crescute de catecolamine (adrenalina). catecolaminele activeaza
glicogenoliza hepatica si determina cresterea glicemiei. In efoturile de scurta durata glicemia nu se modiica
dar in cele de lunga durata, glicemia scade. Valorile acidului lactic cresc in efort datorita hipoxiei (cant
scazuta de oxigen) care nu permite metabolizarea lui totala.
In efort mare de tip anaerob apare o creste mare de acid lactic concomitant cu o datorie mare de
oxigen. Dupa efort o parte din acidul lactic se transforma in CO2 si H2O, iar 4/5 se reconvertesc in
glucoza.
 Efortul influenteaza si dinamica substantelor anorganice din plasma. Creste concentratia potasiului
in sange dar in eforutile de lunga durata potasemia scade.
Sodiul si clorul sufera variatii similare, modificarile calciului si fosforului sunt nesemnificative.
Elementele figurate ale sangelelui sufera modicari caracteristice la efort, in general prin cresterea
numarul lor in primul rand cresc hematiile pt a satisfice necesitatile sporite de hemoglobina pt a face fata
necesitatilor sporite de oxigen. Dar creste si numarul leucocitelor mai ales pe seama granulocitelor
neutrofile. De fapt cresterea nu este reala, este de fapt o migrare a celulelor de la organelle interne catre
muschi ca expresie a solicitarilor crescute in efort.

Fiziologia Sistemului Cardio-Vascular - Curs 2 -

Sistemul cardio-vascular: este format din:
- Inima
- Sistem de vase
- Sistem inchis - prin care circula sangele si limfa.
Prin acest sistem se realizeaza 2 functii majore ale sangelui:
1. Distribuirea substantelor nutritive si a oxigenului tuturor celulelor din organism
2. Colectarea produsilor tisulari de catabolism pentru a fi eliminati.
Forta motrice a acestui sistem este inima care, ca o pompa aspiro-respingatoare pompeaza sangele
oxigenat prin artere catre capilarele tisulare (marea circulatie), sange care apoi se intoarce catre inima, pe
calea venoasa.
Inima este organul central al aparatului cardiovascular.
Fiziologia inimii
Inima este organul central, al aparatului cardio-vascular,se afla medial intre cei doi plamani, si este
un organ tetra-cameral(format din 4 spatii numite camere).Doua atrii si doua ventricule.Dupa unii autori,
inima poate fi considerata ca fiind alcatuita din doua pompe, dispuse in serie.Pompa stanga si pompa
dreapta – separate intre ele de septul longitudinal,fiecare pompa fiind conectatala una din cele doua
circulatii.Pompa stanga conectata la marea circulatie, pompa dreapta la mica circulatie.Fiecare parte a
inimii, este dotata cu doua seturi de valve, care imprima circulatiei sangelui o singura directie.
Sistemul valvular al cordului – valvulele care separa atriile de ventricule, sunt valvulele
atrioventriculare.La atriul stang, vine sangele oxigenat prin venele pulmonare.Atriul stang comunica prin
valvula mitrala cu ventricolul stang.Din ventricolul stang porneste artera aorta, care conduce sangele
arterial in intreg organismul prin ramificatiile sale.Atriul drept, comunica prin valvula tricustita cu
ventriculul drept, din care porneste artera pulmonara, care conduce sangele in mica circulatie pt
schimburile de la nivelul plamanului.
Propietatile fundamentale ale miocardului
Excitabilitatea – care este propietatea miocardului, de a raspunde la stimul printr-un
potential de actiune (deci printr-o contractie). Inima are particularitatea de a fi excitabila, numai in faza
de relaxare (care se numeste diastola) si este inexcitabila in faza de contractie (sistola). Pentru a obtine o
contractie, excitantul trebuie sa aiba o anumita intensitate, sub nivelul careia, miocardul nu raspunde. Daca
aceasta valoarea numita ‘valoarea prag’ a excitantului este depasita, miocardul raspunde prin contractie
maxima, indiferent de intenistatea stimului, spunem ca miocardul functioneaza dupa legea “totul sau
nimic”.Deci orice excitant dupa valorea prag, declanseaza contractia maxima.
A II-a propietate – conductibilitatea,este propietatea miocardului, de a raspandi excitatia in
intregul miocardul. Aceasta propietate este dovedita de Ligaturi (un fir care leaga si intrerupe circuitul
unei structuri anatomice) lui Stannius, s-a constatat ca impulsul legat de contractie, nu se transmite in
zonele prin care aplicarea ligaturii s-a realizat o sectiune fiziologica. Semnalul se propaga, la nivelul
miocardului de la statia centrala, care se numeste nodul sinusal si se gaseste in atrii. De la nodului sinusal,
impulsul se propaga la atrii, pe care le activeaza in cca 0.01 sec si se produce sistola atriala. In continuare
stimulul se propaga mai lent, prin nodul atrioventricular. Trecerea prin aceasta zona se face cu o intarziere,
de cca 0.04 secunde. Unda de depolarizare se propaga de la atrii la ventricule, printr-o structura anatomica
numita fasciculul Hiss. Mai departe, se propaga la tot miocardul, prin reteaua Purkinye, impulsul se
transmite de la endocard, adica de la interior spre exterior, rezultatul constituie sistola ventriculara.
A III-a Propietate – Contractivitatea, este propietatea miocardului de a.si scurta fibrele, si de
a-si miscora volumul cameral expulzand cu putere sangele in afara cordului, in vasele mari
corespunzatoare. Tensiunea dezvoltatea prin scurtare si viteza de contractie sunt de fapt expresia
contractivitatii miocardului. Forta de contractie este proportionala cu grosima peretilor inimii. Mai redusa
la artrii, si mai puternica la ventricole, iar intre ventricole mai mare la cel stang, decat la cel drept.
Contractiile cordului se numesc sistole iar relaxarile diastole.
A IV Propietate – Automatismul, este proprietatea inimii de a se contracta ritmic, datorita
unor impulsuri produse de ea insasi. Scoasa din corp, inima continua sa bata in conditiile in care este
irigata de un lichid nutritiv special. La baza acestei activitati, acestui automatism se afla ceea ce noi numim
inervatia intriseca a inimii reprezentata de 3 centrii de automatism, pusi in evidenta experimental.
A V-a propietatea – Tonicitatea , este propietatea miocardului de a-si mentine o anumita
tensiune a peretilor musculari, respectiv o stare de sub contractie, chiar si in timpul diastolei.
Ciclul Cardiac – sau revolutia cardiaca
Consta in succesiunea unei perioade de contractii numite sistola, cu o perioada de relaxare numita
diastola, si ciclul se reia la infinit. Datorita intarzierii propagarii stimulului, prin nodul atrio-ventricular,
exista un asincronsim, intre sistola atriilor si sistola ventriculilor. La un ritm de 75 de batai pe minut, ciclul
cardiac este 0.8 secunde.
Ciclul cardiac, incepe cu sistola atriala, care dureaza cca 0.10 secunde. In acest timp, ventriculii se
afla la sfarsitul diastolei precedente, sunt aproape plini cu sange, pt ca in momentul in care se produce
sistola atriala, si atriul impinge in ventricul, o cantitate suplimentara de sange, definitiveaza aceasta
umplere. Presiunea in ventricul creste foarte mult, si in mod normal sangele nu poate sa se intoarca in atrii,
chiar daca presiunea este mare, datorita valvulelor. Sistola atriala este urmata de diastola atriala, care
dureaza cca 0.7 secunde. La inceputul diastolei atriale, se produce sistola ventriculara, care dureaza cca 0.3
secunde. Cand presiunea din ventricul creste, si o depaseste pe cea din artere sangele este ejectat (aruncat)
in artere. Ejectia sangelui din ventriculul drept incepe prima, si se continua chiar si dupa ce ejectia
ventriculul stang s-a terminat. In stare de repaus, volumul de sange expulzat in timpul unei sistole este de
70-75 de ml per sistola, dar in eforturile intense poate creste pana la 150-200 de mililitrii pt fiecare sistola.
Dupa sistola urmeaza diastola ventriculara, care dureaza in media 0.5 secunde. Ea marcheaza relaxarea
miocardului, si scaderea presiunii intracavitare. Cand aceasta flexiune devine inferioara presiunii din
arterele mari, atunci valvele semilunare de la nivelul acestora se inchid si impiedica reintoarcerea sangelui
in ventricul. Presiunea in ventricul continua sa scada, pana cand va fi mai mica decat presiunea in atriu si
atunci se vor deschide valvele atrio-ventriculare. Astfel incepe, umplerea ventricurilor din atrii.Urmeaza o
perioada de cca 0.40 secunde, care se numeste diastola generala timp in care atriile si ventriculele sunt in
relaxare. Dupa aceasta relaxare reincepe sistola atriala si ciclul se reia. Este un joc profesional care incepe
la nivelul atriilor si se termina la nivelul ventriculilor. Se urmareste ca sistola ventriculara sa fie eficienta,
cu cat sistola ventriculara arunca o cantitatea mai mare de sange in circulatiile, cu atat ritmul cardiac va
fi mai eficient.

Fiziologia circulatiei sangvine

Hemodinamica reprezinta domeniul care studiaza circulatia sangelui, sange care se deplaseaza intr-
un circuit inchis si intr-un singur sens. Practic, de la ventriculul stang pana la atriul drept sangele strabate
marea circulatie, de la ventriculul drept la atriul stang-mica circulatie. Marea circulatie (circulatia
sistemica), mica circulatie (circulatia pulmonara).
Cele 2 circulatii sunt dispuse in serie. De aceea volumul de sange pompat intr-un minut de
ventriculul stang in marea circulatie este egal cu cel pompat de ventriculul drept in mica circulatie.
Circulatia sangelui in artere.
Arterele sunt vasele prin care circulatia prin care sangele circula de la inima la tesuturi. Artera aorta
si ramurile ei prezinta un perete bogat in elastina cu putine celule musculare netede, aceasta structura
oferindu-i proprietati specifice:
1. Complianta - arterele mari sunt elastice si servesc ca rezervoare de sange
2. Elasticitatea - proprietetatea peretelui de a se destinde atunci cand presiunea creste si de a reveni la
calibru normal cand presiunea a scazut
In timpul sistolei ventriculare in aceste vase se pompeaza 75 ml de sange pe fiecare sistola, sange
care se adauga celui continut déjà in vase, daca nu ar fi elastici peretii vasele s-ar putea rupe. Datorita
elasticitatii, unda de soc presionala sistolica este amortizata. Arteriolele au diametrul foarte mic, ele isi pot
modifica diametrul lumenului (calibru vascular) prin contractarea sau relaxarea celulelor musculare din
peretele lor.
Tonusul musculaturii netede din peretele vaselor depinde de inervatia simpatica, de presiunea
arteriala si de concentratia locala a unor metaboliti. Autoreglarea este mecanismul care permite organelor si
tesuturilor sa-si modifice rezistenta vasculara pentru a-si mentine un debit sangvin normal, constant,
indiferent de viariatiile presiunii arteriale. Sangele circula in artere sub o anumita presiune, presiune care se
transmite peretilor arteriali determinand tensiunea arteriala. Tensiunea arteriala depaseste presiunea
atmosferica cu 130 ml coloana de mercur in timul sistolei ventriculare stangi - presiunea arteriala maxima
sau sistolica si cu cca 80 ml coloana de mercur in timpul diastolei - presiunea minima sau diastolica.
Factorii care determina presiunea sangelui in artere.
Debitul cardiac , rezistenta periferica, volemia, vascozitatea, elasticitatea peretilor vasculari.
Debitul cardiac - principalul element care determina presiunea sangelui in artere. Este produsul
dintre frecventa inmultit cu volum-bataie. Acesti 2 parametri sunt sub permanenta influenta nervoasa, mai
ales frecventa.
 Rezistenta periferica - rezistenta pe care o intampina sangele la curgerea sa prin vase in principal
in teritoriul arteriolelor. Sangele intra in teritoriul arteliolar cu o presiune de cca 90 ml coloana de mercur si
paraseste acest teritoriu la 30 ml coloana de mercur.
Daca se produce vaso-dilatatie arteriolara evident ca rezistenta periferica scade, scade si presiunea
arteriala. Daca se produce vaso-constrictie, rezistenta creste si este ingreunata deplasarea sangelui spre
sistemul capilar sau venos.
Vaso-motricitatea - acest joc intre vaso-dilatatie si vaso-constrictie depinde de factori nervosi si
factori umorali. Din acest punct de vedere cel mai important este teritoriul abdominal (splanhnic) unde
stagneaza mult sange. Excitarea acestui teritoriu provoaca, prin vaso-constrictie, creste presiunii arteriala si
invers.
Debitul cardiac si rezistenta periferica reprezinta principalii factori prin care presiunea sangelui din
artere se adapteaza continuu stimulilor nervosi si este mentinuta la valori normale.

Volemia - influenteaza presiunea arteriala asa cum se constata prin scaderea ei dupa hemoragii,
scaderea consecutiva a tensiunii sau cresterea ei dupa transfuzii masive cu cresterea consecutiva a tensiunii
arteriale
Vascozitatea - daca vascozitatea este crescuta ingreuneaza deplasarea sangelui prin lumenul ingust
al arteriolelor, retine o cantitate mai mare de sange in artere si creste tensiunea arteriala. Scaderea
vascozitatii are efectul invers.
Elasticitatea peretilor vasculari este al 5-lea element de care depinde tensiunea arteriala, scade cu
varsta, de aceea la varstnici asistam la cresterea tensiunii arteriale.
Hipertensiunea arteriala reprezinta cresterea valorilor maxime peste 140 mm col mercur si peste 90
la minima, ea determina cresterea efortului cardiac, cresterea lucrului mecanic la nivel cardiac si afecteaza
vasele sangvine. In mod deosebit vasele de la nivelul unor organe: ochi, inima.

Circulatia sangelui in capilare (micro-circulatia de schimb)

