Sunteți pe pagina 1din 3

Datoriile omului față de el însuși

cabinet-psihologie-elenadarie.ro/datoriile-omului-fata-de-el-insusi

Datoriile omului față de el însuși se pot încadra în două categorii: naturale și morale.

Datoriile naturale ale omului faţă de el însuşi privesc menţinerea vieţii trupului său prin
grija faţă de acesta. Omul este dator să evite orice îi poate vătăma trupul incluzând
mâncarea şi alcoolul în exces, fumatul, provocările care i-ar putea periclita viaţa şi
expunerea la situaţii cu potenţial violent. Evitând aceste situaţii ne manifestăm grija şi
faţă de natura noastră sufletească, trupul nefiind altceva decât slujitorul sufletului şi al
minţii.

În măsura în care duhul omului este în comuniune cu Duhul Sfânt, trupul devine slujitor
şi al voinţei dumnezeieşti.

Am auzit mulţi oameni spunând că-şi “fac toate poftele”, de orice natură ar fie ele, tocmai
pentru că-şi iubesc trupul sau că “se iubesc pe ei înşişi”. În mintea mea se derulează într-
un mod automat întrebările din rolul de terapeut, “Şi dacă nu ţi-ai iubi atât de mult trupul
l-ai îmbuiba mai puţin cu mâncare? Ai face aceleaşi alegeri din punct de vedere sexual
dacă ţi-ai respecta mai puţin corpul? Ai fi la fel de sedentar dacă ai avea un respect mai
mare pentru corpul tău?” Ca mască pentru egoism, neputinţe şi dependenţe stă de multe
ori “iubirea de sine”. Însă despre acest subiect voi scrie într-un alt articol.

„Viaţa este cel mai înalt dintre bunurile naturale dăruite omului de Dumnezeu, de
aceea trebuie să i se acorde valoarea cuvenită şi omul să nu o jertfească pentru
bunuri naturale.” ~ Sfântul Nectarie de la Eghina

Îmi place că morala creștină solicită o grijă rațională față de trup, eliberată de
preocuparea irațională faţă de acesta, izvorâtă din teama de moarte, şi propune ca
mijloace pentru o dezvoltare și îngrijire normale ale trupului, munca și disciplina. Prin
muncă se întăresc puterile trupului, iar prin disciplină se dezvoltă normal puterile
trupești, trupul devenind capabil de împlinirea cerințelor duhului. În toate însă se cere o
dreaptă măsură, în care stă ascunsă virtutea.

Aristotel spune în Etica Nicomahică: “Disciplina peste măsură și lipsa ei strică


sufletul”.

Viața duhovnicească se manifestă, se dezvoltă și merge spre desăvârșire, către care


sufletul se sârguiește să ajungă, prin firea sensibilă. Iar în acest plan artiştii sunt
avantajaţi. Că nu sunt ei cei mai duhovniceşti oameni, este o altă poveste

Viața sensibilă este considerată cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului cu scopul
ca acesta să devină părtaș al propriei bunătăți și fericiri ale Lui.

Dezvoltarea puterilor duhovnicești şi desăvârșirea morală a omului, fiind plăsmuit după


chipul și asemănarea lui Dumnezeu, sunt alte responsabilităţi ale omului.
1/3
Omul este dator să se asemene lui Dumnezeu, dezvoltându-se duhovnicește și
desăvârșindu-se moral.

Firea duhovnicească a omului constă în partea inteligibilă a puterilor sale duhovnicești.

„Omul îşi menţine, dezvoltă şi desăvârşeşte puterile lui duhovniceşti prin încercarea
de a se cunoaşte pe sine însuşi, prin recunoaşterea relaţiei lui cu făptura creată şi
prin relaţia lui cu Făcătorul ei. Prin cunoaşterea de sine omul află ceea ce caută, este
adus treptat de la particular la general şi astfel, progresând, se dezvoltă şi se
desăvârşeşte.” ~Sfântul Nectarie de la Eghina

Dezvoltarea normală a puterilor duhovnicești ale omului funcționează optim numai dacă
mintea este canalizată corect, fiind liniştită şi activă. Acest lucru presupune înfrânare de
la desfătări, beţii, activităţi care înjosesc firea umană, şi putinţa de a elimina patimile.

