ASPECTE SPECIFICE PROIECTĂRII SEISMICE A CONSTRUCŢIILOR CU PLANŞEE DALĂ

EUGEN LOZINCĂ , SEBASTIAN ŞTEFĂNESCU , RADU PASCU

Rezumat: În ultimele decenii se constată că investitorii şi arhitecţii exercită o presiune tot mai accentuată
asupra proiectanţilor de structuri pentru a realiza construcţii multietajate cu planşee dală, deoarece acestea
reprezintă un sistem eficient din punct de vedere funcţional şi economic.
Din punct de vedere al comportării la solicitări orizontale, grosimea mai mică a planşeelor-dală conferă
construcţiei o rigiditate de ansamblu mai redusă, astfel încât sub acţiunea mişcării seismice de proiectare
rezultă deplasări laterale şi cerinţe de deformare plastică mai mari. Lucrarea analizează punctele vulnerabile
asociate comportării planşeelor dală la solicitări de natură seismică, punându-se accentul pe legătura
intrinsecă dintre efortul unitar de străpungere şi capacitatea de ductilitate a îmbinării dală-stâlp. Sunt de
asemenea prezentate o serie de prevederi şi recomandări de proiectare a planşeelor dală în zone cu
seismicitate ridicată.
1. Introducere

Planşeul dală reprezintă o soluţie eficientă atât din punct de vedere funcţional-arhitectural, cât şi al
tehnologiei de execuţie. Însă, din punct de vedere structural, planşeele dală generează un sistem structural
mai flexibil la solicitări laterale şi în consecinţă rezultă deplasări relative de nivel mai mari, care conduc la
majorarea eforturilor de forfecare din dală prin mărirea momentelor neechilibrate ce apar în zonele de
îmbinare dală-stâlp. Dacă îmbinarea nu este proiectată corespunzător, aceasta, ajunge să cedeze la
străpungere şi apoi, prin colaps progresiv, poate conduce la prăbuşirea întregii construcţii. Un exemplu
concludent îl reprezintă puternicul cutremur din Mexico City din anul 1985 când 91 de clădiri cu planşee dală
s-au prăbuşit, iar 44 au suferit degradări majore datorită cedării la străpungere a îmbinărilor. Principala cauză
a fost faptul că, chiar şi atunci când sistemul structural a avut prevăzute elemente verticale capabile să preia
solicitările orizontale, îmbinările dală-stâlp nu au fost proiectate şi conformate astfel încât să fie capabile să
urmărească deformaţiile laterale ale structurii de rezistenţă.
Din punct de vedere al tratării subiectului pe plan internaţional, proiectarea planşeelor dală apare ca un
capitol individual în principalele coduri de proiectare din lume, însă prevederi specifice pentru zone seismice
apar doar în codurile americane, nu şi în cele europene. Din punct de vedere al tratării pe plan naţional,
subiectul este aproape inexistent. STAS 10107/0-90 conţine doar prevederi pentru calculul la străpungere
centrică, fără referiri la străpungerea excentrică sau pentru cazul solicitărilor seismice.
Obiectivul lucrării de faţă este de a analiza punctele vulnerabile asociate comportării construcţiilor cu planşee
dală la solicitări de natură seismică şi de a prezenta recomandări de proiectare şi detaliere menite să asigure
o ductilitate adecvată a îmbinărilor dintre dală şi stâlpi.
2. Caracteristici de comportare la solicitări seismice

Pentru ca structurile cu planşee dală să evidenţieze o comportare bună la solicitări de natură seismică este
necesar ca îmbinările placă-stâlp să posede: (i) o ductilitate adecvată pentru a se deforma inelastic fără a
ceda la străpungere; (ii) abilitatea de a urmări deplasările relative de nivel ale structurii; (iii) capacitatea de a
prelua solicitările laterale induse de mişcarea seismică fără degradări semnificative de rigiditate şi (iv) o
capacitate reziduală suficientă pentru a nu ceda sub încărcări gravitaţionale de serviciu după încetarea
mişcării seismice.
Astfel, pentru a asigura o comportare adecvată este important ca în faza de proiectare a unei construcţii cu
planşee dală amplasată într-o zonă seismică să se acorde o atenţie deosebită pentru (i) alegerea unei valori
adecvate pentru factorul de comportare „q”; (ii) asigurarea unei rigidităţi laterale suficiente a structurii de
rezistenţă; (iii) conformarea şi detalierea adecvate a îmbinărilor dală-stâlp pentru a le asigura o comportare
histeretică stabilă la solicitări ciclic-alternante şi de asemenea pentru (iv) detalierea armăturii de integritate ce
are rolul de a preveni colapsul progresiv al întregii construcţii.