Capilarele - retea de vase fine cu diametrul sub 100 de microni - cuprinde ca teritoriu
microarteriolele, arteriolele capilare si venulele post-capilare. Aceasta zona este importanta ptr schimbul de
substante cu lichidul interstitial si tesuturi. Diametrul unui capilar propriu-zis ajungand intre 5-25 de
microni. Capilarele sunt in raport intim cu tesuturile pe care-l iriga. Schimburile dintre spatiul interstitial si
patul vascular sunt favorizate de suprafata care determina:
- o viteza de circulatie mica de cca 0,3-0,4 mm / secunda
- permeabilitatea capilara data de structura peretelui capilar care este format numai din endoteliu
- motricitatea lor.
In conditii bazale sunt functionale de la 1 pana la 10 %. In timpul unor activitati metabolice intense
datorate unor eforturi fizice, nr capilarelor deschise poate sa creasca de 10 ori, ceea ce multiplica de tot
atatea ori aportul de subst nutritive si oxigen.
Fluxul capilar - se auto-regleaza prin feed-back negativ. In sensul ca daca se produce un aflux
sangvin mare se produce vaso-constictie in amonte (deasupra) se produce vaso-constrictie arteolara care
apara tesuturile de aflux exagerat de lichid.
 Intre arteriole si venule extista si o legatura directa care permite sangelui sa nu treaca prin teritoriul
capilar, sa treaca direct prin arteriola in venula. Aceasta legatura directa poarta numele de anastomoza
arteriolo-venoase – sangele poate sa scurtcircuiteze teritoriul capilar. Aceste anastomoze sunt foarte
importante in termo-reglare, in sensul ca ajuta la trecerea mai rapida a unor cantitati de sange intre teritorii.
Motricitatea lor este reglata mai ales nervos.
Legile care guverneaza schimburile dintre capilare si tesuturi sunt legi fizice: difuziunea, osmoza,
filtrarea, pinocitoza.
- Difuziunea - principalul mecanism de schimb la nivelul microcirculatiei si depinde de substantele
dizolvate in tesuturi, de temperatura, de suprafata de schimb, de marimea moleculelor si de distanta la care
se realizeaza de sursa.
- Filtrarea - alt mecanism important determinat de existenta unei diferente de presiune hidrostatica,
de o parte si de alta a peretelui capilar, astfel se produce filtrarea apei si a elementelor filtrate (dintre tesut
catre vas) in ea.
Prezenta moleculelor mari - albumina exercita o forta - (presiune oncotica) care se opune filtrarii.
- Osmoza - fenomenul de trecere a apei prin membrane semipermeabila spre sectorul cu
concentratie mare
- Pinocitoza- se realizeaza pprin micro-molecule si picaturi mici de plasma care contin substante
care nu pot strabate alta membrane celulare.
Acest schimb celula - spatiul interstitial si vas capilar este continuu. Intreaga activitate metabolic
celulara depinde de buna desfasurare permanenta a acestor schimburi.
Cresterea presiunii sangvine in vase micro-circulatiei si scaderea concentratiei proteinelor in plasma
determina filtrarea unei cantitati mari de lichid din capilare. Acumularea de lichid in exces in tesuturi
(edem).
Circulatia sangelui prin vene
Venele - vase prin care sangele se intoarce la inima. Volumul venos este de 3 ori mai mare decat cel
arterial. Se afla cca 75% din intregul volum sangvin. Presiunea sangelui in vene este foarte scazuta, cca 10
ml coloana de mercur la origine, la varsarea venelor cave in atriul stang este zero. Suprafata de sectiune a
venelor este mai mica decat cea a capilarelor. Viteza de circulatie creste de la periferie (0,5mm/s) spre
cord, atingand valoarea de 100 mm/s in cele 2 vene cave.
Peretele venelor contine cantitati mici de tesut elastic si tesut muscular neted, datorita acestui fapt,
venele au doua calitati:
- distensibilitatea (capacitatea venelor de a-si mari pasiv calibrul sub actiunea presiunii sangvine. Prin
distensie, capacitatea sistemului venos creste astfel incat venele pot inmagazina volume mari de sange-
venele hepatice ,splenice, subcutanate care indeplinesc rol de rezervoare)
- contractilitatea (proprietatea venelor de a-si modifica atat calibrul prin contractia sau relaxarea muschilor
netezi din peretele lor. Prin contractia peretelui are loc mobilizarea sangelui si deplasarea acestei cantitati
de sange spre inima determinand astfel cresterea debitului cardiac)
Factorii care determina intoarcerea sangelui catre cord
Inima prin actiunea sa de pompa cardiaca creeaza si mentine permanent o forta de presiune. Intre
aorta (100 ml coloana de mercur) si atriul drept (zero)
 Factorii care determina intoarcerea sangelui la inima:
-aspiratia toracica
-presa abdominala
-pompa musculara
-aspiratia atriala
-forta gravitationala
- Restul de presiune
- Restul de presiune- cu toate ca la trecerea prin arteriole si capilare presiunea sngelui scade foarte
mult, ramane un rest de cca 10 ml coloana de mercur la nivelul extremitatii venoase. Aceasta numindu-se
rest de presiune sau forta de impingere, ea reprezinta ceea ce a mai ramas din forta de impingere a
ventriculului stang.
- Aspiratia toracica - produsa de presiunea negativa din cantitatea toracica datorata elasticitatii
pulmonare. Aspiratia toracica e mai mare in inspiratie si contribuie la mentinerea presiunilor scazute in
venele mari din cavitatea toracica.
- Presa abdominala - exercitata de coborarea diafragmei in timul inspirului. Aceasta miscare
determina o presiune pozitiva a peretelui abdominal care se transmite asupra venelor impingand sangele
catre inima.
- Pompa musculara - contractia musculara intermitenta care exercita o presiune intermitenta
asupra venelor din muschi. Vene care sunt mult mai comprimabile decat arterele. Venele profunde sunt
golite de sange in timp ce muschiul se contracta, iar in perioada de relaxare intre 2 contractii, venele
profunde aspira sangele din venele superficiale. Sangele este impins in teritoriul inferior catre inima de un
sistem valvular pe care il au peretii venelor impiedicand refluxul. Prin acest sistem valvular intoarcerea
venoasa este ajutata si de pulsatiile arterelor care se gasesc in vecinatatea venelor.
- Aspiratia atriala - modificarile pe care le sufera presiunea in atriul drept pe parcursul ciclului
cardiac se repercuta asupra venelor mari.
In faza de ejectie ventriculara presiunea in atriu scade foarte mult, scaderea presiunii in atrii aspira
sangele din venele mari. Acest mecanism devine foarte activ in caz de tahicardie (crestere a ritmului
cardiac).
- Forta gravitationala - actioneaza asupra teritoriilor de deasupra nivelului cardiac si stanjenesc
teritoriile de dedesubt. In acest fel, circulatia este influentata de pozitia corpului. Trebuie avut in vedere ca
aparatul cardio-vascular - este un sistem de vase comunicante, ceea ce face posibil ca presiunea din
membrele inferioare sa deplaseze in ortostatism sangele din sistemul venos a carei greutate depaseste
practic zona activa. Intoarcerea sangelui la inima este foarte importanta ptr reglarea debitului cardiac
deoarece in conditii normale inima ar trebui sa pompeze atat sange cat primeste

Circulatia limfatica

Limfa - parte componenta a mediului intern care circula prin vasele limfatice de la periferie catre
centru (dintre capilare spre marile ducturi limfatice).
 Circulatia limfatica - conduce limfa la nivelul confluentilor venosi de la baza gatului, reprezinta o
cale derivata de intoarcere spre inima a unei parti din apa extravazata la nivelul capilarelor sangvine.
Sistemul circulator limfatic incepe cu vase fine prevazute cu un endoteliu foarte permeabil. Prin
confluenta capilarelor limfatice, in cele din urma se formeaza cele 2 ducte (canale) principale: canalul
toracic care recolteaza limfa din teritoriul subdiafragmic si jumatatea stanga supradiafragmatica a corpului
si canalul limfatic drept care colecteaza limfa din jumatatea dreapta supradiafragmatica. Din ambele
canale, limfa se varsa in venele subclaviculare si ajunge in circulatia venoasa. Limfa se formeaza prin
filtrarea apei la nivelul capilarelor arteriale in fiecare minut 16 ml. Din ac. volum 15 ml se absrorb in sange
la capatul venos al capilarelor. Volumul de apa restant in tesuturi este preluat de capilarele limfatice.
Debitul limfatic mediu este de cca 1500ml pe zi, dar poate varia in functie de factorii hemodinamici locali.
Circulatia limfei se face cu viteza foarte mica. Factorii care determina inaintarea limfei sunt :
extrinseci si intrinseci.
Extrinseci - presiunea din tesuturi si factorii care favorizeaza intoarcerea venoasa
Intrinseci - contractile ritmice ale vaselor mari. Aceste contractii creeaza o presiune de inaintare, iar
sensul de scurgere il asigura valvele limfatice.
Compozitia limfei :
- initial are aceasi compozitie cu lichidul interstitial si plasma, fiind mai saraca in proteine. Dupa ce trece
prin ganglionii limfatici, limfa se imbogateste in celule, in principal limfocite si putine monocite si
proteine.
In functie de teritoriul pe care il dreneaza, compozitia limfei poate fi diferita: Intestinul subtire- mai
bogat in grasimi, in ficat- mai bogat in enzime si proteine, glandele endocrine - bogate in hormoni.
Functiile sistemului limfatic:
- Ajuta intoarecerea lichidului extra-celular in sistemul venos, blocajul cailor limfatice duce la
aparitia edemelor.
- Dreneaza proteinele tisulare extravazate mai ales la nivel hepatic si intestinal. Acumularea
lichidului in tesuturi determina edeme.
- Transporta acizii grasi si colesterol din intestine
- Participa la imunitatea organismului prin mai multe mecanisme:
prin bariere al ganglionilor limfatici. prin elementele celulare. prin anticorpii produsi de
elementele celulare.

Circulatia sangvina in teritoriile special

Circulatia cooronara
Cele 2 artere coronare (dreapta si stanga) aprovizioneaza miocardul cu oxigen si substante nutritive,
debitul coronarian reprezentand 5 % din debitul in repaus. Irigarea miocardului se face in diastole, cand
presiunea intraparietala miocardica este mica, coronarele se destind si primesc astfel sange. Din arterele
coronare sangele trece in arteriole apoi in capilare si este colectat in sinusul coronar prin care sangele venos
ajunge in atriul drept .
Circulatia cerebrala
 Are ca artere principale care iriga creierul - arterele carotide ale caror ramuri se distribuie la nivelul
unde se capilarizeaza si sangele este drenat spre sinusurile venoase durale si apoi catre venele jugulare.
Intreruperea fluxului sangvin ptr 5-10 minute provoaca pierderea constientei. Oprirea de 4-5 minute
provoaca pierderi ireversibile la nivel cerebral
Modificarile circulatiei sangvine in efort
In timpul efortului fizic sunt stimulate functiile vegetative fiind activati sistemul nervos, cardio-
vascular, respirator concomitent cu modificarea metabolismului datorita cresterii necesitatii de oxigen si
substante nutritive, dar si ptr eliminarea subst catabolice eliminate prin procesele desfasurate la nivelul
tesuturilor active. Solicitarile suplimentare sunt satisfacute prin modificari ale parametrilor cardio-vasculari
care sunt de doua categorii: modificari imediate acute care se instaleaza odata cu inceperea efortului si se
mentin si in faza de revenire si modificari tardive sau de antrenament care se mentin un timp mai
indelungat dupa efort.
Odata cu inceprea efortului este eliberat o cantitate de adrenalina direct proportionala cu efortul,
care se elibereaza in sange pe cale reflexa. Cantitatea de adrenalina este influentata de excitatiile provenite
de la muschi, tendoane si articulatii. Aceasta cantitate de adrenalina activeaza in primul rand functia
cardiaca, creste forta si frecventa cardiaca -> creste debitul cardiac.
Modificarile imediate la efort depind de parametrii efortului: intensitate, durata si volum. Depind de
gradul de antrenament al subiectului.
Modificarile la nivelul frecventei cardiace care creste in fluxul unui efort moderat 120 batai/minut
pana la 180 batai/ minut.
S-a constatat ca, cresterea activitatii cardiace se produce liniar cu cresterea consumului de oxigen si
reprezinta cel mai imp indicator in aprecierea intensitatii efortului. Revenirea se face in timp scurt, mai
repede la cei antrenati.
Debitul cardiac (minut-volumul inimii): de la 4-5 l pe minut in repaus poate sa creasca de pana la 5
ori la cei neantrenati si de pana la 9 ori la sportivii antrenati ptr eforturi de rezistenta. Datorita cresterii
volumui sistolic la antrenati si in primul rand datorita cresterii frecventei cardiace la cei neantrenati. In
timpul efortului izometric (fara modificarea fibrei musculare), mai ales daca este intens si prelungit, debitul
cardiac scade datorita intoarcerii venoase scazute si tensiunea arteriala scade si ea, in acest caz este nevoie
de mecanisme compensatorii.
Tensiunea arteriala se modifica in functie de parametrii efortului. Minima se modifica si ea in
functie de efort si de antrenamentul sportivului. In eforturile intense, datorita vaso-dilatatiei mari, diastolica
scade, in conditiile in care datorita efortului cardiac presiunea arteriala sistolica creste si cealalta scade.
Tensiunea diferentiala adica diferenta dintre maxima si minima creste. Aceasta crestere denota o buna
adaptare la efort. Daca ambele valori cresc, apare o stare nefavorabila - neadaptare la efort. Acest lucru
poate aparea in conditii de oboseala, irigatie deficitare la periferie si muschi.
Revenirea tensiunii se face in doua faze: revenire rapida - atunci cand frecventa cardiaca este convenabila
si apare in primele minute, in urmatoarele minute revenirea este mai lenta. Daca efortul este suportat bine,
organismul fiind adaptat, frecventa cardiaca revine mai repede decat tensiunea arteriala.
Cantitatea de sange circulant creste in timpul unui efort cu 1-2 litri datorita antrenarii maselor de
sange din organele de depozit (ficat, splina, piele), prin vaso-constrictia reflexa care se instaleaza la aceste
organe. In aceste conditii muschii pot primi 80 pana la 90% din debitul sangvin total.
 Viteza de circulatie a sangelui trece de aproape 3 ori. In repaus se face de aproape 21 de secunde,
in vreme ce eforturile mari se fac de 7 secunde. Viteza este dependenta de randamentul cardiac. (Daca in
repaus e de 25%, in efort, randamentul cardiac se dubleza). De asemenea si de debitul circulator. Cresterea
Dc in efort se datoreste unor mecanisme nervoase si umorale.
Modificari tardive (antrenament): se refera la aspectele structurale (morfologice) , functionale care
apar ca si consecinta a practicarii efortului in timp indelungat, se produc mai lent, si daca acest efort este
efectuat sistematic sportivul capata o adaptare mai mare la efort .
Frecventa cardiaca la persoanele antrenate cu cat antrenamentul este mai lung, frecventa de durata
este mai mica si se instaleaza trahicardia de repaus.
In timpul efortului viteza cardiaca creste liniar cu efortul, dar la nivele inferioare la antrenati. Cu cat
frecventa este mai mica si se asociaza cu un volum sistolic mai mare, acest lucru denota un sistem
cardiovascular eficient, bine adaptatat efortului
Hipertrofia cardiaca (cordul atletului) - adaptare fiziologica a sistemului cardio-vascular, de obicei
dupa perioade lungi de antrenament, consta in cresterea masei musculare si cresterea diametrelor cavitatii
ventriculare, dar si cresterea peretilor.
Efortul de lunga durata determina modificari la nivelul cavitatilor, in vreme ce lucrul mecanic static
determina ingrosarea peretelui cardiac. Prin hipertrofia cardiaca creste volumul sistolic. Volumul cordului
poate ajunge la antrenati pana la 1400 ml fata de 7-800 la neantrenati. Aceasta crestere se asociaza cu
brahicardia in repaus.
Volumul sistolic este mai mare la antrenati si in repaus si in efort. Datorita marimii cantitatilor
ventriculare este permisa o admisie de sange in diastole pe care forta de contractie a cordului antrenat o
expuzeaza la fiecare sistola. Brahicardia de repaus asociata cu volumul sistolic crescut sunt efectele
semnificative ale antrenamentului asupra sistemului cardio-vascular.
Debitul cardiac in repaus este cvasi egal la antrenati si neantrenati. La antrenati poate creste de 6-7
ori, persoanele antrenate avand o capacitate aeroba mult peste limitele normale.
Tensiunea arteriala este similara la antrenati si neantrenati, dar se micsoreaza la cei antrenati

Fiziologie – Curs 3

Fiziologia sistemului neuro-muscular

Particularitatile musculare ale sistemului neuro-muscular

Componenta musculara

Muschiul este considerat elementul motor al "miscarii". Prin miscare discutam despre deplasarea corpului
in spatiu, caracteristicile fizice, vizibile ale deplasarii, in vreme ce termenul de "motricitate" corespunde functiilor
biologice ale organismului care determina "miscarea". Un concept mai larg considera ca motricitatea reprezinta
functia complexa sau ansamblul functiilor care dirijeaza miscarea. In aceste conditii de la inceput se disting mai
multe elemente, exista deci procese functionale si de control care ar insemna motricitate si exista rezultatul acestor
procese care ar insemna miscare. In organismul uman exista 3 categorii de muschi care se deosebesc structural si
mai ales prin particularitatile de contractie, muschii striati, muschii netezi si muschiul cardiac (miocardul).

a. Muschii striati sunt muschii scheletului care constituie majoritatea masei musculare umane, circa 40%-
45%, au capacitatea de a se contracta si de a mentine un tonus, o stare de contractie minimala care asigura de fapt
mentinerea pozitiei corpului si a segmentelor sale dar asigura si producerea miscarii prin modificarea lungimii
fibrelor musculare. Dezavantajul este ca acesti muschi au o anumita capacitate de efort. b. Muschii netezi se gasesc
in general in peretii organelor interne (stomac, intestin, vasele de sange, etc), se contracta involuntar, dezvolta o
forta insemnata dar contractia lor este lenta putand fi insa mentinuta timp indelungat si nu obosesc o viata. O mare
parte din activitatea muschiului contractil, neted este initiata sub actiunea unor factori stimulatori locali care
actioneaza direct asupra muschiului. Poate fi vorba de, fie diferiti hormoni sau de factori locali, produsi de tesut.

c. Muschiul cardiac (miocard) este asemanator ca structura cu muschiul striat si ca functie se aseamana
mai mult cu muschii netezi. Miocardul are o functie caracteristica, automatismul, datorita tesutului nodal care se
gaseste in grosimea sa. Inima isi poate doza efortul datorita circulatiei fluxului sangvin intracameral prin
intermediul valvelor.

