NOTE DE CURS 2008/2009

PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL

1. Aspecte generale.
Instituţia probelor este calificată ca o instituţie centrală a procedurii
civile, doctrina afectând tratării ei un spaţiu generos.
Trebuie ştiut că realizarea procedurii civile, ca de altfel a oricărei
proceduri jurisdicţionale, precum şi pronunţarea unei hotărâri solicită, în esenţă,
examinarea unor elemente şi împrejurări care definesc conţinutul raportului
litigios.
Altfel spus, opera de judecată, nu se poate lipsi şi nu poate avea
substanţă fără evaluarea elementelor care definesc raportul litigios. Probele
prezintă interes deopotrivă pentru părţile litigante şi pentru judecător.
Judecătorul nu-şi poate forma convingerea necesară pronunţării unei
soluţii doar pe baza afirmaţiilor părţilor. El are nevoie în mod necesar de
dovedirea celor afirmate.
Astăzi, în virtutea rolului activ al judecătorului, acesta nu numai că nu
rămâne detaşat, pe poziţia neutră de altă dată, dar poate să se implice chiar şi
până la a ordona probe pe care le consideră de cuviinţă.
Rolul probelor este acela de a oferi materialitatea raportului litigios,
astfel încât judecătorul să aibă elementele şi împrejurările în raport de care să
poată afirma dreptul prin hotărârea pe care o pronunţă. Judecata trebuie
întotdeauna să se întemeieze pe elemente şi împrejurări dovedite.
Nu există situaţii în care să se solicite dovedirea unor împrejurări care
nu există, pentru că idem est non esse aut non probari.

1
 NOTE DE CURS 2008/2009

2. Noţiunea de probă
Termenul de probă are mai multe accepţiuni.
În sens larg, probă înseamnă acţiunea, operaţiunea procesuală sau
modalitatea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui fapt, mijlocul legal
prin care se poate realiza aceasta ori rezultatul care se obţine.
În sens restrâns, termenul desemnează numai mijlocul legal prin care
se realizează dovada sau faptul probator.
La modul obişnuit, prin probă se înţelege ceea ce legea inventariază
ca mijloace de probă. (ex. înscrisuri, mărturisire, expertiză).

3. Clasificarea probelor
Există mai multe criterii după care se categorisesc probele:
I. După cum probele sunt efectuate de către sau în faţa instanţei de
judecată, se disting:
- probe judiciare – făcute în faţa instanţei ;
- probe extrajudiciare – cele care nu se fac în speţa, în litigiul dedus
judecăţii.
II. După natură:
- personale – privesc acţiuni ale omului;
- materiale – acele lucruri care dovedesc raportul juridic litigios sau
care contribuie la dovedirea lui.
III. După cum faptul probator duce direct sau nu la stabilirea
raportului litigios.
- probe directe, care conduc în mod nemijlocit la stabilirea raportului
juridic litigios, care privesc chiar faptul, elementul judecat (ex. proba prin care
se arată temeiul proprietăţii sau titlul de proprietate);
- probe indirecte - aduc o probă dintr-un litigiu conex, care nu
privesc chiar faptul, elementul de judecat (ex. o prezumţie).
IV. După caracterul originar sau derivat al probei:

2
 NOTE DE CURS 2008/2009
- probe primare – cele care se produc nemijlocit în faţa instanţei de
judecată (ex. mărturia unui martor care a luat cunoştinţă personal de
împrejurările pe care le probează);
- probe secundare – (ex. copia după un înscris).

V. După modul în care sunt percepute de judecător.

- probe percepute în mod nemijlocit, personal de către judecător;
- probe percepute în mod mijlocit, mediat (ex. depoziţia unui
martor).