3. Asigurarea unei comportări histeretice stabile a îmbinării dală-stâlp

În zona de rezemare a plăcii pe stâlp, eforturile de forfecare generate de acţiunea combinată a forţei de
străpungere şi a momentului neechilibrat sunt preluate de betonul din zona comprimată a secţiunii şi eventual
de armătura transversală de străpungere. În cazul îmbinărilor dală-stâlp supuse doar încărcărilor
gravitaţionale, momentul neechilibrat are în general valori reduse, iar cedarea se produce după fisuri înclinate
simetric (fig. 1(a)).

Fig. 1. Moduri de cedare în cazul dalei rezemate prin intermediul unui capitel (Megalli şi Ghali, 2000)
În acest caz, forţa tăietoare preluată de beton poate fi majorată prin realizarea în zona de rezemare fie a
unui capitel, fie a unei subplăci, ce au rolul de a mări local grosimea plăcii şi implicit a suprafeţei critice de
străpungere. Însă atunci când structura este solicitată de acţiunea cutremurului, în fâşia de reazem
momentele încovoietoare de-o parte şi de cealaltă a stâlpului pot fi alternante, astfel încât momentul
neechilibrat are o valoare semnificativă. În această situaţie, cedarea se produce prin apariţia unor planuri de
fisurare „paralele” situate de o parte şi de alta stâlpului (fig. 1(b)), caz în care dispunerea unui capitel este
eficientă doar parţial. În schimb, prin realizarea unui capitel se majorează semnificativ momentul neechilibrat
deoarece rigiditatea fâşiei de reazem creşte prin introducerea capitelului. În consecinţă, este de preferat să
se evite utilizarea sistemului de planşeu-ciupercă la clădirile amplasate în zonele cu seismicitate ridicată.

Fig. 2. Variaţia momentului neechilibrat pentru o prindere placă-stâlp fără armătură transversală (Megalli şi Ghali,
2000)

La planşeele dală rezemarea plăcii direct pe stâlpi face ca perimetrul secţiunii critice de străpungere să fie relativ
redus şi din acest motiv se dezvoltă un gradient ridicat al eforturilor principale de întindere din beton. Astfel, atunci
când o îmbinare placă-stâlp fără armătură transversală de străpungere este supusă unei variaţii ciclic-alternante a
momentului neechilibrat, atât capacitatea de rezistenţă, cât şi rigiditatea îmbinării suferă degradări semnificative de
la un ciclul la altul (fig. 2) [1, 2]. Astfel, pentru a nu se înregistra degradări exagerate ale capacităţii la străpungere
a dalei de beton, codul american ACI 318 impune ca pentru clădirile cu planşee dală fără armătură de străpungere,
drift-urile asociate ULS să fie limitate la cel mult 1,5%.
Încercările experimentale au pus de asemenea în evidenţă faptul că unul dintre principalii factori care influenţează
ductilitatea şi implicit comportarea îmbinării placă-stâlp la solicitări ciclice îl reprezintă intensitatea încărcării
gravitaţionale. Centralizând rezultatele unor serii de teste experimentale efectuate de diverşi autori, Moehle şi Pan
[3] au demonstrat că odată cu creşterea raportului dintre forţa tăietoare asociată încărcărilor gravitaţionale (V g) şi
forţa tăietoare capabilă a betonului (Vc), scad atât ductilitatea de deplasare, cât şi drift-ul capabil (fig. 3). Se
observă că pentru valori ale raportului Vg/Vc mai mari de 0,40, îmbinările placă-stâlp cedează casant, ductilitatea
de deplasare fiind practic egală cu 1, iar drift-ul la care cedează îmbinarea scade chiar sub valoarea recomandată
de 1,5%.