Muschii striati - sunt impartiti in 2 grupe, se clasifica in:

- muschi superficiali sau pielosi - se afla imediat sub piele si se leaga cel putin cu un capat de structurile
profunde ale dermului.

- muschi profunzi sau aponevrotici - se leaga prin capetele lor de piese osoase (muschi scheletici). Un numar
mic de muschi actioneaza asupra organelor de simt, asupra globului ocular si asupra oscioarelor din urechea medie.
Exista cativa muschi striati care functioneaza la nivelul anexelor aparatelor digestiv, respirator si genital (muschii
limbii, muschii faringelui si laringelui).

Directia muschilor

Majoritatea muschilor au directie rectilinie, paralele cu axa segmentului respectiv, fie inclinati sub un
anumit unghi fata de aceste axe constituindu-se astfel in muschi oblici sau chiar transversali. Exemple: la nivelul
membrului superior gasim:

-a) muschii biceps brahial, lunga portiune a muschiului triceps, flexorii si extensorii degetelor au fibrele
paralele cu axul membrului.

-b) Muschiul rotundul pronator este oblic de sus in jos si din interior spre exterior,

-c) Patratul pronator este dispus transversal intre cubitus si radius.

Forma muschilor

- mai multe forme specifice de muschi, ei fiind grupati in jurul articulatiilor pe care le mobilizeaza. -
forma si volumul muschiului difera in organisme existand muschi voluminosi (marele fesier, iliopsoasul) sau muschi
foarte mici (motori ai globului ocular).

- muschiul este alcatuit clasic dintr-un corp si 2 extremitati care se continua prin tendoane. Exista muschi
care au mai multi corpi. Dupa dimensiunile lor spatiale, dupa directia fibrelor exista mai multe feluri de muschi
(lungi, lati, scurti, circulari).
 a. muschii lungi au de regula fibrele paralele, fuziforme, se gasesc la nivelul membrelor si sunt dispusi in
mai multe straturi. De regula muschii stratului superficial sunt cei mai lungi si trec peste mai multe articulatii.
Muschii stratului profund sunt mai scurti decat primii si se insera cu cele 2 capete pe 2 segmente vecine si trec
peste o singura articulatie. Muschii mai lungi produc miscari mai ample dar de regula mai putin puternice, cu forta
mai mica si de regula sunt muschi de viteza.

b. muschii lati sunt aplatizati, sunt subtiri, formeaza de regula peretii cavitatilor (toracica, abdominala,
pelvina), sunt variabili ca forma putand fi triunghiulari (pectoralii), rombici (romboizii), in forma de trapez
(marele/micul dintat), muschi lat este si diafragmul (ce separa toracele de abdomen).

c. muschii scurti se afla in regiunile in care se efectueaza miscari reduse dar unde este nevoie de forta
musculara mare, se afla in jurul articulatiilor, formeaza jgheaburile intervertebrale si pot sa prezinte forme diferite,
fie triunghiulari (supracostalii), patrulateri (patratul femural), dreptunghiulari (intertransversii).

d. muschii circulari sunt circulari sau semicirculari in jurul orificiilor formand de regula sfincterele, altii se
numesc orbiculari (pleoapelor, buzelor). Datorita formei si particularitatilor lor mecanice, avand fibrele paralele,
fuziforme, mobilizeaza oasele intr-o singura directie (muschii lungi). Daca este vorba de muschi cu fibre oblice
(evantai) mobilizarea se poate face in directii variate, in vreme ce muschii circulari inchid orificiile in jurul carora
sunt dispusi. In functie de directia fibrelor fata de tendonul muschiului, exista muschi cu fibre drepte (majoritatea
muschilor scheletici). Directia fibrelor se continua cu directia tendonului, dar exista si muschi cu fibre oblice fata de
tendon care se numesc muschi penati. Ei pot fi unipenati sau bipenati.

Insertiile musculare

Muschii sunt liberi la nivelul corpului si se fixeaza prin extremitati pe suprafete numite puncte de insertie.
Exista muschi care se prind la unul din capete cu 2,3 sau 4 capete de unde si denumirea de biceps, triceps,
cvadtriceps. De regula muschii au 2 extremitati (originea si insertia).

* Originea muschiului este acel capat care in timpul contractiei ramane fix, iar insertia este acea
extremitate care mobilizeaza osul pe care se fixeaza.Astfel, cand muschiul se scurteaza prin contractie, punctul
mobil se pune in miscare si se apropie de punctul fix care nu se misca.De exemplu, prin miscarea de flexia a
antebratului pe brat, bicepsul care face aceasta miscare are punctul fix pe omoplat si punctul mobil pe
tuberozitatea bicipitala a radiusului.

* Insertia muschiului se poate face direct cu partea sa carnoasa pe os, fara tendon (muschiul brahial,
patratul pronator la antebrat). De asemenea exista muschi care nu se fixeaza pe oase ci in straturile profunde ale
pielii (muschiul pielos al gatului). Exista muschi care se fixeaza cu un capat pe os iar cu celalalt in straturile profunde
ale pielii (muschii fetei). De regula retinem ca muschii scheletici se insera in cea mai mare parte pe 2 piese osoase
pe care in cursul contractiei le apropie intre ele.

Raporturile muschilor

Muschii intra in raporturi foarte importante cu diverse structurile anatomice si functionale si anume:

a) cu oasele pe care se insera si pe care le acopera separandu-le de tegument,

b) cu articulatiile pe care le acopera, le intersecteaza, le inconjura sau care le strabat (capatul lung al
muschiului biceps care strabate articulatia scapulo-humerala).

c) aponevrozele pe care le acopera total sau integral,

 d) cu vasele de sange - exista muschi sateliti ai trunchiurilor vasculare sau muschi care sunt traversati de
vase si exista si raporturi intre vasele mari si anumite grupe musculare.

e) cu nervii, de obicei intre nerv si vase exista un raport intim si atunci grupele musculare vin in raport cu
pachetul vasculo-nervos. Fiecare muschi primeste in general unul sau mai multi nervi care aduc informatii motorii,
voluntare sau reflexe.

f) cu muschii din vecinatate, de regula intre grupele de muschi exista aponevroze sau fascii care ii izoleaza
creindu-le o independenta reicproca atat anatomic cat si si fiziologic.

Structura muschilor scheletici

Muschiul schelet este compus din:

1) corpul muscular, rosu, moale, contractil care constituie muschiul propriu-zis,

2) tendonul (capatul albicios, necontractil, prin care muschiul se insera pe suprafetele de insertie)

3) anexele muschiului.

1) Corpul muschiului este invelit de o teaca numita epimizium prin care se formeaza septuri conjunctive care
patrund spre interior si separa fasciculele musculare cuprinzand 10 pana la 30 fibre musculare, aceasta se numeste
perimizium, iar fiecare firba musculara este inconjurata de un endomizium. Fibrele colagene si elestice ale
endomiziumului sunt in relatie directa cu sarcolema (membrana fiecarei fibre musculare) astfel se naste o retea
care solidarizeaza intre ele fibrele musculare. Aceasta retea se numeste lamina bazala. Intre celulele musculare si
lamina bazala se afla celule satelit cu rol in cresterea si repararea fibrelor musculare. Lamina bazala se prelungeste
spre capetele muschiului si intra in structura tendonului. O fibra musculara striata are capacitatea de a dezvolta o
forta intre 100-300 mg forta, ceea ce ar insemna multiplicand cu cele 250 de milioane de fibre musculare pe care le
insumeaza masa musculara umana, ca la o contractie teoretica simultana masa musculara scheletica ar putea
dezvolta o forta de 50 de tone. O fibra musculara se poate scurta prin contractie cu 30% pana la 50% din lungimea
sa de repaus iar muschii in ansamblu se pot scurta cu 45% pana la 57% din lungimea sa de repaus. Structura fibrei
musculare striate corespunde functiei sale fundamentale de contractie si relaxare.

Fibra musculara corespunde celulei musculare, este formata din membrana sarcolema, citoplasma
(sarcoplasma), numerosi nuclei, organite comune tuturor celulelor dar si structuri citoplasmatice specifice dedicate
contractiei numite miofibrile. Lungimea unei fibre musculare variaza de la cativa cm la 25 cm-35 cm (muschiul
croitor, cel mai lung muschi din corpul uman). Grosimea fibrei variaza intre 10 si 150 de microni.

a) Sarcolema (membrana celulei musculare) are o grosimea intre 20-100 de ancstromi, prezinta pe
suprafata ei interna nuclei care sunt alungiti, orientati paralel cu axul lung al fibrei musculare. In sarcolema sunt
plasate 2 elemente anatomo-functionale importante: partea postsinaptica a placii motorii si inceputul invaginarilor
tubulare ale sistemului tubular "T", prin care sunt dirijate impulsurile nervoase spre elementele contractile.

b) Sarcoplasma reprezinta citoplasma nediferentiata care contine toate organitele celulare inclusiv
miofibrilele. Cantitatea de sarcoplasma depinde de activitatea musculara. Muschii oculari, respiratori, cei care se
gasesc in activitate permanenta sunt in general bogati in sarcoplasma iar muschii care se contracta rapid si obosesc
repede sunt saraci in sarcoplasma (muschii albi).

c) Miofibrilele sunt singurele elemente contractile ale muschiului. Ele sunt de ordinul sutelor de mii, ocupa
circa 2/3 din spatiul intra celular, sunt organizate in fasciule, sunt paralele intre ele si sunt constituite dintr-o
succesiune de discuri sau benzi. Miofibrilele au lungimea fibrelor musculare, se intind de la un capat la altul al
acestora, ele sunt compuse dintr-o succesiune de cateva mi de unitati contractile care se numesc sarcomeri. Un
sarcomer este cuprins intre 2 linii "Z". Sarcomerul este considerat unitatea contractila propriu zisa a fibrei musclare.
Aceasta linie "Z" se insera pe fata interna a sarcolemei, trece prin acelasi nivel la toate miofibrilele solidarizandu-le
intre ele. Miofibrilele sunt compuse din niofilamente. Niofilamentele sunt de 2 feluri (miozina, actina). Ele sunt
aranjate longitudinal. Niofilamentele de actina sunt mai subtiri, cele de miozina mai groase. Niofilamentele de
actina mai subtiri formeaza discurile clare sau izotrope iar niofilamentele mai groase de miozina formeaza discurile
intunecate sau anizotrope. Fibrele de actina patrund si printre fibrele de miozina.

d) Mitocondriile care se numesc sarcozomi, se grupeaza in jurul nucleilor placii motorii si printre elemntele
contractile. La acest nivel se gasesc enzimele care asigura reactiile metabolice si tot odata stocheaza la acest nivel
energia sub forma de ATP .

e) Reticulul sarcoplasmatic (RS) este un sistem longitudinal numit sistemul tubular "L". La nivelul jonctiunii
dintre discul clar si intunecat sistemul tubular "L" se termina cu o dilatatie cu aspect de cisterna. Intre 2 cisterne
exista cate un canalicul din sistemul tubular "T". Complexul format de canalicul "T" cu cele 2 cisterne formeaza
"triada" descrisa de George Emil Palade. Fiecare sarcomer are cate 2 triade.

f) Proteinele musculare sunt numeroase, cele mai cunoscute si care depasesc jumatate din structura
intregii fibre sunt proteinele miofibrilare. Ele sunt miozina, actina, tropomiozina si troponina.

- Miozina este dispusa in filamente groase formand discurile intunecate. Molecula de miozina este formata
din 2 fragmente (meromiozina usoara "LMM", meromiozina grea "HMM"). Cea usoara este orientata longitudinal
iar cea grea sub forma unor punti transversale. Pentru fiecare filament de miozina exista circa 216 astfel de punti
de meromiozina grea. Meromiozina grea are activitate enzimatica, adica descompune ATP-ul, are activitate ATP-
azica, se poate combina cu actina formand actomiozina.

- Actina se prezinta sub forma globulara si prin polimerizare devine fribriala (AF).

- Tropomiozina face parte din structura filamentelor de actina pe care o stabilizeaza si o polimerizeaza. Se
prezinta sub forma unui filament alungit in jurul caruia se aseaza sub forma unor spirale lanturile de actina.
Tropomiozina mentine starea de contractie a muschiului - starea de tetanos muscular.

- Troponina se prezinta sub forma de gramezi la fiecare jumatate de spira a lantului de actina si sustine
reactia dintre actina si tropomiozina.

Din punct de vedere structural si functional muschii se diferentiaza in muschi fazici si muschi tonici, dupa
preponderenta fibrelor fazice sau tonice in cadrul aceluiasi muschi.

Muschii fazici (flexori) sunt in general muschi superficiali, sar 2 articulatii, au tendoane lungi, realizeaza contractii
rapide si obosesc usor, sunt constituiti din fibre fazice (albe, rapide) care sunt sarace in sarcoplasme si mioglobina
cu miofibrile numeroase, au excitabilitate mai mare, se contracta foarte rapid, se scurteaza mai pronuntat, sunt mai
lungi decat cele tonice, obosesc usor avand un metabolism predominant anaerob, retea capilara saraca, sunt
invervati de moto-neuroni mari cu axoni care conduc rapid impulsul nervos. Acesti muschi reprezinta substratul
activitatilor ample, rapide cu forta de contractie crescuta in dinamica.

Muschii tonici (extensori)- De obicei sunt muschi proximali, antigravitationali, sar o articulatie, au tendoane late,
se contracta greu, obosesc greu, sunt alcatuiti in majoritate din fibre tonice, fibre care sunt caracterizate astfel,
sunt bogate in sarcoplasma si mioglobina, au nuclei si miofibrile mai putine, au excitabilitate mai mica decat cele
fazice, au timp de contractie mai lent si cu toate ca au regim functional continuu obosesc foarte greu avand un
metabolism predominant oxidativ (aerob) cu degradare intensa de lipide, cu rezerve mici de glicogen si activitate
ATP-azica mica, diminuata, au o retea capilara vasculara bogata, sunt inervate de moto-neuroni mici cu axoni ce
conduc mai lent impulsul nervos, reprezinta substratul motofunctional. Aceasta functie de a mentine tonusul se
realizeaza prin activitate izometrica a fibrelor tonice. Aceleasi fibre au insa si activitati dinamice si lucru mecanic
(activ sau pasiv).

Vascularizatia muschiului scheletic este asigurata de numeroase vase sanguine sub forma unei retele
bogate la nivelul fiecarei fibre musculare. Arterele patrund in muschi si dau ramuri care formeaza o prima retea
vasculara, din aceasta prima retea pleaca arteriorele care dupa ce depasesc perimiziumul se capilarizeaza in jurul
fiecarei fibre musculare formand o bogata retea vasculara capilara. Venulele si venele merg paralel cu arteriolele si
cu arterele muschilor. Intre arteriole si venule exista si anastomoxe directe, arterovenoase care pot scurtcircuita
circulatia sangelui din muschi mai ales cand acesta este in repaus. Debitul circulator muscular este direct
proportional cu fazele de activitate ale muschiului.

Fiziologie – Curs 4 -

Suportul activitatii motrice il constituie aparatul locomotor.

Structura si organizarea sistemului articulatiei mice

Aparatul kinetic sau sistemul neuromusculo articular sunt denumiri intalnite in literatura si care practic se
refera la acelasi lucru si anume la totalitatea structurilor care participa intr-o forma sau alta la miscare. Discutam
despre miscarea unui segment sau a intregului corp gandita in diverse activitati . De fapt cand discutam despre
aparatul kinetic discutam despre multiple sisteme si structuri care participa sub o forma sua alta in actul miscarii.
Totusi este evident faptul ca aparatul kinetic poate fi conceput ca avand 3 mari componente (sistemul nervos care
asigura comanda pe baza informatiilor pe care le primeste, sistemul muscular care primeste comanda si realizeaza
forta motrica a miscarii si sistemul articular care segmenteaza corpul si permite miscarea in anumite limite si in
anumite directii).

