FIZIOLOGIA SÂNGELUI

CURS 1
Sângele - definiție
Sângele este un lichid rosu, vascos, circulant, de origine conjunctivă, format
din celule (elemente figurate: hematii, leucocite, trombocite) suspendate in
plasma sangvină (substanta fundamentala).
Ţesutul sanguin are următoarele compartimente:
1. Compartimentul tisular central al organelor hemato-formatoare - la
nivelul lor se formează elementele figurate ale sângelui;
2. Compartimentul circulant – sângele;
3. Compartimentul tisular propriu – totalitatea celulelor sanguine
mature prezente în ţesuturi şi organe.
1) Volemia
Volemia reprezintă volumul total de sânge.
Valoarea normală a volemiei la un adult de 55-70 kg este de 5-5,6 litri şi
cuprinde:
- volumul plasmatic 3,5 litri (55 %);
- volumul globular 1,5-2 litri (45 %) – hematocrit (Ht) cu valori
normale la adult 46,5 % la bărbaţi şi 42 % la femei;
Volemia reprezintă 6,9-7,4 % din greutatea corporală.
Valorile normale ale volemiei depind de:
- starea fiziologică a organismului (sarcină, digestie, efort fizic);
- vârstă;
- sex (la bărbaţi cu 10 % mai mare decât la femei).
În condiţii fiziologice şi de repaus în sectorul circulant se află 2/3 din
volemie.
1/3 din volumul sanguin total stagnează în compartimentele sectorului
venos formând volumul sanguin de rezervă.
Principalele teritorii în care se găsesc rezervele sanguine sunt: ficatul,
splina şi plexurile venoase subpapilare.
Modificările volemiei pot interesa atât componenta plasmatică cât şi pe cea
globulară.
Variaţiile pot fi fiziologice sau patologice.
Volemia normală – normovolemie.
Volemia scăzută – hipovolemie.
Volemia crescută – hipervolemie.
Hipervolemia:
- prin creşterea volumului globular (policitemia esenţială);
- prin creşterea volumului plasmatic (ciroză hepatică);
- prin creşterea ambelor volume (leucemia).
Hipovolemia:
- prin scăderea volumului plasmatic (vărsături, diaree severă, arsuri);
- prin scăderea volumului globular - numărului de hematii (anemii);
- prin scăderea ambelor volume (hemoragii).

2) Funcțiile sângelui
Funcţia circulatorie.
Prin volumul şi proprietăţile sale fizicochimice, sângele contribuie la
menţinerea şi reglarea presiunii sanguine (tensiuni arteriale).
Funcţia respiratorie.
Constă în transportul gazelor respiratorii de la plămâni la ţesuturi (oxigenul) şi
de la ţesuturi la plămâni (bioxidul de carbon).
Funcţia excretorie.
Sângele este principalul transportor al cataboliţilor (ureea, acid uric, amoniac,
acid lactic etc.) rezultaţi din metabolismul intermediar glucidic, lipidic şi
proteic, de la nivel tisular la nivel de organe excretoare.
Funcţia nutritivă.
Sângele vehiculează principiile alimentare (glucide, lipide, proteine) de la
nivelul organelor de absorbţie la ţesuturi.
Funcţia de menţinere a echilibrului hidroelectrolitic.
Una din condiţiile fundamentale ale homeostaziei organismului – menţinerea
echilibrului hidroelectrolitic între compartimentele mediului intern – se
realizează cu intervenţia sângelui.
Funcţia de termoreglare.
Sângele are rol esenţial în procesele de acumulare şi disipare a energiei
termice precum şi în uniformizarea temperaturii de la organele centrale (ficat
40oC) la organele periferice (piele 36oC).
Funcţia de apărare.
Sângele reprezintă o importantă barieră în calea agresiunii antigenice. Această
funcţie se realizează prin intermediul unor proteine specifice (anticorpi),
precum şi prin intermediul elementelor figurate specializate (leucocitele).
Funcţia de reglare a principalelor funcţii a organismului.
Sângele intervine, prin proprietăţile sale fizicochimice şi prin substanţele active
conţinute, în reglarea funcţiilor circulatorii, digestive, excretorii, etc.
Asigurarea unităţii organismului.
Realizând o cale de legătură directă între sisteme şi ţesuturi, sângele
reprezintă, un mijloc de asigurare a simultaneităţii de acţiune a organelor şi
sistemelor, simultaneitate ce condiţionează adaptarea la condiţiile mediului
ambiant.

