Finlanda

Finlanda ,denumită oficial Republica Finlanda,[5] este o țară nordică situată în

regiunea finoscandică a Europei de Nord. Se învecinează cu Suedia la vest, cu Norvegia la nord și
cu Rusia la est, în timp ce Estonia se află la sud, peste Golful Finlandei.

Aflată aproximativ între paralelele de 60° și 70° latitudine nordică, și între meridianele de 20° și 32°
longitudine estică, Finlanda este una dintre cele mai nordice țări ale lumii. Dintre capitalele lumii,
doar Reykjavík se află mai la nord de Helsinki. Distanța de la cel mai sudic punct al țării—Hanko—până
la cel mai nordic—Nuorgam⁠—este de 1.160 km.
Datorită faptului că teritoriul său nu este drenat decât de câteva râuri, Finlanda are numeroase lacuri, ceea
ce i-a adus și porecla de „țara celor o mie de lacuri”. În realitate, numărul lacurilor este mult mai mare de
o mie—mai precis 187.888 de lacuri cu suprafața mai mare de 500 m²) și 179.584 de insule.[35] Cel mai
mare lac, Saimaa⁠, este al patrulea lac ca mărime din Europa. Aria cu cea mai mare densitate de lacuri se
numește regiunea lacurilor finlandeze. Cele mai multe insule se găsesc în sud-vest, în arhipelagul Turku.
Mai departe de coastă, se află insula Åland.
Mare parte din geografia Finlandei se explică prin Era Glaciară. Ghețarii aveau grosime mai mare și au
durat mai mult în Finoscandia în comparație cu restul Europei. Eroziunea produsă de ele au lăsat peisajul
șes, cu puține dealuri și foarte puțini munți. Cel mai înalt vârf muntos, Halti⁠(d) la 1.324 m, se găsește în
nordul extrem al Laponiei, pe frontiera cu Norvegia. Cel mai înalt vârf aflat în întregime pe teritoriul
finlandez este Ridnitsohkka cu 1.316 m, aflat chiar alături de Halti.
Retragerea ghețarilor a lăsat teritoriul țării cu multe depozite morenice în formațiuni de tip esker⁠. Acestea
sunt creste de nisip și pietriș stratificat, pe direcția nord-vest–sud-est, unde se aflau în trecut marginile
ghețarilor. Printre cele mai mari dintre acestea se numără trei creste denumite Salpausselkä⁠ și aflate în
sudul Finlandei.
Presat sub enorma greutate a ghețarilor, terenul Finlandei este în ridicare datorită revenirii post-
glaciare⁠(en). Efectul este cel mai pronunțat în jurul Golfului Botnic, unde terenul este într-un proces de
înălțare într-un ritm de circa 1 cm pe an. Ca urmare, fostul fund al mării se transformă treptat-treptat în
uscat: suprafața țării crește cu circa 7 km² anual.
Pădurile acoperă 86% din suprafața țării,[38] țara fiind cea mai împădurită din Europa. Pădurile sunt în
special de pin, molid, mesteacăn și alte specii. Finlanda este cel mai mare producător de lemn din Europa
și printre cei mai mari din lume.
Peisajul este predominant (75% din suprafață) acoperit de taigale de conifere și de fen⁠, având foarte
puțin teren arabil. Cel mai frecvent tip de rocă este granitul, element omniprezent în peisaj, vizibil în
luminișuri lipsite de sol. Morenele și tillul sunt cele mai frecvente tipuri de sol, acoperite de un strat
subțire de humus de origine biologică. Dezvoltarea profilului de podzol⁠(d) se observă la majoritatea
solurilor forestiere lipsite de drenaj. Gleiurile și smârcurile cu turbării ocupă ariile slab drenate.
Clima
Principalul factor ce influențează clima Finlandei este poziția țării între paralelee de 60 și 70 de grade
latitudine nordică, în zona de coastă a continentului Eurasiatic. În clasificarea climatică Köppen, întreaga
Finlandă se află în zona de climă subpolară caracterizată de veri calde și ierni geroase. În interiorul țării,
gradul de temperare variază considerabil între regiunile sudice de coastă și nordul extrem, prezentând și
caracteristici de climă oceanică și climă continentală. Finlanda este suficient de aproape de Oceanul