Bineinteles ca in procesul fiziologic al miscarii cele 3 sisteme de mai sus se gasesc sub influenta mai mare
sau mai mica a altor sisteme si structuri. Aparatul cardiovascular … , tesutul moale reprezentat de piele, fascii,
aponevroze si altele. Primul element al acestui sistem al articulatiei mice il constituie osul deci structurile realizeaza
unitatea moto-functionala a aparatului kinetic. Prima structura asupra careia ne oprim este osul.

Osul ca element component al aparatului kinetic asigura suportul mecanic si parghia oricarui segment care
se misca. In afara acestui rol pe care il joaca in kinetica osul este si un rezervor de ioni activi de calciu si fosfor si un
organ hemato-poetic prin maduva sa. Osul este format dintr-o matrice de fibre osteocolagenice numita osteoit care
reprezinta circa 35% impregnata cu saruri de calciu mai ales fosfat de calciu circa 4%-5%, aceasta impregnare
asigura solubitatea, forta si elasticitatea osului iar restul continutului este reprezentat de apa, circa 20%. Unitatea
de baza a osului este osteonul (denumit si sistem Haversian) si este reprezentat de un canal central care contine
vase si nervi care este inconjurat de straturi concentrice de matrice mineralizate. Osteonul are un diametru
de circa 200 microni. Sistemele Haversiene se orienteaza pe baza traiectoriilor presiunii principale care se exercita
asupra osului. Cu tot aspectul sau inert osul este un organ extrem de activ, el se gaseste intr-o continua remodelare
prin 2 procese biologice care se desfasoara paralel (procesul de distrugere prin osteoplaste si procesul de refacere
prin osteoblaste). Ambele aceste tipuri de celule isi au originea in maduva osoasa iar procesul de remodelare
fiziologic incepe prin activarea osteoplastelor si prin activarea fenomenului procesului de rezortie osoasa apoi sunt
activate osteoplastele cu formarea matricei osoase si ulterior aceasta matrice se va impregna cu saruri de calciu.
Circa 25% din osul trabecular este reformat anual prin aceste procese, deci pe tot parcursul vietii osul este intr-o
permanenta remodelare prin cicluri succesive de rezortie-reformare. Cu varsta, cantitatea de os reformat la fiecare
ciclu scade asadar simularea osteoplastelor se reduce fata de necesitati si se instaleaza pe …

Exista o remodelare pozitiva cu apozitie de os, formare de os, pana la 20-25 de ani apoi un echilibru intre
pierdere si formare si in jurul varstei de 33 de ani incepe pierderea graduala de masa musculara osoasa care se
accentueaza la varstele extreme. Remodelarea osoasa adica echilibrul intre rezortie si formarea osului realizeaza o
refacere totala a scheletului in aproximativ 10-20 de ani pentru oasele membrelor la adulti. Procesele biologice ale
osului de crestere, de intarire, rezortie si reformare, sunt influentate puternic de activitatea fizica, varsta si unele
boli. Miscarea, presiunile in ax sau lateral genereaza un efect piezo-electric prin alunecarea intre ele a fibrelor de
colagen osos, acest … stimuland formarea osului. Este stiut faptul ca lipsa de miscare, imobilizarea determina rapid
pietre de masa osoasa in vreme ce dimpotriva supunerea osului la solicitari mecanice …. Solicitarile mecanice
determina cresterea masei osoase.

Raportul dintre patologia osului si kinetoterapie

Implicarea kinetoterapiei in afectarea osului este destul de limitata, osul nefiind o componenta dinamica
articulara. Dupa Zbenghe exista 4 directii de implicare a kinetoterapiei in afectarea osului:

1. Prima directie - cu caracter profilatico-terapeutic. Exercitiile fizice influenteaza formarea masei osoase. S-
a dovedit faptul ca tonifierea musculaturii para-vertebrale la femeile cu osteoporoza vertebrala pot sa determine in
3 pana la 6 luni cresterea densitatii osoase la nivel vertebral.

2. A 2-a directie o constituie momentul inceperii exercitiului fizic, este o discutie pentru ca exista riscul si in
cazul inceperii … prea precoce a programului fizic dar exista si riscul amanarii prelungite a inceperii programului
kinetic.

3. A 3-a directie se refera la influentele negative ale kinetoterapiei asupra osului, se refera la pericolul unei
kinetoterapii agresive la pacientii varstnici cu osteoporoza la care exista risc de fractura, se refera la
contraindicatiile miscarii in cazul infectiilor osoase sau se refera la riscurile pe care le prezinta incarcarea si
mobilizarea unei fracturi incomplet …

4. A 4-a directie este reprezentata de ceea ce se numeste fractura de oboseala. Ea exista si apare printr-un
mecanism inca discutat dar in contextul aparitii acestei fracturi prezenta oboselii musculo-articulare este constanta.

Reparatia osului

In structurarea si conceptia acestui sistem al articulatiei mice sau singulare trebuie sa pornim de faptul ca
fiecare tesut are un proces propriu de reparatie, de vindecare, care poate sau nu sa determine o sechela anatomica
prin perturbarea acestui proces, sechela anatomica care poate sau nu sa fie cauza unei secehele functionale. Pentru
os leziunea despre care discutam este fractura, de la inceput trebuie sa stim ca osul este capabil de regenerare sau
refacere totala, completa. Dupa o fractura exista 5 stadii care conduc la refacerea osului (de hematom, de
proliferare celulara, de calus, de consolidare si de remodelare).
 A. De hematom, denumirea acestui stadiu este oarecum anacromica, hematomul nu este naparat necesar
si nu este nici macar semnificativ pentru procesul ulterior, de fapt necesar este edemul care asigura materialul
biologic de refacerea osului, asigura continuitatea tesuturilor si contactul intre marginile osului rupt, multiplicarea
celulara neputandu-se realiza in spatii goale. Edemul creeaza mediul in care se va face multiplicarea celulara.
Hematomul, respectiv edemul provine din focarul de fractura dar si din leziuile tesutului moale din jur. In acest
stadiu se produce moartea … a capatelor fracturate datorita unui proces de ischemie locala post-traumatica astfel
incat celulele osoase mature mor pe o distanta de cativa mm. Consecutiv se produce un proces de osteoliza.

B. Stadiul de proliferare celulara - moartea celulara din stadiul anterior declanseaza informatia care va
determina mitozele si proliferarea celulara care se produce la 2 nivele formatoare de os respectiv subperiostal si
subendostal unde se afla precursorii osteoplasticilor. Acesta proliferare celulara determina punti tisulare intre
capetele fracturii. Moartea celulara reprezinta semnalul care declanseaza nu doar formarea celulara ci si
proliferarea osteoplastelor care vor fi descompune osul mort de la capetele fracturii.

C. Stadiul de calus, de fapt acest stadiu nu este obligatoriu pentru ca daca focarul de fractura ar fi impactat
perfect nu ar fi nevoie de calus, ar fi posibila o vindecare perfect fara calusare. Tesutul proliferat din fiecare
fragment atinge un prag de maturare cand iau nastere osteoblastii care sintetizeaza matricea osoasa, colagen si
mucopolizaharide si pe aceasta matrice osoasa se vor depune fosfatii de calciu. Acesta faza, deformarea matricei
osoase reprezinta calusul moale. Acest calus oblitereaza, ocupa, astupa, canalul medular.

D. Stadiul de consolidare, acest stadiu este reprezentat de transformarea continua a calusului moale prin
apozitie minerala pentru a capata o rezistenta tot mai buna. Acesta transformare poate fi urmarita in dinamica
radiografic.

E. Stadiul de modelare-remodelare, stadiul anterior se termina cu formarea unui manson care inconjoara
osul la exterior si canalul medular continua sa fie obliterat. Calusul este cu atat mai mare cu cat periosul este mai
mult decolat, a existat un hematom mare si/sau imobilizarea a fost instabila permizand mici fracturari ale calusului.
Calusul este mic atunci cand imobilizarea este ferma iar focarul de fractura a fost impactat cu presiune prin
osteosinteza metalica sau fixare externa. Stadiu de modelare reprezinta o suita de procese, de rezortie a calusului
cu reformarea osului pe toate directiile mai ales pe cele care urmeaza fortele exercitate pe os. De fapt este vorba
de secvente succesive de remodelare pana la repararea finala. Acest poces se face prin activitate piezo-electrica
care este stimulata de incarcare, exercitii fizice de recuperare, mers, stimulare electrica si magnetica. Activitatea
piezo-electrica negativa indeparteaza materialul in exces remodeland osul.

Este foarte important pentru kinetoterapie momentul in care se poate aplica programul activ pentru ca
daca se aplica prea precoce se compromite procesul de modelare-remodelare ajungandu-se chiar la blocarea
consolidarii fracturii, daca intarzierea este prea mare se compromite procesul de recuperare functionala. Din
pacate orientarea se face pe mai multi factori si in mare masura pe experienta personala.

Principalii factori de care trebuie sa se tina seama in consolidarea unei fracturi fiind urmatorii:

1. In primul rand varsta, durata consolidarii creste cu varsta.

2. In al 2-lea rand sediul fracturii, oasele spongioase se refac de 2 ori mai repede decat osul compact iar
zonele bine acoperite de muschi consolideaza mai repede decat suprafetele subcutanate sau intraarticulare. 3.
Al 3-lea factor este aspectul fracturii, fracturile oblice sau spiralate se refac mai repede decat cele transverse, cele
fara … avand … intreg consolideaza de 2 ori mai repede decat cele cu deplasare si …

4. Al 4-lea factor este starea de sanatate al fragmentlelor fracturate respectic existanta tulburarilor de
circulatie locala, osteoporoza locala, infectia locala, leziunile tesutului moale supraiacent, toate aceste elemente
intarzie …
 5. Al 5-lea element, aspecte iatrogene care tin de actul medical, distantarea prea mare a capetelor de
fractura, de exemplu extensii prelungite sau imobilizarea imperfecta sau perioada prea scurta, interpunerea de
tesut moale intre capetele fracturii.

6. Al 6-lea factor este starea de sanatate generala a pacientului, existenta unor boli cronice, metabolice,
cardio-circulatorii, afecteaza formarea calusului. Programul de instituire a exercitiului fizic, termenele de
introducere a diverselor exercitii depinde de evolutia radiorafica a fracturii.

Cartilajul

Are o structura hialina, neteda, lucioasa si acopera capetele osoase la nivel articular. Este format dintr-o
masa de fibre colagenice orientate reticular, prinsa intr-o solutie concentrata de proteoblicani, are ca elemente
celulare condrocitele care sunt asezate in 3 straturi si care secreta contromucoproteina.

Cartilajul este constituit si organizat pentru rolul sau functional principal si anume amorizor de presiune. El
se prezinta ca un material vascos care isi poate modifica grosimea cand este supus presiunii datorita schimbarii de
repartitie a apei.

Cartilajul este lipsit de circulatie si inervatie proprie ceea ce inseamna ca nu are capacitate de regenerare.
Se spune chiar ca, cartilajul este aneural, alimfatic si avascular, este o structura braditroha dar rezista la factorii
agresivi mai bine chiar decat osul. Contine 60%-80% apa si cu toate astea are o mare … la … cu apa, pe acest
mecanism bazandu-se hranirea sa.

Hranirea cartilajului vine din interior dar in principal vine din lichidul sinovial prin miscarea continua a apei
din interiorul lui, miscare determinata de presiunile si mobilizarea permanenta la care este supus, de aceea se
spune ca mobilizarea articulara este necesara vietii cartilajului. Cartilajul are o lubrificare exceptionala ceea ce
determina un coeficient de plecare foarte mic, pentru comparatie frecarea pe o suprafata metalica lucioasa data cu
ulei, are un coeficient de 0,05. Frecarea cartilajului are un coeficient de 0,005 pana la 0,01.

Frecarea este realizata in 2 moduri. Compresibilitatea si elasticitatea cartilajului sunt cele 2 proprietati care
asigura rolul de amorizor. Miscarea apei in interiorul cartilajului joaca un rol esential. In zona de presiune fluidul
este repartizat spre zonele vecine revenind imediat dupa incetarea presiunii. Dar o presiune care se prelungeste
prea mult face ca fluidul din cartilaj sa fie evacuat spre tesuturile din jur practic stoarce cartilajul de lichid.
Complexia prelungita de cartilaj aduce prejudicii mari procesului de hranire grabind degenerarea cartilajului.
Grosimea cartilajului variaza intre 1-7 mm in functie de gradul de congruenta al suprafetelor articulare si in functie
de gradul de incarcare al articulatiei. Evident cartilajul este mai gros in zonele cu incarcare mai mare. In afara
miscarilor realizate de apa in cartilaj rolul de amortizor mai este sustinut si de celulele cartilaginoase care au rolul
de a regla tensiunile din masa cartilaginoasa ducand rolul unor pneuri celulare. Cartilajul dureaza toata viata, el nu
se regenereaza, lezarea lui este ireversibila, apare o cicatrice de tesut conjunctiv nediferentiat care nu are
proprietatile de amortizare si alunecare ale acestuia. Condrocitele distruse nu se mai refac niciodata.

Raportul dintre patologia cartilajului si kinetoterapie

Acest raport se reduce la 3 aspecte:

1. Menajarea incarcarii articulare, cand conflictul intre incarcare si rezistenta cartilajului este deschis indiferent din
ce parte, deci fie incarcarea este prea mare pe o rezistenta normala, fie incarcarea este normala pe o rezistenta
deficitara. Menajarea incarcarii articulare se rezolva prin purtarea bastonului sau a altui mijloc de asistare al
mersului, slabit, evitarea ortostatismului prelungit, evitarea pozitiilor fixe prelungite (inainte si dupa interventiile
operatorii corectoare deposturarilor).

2. Profilaxia degradarii cartilajului prin mobilizari articulare si scaderea incarcarii.

3. Consolidarea stabilitatii respectiv congruentei articulatiei , prin antrenarea stabilitatii musculare pentru a se evita
uzura cartilajului la niveul articulatiilor instabile.

Fiziologie – Curs 5 -

Articulatia este ansamblul elementelor noi prin care se unesc 2 sau mai multe oase vecine, aceste
elemente fiind capsula, ligamentele, tendoanele, capetele de insertie ale muschilor si capetele articulare.
Functional articulatia este considerata spatiul virtual dintre capetele osoase, spatiul invelit de capsula si sinovie. In
corpul uman exista 209 oase si 200 de articulatii.

Articulatia are 2 functii:

- permite miscarea scheletului a unui segment fata de celalalt

- transmite forte de la un segment la altul.

Exista mai multe clasificari ale articulatiilor, cea mai cunoscuta si folosita are la baza modalitatea de unire a
capetelor osoase cu diferentieri ulterioare dupa forma capetelor osoase. Pe baza modului de unire exista 3
categorii de articulatii, artiulatii fibroase (sinartroze), articulatii cartilaginoase (artiartroze), articulatii sinoviale
(diartroze).

Articulatii fibroase – Unirea se face prin tesut conjunctiv fibros, strans, capetele osoase avand o
congruenta completa, ceea ce face sa dispara aproape complet miscarea (articulatiile dintre oasele craniului,
adevarate suturi).

Articulatii cartilaginoase – Unirea se face prin fibrocartilaj, ceea ce permite o oarecare miscare. Discutam
despre 2 tipuri, simfizele (pubiana, intervertebrara, sacro-iliaca, u disc) si sincontrozele, articulatii unite prin cartilaj
hialin.

Articulatiile sinoviale (diartrozele) – Au cavitatea articulara, sunt consolidate de o capsula dublata de o

sinovie, astfel au posibilitati ample de miscare pe mai multe directii. Aceasta a 3a categorie de articulatii care ne
intereseaza cel mai mult in kinetoterapie se subimparte in functie de forma capetelor articulare, astfel: articulatii
plane sau artrodii (articulatia carpului, tarsului) au miscare mai ales de alunecare.

Articulatii sferoide (enartroze) – Au un capat osos moderat concav iar celalalt convex (soldul, umarul).

Articulatiile cilindroide (in balama) – Pot fi trohleara (cot) sau trohoida (atlanto-axis, radio-cubitala
superioara).