Am întâlnit persoane care au dezvoltat o dependenţă de părintele duhovnicesc


nemaiputând acţiona deloc şi după propria judecată. Nu mă înţelegeţi greşit, îi încurajez
pe toţi oamenii care vor să se apropie de Dumnezeu să aibă o constanţă în mărturisire,
însă Sfânta Taină a Spovedaniei nu exclude liberul arbitru şi discernământul personal.
Bineînţeles, e necesar şi benefic din toate punctele de vedere să ascultăm sfatul
părintelui duhovnic, însă vă propun să faceţi asta într-un mod activ, nu pasiv. Să căutaţi
să aflaţi pe propria experienţă adevărul conţinut în învăţătura pe care o primiţi şi să
acţionaţi liber, fiind conştienţi de repercusiuni, dar şi de etapa duhovnicească în care vă
aflaţi.

Credinţa este prima treaptă a urcuşului duhovnicesc: „Dacă nu veți crede, nici nu veți
înțelege”, spune Sfânta Scriptură. Fără să am pretenţia că ştiu ce vrea Dumnezeu, am o
bănuială că nu ne vrea „neinformaţi”, dimpotrivă, ne îndeamnă să cercetăm pentru a
afla, credinţa fiind doar combustibilul motivaţiei. În învăţătură, credinţa este prima
treaptă care duce la aflarea adevărului: “CercetaţiScripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţa
vesnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine.”

Dumnezeu a lăsat în noi această sete de cunoastere tocmai ca să cercetăm, să cautăm


până găsim răspunsuri la întrebările esenţiale, să aflăm mai multe despre tot ceea ce ne
înconjoară, să ştim de unde venim şi încotro ne îndreaptăm. Apoi să ne cizelăm şi să
devenim cultivaţi, însă nu în cunoştinte fără folos, ci pentru a spori în credinţă şi
dragoste.

“Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide, că oricine cere ia, cel
care caută află, şi celui ce bate i se va deschide.” (Ev. Matei 7:7-8)

“Mintea este lumina din noi, iar dacă această lumină devine întuneric, atunci
întunericul ne este călăuzitor. De aceea, omul trebuie să se îngrijească de puterea lui
duhovnicească, adică mintea.” ~ Sfântul Nectarie de la Eghina

O datorie morală a omului faţă de el însuşi este şi să-și îndreptare voința spre binele
moral şi duhovnicesc.

2/3
„Omul se poate înşela în conţinutul voinţei sale şi de aceea e bine să cerceteze dacă
voinţa sa este în acord cu legea morală. Conţinutul fals al dorinţei este produsul
păcatului care întunecă mintea noastră şi slăbeşte voinţa. Pentru întărirea voinţei şi
pentru săvârşirea binelui se cere răbdare, iar răbdarea este puterea voinţei care se
adapă din mintea luminată şi din legea morală. Prin răbdare voinţa se arată
statornică şi neclintită şi covârşeşte păcatul care luptă în noi. Caracterul unei voinţe
puternice după raţiune şi care are un conţinut adevărat este bărbăţia, curajul,
îndrăznirea, nobleţea minţii şi toate virtuţiile care însoţesc bărbăţia. Semnele unei
voinţe întărite sunt identificarea ei cu voia dumnezeiască şi concepţia morală. Penru
o asemenea întărire a voinţei, omul trebuie să lupte împotriva falsei voinţe care
sălăşluieşte în el, dar se întăreşte în luptă, dacă îşi păzeşte mintea luminată și dacă
împlineşte legea morală.” ~ Sfântul Nectarie de la Eghina

O altă responsabilitate morală a omului faţă de el însuşi constă în protejarea părții sale
sensibile, a inimii, deoarece simţirea sa, partea sa sufletească, va urma traseul voinţei.
Dacă voinţa este îndreptată spre cultivarea înţelepciunii şi a celorlalte virtuţi, se va afla la
adăpost

„Consecinţa armoniei simţirii şi a legii dumnezeieşti este bucuria lăuntrică a inimii,


liniştea duhului şi convingerea lăuntrică a sufletului cu privire la viitoarea desfătare
de cel mai înalt bine cu care simte că se află deja în comunicare tainică.” ~ Sfântul
Nectarie de la Eghina

Din dezvoltarea armonioasă a tuturor puterilor duhovnicești ale omului poate să fie
obținută liniştea sufletului, pacea minţii şi desăvârșirea duhului.

3/3