4. Subiectul. Obiectul. Sarcina probei

Subiectul probei – îl constituie judecătorul pentru că raţiunea

administrării de probe în proces e aceea de a-i crea acestuia convingerea
necesară pentru pronunţarea soluţiei.
Obiectul probei – desemnează ansamblul de fapte juridice în sens larg
care au dat naştere raportului juridic dedus judecăţii ori faptele care au
determinat ineficacitatea acestuia, dând dreptul de a se cere constatarea,
nulitatea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic.
Probele au menirea de a scoate în evidenţă acele elemente fără de care
realitatea juridică pe care părţile şi-o dispută n-ar putea fi conturată.
Astfel de elemente pot fi în egală măsură cu caracter pozitiv sau
negativ, de ordin material sau psihologic. Când spunem elemente materiale,
avem în vedere entităţi perceptibile. Cu toate acestea, dovada unor elemente
materiale e necesară şi pentru a stabili sau promova elemente psihologice.
Elementul pozitiv este acela care se afirmă ca fiind produs, ca
existând. Elementul negativ este acela care se neagă a se fi produs. Regula în
acest din urmă caz e aceea că faptele negate nu se cer dovedite. Tot astfel nici
faptele notorii, deci prezumate, nu au nevoie de probă.

3
 NOTE DE CURS 2008/2009

Sarcina probei
La modul general, sarcina de a face proba revine celui care pretinde,
care acuză, regulă exprimată şi în adagiul onus probandi incumbit actori.
În procedura civilă sunt şi excepţii de la această regulă. Ele se justifică
de particularitatea unor litigii1. Astfel, în litigiile de muncă, sarcina probei este
la angajator.

5. Admisibilitatea şi administrarea probelor.

Admisibilitatea probelor – există şi se cer îndeplinite patru condiţii ca

o probă să fie admisibilă. Astfel, pentru a fi admisă, proba trebuie să fie: legală,
verosimilă, pertinentă şi concludentă.
1) legalitatea – presupune prevederea probei în lege;
2) verosimilitatea – priveşte caracterul posibil al faptului care se cere
probat;
3) pertinenţă - priveşte legătura sau afinitatea obiectului probei cu
cauza dedusă judecăţii;
4) concludenţa – aptitudinea probei de a conduce la aflarea
adevărului, de a edifica instanţa pentru pronunţarea unei juste soluţii.
Este interesant de văzut care este raportul dintre concludenţă şi , dată
fiind demarcaţia foarte fină dintre acestea. Sunt două reguli în acest sens : - o
probă concludentă este întotdeauna pertinentă.
- o probă pertinentă nu este neapărat concludenţă.
Plasat undeva între pertinenţă şi concludenţă, termenul de relevanţă:
desemnează o anume greutate juridică, dar nu suficient pentru a duce la soluţie.

1
În litigiile de muncă, sarcina probei este întotdeauna la angajator.
4
 NOTE DE CURS 2008/2009

Administrarea probei.
Administrarea probei este o operaţie articulată pe 4 etape esenţiale:
propunerea probelor, încuviinţarea, administrarea propriu-zisă şi aprecierea
probelor.

1) Propunerea probelor
De regulă, probele trebuie propuse prin chiar cererea de sesizare a
instanţei de judecată. În procedura civilă, momentul până la care se poate face
propunerea probelor e prima zi de înfăţişare.
Excepţiile de la situaţia în care nerespectarea acestui termen duce la
decădere sunt permise de lege2 în următoarele situaţii:
a) când necesitatea unei probe rezultă din dezbateri;
b) dacă, prin propunerea probelor, nu este întârziată judecata sau dacă
aceasta nu e amânată;
c) dacă nepropunerea la timp a unei probe nu s-a datorat ignoranţei
părţii.