Fig. 3. Influenţa intensităţii încărcărilor gravitaţionale asupra comportării ciclice a îmbinării placă-stâlp central
(Moehle şi Pan, 1989)

Din acest motiv şi în spiritul prevederilor impuse de diverse norme de proiectare, ca spre exemplu codul
american ACI 318-08, pentru ca îmbinarea dală-stâlp să posede o ductilitate suficientă la deplasări laterale şi
să evidenţieze o comportare histeretică stabilă este recomandabil ca la proiectarea planşeelor dală fără
armătură de străpungere, amplasate în zone cu seismicitate ridicată, forţa tăietoare produsă de încărcările
gravitaţionale să fie limitată la cel mult 40% din forţa tăietoare capabilă a betonului simplu. Aceasta
presupune ca efortul unitar de străpungere în lungul perimetrelor critice de control generat de încărcările
verticale asociate grupărilor de încărcări care includ acţiunea seismică să îndeplinească condiţia:

unde vEd reprezintă efortul de străpungere în lungul perimetrului critic considerat generat de încărcările
verticale asociate grupărilor de încărcări care includ acţiunea seismică; iar VRd,c este rezistenţa la străpungere
a betonului pentru dale fără armătură transversală, care se determină conform EN 1992-1-1.
La planşeele dală care sunt supuse unor încărcări gravitaţionale importante, mişcarea seismică generează o
degradare rapidă a betonului din zona îmbinării, astfel încât forţa de străpungere rămâne să fie preluată doar
prin efectul de dorn ce apare în special în armăturile longitudinale de la partea inferioară a plăcii. În
consecinţă, se recomandă ca pentru astfel de clădiri amplasate în zone seismice să se evite utilizarea
planşeelor-dală fără armătură transversală de străpungere.
Prin dispunerea adecvată a unor armături transversale de străpungere se obţine o îmbunătăţire semnificativă
a comportării îmbinărilor dală-stâlp la solicitări de natură seismică. Astfel, conform seriilor de încercări
experimentale întreprinse de Megalli şi Ghali [1, 2] rezultă că armarea transversală a plăcii cu şine de
gujoane cu cap conduce la o comportare ciclică stabilă şi la creşterea semnificativă a ductilităţii şi rezistenţei
prinderii, după cum se observă comparând curba histeretică din fig. 4 cu cea din fig. 3 asociată plăcii fără
armătură transversală de străpungere.
Fig. 4. Variaţia momentului neechilibrat pentru o prindere placă-stâlp cu şine de gujoane cu cap; Vg / Vc =
0,56 ; s = 0,75d (Megalli şi Ghali, 2000)

În fig. 4 se remarcă de asemenea că atunci când placa se armează transversal cu gujoane cu cap
capacitatea de deformare a îmbinării creşte substanţial, astfel încât nu mai este necesară limitarea drift-ului la
1,5% deoarece până la valori aproximativ 4% nu se observă degradări notabile ale capacităţii la străpungere
a îmbinării.
Seria de încercări experimentale întreprinsă de Megalli şi Ghali [1, 2] a evidenţiat totodată că majorarea
intensităţii încărcărilor gravitaţionale produce un efect similar şi asupra comportării ciclice a planşeelor dală
armate transversal (fig. 5), respectiv faptul că pe măsură ce intensitatea încărcării verticale creşte, valoarea
maximă a drift-ului scade. Însă, întrucât valorile drift-urilor capabile sunt de cel puţin 3,5%, la planşeele dală
cu armătură transversală de străpungere nu mai este necesar a se limita intensitatea forţei tăietoare produsă
de încărcările gravitaţionale.
Însă pentru a ţine cont că forţa tăietoare preluată de beton se reduce substanţial după un număr redus de
cicluri de solicitări alternante, se recomandă ca, la construcţiile cu planşee dală amplasate în zone cu
seismicitate ridicată (ag ≥ 0,16g pentru IMR=100 ani), armătura de străpungere să se dispună pe o lungime
de minimum 3.5d măsurată de la faţa stâlpului, iar formulele de calcul din EN 1992-1-1 asociate rezistenţei la
poansonare şi perimetrului de control de la care nu mai sunt necesare armături de străpungere să fie
corectate astfel:

în care Asw este aria unui perimetru al armăturii de străpungere în jurul stâlpului [mm²]; sr este distanţa
radială a perimetrelor de armături de străpungere [mm]; fywd,ef este rezistenţa efectivă de calcul a armăturilor
de străpungere, cf. EN 1992-1-1; d este media înălţimilor utile în direcţiile ortogonale [mm] şi  este unghiul
dintre armăturile străpungere şi planul dalei, cf. EN 1992-1-1.
Fig. 5. Influenţa intensităţii încărcărilor gravitaţionale asupra comportării ciclice a îmbinării placă-stâlp cu şi
fără armătură transversală, (Megalli şi Ghali, 2000)
4. Proiectarea rigidităţii laterale