3) Proprietățile sângelui
Culoarea.
Sângele are culoarea roşie.
Aceasta se datorează hemoglobinei din hematii.
Sângele recoltat din artere (sânge arterial) este de culoare roşu-deschis
(datorită oxihemoglobinei).
Sângele recoltat din vene (sânge venos) are culoare roşu-închis (datorită
hemoglobinei reduse şi a carbohemoglobinei).
Când cantitatea de hemoglobină din sânge scade, culoarea devine roşu-palid.
Densitatea.
Densitatea (greutatea specifică) a sângelui este dată de substanţele solvite şi
de numărul elementelor figurate.
Sângele este mai greu decât apa.
Densitatea sângelui are valoarea de 1055 g/l.
Plasma sanguină are o densitate de 1025 g/l.
Vâscozitatea.
Valoarea vâscozităţii sângelui este de 4,5 faţă de vâscozitatea apei, considerată
egală cu 1.
Vâscozitatea este proprietatea sângelui de a adera la pereţii
vasculari,determinând curgerea laminară(în straturi) a sângelui prin vase.
Presiunea osmotică şi presiunea coloidosmotică (oncotică).
Presiunea osmotică a sângelui este dată de concentraţia substanţelor difuzibile
din plasmă şi are valoare medie normală de cca. 287-300 mosm/litru.
Presiunea coloidosmotică (oncotică) este dată de proteinele din sânge şi are o
valoare medie normală de cca. 25-28 mmHg.
Presiunile osmotică şi coloidosmotică au rol în menţinerea echilibrului
hidroelectrolitic al organismului şi realizarea schimburilor dintre plasmă şi
ţesuturi.
Reacţia sângelui.
Reacţia sângelui se exprimă în unităţi pH.
pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de
hidrogen.
pH-ul sanguin are valoarea cuprinsă între 7,38 – 7,42.
Este menţinut la aceste valori prin mecanisme fizicochimice (sistemele
tampon) şi biologice (activitatea plămânlor, rinichilor etc.).
Temperatura.
La om şi la animalele cu sânge cald (homeoterme), temperatura sângelui
variază între 35oC (în sângele din vasele pielii) şi 39o C (în sângele din organele
abdominale).
Deplasarea continuă a sângelui prin organism contribuie la uniformizarea
temperaturii corpului şi ajută la transportul căldurii din viscere spre
tegumente, unde are loc eliminarea acesteia prin iradiere.
Sângele, astfel „răcit”, se reîntoarce la organele profunde, unde se încarcă cu
căldură.