Articulatiile elipsoide care au condili (genunchiul)

Articulatiile şelare – Capul osos are forma concava intr-o directie si convexa in alta (articulatia trapezo-
metacarpiana).
 Miscarea articulara se realizeaza in planuri variate in functie de tipul articulatiei. Fiecare plan de miscare se
mai numeste „grad de libertate”. Din acest punct de vedere articulatiile se clasifica in articulatii cu 1 grad de
libertate (miscare intr-un singur plan) (articulatiile plane, cilindroide, elipsoide), articulatiile cu 2 grade de libertate
(miscare in 2 planuri perpendiculare intre ele) (articulatiile selare), articulatii cu 3 grade de libertate (enartrozele
sau articulatiile sferoide). Din studiul realizat asupra articulatiilor s-au tras urmatoarele concluzii, nicio suprafata
articulata nu este real plata, ele sunt de regula selare sau oboide.

Capsula articulara – Este un tesut conjunctiv, fibros, dezvoltat in continuarea periosului si se prinde ca un
manson pe epifize, perios, nu se prinde cartilajul articular. In anumite zone capsula este intarita de structuri
fibroase, fasciculare, numite ligamente capsulare care intaresc mult rezistenta. Ea nu este continua, lasa unele
goluri prin care sinoviala se insinueaza sub musculatura periarticulara formand pungi sinoviale care faciliteaza
alunecarea tendo-musculara in timpul miscarii articulare. Capsula delimiteaza cavitatea articulara virtuala si toate
structurile care se afla in aceasta cavitate, structuri intra-articulare, capsula fiind tapetata pe interior de sinoviala.

Membrana sinoviala este o membrana subtire, acopera toate structurile spatiului articular cu exceptia
discurilor si a meniscurilor si se opreste la marginea cartilajului. Intra-articular sinoviala face niste pliuri bine
vascularizate numite vilozitati sinoviale. Sinoviala si capsula au vascularizatie si inervatie proprie, foarte bogata.
Circulatia din sinoviala asigura prin dializa formarea lichidului sinovial din plasma sangvina. Receptorii capsulei si
sinovialei sunt proprio-ceptori si participa direct la controlul motor. Exista de asemenea o bogatie de receptori
albogeni si de macano-receptori. Desi membrana sinoviala are o serie de functii importante, organ proprio si inoci
ceptor, rol de curatire a articulatiei prin functia macro-fagica, fabrica lichidul sinovial, rol de filtru plasmatic, totusi
ea poate fi extirpata prin sinovectomii in unele boli inflamatorii cronice fara ca articulatia sa sufere prea mult. Este
la fel de adevarat insa ca daca in urma acestei interventii raman resturi sinoviala se poate reface in cateva luni pana
la 2 ani.

Lichidul sinovial – Este „un adevarat tesut lichidian” ca si sangele. Ele este produs printr-un proces de
ultrafiltrare plasmatica, are o celularitate variata, contine globule albe, mononucleare, limfocite, fagocite, circa 300
de celule pe mm cub. Este un lubrifiant ideal, vascozitatea sa este dat de acidul hialuronic si in cazul scaderii
acestuia apare o lubrefiere din ce in ce mai proasta , rezistenta intraarticulara la frecare si … creste si cartilajul se
uzeaza mai rapid. Varsta si imobilizarea sunt cauzele cele mai frecvente care scad lubrifierea existand si multe
cauze patologice. Rolul lichidului sinovial este complex, el este lubrifiant, este nutritiv pentru cartilaj, este vehicul
pentru detritusurile articulare (rezidurile de la nivelul articulatiei). Rolul sau este mentinut de compozitia sa care
evident se poate degrada in unele boli ale sinovialei.

Raportul dintre patologia articulara si kinetoterapie

Cavitatea articulara este sediul unor stari patologice variate care vor determina mai mult sau mai putin
afectarea articulatiei, pornind de la redoare, adica limitarea mobilitatii articulare pana la inghiloza, disparitia totala
a miscarii intr-o articulatie la care se poate adauga durerea, element fundamental in dezvoltarea unei dsfunctii.
Elementele pato-morfice intra-articulare care pot determina deficit motor sunt: fractura intra-articulara si apoi
calusul exuberant sau prezenta unui corp strain intra-articular, acest aspect nu are tratament conservator,
beneficiaza doar de tratamentul ortopedico-chirurgical. Al 2-lea element pato-morfic este luxatia capetelor osoase,
rezolvarea este de asemenea ortopedica. Al 3-lea element este retractia capsulei care compromite jocul articular al
capetelor osoase si in acest fel blocheaza miscarile oscilatorii ale segmentelor articulare. Inflamatia (sinovita) – In
stadiul acut este disfunctionala prin durere. In stadiul cronic este distructiva pentru toate structurile intra-articulare
inclusiv pentru cartilajul osos. Blocarea mobilitatii este consecinta durerii la inceput si in timp este consecinta
imposibilitatii alunecarii capetelor osoase articulare, respectiv lipsa lubrifierii, pierderea congruentei, dezaxari,
retractura capsulara si altele. Al 5-lea element patologic, proliferea tesutului fibro gretos intr-o articulatie
imobilizata timp indelungat si al 6-lea element, procesul degerativ, adesea primar dar mai ales secundar articular.
Obiectivele programelor kinetice pot fi mentinerea mobilizarii articulare inca de la inceputul procesului patolgic
(mobilizari pasive cu segmentul sanatos sau cu aparate automate, mobilizari auto-pasive, mobilizari active),
posturarea de mentinere sau de redresare a alinierii segmentelor, mobilizari pasive de refacere a jocului articular,
scaderea incarcarii mai ales pentru articulatiile portante.

Tendonul si ligamentul – Aceste 2 structuri au foarte multe elemente comune dar au si destule aspecte
care le diferentiaza, pornind chiar de la functia lor, tendonul leaga muschiul de os iar ligamentul leaga osul de os.
Acest aspect determina unere diferente in organizarea structurii fibrelor de colagen. Aranjamentul fibrelor de
colagen explica de ce tendonul rezista fara deformare la forte de tranctiune in ax, forte declansate de muschi dar se
deformeazsa repede la forte latero-laterale respectiv de forfecare sau de compresie. Ligamentul care trebuie sa
stabileasca relatia intre os si os si trebuie sa stabilizeze articulatia in diversele ei directii de mobilizare nu este
deformat de nicio forta, forfecare, tractiune sau compresie. Tendonul are o distributie longitudinala a fibrelor
colagenice in timp ce ligamentul are fibrele aliniate paralel, oblic si spiralat. Ligamentul si tendonul sunt structuri
conjunctive foarte dense, rezistente, formate din fibre colagenice, fibre de elastina, proteoblicani, apa si celule care
sintetizeaza si secrete proteinele colagenice si de elastina. In structura lor domina colagenul de tip I cu mare
stabilitate si rezistenta, reprezinta circa 70%-80%. Fibra de colagen a acestor structuri are cea mai mar rezistenta,
comparabila cu fibra de hotel pentru acelasi diametru. Fibra tendonului este cea mai lunga fibra din corpul uman,
ea ia nastere din perinisiumul muschiului si ajunge in structurile osoase profunde. Structura intima a tendonului si
ligamentului explica proprietatile fizice si functionale ale lor . Fiecare molecula din structura are 3 lanturi
polipteptidice, formatiunea numindu-se tripla spirala, fiecare lant contine circa 1000 amino-acizi, lantul se numeste
lant alfa. Moleculele colagenice se organizeaza astfel: 3 molecule asezate spiralat formeaza un snop, 3 astfel de
snopuri se aseaza cap la cap, 5 astfel de serii se aseaza paralel si rezulta micro-fibrila tendonului sau ligamentului.
Un grup de niofibrile strans unite intre ele prin punti transversale ca un snop formeaza fibrila. Rezistenta
tendonului si ligamentului depinde de numarul si starea acestor punti care sunt orientate transversal intre
moleculele de colagen. Varsta, sexul, nivelul de activitate fizica determina numarul si starea puntilor transversale,
deci rezistenta acestor structuri. In afara fibrelor conjunctive de colagen si elastina, tendonul si ligamentul contin
proteoblicani si apa care formeaza matricea extra-celulara. Combinatia proteoblicanilor cu apa da un gel cu o
vascozitate variabila dependenta de activitatea fizica, in sensul ca miscarea face sa scada vascozitatea.

Aceasta proprietate a unui tesut de a-si modifica vascozitatea in raport cu miscarea se numeste ixotropie.
Ixotropia explica rezistenta unui tesut la intinderea lui, fortand intinderea la viteza mare riscam ruperea daca
tesutului nu i s-a scazut vascozitatea prin exercitii prealabile de incalzire. In ultimul timp au fost evidentiate in
corpul tendonului filamente de actina si niozina ceea ce a facut sa se considere ca tendonul nu este doar un
transmitator simplu al contractiei ci si un element activ in lantul kinetic muschi-tendon-os. Tendonul este protejat
„de o teaca fibroasa” in portiunea in care el aluneca in santul osos, aceasta teaca este de fapt un tesor fibro-
cartilaginos care tapeteaza santul osos, mai mult unele tendoane sunt inconjurate de „o teaca sinoviala” formata
dintr-o foita parietala pe peretele canalului osteo-fibros traversat de tendon si o foita viscerala pe tendon, intre
cele 2 foite exista lichid sinovial. Aceste elemente sunt foarte asemanatoare cu elementele similare de la
articulatie. In zonele de mare frecare sau presiune exista burse sinoviale cu rol de pernite amortizoare pentru
tendon umplute cu lichid sinovial. Inflamarea acestor structuri sinoviale determina suferinte destul de frecvvente.
Tendonul este bogat inervat si beneficiaza de un aparat senzitiv specializat reglator al contractiei musculare,
aparatul Goldi.

Multa vreme s-a crezut ca tendonul este slab vascularizat, in realitate el se vascularizeaza din reteaua
vasculara a muschiului, a periosului si mai ales ale tecilor peritendinoase. Din punct de vedere functional tendonul
indeplineste triplu rol, organ de transmitere a fortei de contractie, organ de modulare a contractiei brutale deci rol
de amortizor, organ de amplificare a contractiei musculare abea perceptibila. Ca transmitator al fortei de contractie
musculara tendonul trebuie sa aiba foarte buna rezistenta pentru a face fata acestei tensiuni. In conditii normale de
activitate tendonul este solicitat doar la a 4-a parte din rezistenta lui la rupere. Teoretic exista un raport intre
grosimea tendonului si rezistenta lui, deci aceste 2 proprietati pot evolua si independent (in perioada de crestere
antrenamentul fizic determina hipertrofia tendonului, in vreme ce la varsta adulta acelasi antrenament determina
cresterea rezistentei dar nu si hipertrofia tendonului). Paradoxal este faptul ca denervarea cu aniotrofie
(distrugerea funcitonala a tendonului) determina totusi hipertrofia de tendon. Imobilizarea scade rezistenta
tendonului, favorizand ruperea la reluarea activitatii. Proprietatea biomecanica principala a tesutului conjunctiv
deci si a tendonului si ligamentului este valoarea raportului, tensiune, supradeformare.

Repararea tendonului si ligamentului - Lezarea tendonului nu se vindeca prin regenerare asa cum se
intampla cu osul ci printr-o cicatrice fibroasa numita „calus tendinos” la formarea careia participa si tesuturile
vecine care pot crea aderente peritendinoase care vor bloca ulterior alunecarea tendonului. Din fericire aceste
aderente dispar mai tarziu mai ales dupa reluare miscarilor si a contractiilor musculare. Vindecarea prin cicatrice
conjunctiva locala si invadarea conjunctiva din vecinatate sunt proprii si exclusive pentru tendoanele cu masa
tendinoasa mica si cu vascularizatie mai redusa. Tendoanele mari cu circulatie bogata pot regenera prin inmugurire,
repararea leziunii facandu-se deci cu material tendinos. O sutura de tendon sau o grefa de tendon pot reface
continuitatea tendonului daca fibrele au fost puse cap la cap.

Rezultatul anatomic poate fi foarte bun dar cel funcional nu este intotdeauna foarte bun fiind in functie de
blocarea alunecarii normale. Un comportament asemenator are si ligamentul in cazul lezarii lui. Vindecarea
spontana a unei rupturi ligamentare se face prin cicatrice conjunctiva nu prin regenerare, cicatrice mai bogata in
tesut elastic. Marimea cicatricei depinde de gradul de imobilizare. Aceasta cicatrice ramane definitiv, locul de slaba
rezistenta pentru noi rupturi. Vindecarea dupa ruptura ligamentara reparata chirurgical atunci cand capetele
ligamentului sunt puse in contact si sunt bine imobilizate este cu mult mai buna, reparatia facandu-se cu o cicatrice
mica si cu un grad important de regenerare. Rezistenta locala este recastigata asa ca viitoarele rupturi se pot
trecere oriunde ca la un ligament sanatos.

Observatie! - Viteza de vindecare a ligamentului prin cicatrice spontana sau post-chirurgicala este aceeasi, difera
insa calitatea.

Raportul intre patologica tendo-ligamentara si kinetoterapie

Patologia obisnuita a acestor structuri este cea inflamatorie si post-traumatica, rupturi partiale sau totale
iar pentru ligamente discutam si despre hiper-laxitati. Din punctul de vedere al mecanismelor fizio-patologice ale
acestor difunctii corectabile prin kinetoterapie avem cateva situatii. Scurtarea „contractura” tendo-ligamentara
care determina limitarea mobilitatii articulare. Necesita tehnici de intindere bine cunoscutul stretching. Cresterea
rezistentei tendonului si ligamentului in scop profilactic se poate face prin exercitii fizice, sport in adolescenta si
ulterior. In scop recuperator efectele sunt mult mai limitate. Pentru reducerea vascozitatii specific conjunctive
inaintea inceperii unui program kinetic sau a unui program sportiv specific este nevoie de „incalzire”. Suplinirea
instabilitatii pasive articulare, respectiv hiperlaxitate sau rupturi ligamentare, se poate obtine prin cresterea
stabilitatii active data de forta si coordonarea musculara. O problema deosebita o constituie … post interventie
ortopedico-chirurgicala, in aceste cazuri trebuie sa se recastige rezistenta ligamentelor sau tendoanelor interesate,
stbailitatea, mobilitatea articulatiei vecine, forta si rezistenta musculara adiacenta.

Curs 6 -
Componenta musculara a articulatiei unice
Sub raport anato-structural, muschii au fost catalogati in tonici de tip I, in general fiind muschi
extenzori si muschi fazici de tip II, in general flexori.
 Muschii tonici sunt in general muschi proximali, antigravitationali, sar o articulatie, au tendoane
late, se contracta lent, obosesc greu.
Muschii fazici-muschi superficiali, sar doua articulatii, au tendoane lungi, realizeaza contrcatii
rapide si obosesc usor.
Aceasta impartire a muschilor este relativa deoarece nu extista exclusiv muschi fazici sau tonici,
mai corect ar fi sa se vorbeasca despre raspunsuri sau contractii fazice sau tonice pentru ca in componenta
muschilor pot exista predominanti fibre fazice sau tonice (fibre albe sau rosii).
Fibrele albe sunt sarace in mioglobina, in microcondili, in enzime oxidative, au rezerve energetice
(ATP) reduse, vascularizatia este mai saraca, stimulul nervos provine de la motoneuronul Alfa mare,
determinand contractii rapide fazice, aceste fibre au o singura sinapsa neuromusculara, sinapsa care
genereaza potentiale de actiune care se propaga practic in toata fibra musculara. O altfel de contractie
solicita o mare cheltuiala energetica, datorita acestui fapt, fibra oboseste repede.
Fibrele rosii sunt bogate in ATP, mioglobina, microcondili, au o retea bogata de capilare sangvine
activitatea lor tonica este datorata motoneuronului Alfa mic, aceste fibre au mai multe sinapse
neuromusculare care nu determina potentiale de actiune propagate.
Raspunsul tonic este de intensitate redusa, dar de lunga durata, cer un consum energetic mic, motiv
pentru care fibrele rosii obosesc greu.
Burke si colaboratorii, luand in considerare parametrii functionali fundamentali ai fibrelor
musculare, respectiv forta maxima, rapiditate a contractiei, rezistenta la oboseala, capacitatile enzimatice,
descriu 4 tipuri de fibre in unitatile motorii umane.

- Categoria 1: Fibre lente - au timp de contractie lung, forta maxima redusa, rezistenta mare la oboseala,
bogate in enzime oxidative, dar sarace in markeri glicolitici si in activitate ATP-azica.