Betonul armat reprezintă un material structural degradabil care fisurează atât din cauza încărcărilor directe,
cât şi a unor fenomene indirecte, ca spre exemplu contracţia de uscare. Întrucât gradul de fisurare
influenţează semnificativ rigiditatea elementelor din beton armat, pentru a evalua cât mai realist deplasările
laterale este extrem de important să se adopte o valoare adecvată a factorului de reducere a rigidităţii
betonului nefisurat.
În urma studiilor experimentale realizate de Vanderbilt şi Corley [4] s-a observat că datorită fisurării rigiditatea
fâşiei de reazem la un planşeu dală este de aproximativ 1/3 din valoarea corespunzătoare fâşiei de beton
nefisurat. Pentru a surprinde această reducere de rigiditate s-au propus diverse modele şi metode de calcul,
dintre care cele mai cunoscute şi utilizate sunt modelul lăţimii efective a „grinzii” ( EBW-Effective Beam
Width) şi modelul cadrului echivalent (EF-Equivalent Frame). Fig. 6 prezintă o comparaţie între valorile
rigidităţii laterale obţinute în teste experimentale şi cele calculate utilizând cele două modele. Se observă că
pentru un factor de reducere a rigidităţii de β=1/3, ambele metode „prezic” cu suficientă acurateţe valorile
înregistrate experimental [5].
În consecinţă, pentru a ţine cont de reducerea de rigiditate generată de fisurarea pronunţată a dalelor, se
recomandă ca la verificarea deplasărilor laterale şi la determinarea eforturilor secţionale asociate stării limită
ultime (SLU), rigiditatea secţională a dalelor să fie redusă la 0,3EcIc, unde Ecreprezintă modulul de elasticitate
al betonului, iar Ic este momentul de inerţie al secţiunii brute (nefisurate) de beton.

5. Alegerea unei valori adecvate a factorului de comportare „q”

Sistemul structural alcătuit doar din stâlpi şi planşee dală prezintă avantaje evidente atât din punct de vedere
funcţional-arhitectural, cât şi din punct de vedere economic, întrucât permite o viteza mare de execuţie şi
costuri reduse ale sistemului de cofrare.
Atunci când distanţele dintre stâlpi sunt mari, rezultă dale groase cu armări longitudinale puternice. Supuse
unor mişcări seismice de mare intensitate, astfel de sisteme structurale au tendinţa de a forma articulaţii
plastice la capetele stâlpilor, astfel încât există riscul de apariţie a unor mecanisme de plastificare de nivel
caracterizate printr-un număr redus de zone plastice cu cerinţe mari de deformare inelastică.
Chiar şi în cazul deschiderilor medii spre mici şi având stâlpi cu secţiuni transversale bine dezvoltate este
destul de dificil să se dirijeze formarea articulaţiilor plastice în fâşiile de reazem ale dalelor. Însă, chiar dacă
apar zone plastice în dale, pentru a disipa o fracţiune mare din energia indusă de mişcarea seismică este
necesar ca în articulaţiile plastice să se producă incursiuni inelastice importante. Ori, în cazul dalelor fără
armătură de străpungere, pentru valori ale drift-ului unghiular mai mari de 1,5% se înregistrează degradări
semnificative ale capacităţii la străpungere şi implicit o comportare histeretică defectuoasă a îmbinărilor dală-
stâlp.
Dispunerea unor armături de străpungere în dale ameliorează comportarea histeretică a îmbinărilor, însă
datorită rigidităţii laterale extrem de reduse a sistemului alcătuit din stâlpi şi planşee dală, incursiunilor
inelastice ample din articulaţiile plastice li se asociază deplasări orizontale excesive ce conduc la apariţia
unor importante efecte de ordinul II care pot pune în pericol stabilitatea generală a construcţiei.
În consecinţă, pentru clădirile cu planşee dală amplasate în zonele seismice, se recomandă utilizarea unui
sistem structural primar cu rigiditate mare la solicitări orizontale şi înzestrat cu o capacitate suficientă de
disipare a energiei. Spre exemplu pentru preluarea solicitărilor laterale se pot introduce fie pereţi structurali
sau nuclee din beton armat, fie diverse sisteme de contravântuiri (centrice, excentrice sau cu flambajul
împiedicat). Pentru astfel de construcţii, factorul de comportare „q” este cel asociat sistemului structural
primar, iar sistemul secundar alcătuit din stâlpi şi planşee dală se poate proiecta conform clasei medii de
ductilitate (DCM), asigurând însă o capacitate adecvată de deformare inelastică a îmbinărilor dintre dale şi
stâlpi.
Este recomandabil ca utilizarea doar a sistemului dale-stâlpi pentru preluarea solicitărilor seismice să se
limiteze doar la clădiri cu cel mult 2 niveluri amplasate în zone caracterizate printr-o acceleraţie maximă a
terenului de cel mult ag ≤ 012g. Întrucât astfel de structuri au o capacitate redusă de disipare a energiei
induse de mişcarea seismică, se recomandă ca factorul de comportare asociat acestor construcţii să fie
limitat superior la valoarea q = 2,5.