4) Componentele sângelui - Hematiile

Particularităţi morfofuncţionale ale hematiilor
Hematiile (eritrocitele sau globulele roşii) circulante sunt celule anucleate, cu
rol în transportul gazelor respiratorii.
Culoarea hematiilor este roşie-deschis datorită oxihemoglobinei din sângele
arterial şi roşu-închis datorită carbohemoglobinei şi hemoglobinei reduse din
sângele venos.
Numărul de hematii la bărbat este de 4600000 – 5900000/mm3, iar la femeie
este de 4200000 – 5400000/mm3.
Creşterea numărului de hematii poate fi:
- fiziologică (mai mare la bărbaţi faţă de femei, la altitudine, efort fizic,
emoţii), datorită hemoconcentraţiei;
- patologică (insuficienţă cardiacă, TBC pulmonar etc).
Scăderea numărului de hematii poate fi:
- fiziologică (datorită ingestiei exagerate de apă – hemodiluţie,
hiperbarism);
- patologică (hemoragii, icter hemolitic, anemii).
Hematia conţine:
- apă (60%);
- rezidiuu uscat: hemoglobină (34%), lipide (0,7%), proteine (10%),
glucide (0,5%) şi săruri minerale.
Hemoglobina (Hb) este principalul compus al hematiei care, prin rolul său de
pigment respirator asigură funcţia de transport a gazelor respiratorii.
Hemoglobina este o cromoproteină şi are valori de 16 g% la bărbat şi 14,7 g%
la femei.
Molecula de hemoglobină este formată din 4 unităţi (4 molecule de globină).
Fiecare unitate este formată din:
- o grupare prostetică denumită hem;
- o grupare proteică denumită globină.
Globina are două lanţuri alfa, cu câte 141 de aminoacizi şi două lanţuri beta, cu
câte 164 de aminoacizi.
Hem-ul este format dintr-un atom de fier bivalent (Fe2+) fixat în centrul unui
nucleu tetrapirolic (protoporfirina).
Fiecare atom de Fe2+ leagă câte o moleculă de O2.
Datorită prezenţei fierului (Fe2+) hem-ul poate lega labil (reversibil) gazele
respiratorii formând compuşii fiziologici ai hemoglobinei.
Reacţia de fixare a O2 la Hb nu este o oxidare propriu-zisă (deoarece ea nu
duce la creşterea valenţei fierului), ci o reacţie de oxigenare, de legare
reversibilă a unei molecule de oxigen la fierul bivalent.
În urma acestei reacţii reversibile rezultă oxihemoglobina (Hb O2), care
reprezintă forma principală de transport a O2 spre ţesuturi.
Atunci când este saturată (oxigenată) complet, o moleculă de Hb poate
transporta 4 molecule de O2.
Reacţia de fixare a CO2 la Hb este tot o reacţie labilă (reversibilă), rezultând
carbohemoglobina (Hb CO2), care reprezintă una din formele de transport ale
CO2 de la ţesuturi la plămâni.
Hb rezultată prin cedarea O2 sau CO2 cu care a fost combinată formează
hemoglobina redusă.
Hematopoieza şi hemoliza fiziologică
Totalitatea celulelor eritropoietice şi a eritrocitelor adulte formează un sistem
numit eritron care este specializat în producerea şi utilizarea pigmentului
respirator (hemoglobina).
Hematiile circulante reprezintă doar o etapă din viaţa acestor ele-mente.
Din momentul pătrunderii în circulaţie şi până la dispariţia lor trec cca 120 de
zile (durata medie de viaţă a hematiilor).
Deşi trăiesc relativ puţină vreme, numărul lor rămâne constant.
Există un echilibru între procesul de distrugere şi procesul de formare de noi
hematii.
Sediul eritropoiezei (hematopoieza) este în măduva roşie (hematogenă) din
oase.

Hematopoieza
Sediul distrugerii hematiilor (hemoliza fiziologică) se află în sistemul
monocitomacrofagic din splină („cimitirul hematiilor”), ficat, circulaţie
generală.

Hemoliza fiziologică

Grupele de sânge. Transfuzia

Hematiile umane prezintă două tipuri de polizaharide cu proprietăţi antigenice,
denumite aglutinogene A şi B şi două tipuri de anticorpi plasmatici specifici
omologi denumiţi aglutinine α şi β.
Antigenele hematice şi anticorpii plasmatici din sângele fiecărui individ sunt
determinaţi genetic, astfel încât, la acelaşi individ nu pot coexista simultan
aglutinogenul şi aglutinina specifică omoloagă.
Prin excludere reciprocă a aglutinogenului şi a aglitininei omoloage oamenii se
împart după sistemul ABO în 4 grupe sanguine.
Grupa I (O), întâlnită la 47% din populaţie, nu conţine aglutinogenul A şi
B, dar conţine aglutininele α şi β.
 Grupa II (A), întâlnită la 41% din populaţie, conţine aglutinogenul A şi
aglutinina β.
Grupa III (B), întâlnită la 9% din populaţie, conţine aglutinogenul B şi
aglutinina α.
Grupa IV (AB), întâlnită la 9% din populaţie conţine aglutinogenul A şi B
şi nu conţine aglutininele α şi β