2) Încuviinţarea probelor
Se face de instanţa de judecată printr-o încheiere de şedinţă, motivată,
de admitere sau de respingere a probelor. Încheierea este una cu caracter
premergător sau preparator (încheiere la care instanţa de judecată poate reveni,
spre deosebire de încheierea interlocutorie care nu permite acest lucru).
Încheierea de admitere a unei probe trebuie să cuprindă deopotrivă
faptele ce trebuie dovedite şi mijloacele de dovadă încuviinţate.
3)Administrarea propriu-zisă a probelor
De regulă, administrarea unei probe se face în faţa instanţei de
judecată. Unele probe însă nu se administrează, nu se fac nemijlocit în faţa
instanţei de judecată, aşa cum ar reclama operaţiunea definită astfel. Este

2
Art. C. proc. civ.
5
 NOTE DE CURS 2008/2009
situaţia în care se efectuează o probă (ex. audierea unui martor, o cercetare
locală) la o instanţă egală în grad sau chiar mai mică dintr-o altă localitate, alta
decât instanţa care instrumentează cauza, instituţie desemnată drept comisie
rogatorie.Prin administrarea probelor se înţelege deopotrivă şi examinarea
directă de către instanţă a elementelor de probă furnizate de către specialişti.
(ex. procesul-verbal de inventariere a unor bunuri).

4) Aprecierea probelor
Procesul de evaluare a probelor, de validare propriu-zisă a rezultatelor
probaţiunii îl reprezintă aprecierea probelor. . Este aceasta un proces care
implică selectivitate, opţiunea pentru o probă sau alta, reţinerea unei probe ca
fiind convingătoare ori respingerea ei ca neconvingătoare.
Există două reguli care guvernează aprecierea probelor.
a) nu există o ierarhie a probelor; uneori însă, legea face ea însăşi o
apreciere asupra probelor şi trimite la o preferinţă posibilă în raport cu natura
unui litigiu. (ex. mărturisirea nu poate fi preferată unui înscris preconstituit de o
parte ; apoi, într-un proces de divorţ, de pildă, mărturia nici nu este admisă).
b) în aprecierea probelor, legea lasă deplina libertate judecătorului; o
atare libertate însă, trebuie înţeleasă ca fiind departe de orice influenţe de natură
să împiedice o evaluare justă, obiectivă, departe de orice altceva în afară de
intima sa convingere.

6. Mijloacele de probă
Mijloacele de probă sunt definite ca modalităţile tehnice prin care se
pot dovedi pretenţiile, faptele, lucrurile în judecată.
Potrivit Codului civil, sunt mijloace de probă: înscrisurile,martorii,
mărturisirea, jurământul (acesta nu mai este, după 1950, un mijloc de probă în
procesul civil). C. proc. civ. nu reglementează mijloacele de probă. Nici chiar
după modificările importante intervenite în 1948, 1950, 1993, nu a fost
reabilitat textul prin aducerea materiei mijloacelor de probă în cod proc. civ..
6
 NOTE DE CURS 2008/2009
Această alienare a materiei mijloacelor de probă a ridicat şi ridică
unele dificultăţi.
- în procesul civil sunt de probat şi interese, nu doar obligaţii,
drepturi;

- materia probelor a evoluat (nu pot fi neglijate mijloacele de probă

puse la dispoziţie de tehnică avansată3).
Regimul actual al mijloacelor de probă asociază dispoziţiile din C.civ.
şi C. proc. civ. astfel încât expertiza, cercetarea la faţa locului, asigurarea
dovezii fac parte din instituirea mijloacelor de probă.

Unele mijloace de probă (ex. mărturisirea, prezumţiile) nu sunt

rezultatul efortului probator propriu-zis al părţilor litigante, nu sunt probe care
preced dezbaterii judiciare. Prezumţia, de pildă, este doar un raţionament.
La rigoare, nici C. civ. (în capitolul consacrat acestei materii -
“Despre probaţiunea obligaţiilor de a plăti”) nu este exact; raţiunea exprimată
prin el nu acoperă instituţia. Definind, identificând mijloacele de probă, după ce
se stabileşte obligaţia reclamantului de a proba, C. civ. nu întrevede exact
dinamica procesului.
Probaţiunea se face nu doar pentru obligaţia de a plăti, chiar dacă
textul C. civ. înţelege prin aceasta a executa obligaţia; obiectul probaţiunii îl
reprezintă, de regulă, nu o obligaţie contractuală; textul vine din natura
convenţiilor (art. 948 C. civ. şi urm. ).