6. Prevenirea colapsului progresiv

Una dintre marile probleme structurale ale planşeelor dală este că, în lipsa unor măsuri speciale, după
cedarea la străpungere a plăcii, rezistenţa reziduală la forţă tăietoare este mult prea mică. Ca urmare,
cedarea prin străpungere a plăcii de către doar un singur stâlp produce redistribuţii majore ale încărcărilor
gravitaţionale, astfel încât, în zonele de rezemare a dalei pe stâlpii învecinaţi, forţele tăietoare cresc în cazul
cel mai fericit cu doar 25-30%, iar, din cauza apariţiei unor deschideri pronunţat inegale, în aceleaşi zone de
rezemare apar şi momente neechilibrate cu valori semnificative. Şi, în cele mai multe situaţii, aceste solicitări
suplimentare depăşesc capacităţile prinderilor dintre placă şi stâlpi. Astfel, odată iniţiată ruperea prin
străpungerea plăcii de către un stâlp, cedarea se propagă rapid pe orizontală şi placa se prăbuşeşte peste
planşeul de la nivelul inferior, unde sporirea încărcării gravitaţionale, amplificată şi de efectele dinamice,
conduce de asemenea la ruperea plăcii.
În cazul în care se produce străpungerea în zona de îmbinare placă-stâlp, rezistenţa reziduală la forţă
tăietoare pe care se poate conta este furnizată doar de armăturile ce intersectează suprafaţa de străpungere.
Barele de armătură de la partea superioară a plăcii furnizează doar o parte redusă din rezistenţa reziduală,
datorită înclinării reduse (fig. 7(a)) şi a faptului că, fiind deja solicitate la încovoiere, surplusul de efort axial
este limitat de intrarea în curgere a oţelului. În consecinţă, cele care furnizează cea mai mare parte a
rezistenţei reziduale sunt barele de la partea inferioară, dispuse în zona de rezemare a plăcii pe stâlp. Astfel,
după deformarea verticală instantanee ce apare în momentul cedării la străpungere, rezistenţa barelor de la
partea inferioară creşte semnificativ prin activarea „efectului de dorn” (fig. 7(b) şi (c)). Mecanismul final al
ruperii este greu de identificat, însă implică probabil curgerea la încovoiere a barelor de la partea inferioară şi
zdrobirea progresivă a betonului din spatele acestor armături (zona marcată cu A în fig. 7(c)).

Fig. 7 Comportarea prinderii placă-stâlp după producerea cedării prin poansonare (Regan, 1981)
Conform studiilor şi încercărilor efectuate de Rasmussen (1963), citat de Regan [6], pe buloane pre-ancorate
în beton, atunci când forţa de forfecare acţionează la faţa betonului, capacitatea asociată efectului de dorn al
unei singure bare cu diametrul ds se poate estima cu relaţia:

Utilizând această formulă şi estimând că armăturile de la partea superioară a plăcii furnizează doar cca. 25%
din rezistenţa reziduală, restul de 75% fiind atribuit efectului de dorn din armăturile inferioare, Regan [6]
propune ca aria barelor dispuse la partea inferioară a îmbinării placă-stâlp să verifice următoarea relaţie,
pentru care adoptă un factor de siguranţă de 1,30:

unde VEd este forţa tăietoare de calcul asociată stării limită ultime, iar termenul ∑As include aria tuturor
barelor de armătură de la partea inferioară a dalei care sunt dispuse în interiorul zonei de rezemare a plăcii
pe stâlp şi sunt suficient de bine ancorate în betonul de la exteriorul suprafeţei de străpungere. Dacă o bară
trece „continuu” prin stâlp, atunci contribuţia acesteia este dublă.
Testele experimentale efectuate de asociaţia britanică CIRIA (Construction Industry Research and
Information Association), citate de Regan [6], pe îmbinări placă-stâlp fără armături la partea inferioară au
arătat că rezistenţele reziduale la forţă tăietoare variază între 25% şi 35% din capacitatea la străpungere,
confirmând astfel estimarea lui Regan. În schimb, atunci când se dispun bare la partea inferioară a plăcii,
rezistenţa reziduală creşte până aproape de 85% din capacitatea la străpungere a plăcii, fiind astfel posibil să
se evite prăbuşirea plăcii şi implicit colapsul progresiv al întregii structuri.