Grupele sanguine AB0 şi compatibilitatea

Dacă aglutinogenul hematic din sângele donatorului în cazul unei transfuzii se

întâlneşte cu aglutinina omoloagă din sângele primitorului se produce
aglutinarea intravasculară a hematiilor, urmată de hemoliză.
Cunoaşterea apartenenţei la una din grupele sanguine are mare importanţă în
stabilirea compatibilităţii transfuzionale.
Grupa O poate dona la toate grupele (donator universal), dar nu poate primi
decât de la grupa O.
Grupa AB poate dona numai la grupa AB însă poate primi de la toate grupele
(primitor universal).
S-a constatat că 85% din populaţie mai prezintă pe hematii încă un antigen
denumit Rh.
Antigenul hematic Rh se moşteneşte exclusiv de la tată.
Anticorpii anti-Rh (aglutininele) nu sunt determinate genetic.
Ei apar în cursul vieţii la subiecţii Rh-negativ în urma unor transfuzii repetate cu
sânge Rh-pozitiv.

Particularităţi morfofuncţionale ale leucocitelor

Leucocitele (globulele albe) se formează în meduva hematogenă.

Limfopoeza

Sunt celule nucleate circulante implicate în apărarea organismului şi se găsesc

în sânge şi limfă.
Numărul leucocitelor este de 3000 – 11000/mm3.
Creşterea numărului de leucocite (leucocitoza) poate fi:
- fiziologică (efort fizic, frig, emoţii, sarcină);
- patologică (stări infecţioase, leucemii, hemoragii, diabet etc).
Scăderea numărului de leucocite (leucopenie) poate fi:
- fiziologică apare la persoanele vârstnice;
 - patologică (boli infecţioase, aplazii medulare, stres emoţional).
Clasificarea morfofuncţională a tipurilor de leucocite poartă numele de
formulă leucocitară.
După aspectul nucleului, leucocitele se clasifică în:
1) mononucleare (agranulocite) 32,5% din totalul leucocitelor, din care
25,5% limfocite şi 7% monocite;
2) polinucleare (granulocite) 67,5% din totalul leucocitelor, din care 65%
neutrofile, 2% eozinofile, 0,5% bazofile.
Leucocitele au rol în apărarea organismului faţă de viruşi, bacterii şi substanţe
străine invadante, de care sunt atrase prin chemotaxie spre ţesuturile
invadate.
Fiecare tip de leucocite are rolurile sale specifice:
1) Neutrofilele (macrofagele sanguine) se deplasează rapid, putând
pătrunde în toate ţesuturile. Ele traversează peretele capilarelor emiţând nişte
prelungiri numite pseudopode, procesul purtând numele de diapedeză.
Neutrofilele înglobează şi distrug corpii străini proces numit fagocitoză.
2) Eozinofilele au rol într-un anumit tip de reacţii alergice (astm bronşic,
urticarie, rinită alergică).
3) Bazofilele au rol în unele tipuri de reacţii alergice şi în inflamaţii
cronice.
4)Monocitele (macrofagele sanguine) au rol în apărarea nespecifică.
Sunt celule imature a cărei dezvoltare se termină în ţesuturi, după ieşirea prin
diapedeză din capilarele sanguine. Ele se diferenţiază în macrofage.
5) Limfocitele sunt leucocitele cu poziţie centrală în sistemul de apărare
al organismului numit şi sistem imunitar.
Imunitatea reprezintă ansamblul mecanismelor de apărare al organismelor.
Ea se bazează pe recunoaşterea de către limfocite a unei substanţe străine
numită şi non-self sau antigen non-self şi declanşarea în consecinţă a
răspunsului imun.
Limfocitele sunt de două feluri:
 - limfocitul T (format în timus) este responsabil de răspunsul imun
celular;
- limfocitul B realizează răspunsul imun umoral şi este o sinteză de
imunoglobuline specifice numite şi anticorpi specifici pentru fiecare tip de
antigen non-self cu care organismul a venit în contact.
Limfocitele au rol de efectori în funcţia de apărare a organismului împotriva
agenţilor biologici (antigenici).
Antigenele pătrunse în ţesuturi sau în circulaţie pot fi: micro-organismele,
virusurile, celulele străine, proteinele străine sau ţesuturi şi proteine proprii,
care au suferit mutaţii sau distrugeri parţiale.
Mijloacele de apărare a organismului împotriva agresorilor biologici au mare
specificitate.
În funcţie de specificitatea mijloacelor faţă de un anumit antigen, se cunosc
două sisteme de apărare imunitară, specifică şi nespecifică.
Particularităţi morfofuncţionale ale trombocitelor
Trombocitele (plachetele sanguine) sunt fragmente celulare cu rol
în hemostază.
Trombocitele se formează în măduva hematogenă din oase.