6.1. Proba cu înscrisuri.

Noţiunea de înscris desemnează orice consemnare făcută pe un suport
care preia şi păstrează, potrivit unui alfabet, apartenenţa unei limbi, voinţa,
mesajul exprimat de autorul textului.

Aceasta trebuie să fie consemnarea, fixarea pe un suport care să-i

asigure o durată semnificativă în timp juridic şi istoric şi care să poată fi
vehiculat. Textul trebuie să fie literal, exprimarea vizând ideograme (consacrat).
3
Se acceptă în practică un astfel de mijloc, asimilând un mijloc de probă consacrat – cercetarea locală –
consemnându-se rezultatul, constaatrea făcută de judecător.
7
 NOTE DE CURS 2008/2009

Potrivit C. civ., înscrisurile sunt de trei feluri:

a)autentice;
b)sub semnătură privată;
c) casnice.
a) Înscrisurile autentice.
C. civ. este şi aici nu doar inconsecvent, aceasta pentru că, după
secţiunea “Despre înscrisuri”, tratează înscrisul autentic sub “titlul autentic”.
Acestea se numesc autentice nu pentru că alte înscrisuri nu sunt astfel
ci pentru că, fiind făcute de un funcţionar anume desemnat, reprezintă o
elaborare comună a părţilor cu funcţionarul.

În textul şi în valoarea lui de conţinut se introduce voinţa părţilor

declarate în faţa funcţionarului iar acesta atestă, autentifică identitatea dintre
conţinutul înscrisului autentic şi voinţa părţilor. Înscrisul autentic poate să nu
aibă de la părţi decât semnăturile. Funcţionarul poate să traducă chiar el voinţa
părţilor în text.
Caracterul autentic este dat tocmai de această atestare a
funcţionarului. Neânţelegerea acestui lucru ar face imposibil faptul că un act
autentic poate fi şi el unul lovit potenţial de vicii.

Trăsăturile actului autentic.

a) Actul autentic este făcut după o procedură făcută de lege, cu
solemnităţile cerute de lege.
Acesta, spre deosebire de înscrisul sub semnătură privată, care,
chiar şi cu condiţiile cerute de lege, părţile au libertate în a alege modul în
care doresc să-şi exprime voinţa.

b) El este făcut de un funcţionar public, anume competent.

La epoca facerii textului de lege, autentificarea se făcea de către
instanţa judecătorească. Astăzi însă, funcţionarul public competent să
autentifice un înscris este notarul public; poate fi şi o altă persoană decât

8
 NOTE DE CURS 2008/2009
notarul (ex. consulul, testamentul mistic poate fi făcut şi de comandantul
unui vas, căpitanul unei aeronave). Acest funcţionar poate fi şi un magistrat,
executorul judecătoresc.

Relativ la competenţă, se cere ca el “să funcţioneze în acel loc”.

Această competenţă este deci esenţială pentru validitatea actului autentic,
deci identitatea funcţionarului cu exerciţiul normal al însărcinării sale.
Aceasta nu înseamnă doar competenţă ci şi un element esenţial de procedură,
de solemnitate.

c) Actul autentic nu este obligatoriu decât în cazul în care această

formă este cerută pentru validitate (ex. înstrăinarea de terenuri, donaţia,
ipoteca). Părţile însă, convin uneori, chiar nefiind cerută de lege, pentru
forma autentică.

Forţa probantă a înscrisurilor autentice

1. În ce priveşte forţa probantă, nu există o diferenţă calitativă între

actul autentic şi cel sub semnătură privată. Ceea ce se oferă prin actul sub
semnătură privată are aceeaşi valoare cu primul. La actul autentic, de asemenea,
se distinge între elementele care fac constatările proprii ale notarului şi cele pe
care părţile le include. Sunt constatări obligatorii (ex. identitatea părţii,
declararea consimţământului lor, cele privind data şi semnarea actului) şi alte
menţiuni făcute la cererea părţilor (acestea însă neavând forţă probantă deplină
decât dacă au fost constatate personal de către funcţionar-ex.: menţiunea privind
plata preţului).