- Categoria 2: Fibre rapide si rezistente la oboseala - timpi de contractie rapizi, isi conserva forta dupa
multe contractii, sunt bogate in enzime glicolitice si oxidative ca si in activitate ATP-azica.

- Categoria 3: Fibre ce obosesc rapid - timp de contractie rapid, forta foarte mare, dar nu pot sa mentina
aceste caractere decat ptr cateva contractii, trebuind apoi sa se odihneasca, au activitate glicolitica si ATP-
azica intensa, capacitatea oxidativa este slaba.

- Categoria 4: Fibrele intermediare - contractie rapida pe care pot sa o mentina un timp limitat, desi in
contractiile repetitive nu genereaza forta mare.

REPARAREA MUSCHIULUI

Daca forta muschiului este dependenta de calitatea si cantitatea materialului contractil (fibra
musculara), rezistenta la rupere este data de materialul fibros. Clasic se credea ca muschiul nu e e capabil
sa se regenereze. In leziunile difuze care nu intrerup fibra musculara, regenrerarea este regulata.
Leziunile usoare ale fibrelor musculare care determina doar intreruperi mici ale acestora se vindeca
prin cicatrici conjunctive, total nesemnificattive ptr functia muschiului.
Leziunile severe, cu intreruperi mari se repara prin invadare de cicatrice interstitiala, cicatrice care
ia aspect de "tendon" intermediar. In aceste conditii functia musculara este afectata si ramane desigur
pericolul unei noi rupturi.
In unele cazuri, se poate constata o adevarata regenerare a fibrei musculare - regenerare zisa
mioblastica care nu este posibila insa decat prin conservarea integritatii membranei bazale. Integritatea
membranei bazale se pastreaza insa foarte rar. Un lucru este f sigur- numarul fibrelor musculare nu se
modifica, omul se naste si moare cu acelasi nr de fibre musculare.

Raportul intre patologia muschiului si kinetoterapie

 Muschiul, alaturi de articulatie si chiar mai mult decat ea reprezinta obiectivul central al kt in
absolut toate tipurile de afectiuni. Un domeniu foarte amplu si de interes in raportul muschi - kt il
constituie antrenamentul la efort. Parte fundamentala a programelor de kineto si kinetoprofilaxie. Muschii
raman principalul obiectiv in programul de antrenament al sportivilor. Exista metodologii diverse ptr
atingerea acestor obiective specifice fiecarui domeniu in parte

NERVUL

Elementul nervos care cuprinde mai multe segmente - o suita de structuri bine diferentiate din
cadrul sistemului nervos care sunt in lagatura directa cu functia motorie.
In general, sistemul nervos reprezinta componenta cea mai complexa a aparatului kinetic - aici "se
concepe" miscarea, se"comanda" miscarea, se modeleaza si se adapteaza miscarea in functie de cerintele
cele mai diverse, se inregistreaza si se corecteaza erorile in realizarea gestului sau a activitatii.

Celula nervoasa propriu-zisa.

Sist Nervos are 2 tipuri de celule: neuronii si nevroglia.
Elementele care formeaza nevroglia sunt de cca 9 ori mai numeroase decat neuronii. Desi este atat
de bine reprezentata, nevroglia este mai putin cunoscuta, functiile ei sunt mai mult banuite.
Functiile ipotetice ale nevrogliei ar fi: repararea si structurarea neuronilor dupa lezarea lor, suport
protectiv pentru neuroni, asista mielinizarea prin intermediul oligodendrocitelor in SNC si prin intermediul
celulelor Schwann care functioneaza realizand mielinizarea la nivelul nervului periferic, fagocitarea
neuronilor prin microglie (neuronii lezati in jurul carora microglia plorifeleaza si ii distruge), interventia in
metabolismul SN pentru o functie normala neuronala

NEURONUL

Este celula de baza functionala a SN, poate avea aspecte variate, dar are 3 functii fundamentale:
- de receptie a informatiei,
- de evaluare si analiza a oportunitatii tranzmiterii informatiei mai departe
- de transmitere a unui semnal de iesire (a unei comenzi).

Structural, neuronul are 4 componente regionale bine distincte:

- soma (corpul neuronului),
- dendritele,
- axonul,
- terminalul presinaptic.

1. Soma (corpul celular) - constituit din membrana celulara, din nuclei si organite celulare.
2. Dendritele - prelungiri ale somei prin care neuronii intra in contact si actiune unul cu altul
3. Axonul (fibra nervoasa) - structura tubulara care porneste din celula, dintr-o anumita zona numita
hilul axonic, fata de dendrite, axonul este terminatie unica si este conductorul prin care influxul nervos se
propaga de la celula nervoasa catre periferie, catre organul efector. Pe traiectul sau, axonul da ramuri
numite colaterale, iar lateral, axonul se ramifica intr-un nr variabil de terminatii. Dupa prezenta sau absenta
invelisului de mielina a axonului exista fibre nervoase mielinizate si nemielinizate.
Un axon mielinizat este format din membrana numita axolema, respectiv continuarea membranei celulare
si din cilindrax, format din axoplasma, neurofilamente, neurotubuli si oganite.
Teaca de mielina care acopera cilindraxul este intrerupta din loc in loc de niste strangulatii numite
noduri Ranvier la nivelul carora axolema dispare. Celulele Schawann bordeaza cilindraxul Axonul
nemielinizat (fibra Remack) este acoperit de o teaca Schawnn, dar teaca Schawann are un diametru redus.
4. Terminatia presimnaptica este zona terminala a ramurilor axonale care este implicata in formarea
sinapsei. Sinapsa se poate forma la orice nivel al neuronului, Axodendritic, axoaxonic, dendrodendritic,
dendrosomatic. Cca 80% din sinapsele din care circula informatia in SN se realizeaza la nivelul dendritelor.
Ajuns la muschi, nervul se divide in ramuri primare, fiecare din aceste ramuri primare se divid in ramuri
mai mici, din care un singur ramur va contracta o fibra musculara si astfel ia nastere jonctiunea neuro-
musculara care se mai numeste placa finala motorie. Aceasta jonctiune, placa finala motorie este o sinapsa
neuromusculara si nu neuroneuronala.
La suprafata fibrei musculare, axonul creaza o arborizatie numite arborizatie terminala. Terminatiile
nervului sunt prinse in niste santuri de pe suprafata sarcolemei. Sarcolema fiind plicaturata. Aceste plici din
terminatia sarcolemei reprezinta partea post-sinaptica a jonctiunii neuro-musculare, deci practic, jonctiunea
neuromusculara are 3 parti:
- partea presinaptica reprezentata de terminatia axonului, fiecare ram din arborizatia terminala
avand cate un buton terminal axonal, in fiecare buton existand 15-20 de milioane de vezicule cu mediatorul
specific acetilcolina.
- fanta sinaptica (spatiul dintre axoplasma si sarcoplasma sau dintre membrana presinaptica si cea
post-sinaptica).
- aparatul subneuronal - parte a sarcolemei plicaturata in care practic intra butonii axonului.

Fibrele musculare albe au o singura jonctiune mio-neuronala, in timp ce fibrele rosii au mai multe.
Din punct de vedere functional, exista 3 tipuri de neuroni: neuroni aferenti, interneuroni, neuroni
eferenti.
A. Neuronii aferenti care primesc informatiile - primesc potentiale de actiune senzitivo-senzoriale
de la periferie si mediu. Aceste informatii ajung la SNC, actioneaza local si sufera si un proces de
transmitere locala putand fi distribuiti catre centrul de analiza
B. Interneuronii (neuronii intercalati) - reprezinta marea masa a neuronilor, cca 99% din totalul
acestora, fiind statiile intermediare care moduleaza interactiunea dintre informatie si comanda, in sens
excitator sau incipitor.
C. Neuronii eferenti - transmitatori de informatie de la SNC catre organele efectoare. Daca,
comanda este trimisa catre muschi, neuronul se numeste motor sau motoneuron. Corpurile motoneuronilor
se gasesc in creier si in substanta cenusie a maduvei spinarii. Axonul motoneuronilor formeaza radacinile
anterioare ale nervurilor periferici.
Exista 43 de perechi de nervi:
- 12 perechi cranieni
- 31 perechi spinali, formand impreuna SNP.

Nervul spinal are amandoua componentele de fibre ata cele aferente catt si cele eferente.
Motoneuronul medular care se gaseste in conul anterior al substantei cenusii din maduva spinarii.
Se numeste Alfa. Exista un motoneuron Alfa I (Alfa fazic) cu soma mare, axon gros si conducere rapida
catre 60-100m/secunda, acest motoneruon se termina pe fasciculele terminale fazice albe si exista un
motoneruon Alfa II (Alfa tonic) - cu celula mai mica, axon subtire, conducere lenta, care isi are terminatiile
pe fibrele musculare tonice rosii.
Alfa motoneuronul - considerat de Sherrington calea finala comuna deoarece la el ajung fibrele
terminale ale cailor descendente care pleaca de la cortex, de la diencefal, de la trunchiul cerebral, ce la
cerebel cu informatii de comanda si de la el pleaca ultima comanda integrativa spre efector (adica spre
muschi).
In conul anterior al maduvei exista si un alt tip de moto-neuron - motoneuronul Gama. Axonul
acestuia ajunge la fusul muscular, exista un motoneruon Gama dinamic si unul static.
Axonii motoneuronilor medulari formeaza radacina anterioara care are urmatoarele tipuri de fibra:
nervoase aferenta, fibre mielinice groase 8-14 microni reprezinta axonii motoneuronilor Alfa + fibre
mielinice mijlocii 3-8 microni, axonii motoneuronilor Gama si fibrele mielinice subtiri sub 3 microni
respectiv fibre vegetative pre-ganglionare.
Radacina posterioara contine fibre nervoase aferente senzitive, exista o varietate destul de mare de
fibre aferente mielinice si nemielinice in radacina posterioara si anume:
- fibre mielinice groase tip I-diametrul 12 microni, conducere rapida, conduc sensibilitatea propriuceptiva,
- fibre mielinice mijlocii, tipul II- 5-12 microni, conducere mai putin rapida, conduc sensibilitatea
propriuceptiva si tactila,
- fibrele mielinice subtiri tip III-diametrul de la 2-5 microni, cu conducere lenta, tranzmit sensibilitatea
somatica dureroasa si pe cea termica,
- fibre amielinice tip IV-diametrul de la 0,3-1,3 microni, tranzmit sensibilitatea viscerala dureroasa.
Aceasta clasificare in functie de diametru le apartine lui Erlanger si Gasser. O alta clasificare a
tuturor fibrelor senzitive sau motorii se face pe baza vitezei de propagare a impulsului nervos.
- Categoria I: Fibrele A: axoni mielinizati, cu axonul cel mai mare, intra 4 subgrupe de fibre:
- A alfa - viteza 120-160m/secunda,fibre motorii si proprioceptive,
- A beta - 30-70m/secunda, fibre ale sensibilitatii tactile si ale musculaturii lente ,
- A gama - 15-40m/secunda, fibre fusurilor musculare,
- A delta - 5-20m/secunda, sunt fibrele rapide ale ..dureroase.
- Categoria II - Fibrele B 3-15m/secunda, cu axoni mielinizati, diametrul sub 3 microni, fibre
vegetative, preganglionare si aferente vegetative. Fibrele C - 0,5-2m/secunda, sunt amielinice, au 0,5-1
micron, fibre cu conducere lenta a durerii si fibre vegetative postganglionare.

Nervii care asigura inervarea musculaturii striate contin in cea mai mare parte fibre mielinizate, cu
diametre diferite intre 2-20 de microni. 40% din aceste fibre sunt aferente senzitive din grupul fibrelor cu
diametrul mare intre 9-20 de microni, iar restul de 60% sunt aferentze motorii, 1/3 din grupul Gama si 2/3
din grupul Alfa.
Nervul periferic contine pe langa axonul motor si pe cel senzitiv si de asemeni si axonul nervului
vegetativ.
Sistemul nervos autonom sau vegetativ are 2 neuroni intre SNC si organul efector.
Primul neuron are corpul in SNC, al 2-lea se afla in afara SNC, in ganglionul autonom.
Anatomic si functional SNV se imparte in : SNV simpatic si SNV parasimpatic

Repararea nervului.

Nervul se regenereaza, practic este singura structura a SN care se regenereaza. Fibra nervoasa,
cilindraxul lezat incepe imediat sa degenereze in portiunea periferica. Acest proces de degenerare periferica
se numeste degenerarea Walerriana. Daca dintr-un motiv sau altul, regenerarea intarzie, se instaleaza si
degenerarea retrograda- de la periferie catre corpul celular. Daca intr-un interval de 18 luni nu s-a facut
regenerarea, jonnctiunea neuro-motorie dispare, ceea ce face inutila o regenerare ulterioara.
Regenerarea incepe de la capatul proximal al sectiunii nervului si se deruleaza concomitent cu
degenerarea. Viteza de avansare a regenerarii este variabila, in general 1-2mm/zi.
In cazul unei anascomoze, microchirugical al nervului, in care continuitatea nervului este refacuta fibra cu
fibra, axonul se regenereaza in zona respectiva in 10-14 zile.
Recuperarea nervului se realizeaza prin "inmugurirea" axonului, prin proliferarea unor ramuri
subtiri, care daca nu sunt directionate cresc dezordonat in toate directiile, inclusiv retrograd (inapoi). Daca
teaca Schwann este integra, mugurii axonali de regenerare sunt perfecti directionati catre muschii ramasi
denervati.
Procesul de regenerare a nervului se face dupa unele encitati mai mult sau mai putin fixe, astfel:
- cu cat leziunea este mai distala, adica mai departe de corpul celular cu atat este mai putin probabil sa
apara degenerarea retrograda, iar regenerarea este mai eficienta si invers.
- In al 2-lea rand, mugurele proximal se indreapta catre teaca Schwann,
- in al 3-lea rand celulele Schwann cresc si pot reface teaca,
- in al 4-lea rand, regenerarea exuberanta cu foarte multi muguri este un proces defavorabil,
- in al 5-lea rand axonul si mugurii de crestere care nu intalnesc o teaca Schwann se incolacesc si formeaza
nevromul de amputatie,
- in al 6-lea rand viteza regenerarii scade cu varsta,
- in al 7-lea rand regenerarea nervului nu inseamna obligatoriu si recuperarea functiei ptr ca in recuperarea
functiei sunt implicati multi mai multi factori, conteaza tipul nervului, respectiv nervul radial se reface mult
mai bine decat cel medial, intarzierea repararii permite distrugerea sinapselor, a receptorilor, functia
ramanand compromisa.
Seddon a propus o clasificare clinio-anatomo-patologica a leziunilor nervurilor periferici, valabila si
in zilele noastre cu singura corectie, ca de obicei tipurile lezionare nu sunt neaparat pure ci mai ales mixte,
cu anumite predominante. Dupa Seddon exista 3 tipuri lezionare:
- neurotmesis = leziunea cea mai grava, o sectiune totala a nervului, fara sanse de vindecare spontana, doar
prin sutura chirurgicala cap la cap sau cu intercalarea unui grefon de nerv, degenerarea Valerriana si
retrograda, asa-zisa reactie axonala reprezinta regula mugurii regenerarii care apar dupa 2-3 zile sunt
dezorganizati, incurbati, cu traiecte aderante, se formeaza nevromul si gliomul prin proliferarea anarfica a
celulelor Schwann. Cele doua capete ale sectiunii nervului formeaza intre ele un tesut cicatricial si se
pierde orice speranta de reluare a fluxului nervos, clinic, paralizia este totala, dispare si tonusul muscular si
orice urma de sensibilitate, se pierde reflexul osteo-tendinos corespunzator acelui nerv, se instaleaza
tulburarile vasculo-trofice.
- Axonotmesis = leziune medie ca si gravitate, axonul este lezat, dar tesutul conjunctiv si tecile nervului au
ramas intacte, degenerarea Valerriana apare, dar regenerarea concomitenta este eficienta deoarece tecile
care sunt sanatoase continui (indemne) directioneaza mugurii catre organul efector, de aceea axonotmesisul
este considerat ca fiind lezional "in continuitate". Este posibil ca in cadrul axonotmesisului sa existe fibre
nervoase, respectiv axoni care si-au pastrat integritatea morfo-structurala. La locul traumatismului, nervul
apare tumefiat, este asa numitul nevrom fuziform sau pseudonevromul de strivire. Clinic, axonotmesisul
este asemanator cu neurotmesisul, dar atrofie musculara este tardiva si moderata, iar tulburarile trofice sunt
minime sau nu apar. Diagnosticul este greu de pus initial, explorarea chirurgicala este obligatorie, ea
constatand continuitatea nervului.
- Neurapraxia = leziune acaracteristica compresiunii de nerv, conducerea influxului nervos, este
impiedicata prin afectarea tecii de mielina, vindecarea spontana se produce intotdeauna.
Acest tip lezional sta la baza "paraliziilor medicale" caracterizate prin pareze care nu conduc la
atrofii musculare, ci doar la .............. functionale, total reversibile. Tulburarile de ...............apar sub forma
de parestezii sau hipoestezii. Nu exista tulburari trofice sau vasculare. In 2-3 luni, vndecarea este completa.
Nu exista degenerare Valerriana.