Trombocitopoeza
Numărul de trombocite este de 170000 – 360000/mm3 la bărbaţi şi 180000 –
400000/mm3 la femei.
Din numărul total 1/3 sunt depozitate în splină şi 2/3 se află în circulaţie.
Durata de viaţă este de 8 zile după care sunt distruse în ficat şi splină.
Trombocitele conţin 1,9% glucide, 12% proteine şi 3% lipide.
Scăderea numărului de trombocite sub 150000/mm3 poartă numele de
trombopenii şi produce tulburări de coagulare.
Creşterea numărului de trombocite peste 500000/mm3 poartă numele de
trombocitoză şi produce fenomene de hipercoagulabilitate.
Hemostaza fiziologică
Hemostaza reprezintă totalitatea mecanismelor prin care organismul se apără
împotriva hemoragiilor.
Hemostaza fiziologică este eficace în hemoragiile din vasele mici şi capilare.
În cazul celorlalte hemoragii hemostaza se face medicamentos şi/sau
chirurgical.
Hemostaza fiziologică, spontană se desfăşoară în 4 timpi:
1) timpul parietal reprezintă ansamblul fenomenelor prin care lumenul
vasului lezat se micşorează (vasoconstricţie produsă atât reflex, cât şi sub
acţiunea serotoninei), reducând sau chiar oprind momentan hemoragia;
2) timpul trombocitar, reprezintă formarea trombusului alb care închide
lumenul vascular deja contractat.
Trombusul alb se formează prin aderarea trombocitelor de pe peretele
vascular lezat, agregarea şi metamorfoza vâscoasă a acestora, ducând la
oprirea hemoragiei 2 – 4 min;
3) timpul plasmatic, reprezintă ansamblul fenomenelor de coagulare ce
se desfăşoară în decurs de 3 – 5 min. de la producerea leziunii vasculare.
Rezultă trombusul de fibrină, care se retractă
ulterior, asigurând închiderea de durată a vasului,
ca urmare a transformării fibrinogenului în fibrină
sub influenţa trombinei;
4) hemostaza definitivă, apare după 7 zile
când trombusul de fibrină este distrus prin
procesul de fibrinoliză asociat cu acţiunea
macrofagelor tisulare.
Spaţiile formate sunt imediat ocupate de
fibroblaşti, care secretă colagen, determinând
fibroza şi închiderea definitivă a vasului lezat.