2. Actul autentic poate fi compatibil cu simulaţia.

3. Actul autentic are dată certă.

a) La data consemnată de funcţionar, au avut loc manifestările de

voinţă consemnate în înscris.

Dată certă însă pot obţine şi înscrisurile sub semnătură privată (art.
1182 cod civil ).
9
 NOTE DE CURS 2008/2009
c) Este dată certă şi ziua trecerii actului într-un registru public.
d) Se obţine dată certă, când actul este preluat dintr-un act autentic.
e) Dată certă este şi data morţii celui care se obligă.
Sunt şi alte modalităţi peste cele prevăzute de C. civ. (ex. data emiterii
unei cambii, data consemnată în registrele comercianţilor). Pentru aceste
menţiuni obligatorii şi pentru toate constatările care privesc fapte percepute
direct de către acesta, înscrisul are forţă probantă până la înscrierea în fals.

Actul autentic devine titlu executor doar dupî învestirea cu formulă

executorie. El este susceptibil de executare atunci când s-a declanşat procedura
de constatare a falsului.

Întinderea forţei probante

Preluând principiul consacrat în art 972 alin 2 C. civ., ele obligă “la
toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa” .
înscrisul autentic probează şi pentru ceea ce este menţinut în el, în afară de
obiectul convenţiei, cu condiţia existenţei unei legături între menţiunile care par
străine. Cele complet străine de obiectul convenţiei principale pot servi numai
ca un “început de dovadă scrisă”.

Dacă un act secret este în contrazicere cu unul public, el are efecte

doar între părţile contractante şi succesorii lor universali.

Dacă un act autentic este contrazis de un alt act autentic, ceea ce

interesează este unitatea de timp. Actul din urmă poate fi considerat revocatoriu
faţă de cel dintâi, dacă există o succesiune a acestora.
Oricum, atunci când forma actului nu este obligatoriu autentică pe
validitate, poate să apară simultan pentru un act autentic şi un act sub semnătură
privată.
Problema conversiunii efectelor actului juridic civil.
Aceasta se traduce (art. 1172 cod civil) prin valorificarea actului
autentic datorat necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului ori lipsei de
formă ca fiind un înscris sub semnătură privată.

10
 NOTE DE CURS 2008/2009
b) Înscrisurile sub semnătură privată.

Art. 1176 cod civil arată că înscrisul sub semnătură privată este “acela
recunoscut de acela căruia se opune sau privit după lege ca recunoscut”. El
poate fi făcut şi de către persoane cu anumite calităţi oficiale. Este sub
semnătură privată pentru că acele persoane acţionează pentru interes privat. Se
poate intitula: convenţie, înţelegere, chitanţă, minută, protocol acestea neavând
importanţă.

Forţa probantă a înscrisurile sub semnătură privată.

Deosebirea de actul autentic este că această forţă probantă, adică

prezumţia acestuia încetează când el este tăgăduit. La înscrisul autentic acesta
nu este suficient, trebuind neapărat să se declare falsul. Aici, ieşirea din impas
se face prin apel la alte mijloace de probă (ex.: probă cu martori, expertiza).

Înscrisul sub semnătură privată nu trebuie nici confecţionat de mâna

celui care se obligă. Este suficientă semnarea lui, indiferent cine l-a semnat.

Condiţii de valabilitate sunt:

1. Semnătura;
2. Condiţiile multiplului exemplar;
3. Condiţiile menţiunii “bun şi aprobat” pentru suma ori
cantitatea prestaţiei.
Această menţiune este de fapt o confirmare în plus din partea celui
obligat; dacă lipseşte această menţiune, iar cel care s-a obligat nu contestă,
înscrisul este valabil).

O situaţie specială o au registrele comerciale; ele au o putere probantă

diferenţiată, în raport cu calitatea celui care are interes să le utilizeze.