Raportul dintre patologia nervului si kt

Evident kt nu se adreseaza direct structurilor neurologice ci consecintelor in plan motor, dar si

senzitiv ale patologiei acestor structuri. Pe prin plan se afla scaderea fortei musculare pana la periferie, cu
toatte consecintele care decurg din aceasta stare, dezechilibrul muscular, deposturari, limitare de miscare
articulara cu redori consecutive, atrofii musculare, tulburari vasculo-trofice etc.
In al 2-lea rand, tulburarile de sensibilitate a caror recuperare poate beneficia intr-o anumita etapa
de un program special inclus tot in programul de kineto. Tinand cont de faptul ca motoneuronul medular
reprezinta calea comuna finala a intregului SNC, va participa si la patologia neurologica centrala, cu
tulburari de coordonare a miscarilor voluntare, deficite de tonus si posturale.
 Curs 7 -
Receptorul senzitiv

Este ultimul element care trebuie analizat si in perspectiva articulatiei mice nu poate fi conceput un sistem
creat pentru miscare si in miscare cu o mare manevrabilitate decat in prezenta unui mecanism complex de
feedback care trebuie sa controleze permanent sistemul, de aceea numarul neuronilor aferenti care trebuie sa
realizeze feedback-ul este cu mult mai mare decat numarul neuronilor efectori care comanda efectiv miscarea.

Feedback-ul porneste de la nivelul receptorilor senzitivo-senzoriali care au capacitatea de a transforma

diverse forme de energie (lumina, caldura, presiune, sunet, etc) in energie electrochimica sub forma de potentiale
de actiune care ajung in sistemul nervos central si sunt folosite pentru monitorizarea starii intregului sistem
locomotor. Acest proces de conversie a altor forme de energie intr-o forma comuna se numeste transductie.

Receptorii se clasifica dupa diverse criterii:

1. Dupa localizare:
 exteroreceptori
 interoreceptori
 proprioreceptori
2. dupa functie
 mecanoreceptori
 termoreceptori
 fotoreceptori
 presoreceptori
 chemoreceptori
 nociceptori
3. dupa morfologie
 terminatii nervoase libere
 terminatii nervoase incapsulate

La nivelul sistemului articulatiei unice pentru a controla miscarile este nevoie de cel putin 2 informatii
permanente (unde si cand este perturbat sistemul de un eveniment din mediul inconjurator). Raspunsul la aceste
intrebari il dau 2 categori de receptori (proprioreceptorii care depisteaza stimulii produsi chiar in interiorul
sistemului si exteroreceptorii care detecteaza stimulii externi). Proprioreceptorii includ fusul muscular, organele de
tendon, receptorii articulari. Exteroreceptorii includ organele senzoriale (ochi, urechi, etc) si receptorii cutanati
(tactili, termici, de durere, etc).

Fusul muscular

– Este un organ receptor specializat care functioneaza independent de vointa noastra.

- Este o formatiune fusiforma de 0,7-4 mm lungime si intre 0,1-0,2 mm grosime invelita intr-o capsula.
Capsula este formata din lamele celulare, care nu sunt altceva decat fibrocite alungite, intre care exista fibre
colagenice orientate in axul lung al fulsului. In interiorul acestei capsule se gasesc 3-10 fibre musculare. Aceste fibre
se numesc intrafusale pentru a le diferentia de cele extrafusale. Fusul este plasat, prinde fibrele musculare. Un
muschi care traverseaza o articulatie are intre 6-1300 de astfel de fusuri musculare.

Fibrele musculare intrafusale au mai putine miofilamente decat cele extrafusale si de acea au forta mult
mai slaba, pot ajunge la de 36 de ori forta mai scazuta decat cele extrafusale.
 Dupa modul de organizare a nucleilor fibrele intrafusale sunt de 2 feluri:

1. fibra musculara cu lant nuclear mai subtiri, cu nucleii orientati asezati in lant,

2. fibra musculara ...............… mai groase cu nucleii in ciorchine, asezat in zona ecuatoriala a fibrei. Ambele
aceste 2 tipuri de miofibrile sunt plasate doar polar despre capete, in zona centrala ecuatoriala nu exista
miofibrile.

Inervatia senzitiva a fusului muscular – Intre …................ exista 2 tipuri de receptori senzitivi:

a) receptorul primar este o terminatie senzitiva alcatuita din fibre mielinizate care se infasoara ca pe
................ pe ambele tipuri de fibre intrafusale in zona lor centrala. De la acesti receptori primari pleaca fibrele
nervoase aferente de tip A1 sau Ia.

b) receptorul secundar numit si eflorescenta Sruffini, se prezinta ca un buchet mai mic putin mielinizat, cu
sediul mai spre periferia fibrei musculare si care predomina pe fibra musculara cu lant nuclear. De la acesti
receptori pleaca fibre nervoase de tip A2 sau IIa. Noi stim ca nervii senzitivi (aferenti) sunt grupati in 4 categorii, de
la I-IV in ordinea diametrului respectiv a vitezei de conducere. Astfel fibrele A1 au cel mai mare diametru, deci
viteza de conducere cea mai mare, in timp ce A4 au diametrul cel mai mic, deci viteza de conducere cea mai mica.
Fiecare fibra intrafusala are intre 8-25 de aferente de tip A1 si A2. Nu toate fibrele musculare au aferente de tip A2,
dar toate au aferente A1. Celula acestor aferente se afla in ganglionul radacinii dorsale a nervului spinal langa
maduva.

Inervatia motorie – O asigura motoneuronii gama medulari care trimit fibre eferente spre placile terminale
neuronale. De la neuronii gama statici eferentele ajung la placile terminale din zona juxtaecuatoriala a fibrelor
intrafusale. De la neuronii gama dinamici eferentele ajung la placile terminale din zonele polare. Deci, neuronii
gama inerveaza exclusiv fibrele musculare intrafusale iar motoneuronii alfa inerveaza exclusiv fibrele extrafusale.

Influxul nervos – De la motoneuronii gama dinamici determina contractia fibrelor intrafusale, scurtarea lor
in zonele polare ceea ce determina intinderea zonei ecuatoriale. Intinderea zonei ecuatoriale determina excitarea
receptorilor senzitivi care transmit potentiale de actiune spre sistemul nervos central. Fusul muscular poate fi insa
excitat si altfel, din paralel cu fibra musculara extrafusala, intinderea pasiva a muschiului determina excitarea
receptorilor senzitivi intrafusali din zona ecuatoriala.

Organul de tendon Golgi – Este un receptor senzitiv simplu deoarece nu are decat o singura cale aferenta
fara conexiuni eferente. Caile aferente care pornesc de la el sunt mielinice groase de tip Ib. Organul se prezinta ca
un corpuscul de circa 0,5 mm inconcjurat de o capsula conjunctiva formata din fibroblasti si este plasat langa
jonctiunea tendon-muschi. De fapt in tendon sunt localizate doar cateva astfel de organe Golgi, majoritatea fiind
plasate in jurul catorva fibre extrafusale musculare si in conexiune cu aponevroza de la teaca tendonului,
aponevroza care acopera corpul muscular.

Datorita acestui aranjament se considera ca organul Golgi se afla „in serie cu fibrele musculare”.
Aproximativ 10 fibre musculare extrafusale sunt incluse in capsula organului de tendon Golgi si fiecare din aceste
fibre primeste o inervatie eferenta de la motoneuroni alfa diferiti. Organul de tendon Golgi este considerat
monitorul fortei musculare. Daca un muschi este intins pasiv sau activ, adica prin activarea fibrelor musculare,
benzile colagenice din capsula organului golgi irita terminatiile senzitive declansand un potential de actiune aferent.
Pentru a obtine aceasta excitare este nevoie de un anumit nivel de forta care depinde de modalitatea in care au
fost activate fibrele. Daca s-a facut prin intindere pasiva (stretching) este necesara o forta de 2 N. Daca s-a facut
activ este nevoie de 30-90 mN.
 Receptorii articulari – Spre deosebire de primele 2 categorii, receptorii articulari reprezinta o categorie mai
putin bine definita, ca localizare se gasesc in capsula articulara, ligamente, tesut conjunctiv moale, etc, ca tip de
receptori sunt terminatiile Ruffini, terminatiile Golgi, corpusculii Pacinici si terminatiile libere nervoase. De la acesti
receptori pleaca fibre nervoase aferente care fac parte din toate cele 4 tipuri de fibre, de la I-IV.

- Terminatiile Ruffini – Sunt reprezentate de 2-6 corpusculi, globulosi, subtiri, incapsulati, cu un singur axon
aferent, mielinizat, de 5-9 microni diametru, sunt mecanoreceptori statici sau dinamici si semnaleaza continuu
pozitia articulatiei, deplasarea secventelor componente, viteza acestei deplasari, presiunea intraarticulara
dezvoltata.

- Corpusculii Pacini – Sunt incapsulari, mai groase, care au un axon aferent de 8-12 microni, au praguri
joase de excitatie mecanica si se pare ca detecteaza acceleratia articulara.

- Terminatiile Golgi – Sunt incapsulari subtiri ale unor corpusculi fusiformi care seamana cu un organ de
tendon, axonul aferent are diametrul de 13-17 microni, au prag inalt de excitatie monitorizand starea de tensiunea
din ligamente, mai ales la momentul amplitudinii maxime a miscarii articulare.

- Terminatiile nervoase libere – Sunt raspandite in aproape toate structurile reprezentand sistemul
nociceptiv articular. Axonii lor au diametrul de 0,5 -5 microni fiind practic cei mai subtiri, se activeaza cand
articulatia este supusa unui stres mecanic sau unor agenti chimici. Rolul receptorilor articulari in controlul
muschilor periarticulari apare evident in conditii patologice, de exemplu in conditii de hidrartroza (lichid in
articulatia genunchiului) apare foarte rapid o scadere semnificativa a controlului mushciului cvadriceps chiar in
absenta durerii.

Aceasta tulburare a controlului depinde de volumul lichidului intraarticular care determina o scadere a
activitatii maxime a muschiului cu 30-90%. Invers, indepartarea lichidului amelioreaza mult activitatea muschiului.
Un alt exemplu, ruptura ligamentului incrucisat anterior determina scaderea fortei cvadricepsului si a
ischio….................. . In acelasi mecanism atunci cand este vorba de un traumatism.

Curs 8
Fiziologia respiratiei

Respiratia este una din functiile vegetative de nutritie …........................ procesul de respiratie externa sau
pulmonara din care se realizeaza aprovizionarea cu oxigen, se elimina dioxidul de carbon si procesul de respiratie
interna tisulara care se realizeaza la nivelul tuturor celulelor. Procesul de respiratie este continuu, oprirea lui
…...................... moartea celulelor, deoarece organismul nu dispune de rezerve de oxigen, acumularea de dioxid de
carbon fiind toxica pentru celule. Aerul atmosferic este introdus in plamani prin procesul de tendilatie pulmonara,
reprezinta primul aspect functional al respiratiei.

La nivelul alveolelor pulmonare are loc prin difuziune schimbul de gaze dintre aerul alveolar si sange. La
acest nivel membrana alveolara reprezinta ceea ce numim o membrana de schimb. Oxigenul strabate aceasta
membrana prin difuziune si se va fixa pe hemoglobina sangvina iar dioxidul din sange trece prin membrana
alveolara eliminandu-se prin aerul expirat. Oxigenul fixat si transportat de hemoglobina sub forma de
oxihemoglobina ajunge in vasele capilare unde are loc procesul de schimb, el patrunde tot prin difuziune prin
membrana capilara si ajunge in tesuturi unde participa la arderea substantelor organice bogate in energie
determinand eliberarea energiei cu producerea de dioxid de carbon si apa. Dioxidul de cabon difuzeaza din celule
spre capilarele sangvine de unde este transportat pe cale sangvina la alveolele pulmonare si prin difuziune este
eliminat in aerul expirat.

Practic respiratia cuprinde mai multe verigi, ventilatia pulmonara, schimburile gazoase, transportul gazelor
pe calea sangvina, mecanismele nervoase si …..................... de reglare, schimburile de gaze intre sange si tesuturi,
adaptarea respiratiei in diferite conditii.

Ventilatia pulmonara

Este mecanismul care realizeaza continua inoire a aerului care se gaseste in alveolele pulmonare
mentinand constanta compozitia aerului alveolar.

Mecanica respiratiei

1– Inspiratia

Este un proces activ, ea se datoreaza contractiei muschilor inspiratori si are ca urmare marirea diametrelor
cutiei toracice. Diametrul longitudinal creste datorita contractiei muschiului diafragm, in repaus forma boltita a
diafragmei este datorata presiunii intraabdominale intretinuta de muschii abdominali din tonusul lor care
deplaseaza spre torace, unde presiunea estre negativa. Viscerele abdominale, ficat, stomac, splina. In plus participa
si aspiratia exercitata asupra diafragmei de catre plamanul elastic, prin intermediul asa numitului bipleural.

Atunci cand diafragmul coboara in cursul inspirului el preseaza asupra viscerelor si exercita prin intermediul
acestora o presiune laterala asupra ultimelor coaste. In acest fel diafragmul mareste atat diametrul longitudinal cat
si circumferinta bazei cutiei toracice. Suprafata totala medie a diafragmului este de 250 cm patrati iar o coborare cu
numai 2 cm determina o crestere a volumului cutiei toracice cu 500 ml ceea ce reprezinta volumul de aer care
patrunde in plaman in cursul unei respiratii obisnuite, la fiecare inspiratie … coboara fata de spina iliaca cu 1,5 cm
ceea ce asigura circa 60% din volumul curent respirator. In cursul respiratiilor ample coborarea poate fi de 7 pana la
10 cm. Daca se produce paralizia nervului … desi muschii cutiei toracice compenseaza prin miscari ample, in inspir
cand creste zidul toracic diafragmul paralizat va fi aspirat de zidul toracic, se va bolti si mai mult putand sa
determine moartea. Contractiile diafragmului sunt reflexe desi este un muschi striat, deci nu sunt controlate prin
vointa individului. Aceste contractii sunt mai mult schimbari de tonus, au un caracter ritmic, ceea ce explica de ce
atat diafragmul ca si muschiul cardiac nu obosesc.

O proprietate foarte importanta a diafragmulu o constituie rezsitenta la toxice, in cursul anesteziei este
ultimul muschi cu activitate perturbata. In inspirul linistit pe langa diafragm se contracta si muschii scaleni care
fixeaza coastele superioare si muschii intercostali cu directie oblica de sus in jos si dinapoi inainte care ridica
coastele inferioare fata de coastele imediat superioare pe care se insera. Astfel se maresc diametrele antero-
posterior si transvers ale toracelui. La volumele respiratorii mai mari participa muschii respiratori auxiliari care iau
punct fix pe coloana vertebrala si pe craniu si insertie mobila pe coastele superioare, muschii scaleni, lungul gatului,
mici pectorali. Contractia acestor muschi ridica coastele care au directie oblica de sus in jos si dinapoi inainte.

Ridicarea coastelor determina cresterea diametrului antero-posterior si proiectarea sternului inainte.