Coagularea sângelui
Principalul fenomen din timpul plasmatic al
hemostazei îl reprezintă coagularea sângelui.
Coagularea este un proces enzimatic complex prin
care fibrinogenul solubil din plasmă se transformă
într-o reţea de fibrină insolubilă în ochiurile căreia
se fixează elementele figurate ale sângelui.
Procesul de coagulare este posibil datorită
echilibrului ce se stabileşte între acţiunea
factorilor activatori (procoagulanţi) şi inhibitori
(anticoagulanţi).
Coagularea sângelui se desfăşoară în trei faze:
1) faza I – formarea tromboplastinei are loc pe două căi (extrinsecă şi
intrinsecă) şi durează cel mai mult, 4 – 8 min;
2) faza a II-a – formarea trombinei durează 10 sec. Tromboplastina
transformă protrombina în trombină;
3) faza a III-a – formarea fibrinei durează 1 – 2 sec. Trombina desface,
din fibrinogen, nişte monomeri de fibrină, care polimerizează spontan,
alcătuind reţeaua de fibrină, ce devine insolubilă sub acţiunea F.XIII.
În ochiurile reţelei de fibrină se fixează elementele figurate şi sângerarea se
opreşte.

Coagularea sângelui

Componentele sângelui – Plasma sanguina

După îndepărtarea elementelor figurate
ale sângelui, rămâne un lichid vâscos,
gălbui, numit plasmă.
Plasma reprezintă 55% din volumul
sângelui.
Volumul plasmatic reprezintă cca 4 – 5%
din greutatea corporală (41 ml/kg corp).
Un adult de 70 kg va avea o cantitate de
plasmă de cca 3.000 – 3.500 ml.
Plasma conţine:
- 90% apă;
- 10% reziduu uscat, constituit din substanţe organice şi anorganice.
Substanţele organice.
Reprezintă 9% din reziduul uscat şi sunt constituite din:
- Substanţe azotate proteice (proteinele plasmatice) 8% reprezentate de:
 albumine 4,5 g%;
 globuline 3 g%;
 fibrinogen 0,2-0,4 g%.
- Substanţele azotate neproteice reprezentate de:
 uree 0,20 – 0,30 mg%;
 acid uric 2-5 mg%;
 creatina şi creatinina 0,8 – 2 mg%;
 amoniac (10 mg%).
Alte substanţe organice plasmatice sunt reprezentate de:
 corpii cetonici (1,5 – 6 mg% ml);
 pigmenţii biliari (bilirubina indirectă sau prehepatică,
reprezentând 4/5 din totalul bilirubinemiei);
 urobilinogenii (0 – 0,5 mg%).
Substanţele organice neazotate sunt reprezentate de:
- lipide totale 600-700 mg% alcătuite din:
 fosfolipide (35%);
 gliceride, mai ales trigliceride (10 – 25%);
 colesterol liber (7,5%) şi esterificat (30,1%);
 acizii graşi (2,5%);
- glucoză 80-120 mg%;
- acid lactic 9 – 20 mg%;
- acid piruvic 1 mg%.
Substanţele anorganice.
Reprezintă 1% din reziduul uscat al plasmei şi sunt constituite din: cloruri,
sulfaţi, fosfaţi de Na, K, Ca, Mg, Fe, Cu etc.
Unele dintre ele se găsesc în concentraţii mari (sodiu), altele în cantităţi extrem
de reduse, ceea ce a făcut să fie denumite oligoelemente (iodul, florul, zincul,
cobaltul etc.).
Cele mai multe substanţe anorganice plasmatice se găsesc sub formă disociată
în particule cu încărcătură electrică pozitivă (cationi) sau negativă (anioni),
concentraţia plasmatică a electroliţilor fiind 310 mEq/l (suma anionilor fiind
egală cu cea a cationilor).
Cationi:
Na+ (0,3g%), K+ (20mg%), Ca2+ (9-11 mg%), Mg2+(2 mg%), Fe2+
(100 mg%), Cu2+ (120 mg%).
Anioni:
Cl- (0,3 g%), I- (10g%).