1. aceste registre nu fac, nu au forţă probantă contra necomerciantului,

dacă se referă la vânzări, ele fac probă contra comerciantului.

2. registrele comercianţilor fac probă contra lor (art. 1884 cod civil,)
însă cel interesat de această probaţiune nu poate scinda informaţia cuprinsă în
acest registru.
11
 NOTE DE CURS 2008/2009
Nimic nu se opune ca acela ce are acest beneficiu să facă proba contra
registrului.

O situaţie specială o au menţiunile făcute de către una dintre părţile

din actul juridic privitor la plata creanţei. Este vorba despre ceea ce s-a adăugat
pe el.

Potrivit codului civil, menţiunea făcută de creditor atât pe faţa

extrasului cât şi pe verso-ul înscrisului constatator al creanţei sale prin care se
atestă faptul plăţii, probează acest fapt, chiar dacă nu e semnată. Când aceeaşi
menţiune este făcută pe duplicatul acelui înscris, are aceeaşi forţă dar cu
condiţia ca înscrisul să se afle la debitor.

c) Înscrisurile casnice - sunt acele însemnări, consemnări făcute de o

persoană fără considerarea unui act juridic, sunt înscrisuri personale însemnări
particulare, de agendă.

Intră aici şi scrisorile misive (corespondenţa personală). Pot fi şi

registre de cheltuieli personale.

Acestea au forţă probantă în contra celui care le-a făcut, când se referă
la primirea unei plăţi sau când cuprind menţiuni că au fost făcute pentru a-i
servi creditorului.

Alte înscrisuri

a) răboajele – bucăţi de lemn pe care se fac însemnări; pentru a avea

forţă probantă, trebuie să fie două, câte una pentru fiecare parte. Sunt utilizate
pentru proba obligaţiilor în cadrul păstoritului.

b) copiile titlurilor autentice; se înţelege prin acestea, copiile făcute

de un funcţionar competent.

Regulile de interpretare a forţei probante:

- copiile au această forţă, dacă ele coincid cu originalul;

12
 NOTE DE CURS 2008/2009
- dacă nu există originalul, copiile păstrează forţa probantă a
înscrisului originar, dacă sunt legalizate;
c)actele recognitive şi confirmative.

Sunt actele prin care se recunoaşte o datorie şi cele prin care sunt
confirmate sau ratificate obligaţii, creanţe anulabile.Primele au menirea de a
depăşi forma nefăcută la timp sau, deşi făcută, aceasta s-a pierdut; cele din urmă
au rostul de a repara, de a revigora un act care, în forma făcută, era anulabil.

Administrarea probei cu înscrisuri

Dificultatea apare în situaţia în care cel care invocă un înscris nu îl

deţine. Înscrisurile nu se depun la dosar în original, ci în copie semnată de
partea care le invocă. Dacă înscrisul nu se află la cel care îl invocă, instanţa
poate dispune ca acela care îl deţine să îl depună la dosar. Nu poate da această
dispoziţie însă, atunci când înscrisul emană de la părţi.

Este justificată respingerea cererii de înfăţişare, când înscrisul fie nu

are nici o legătură cu cauza, fie când s-ar încălca îndatorirea de confidenţialitate
sau când persoana la care se află ar risca urmărirea penală ori dispreţul public.

În cazul refuzului înfăţişării înscrisului sau distrugerii lui, după ce se

dispusese arătarea acestuia şi dacă se refuză şi prezentarea la interogatoriu,
instanţa are dreptul să considere ca dovedite pretenţiile părţii care invocă
existenţa înscrisului.

Faţă de un înscris depus la dosar, partea în contra căreia se invocă

trebuie, fie să îl recunoască, fie să îl tăgăduiască. În caz de tăgadă, instanţa va
proceda la tăgada de scripte. Ea va putea să dispună şi o expertiză grafică,
expertiză realizată de către laboratorul de expertize criminalistice.