7. Concluzii

La proiectarea unei construcţii multietajate cu planşee dală amplasată în zone seismice este necesar ca
printr-o conformare şi detaliere adecvate să se asigure o comportare histeretică stabilă. Deoarece sistemul
structural alcătuit din stâlpi şi dale se caracterizează printr-o capacitate limitată de a disipa energia seismică
şi o comportare histeretică defectuoasă, este recomandabil ca acest sistem să fie utilizat doar la clădiri cu cel
mult 2 niveluri amplasate în zone caracterizate printr-o acceleraţie maximă a terenului de cel mult ag ≥ 012g,
iar factorul de comportare asociat acestor construcţii să fie limitat superior la valoarea q=2,5. Pentru
construcţii mai înalte sau amplasate în zone cu seismicitate ridicată se impune introducerea unui sistem
structural primar cu rigiditate mare la solicitări orizontale şi înzestrat cu o ductilitate suficientă.
Pentru a ţine cont de efectul generat de fisurarea pronunţată a dalelor, se recomandă ca la proiectarea
rigidităţii laterale a sistemului structural, rigiditatea secţională a dalelor să fie de doar 30% din cea
corespunzătoare secţiunii brute (nefisurate) de beton.
Pentru a asigura o comportare histeretică stabilă a îmbinărilor dală-stâlp fără armătură de străpungere este
necesar ca forţa tăietoare produsă de încărcările gravitaţionale să fie limitată la cel mult 40% din forţa
tăietoare capabilă a betonului simplu, iar valoarea admisibilă a deplasărilor relative de nivel asociate stării
limită ultime (SLU) să fie diminuată la doar 1,5%. Aceste două condiţii nu mai sunt necesare dacă se dispun
armături de străpungere în zona îmbinării dală-stâlp, însă pentru a ţine cont că forţa tăietoare preluată de
beton se reduce substanţial după un număr redus de cicluri de solicitări alternante sunt necesare corecţii ale
formulelor de calcul din EN 1992-1-1 asociate rezistenţei la poansonare şi perimetrului de control de la care
nu mai sunt necesare armături de străpungere.
Atât pentru dalele nearmate transversal, cât şi pentru cele cu armătură de străpungere este extrem de
important ca în zona de rezemare a dalei pe stâlp să se dispună armături inferioare de integritate care să fie
corect calculate şi detaliate adecvat, astfel încât să fie capabile să prevină colapsul progresiv sub încărcări
gravitaţionale după încetarea mişcării seismice.
Bibliografie

[1] Megally, S., Ghali, A. - Punching Shear Design of Earthquake-Resistant Slab- Column Connections, ACI
Structural Journal, V. 97, No. 5, Sept.-Oct. 2000, pp. 720-730.
[2] Megally, S., Ghali, A. - Seismic Behavior of Edge Column-Slab Connections with Stud Shear
Reinforcement, ACI Structural Journal, V. 97, No. 1, January-February 2000, pp. 53-61.
[3] Moehle, J. P., Pan, A. - Lateral Displacement Ductility of Reinforced Concrete Flat Plates”, ACI
Structural Journal, V. 86, No. 3, May-June 1989, pp. 250-258.
[4] Vanderbilt, M. D., and Corley, W. G. - Frame Analysis of Concrete Building, Concrete International, V. 5,
No. 12, Dec. 1983, pp. 33-43.
[5] Hwang, S. J., Moehle, J. P. - Models for Laterally Loaded Slab-Column Frames, ACI Structural Journal,
V. 97, No. 2, March-April 2000, pp. 345-352.
[6] Regan, P.E. - Behaviour of Reinforced Concrete Flat Slab, Publisher: Construction Industry Research
and Information Association, 1981-02.
Conferința naționala "Ingineria clădirlor", 29-30 septembrie, 2011, București