Diametrul transvers al cutiei toracice creste deoarece coastele perechi sufera sub actiunea muschilor inspiratori
care se insera pe curburile laterale costale, o miscare de torsiune intr-un ax oblic al articulatiei coxo-vertebrale. In
cursul inspirului fortat pe langa muschii inspiratori obisnuiti participa si muschii inspiratori accesori cu punct fix pe
cutia toracica si mobil pe extremitatea cefalica, pe centura scapulara sau pe membre. Sternocleidomastoidianul
participa in inspirul fortat schimbandu-si caracterul punctelor de insertie. Alti muschi inspiratori accesori care
intervin in inspiratia fortata sunt marele pectoral, dintatul mare si trapezul.

2- Expiratia

Dupa inspiratie care dureaza aproximativ 1 secunda, fara pauza urmeaza expiratia care la adult dureaza
cam 2 secunde, expiratia linistita este pasiva, s-a constata o oarecare activitate a muschilor intercostali interni dar
ea este neinsemnata avand rolul de a ridigiza peretele cutiei toracice. In efortul fizic sau in caz de obstacol pe caile
aeriene expiratia poate deveni activa prin interventia muschilor expiratori care au insertie fixa pe bazin si insertie
mobila pe marginile inferioare ale cutiei toracice. Contractia mushcilor expiratori comprima viscerele abdominale
care prin deplasarea diafragmului spre cutia toracica aproprie marginile costale reducand astfel volumul toracelui.

Vidul pleural

In interiorul …....................... in expiratie presiunea este mai mica decat presiunea atmosferica cu 4-6
mmHg. Vidul pleural este rezultatul aspiratiei pe care plamanul elastic o exercita in zona spatiului pleural. Aderarea
foitelor pleurale mai este realizata si prin stratul de lichid exitent intre ele. In cursul inspirului cand diametrele
cutiei toracice cresc vidul pleural se mareste la 6-8 mmHg solicitand forta elastica a plamanului.

Presiunea intra-pulmonara si excursiile plamanului

In inspiratie datorita vidului pleural in crestere plamanii urmaresc cu fidelitate miscarile cutiei toracice.
Coborarea diafragmului deschide sinusurile costo-diafragmatice. Plamanii se retrag brusc spre hil in conditiile in
care presiunile se inverseaza. In ….................... pulmonar exista 3 zone, zona hilului, care este rigida, lipsita de
elasticitate, in care se gasesc ramurile bronsice si ramurile vaselor mari, nu prezinta expansiuni respiratorii, zona
penihilara, la acest nivel expansiunile sunt reduse, zona mobila, activa a plamanului care este periferica pana la o
profunzime de 2-8 cm. Aceasta zona executa excursiile cele mai mari si ventilatia cea mai activa. In inspir, in urma
cresterii volumului pulmonar, alveolele se desting, volumul sacilor cu aer si alveolelor creste, ca urmare presiunea
aerului scade in regiunea alveolara, realizandu-se astfel o diferenta de presiune intre aerul atmosferic unde
presiunea ramane neschimbata si cea intra-pulmonara alveolara. Diferenta de presiune din cursul inspiratiei
este in mod obisnuit de 2-3 mmHg. Datorita acestei diferente de presiune aerul patrunde prin caile respiratorii
pana in zona alveolara pe baza fortei fizice datorata diferentei de presiune dintre aerul atmosferic si vidul intra-
pulmonar alveolar determinat din expansiunea plamanilor. In cursul unei inspiratii fortate cu glota inchisa, vidul
intra-pulmonar poate sa creasca la 50 sau chiar 80 mmHg. La sfarsitul inspiratiei se realizeaza o egalizare a presiunii
intre aerul atmosferic si aerul alveolar.

Expiratia care consta in retractia plamanului in cursul perioadei pasive respiratorii, cand cutia toracica
revine la forma initiala, comporta 2 faze, prima in care cutia toracica revine la forma initiala datorita elasticitatii
cartilajelor si ligamentelor ei si a 2a in care plamanul elastic in tendinta sa de a se retracta spre hil exercita in
continuare o actiune de aspiratie asupra peretilor cutiei toracice. Revenirea cutiei toracice sub actiunea acestor
forte face ca volumul alveolar sa se reduca, presiunea aerului in alveole sa creasca si sa devina superioara presiunii
atmosferice cu 2-4 mmHg. Diferenta dintre presiunea intra-alveolara si cea atmosferica in expiratie face ca aerul
din interiorul plamanului sa fie expulzat spre exterior prin mecanism pur fizic. In expir fortat cu glota inchisa
presiunea intra-pulmonara poate sa creasca pana la 80-150 mmHg. Se contracta muschii cutiei toracice,
presiunea intra-pulmonara creste, fixandu-se astfel cutia toracica. Dupa efectuarea efortului glota se deschide
brusc si se produce expiratia. Astfel de eforturi se fac de exemplu in cursul salturilor in apa.

Deplasarea aerului in arborele bronsic

Viteza aerului in caile respiratorii superioare al caror diametru este redus este mai mare. In inspiratia
normala viteza aerului este 20-30 cm/s. Pe masura ce arborele bronsic se ramifica si suprafata totala de sectiune a
ramificatiilor devine mai mare. Viteza se reduce proportional pana la nivelul alveolelor unde are loc un amestec al
aerului proaspat cu aerul continut anterior in alveole. Deplasarea aerului in arborele respirator da nastere unor
manifestari fizice de exemplu suflul produs la trecea aerului prin orificiul laringian, aparitia murmurului vezicular la
nivel periferic, cu posibilitatea modificarii acestor zgomote in conditii patologice.

Durata unui ciclu respirator

Este in medie de 3 secunde, ceea ce corespunde la 20 de miscari respiratorii pe minut. In mod normal
raportul dintre durata inspiratiei si cea a expiratiei este de 1 la 2, reprezentand proportia optima pentru
mentinerea constanta a compozitiei aerului alveolar.

Frecventa respiratorie la om

Variaza in raport cu schimburile metabolice, in functie de varsta si in functie de activitatile performante. In

efort fizic frecventa respiratiilor poate creste pana la 40-60 pe minut. In conditii patologice, febra, hipertiroidism,
hipercapnie (cresterea presiunii partiale a dioxidului de carbon in sangele arterial) sau hipoxie (scaderea presiunii
partiale a oxigenului in sangele arterial). In toate aceste conditii patologice se produce tahipneea (crestere
exagerata a frecventei respiratorii).

Volumele si capacitatile respiratorii

Volumele de gaz care se gasesc in plamani la sfarsitul unei inspiratii fortate sunt urmatoarele:

- volumul inspirator curent = cantitatea de aer schimbata intr-o respiratie normala

- volumul expirator de rezerva = cantitatea de aer care poate expirata fortat la sfarsitul unei expiratii normale

- volumul inspirator de rezerva = volumul ce mai poate fi inspirat la sfarsitul unei inspiratii normale.

Aerul ramas in plamani la sfarsitul unei expiratii maximale se numeste volum rezidual. Atunci cand in urma
deschiderii spatiului pleural se produce un pneumotorax plamanul se retracta spre hil si expulzeaza prin caile
respiratorii, prin orificiile nazal si bucal o cantitate de gaz numit volum de colaps. Ceea ce ramane totusi in
continuare in plaman se numeste volumul minimal. Volumul minimal + volumul de colaps formeaza voumul
rezidual.

Capacitatile respiratorii se numesc volumele de aer care rezulta din insumarea mai multor volume din cele
prezentate mai sus.

 Capacitatea pulmonara totala cuprinde toate volumele mentionate. ....................… cantitatea de aer care se
gaseste in plaman la sfarsitul unei inspiratii fortate. Capacitatea vitala cuprinde volumele expirate fortat dupa o
inspiratie maximala deci reprezinta suma dintre volumul inspirator de rezerva, volumul respirator curent si
volumul expirator de rezerva.
 Capacitatea inspiratorie contine volumele expirate maximal la finalul unei expiratii normale, deci reprezinta
volumul expirator curent + volumul inspirator de rezerva. Capacitatea functionala reziduala este suma dintre
volumul rezidual si volumul expirator de rezerva.

Randamentul respirator

Este raportul intre oxigenul retinut in plamani in timp de 1 minut si debitul respirator de repaus. In general
volumele si capacitatiile respiratorii sunt importante pentru diagnosticul si prognosticul diferitelor boli pulmonare
sau pentru capacitatea de adaptare la efort a unui subiect sedentar, totusi ele nu sau intotdeauna indicii asupra
functiei de ventilatie, astfel in cursul efortului fizic prin intensificarea schimburilor respiratorii adaptarea ventilatiei
pulmonare cu cresterea debitului respirator se fac nu atat prin marirea amplitudinii respiratiei cu utilizarea
volumului inspirator si expirator de rezerva cat mai ales prin cresterea frecventei respiratorii. De aceea valorile
debitului respirator ofera indiciile cele mai fidele asupra functiei ventilatorii.

Debitul respirator de repaus se mai numeste si minut-volumul respirator.

Debitul respirator maxim sau ventilatia voluntara maxima este cel mai mare volum de aer/minut care poate
fi respirat intro perioada de timp in mod normal in 15 secunde prin efort voluntar, el este atins la o frecventa a
rspiratiilor de peste 70/minut si are valoare normala de 180-200 l/minut. Debitul respirator maxim depinde de
capacitatea vitala dar si de alti factori, capacitatea de coordonare si forta musculara, starea cailor respiratorii,
proprietatile elastice ale plamanilor. Rezerva respiratorie este diferenta dintre debitul respirator maxim si debitul
respirator de repapus de 8 l/minut. Reducerea rezervei respiratorii la 60-70% din valoarea debitului respirator
maxim determina aparitia dispneei. Raportul dintre oxigenul retinut in plamani timp de 1 minut care este de circa
200 ml si debitul respirator de repaus care este 8 l/minut se numeste randament respirator. El este egal cu 1 la 40.
Ca acest randament sa fie maxim este necesar ca raportul dintre inspiratie si expiratie sa fie optim adica de 1 la 2.
Randamentul respirator depinde si de frecventa miscarilor respiratorii. In polipnee aerul face miscari pendulare in
spatiul mort si ventileaza insuficient alveolele pulmonare. In cursul antrenamentului la efort fizic se urmareste
stabilirea unei frecvente respiratorii optime in raport cu tipul de efort pentru a asigura un randament respirator
maxim.

Lucrul respirator

Actiunii macanice a muschilor respiratori i se opune rezistenta elementelor elastice ale cutiei toracice
denumita global rezistenta elastica. O alta parte din nergia muschilor inspiratori se cheltuieste pentru a invinge
rezistenta viscerelor abdominale, asa numita rezistenta neelastica, vascoasa si in sfarsit o alta parte din energie se
cheltuieste pentru deplasarea coloanei de aer in caile respiratorii. Intr-o respiratie linistita circa 60% din energia
muschilor inspiratori se consuma pentru invingerea rezistentei elastice si aproape 40% pentru invingerea
rezistentei vascoase. Cu cat frecventa respiratiilor creste, creste rezistenta elastica si scade rezistenta vascoasa
deoarece aerul penduleaza in spatiul mort, unde rezistenta este mai mica. S-a constatat ca pentru ca a asigura
deplasarea aerului in caile respiratorii se cheltuieste aceeasi energie si s-a dovedit ca randamentul cel mai ridicat al
muschilor respiratori poate fi de 10% ceea ce inseamna in 24 ore circa 200 kcalorii, adica circa 1% din consumul
energetic bazal. Daca se masoara consumul de oxigen la un subiect in repaus si ulterior in cursul efectuarii unei
respiratii maximale voluntare atunci cand si expiratia devine activa valoarea poate sa creasca de 500 de ori ceea ce
duce la o crestere a randamentului de pana la 25-30%.

Schimbul alveolar de gaze

Capacitatea functionala reziduala a plamanului adica volumul rezidual si volumul expirator de rezerva este
repartizata in spatiul mort circa 140 ml si in alveolele pulmonare intre 2500 si 3000 ml unde are loc schimbul de
gaze intre aer si sangele venos. Aerul alveolar se innoieste cu fiecare respiratie cand circa 340 ml de aer proaspat
reprezentand portiunea alveolara a volumului respirator curent patrund in alveole. Acelasi volum paraseste
alveolele dupa omogenizare. Astfel compozitia aerului alveolar este mentinuta constanta. Prim membrana alveolo
capilara are loc de schimbul de gaze intre aerul alveolar si sangele venos. Intre cei 2 factori principali ai schimbului
gazos alveolar si anume debitul respirator alveolar si debitul circulator pulmonar exista un raport valoric. Debitul
respirator alveolar este de 4-5 l/minut adica 340 ml x 16 respiratii, intrucat o parte din aerul respirat ramane in
spatiul mort. Debitul sangvin este de circa 5 l/minut si atunci raportul debit-aerian alveolar supra debit sangvin
alveolar este egal 4/5 adica 0,8. Schimbul de gaze prin membrana alveolo-capilara se face pe baza legilor fizice ale
difuziunii gazelor si depinde de presiunea partiala pe care gazele respiratorii, oxigenul si dioxidul de carbon o
prezinta de o parte si de alta a membranei alveolo capilare. Aerul atmosferic inspirat are o compozitie procentuala
constanta continand in proportie de 20,93% oxigen, 0,03 CO2 si 79,3% azot. Aerul expirat recoltat de la o persoana
sanatoasa are o compozitie total diferita, oxigenul se gaseste in proportie de 16-17%, CO2 3-4%, proportia azotului
ramanand neshcimbata, 79,3%. Concluzia este ca la nivelul alveolelor pulmonare are loc o retinere a oxigenului si o
elimnare a dioxidului de carbon. Aerul alveolar are o compozitie diferita de cea a aerului expirat, dupa o expiratie
fortata portiunea de aer de la sfarsitul acesteia se recolteaza separat si se analizeaza reprezentand aerul din
alveole.

Se constata ca in aerul alveolar cantitatea de oxigen este mai mica de circa 15%, CO2 este in medie 5,7 plus
minus 0,2%, azotul ramane schimbat. Diferenta de compozitie intre aerul expirat si aerul alveolar se explica prin
aceea ca aerul expirat constituie un amestec intre aerul atmosferic din spatiul mort de circa 140 ml si aerul alveolar
de circa 360 ml. In aerul alveolar concentratia dioxidului de carbon si a oxigenului sunt mentinute constant in limite
foarte stranse prin ventilatia pulmonara . Atunci cand dioxidul de carbon creste in spatiul alveolar prin mecanisme
adaptative ventilatia pulmonara se intensifica iar in cazul scaderii concentratiei se reduce ventilatia. O ventilatie
normala se numeste normo-ventilatie si se realizeaza in conditiile unei concentratii alveolare a CO2 de 5,7% si a
oxigenului de 14% mentinute de un ritm respirator normal de repaus asa numita eupnee. Daca ventilarea creste
peste nevoe metabolice CO2 alveolar scade si creste oxigen, acest proces se numeste hiperventilare. Cresterea CO2
alveolar si scaderea oxigenului se numeste hipoventilare. Hiperventilarea se compenseaza reflex prin apnee si
bradipnee. Hipoventilarea se compenseaza reflex prin polipnee. In interiorul alveolei presiunea partiala a CO2 este
de 40 mlHg iar in sangele venos aceasta presiune este mai mare de 45 mmHg. Datorita diferentei de presiune CO2
trece din sangele venos in aerul alveolar. In ceea ce priveste oxigenul presiunea partiala in aerul alveolar a
oxigenului este de 100 mmHg iar in sangele venos care a pierdut cea mai mare parte din oxigen la nivelul tsuturilor
presiunea partiala este de 37 mmHg. Oxigenul va trece conform legilor de difuziune a gazelor prin membrana
alveolara dinspre aerul alveolar spre sange.
 Schimbul alveolar de gaze

Se face cu foarte mare rapiditate, circulatia sangelui in capilarele alveolare dureaza 0,75 s in vreme ce
echilibrarea presiunii oxigenului dureaza 0,3 secunde. Viteza schimbului alveolar de gaze este in functie si de
constanta de difuziune a acestora. Constanta de difuziune a CO2 este de 30 ori mai mare decat a oxigenului, ceea
ce explica de ce schimbul are loc la o diferenta de 6 mmHg intre sangele venos si aerul alveolar pe cand diferenta
de presiune a oxigenului este de 65 mmHg. In conditiile in care membrana alveolara este ingrosata, este perturbata
in primul rand difuzia oxigenului cu hipoxemie consecutiva …............. .