6.2. Proba cu martori.

Martori nu sunt doar cei care au văzut faptul litigios; noţiunea nu
acoperă doar o prezenţă efectivă la locul producerii faptului litigios şi nici

13
 NOTE DE CURS 2008/2009
numai capacitate vizuală. Martor este cel care are cunoştinţă, direct sau
indirect, de o împrejurare care interesează conţinutul raportului juridic litigios.
În procedura penală se foloseşte şi noţiunea de martori asistenţi,
înţelegând prin aceasta (art. 92 C. proc. pen.) pe aceia ceruţi cu ocazia dresării
anumitor acte (ex. la percheziţie).
Cine poate fi audiat ca martor?
În procedura civilă şi penală, martorul trebuie să îndeplinească o
condiţie de vârstă, în primul rând; aceasta trebuie să fie de 14 ani (în cea penală
fiind posibilă şi audierea ca martor a minorului sub 14 ani, dar ascultarea lui se
face în acest caz doar în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a
persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare – art. 81 C.
proc. pen.).
Cine nu poate fi martor ?
Nu poate fi martor, din cauza unor incapacităţi prevăzute de lege, cel
care este avocat în cauza în care pledează judecătorul, expertul. Nu poate fi
audiat ca martor, de asemenea, cel pus sub interdicţie, cel care are un grad de
rudenie cu părţile (gr. IV inclusiv).
Sunt apoi anumite scutiri de la obligaţia de a face depoziţia. Astfel,
sunt scutiţi de la aceasta: cei ţinuţi de secretul profesional, privitor la
problemele care ţin de acesta, personalul ecleziastic pentru faptele aflate în
exerciţiul acestei calităţi.
Proba cu martori este supusă unor prohibiţii şi restricţii în raport cu
proba cu înscrisuri. Astfel, nu se admite proba cu martori pentru dovada unui
act juridic de o valoare mai mare de 250 de lei (art. 1191 C.civ.)
Nu se admite proba cu martori nici în contra conţinutului unui înscris,
indiferent de natura lui şi nici cu privire la ceea ce se pretinde că s-a spus
înainte, în timpul sau după facerea actului. Doar excepţional, o asemenea probă
este admisă când preconstituirea înscrisului a fost imposibilă.Nici situaţia în
care înscrisul a fost distrus involuntar, voluntar ori reţinut de către partea
potrivinică, nu se poate admite proba cu martori.

14
 NOTE DE CURS 2008/2009
6.3. Proba cu prezumţii.
Sunt acestea concluzii, consecinţe, constatări pe care legea ori judecătorul le
trage stabilind un fapt necunoscut plecând de la un fapt cunoscut.
Prezumţiile pot fi: legale sau judiciare, simple (relative ) sau absolute
(irefragabile).
a. Prezumţiile legale – de regulă sunt şi absolute, dar pot fi şi
simple şi sunt acelea pe care legea le constituie şi care apar ca nişte ficţiuni de
drept (Ex. prezumţia de paternitate pentru soţul mamei, prezumţia de lucru
judecat, prezumţia datei certe – toate acestea fiind prezumţii relative).
b)Prezumţiile judiciare – sunt rezultatul factualităţii, vin din
specificul cauzei.
6.4. Proba cu expertiza.
Probele cu expertize, ca şi cu cercetarea la faţa locului, sunt singurele
pentru care condiţiile se regăsesc în cod proc. civ. Calificarea lor ca probe este
controversată.
Mai ales expertiza este astăzi foarte frecventă şi în multe cauze litigioase ea
este proba cea mai sigură şi care merită creditul cel mai mare. În concepţia cod
proc. civ., expertiza apare ca “părerea unor specialişti” (art. 201).
Expertiza este o apreciere, o opinie socotită autorizată din partea unor
persoane cu o pregătire specială într-un anumit domeniu din care fac parte
chestiunile, faptele probatorii, împrejurările asupra cărora judecătorul nu se
poate pronunţa. Astăzi, când activitatea de expertizare este reglementată
amănunţit şi complet, experţii nu mai apar ca specialişti cu cunoştinţe de care
judecătorii nu pot dispune. Ei sunt specialiştii cei mai autorizaţi.
Astăzi, activitatea de expertizare este instituţionalizată sub două aspecte:
a) la calitatea de expert se accede după o procedură formală,
reglementară.
b) această calitate beneficiază de o licenţiere riguroasă; ei sunt
înscrişi în tabele, în liste depozitate la autorităţi de evidenţă şi de recomandare.
Pentru specialităţile cele mai multe, evidenţa este ţinută şi administrată de

15
 NOTE DE CURS 2008/2009
birouri care funcţionează pe lângă tribunale (ex. experţii contabili, experţii din
specialităţile de inginerie).
c) separarea experţilor pe domenii consacrate în raport cu nevoile
instanţelor (ex. ingineria în agricultură, cei în evaluări estimatorii, experţii în
inginerie auto).
Alte genuri de experţi, dar cu reglementări speciale, care nu sunt în
listele birourilor, sunt: expertizele criminalistice (Dec. 468/1978), expertiza
sanitar-veterinară.
II. Asociativitatea profesională creată de lege OG/1994 – prin aceasta
s-a creat un corp al experţilor contabili.
Reglementarea activităţii de expertiză contabilă dată prin decretul
79/1971 a reprezentat şi reprezintă dreptul comun.
În materie civilă raportul de expertiză şi strategia acesteia nu sunt
reglementate.

Admisibilitatea probei cu expertiza.

Această probă a fosat gândită de legiuitor pentru situaţiile în care
magistratul, chiar cu instrucţie comună, de cultură generală, nu poate să
aprecieze, să se pronunţe asupra unor chestiuni care reclamă o pregătire
superioară de o specialitate, alta decât comună.
Expertiza nu poate fi dispusă asupra unor chestiuni care nu pot fi
tratate ştiinţific. În orice caz, textul se exprimă: “expertul trebuie a se pronunţa
în fapt”. Alta este situaţia unor norme tehnice (prescripţii, regulamente de
exploatare, unde lipseşte caracterul normativ).
Relativ la compatibilitate, legea prevede aceleaşi condiţii, ca şi la
martori iar, în privinţa imparţialităţii, aceleaşi condiţii ca şi la judecători.

Realizarea expertizei.
În concepţia cod proc. civ., o expertiză se poate realiza şi prin
audierea expertului în instanţă.

16
 NOTE DE CURS 2008/2009
În situaţia în care este nevoie de constatări directe a unor împrejurări,
expertul realizează mai întâi faza de teren. Pentru aceasta, potrivit legii, este
obligatorie citarea părţilor.
Există şi situaţii în care nu este posibilă prezenţa părţilor.
Expertul este obligat să întocmească un raport pe care trebuie să-l
depună la dosar cu cinci zile libere înainte de şedinţă.
Deosebit de expertul desemnat de instanţă, părţile au dreptul să
recomande, pe cheltuiala lor, un alt expert denumit expert consilier. Acesta
trebuie să lucreze cu expertul desemnat.
Expertul poate fi chemat pentru lămuriri.
Instanţa poate dispune completarea raportului sau efectuarea unei noi
expertize (contraexpertiză), când nu se socoteşte lămurită de experţii desemnaţi.
Oricum, aprecierea asupra concluziilor, alegerea din variante de răspunsuri,
revin exclusiv instanţei. Ea nu poate fi criticată pentru că nu a fost de acord cu
un punct de vedere al expertului. Ea este în drept să facă o altă apreciere, mai
convingătoare decât cea a expertului.

6.5. Cercetarea la faţa locului.

Este o probă care poate fi dispusă din oficiu, ca şi expertiza. “Când
instanţa va socoti de trebuinţă” – art. 215 cod proc. civ.- va putea decide “să
meargă la faţa locului spre a se lămuri asupra unor împrejurări de fapt care se
vor arăta prin încheiere”. Instanţa nu devine însă expert prin aceasta.
Dacă este un complet colegial, poate merge doar unul dintre
judecători. Constatările se consemnează într-un proces-verbal.

17