Atlantic pentru a fi permanent încălzită de Curentul Golfului (Gulf Stream). Acesta se combină cu
efectele moderatoare ale Mării Baltice și al numeroaselor lacuri, astfel explicându-se clima neobișnuit de
caldă în comparație cu alte regiuni de la aceeași latitudine, cum ar fi Alaska, Siberia și Groenlanda de
Sud.[42]
Iernile din sudul Finlandei (când temperatura medie zilnică rămâne sub 0 °C) durează de regulă 100 de
zile, iar zăpada acoperă pământul de la sfârșitul lui noiembrie până la jumătatea lui aprilie. Chiar și în cele
mai temperate regiuni din sud, lungile și geroasele nopți de iarnă fac temperatura să scadă până la -30 °C.
Verile climatice (perioade cu temperatura medie peste 10 °C) durează în sudul Finlandei de la sfârșitul lui
mai până la jumătatea lui septembrie, și în interiorul continentului, cele mai calde zile din iulie pot ajunge
la 35 °C.[42] Deși mare parte din Finlanda se află pe centura taigalelor, regiunile sudice de coastă sunt
adesea clasificate ca Hemiboreal⁠(
În nordul Finlandei, în deosebi în Laponia, iernile sunt lungi și reci, în vreme ce verile sunt calde, dar
scurte. În cele mai grele zile de iarnă în Laponia temperatura scade până la -45 °C. Iarna durează în nord
circa 200 de zile, zăpada acoperind solul de la jumătatea lui octombrie până la începutul lui mai. Verile în
nord durează doar două-trei luni, dar maximele se pot apropia chiar și acolo de 25 °C în perioadele de
căldură mare.[42] Nicio parte a Finlandei nu este acoperită de tundra arctică, doar tundră alpină se poate
găsi în fjellurile Laponiei.[43]
Clima Finlandei este potrivită pentru cultivarea cerealelor doar în sudul extrem, în vreme ce în nord se
poate practica doar creșterea animalelor.[44]
Un sfert din teritoriul Finlandei se află în interiorul cercului polar de nord, nopțile albe putând fi observate
din ce în ce mai mult pe măsură ce se merge spre nord. În extremitatea nordică a Finlandei, Soarele nu
apune timp de 73 de zile consecutive în timpul verii, și nu răsare timp de 51 de zile în timpul iernii.[42]
Biodiversitatea
Finlanda se împarte între provinciile arctică, central-europeană și nord-europeană din regiunea
Circumboreală⁠ a regatul Boreal. Conform WWF, teritoriul Finlandei se poate împărți în
trei Ecoregiune: taigaua ruso-scandinavă, pădurile sarmatice de amestec⁠(en) și pășunile și pădurile de
mesteacăn scandinave. Taigaua acoperă mare parte din Finlanda, din zonele nordice ale provinciilor din
sud până în nordul Laponiei. Pe coasta de sud-vest, la sud de linia Helsinki–Rauma, pădurile sunt
predominant de amestec, tip mai des întâlnit în zona Baltică. În nordul extrem al Finlandei, aproape
de limita arborilor⁠(en) și de Oceanul Arctic, sunt mai frecvente pădurile de mesteacăn de munte.
Finlanda are și o faună diversă. Există cel puțin șaizeci de specii endemice de mamifere, 248 de specii de
păsări care se înmulțesc aici, peste șaptezeci de specii de pește și unsprezece de reptile și amfibieni, multe
migrate din țările vecine cu mii de ani în urmă. Printre mamiferele mari și ușor de recunoscut care se
găsesc în Finlanda se numără ursul brun (animalul național), lupul cenușiu, Gluton și elanul. Trei dintre
cele mai remarcabile păsări sunt lebăda de iarnă, o lebădă europeană mare și pasărea națională a
Finlandei; cocoșul de munte, o pasăre mare, cu penaj negru, din familia fazanilor; și bufnița. Cea din
urmă este considerată un indicator al conectivității Codru, și are o populație în scădere din cauza
fragmentării peisajului.[39] Cele mai cunoscute păsări care vin aici să se împerecheze sunt pitulicea
fluierătoare, cinteza și sturzul viilor⁠(en).[40] Dintre cele circa șaptezeci de specii de pește de apă dulce, sunt
mai abundente știucile și bibanul. Somonul de Atlantic rămâne favoritul pescarilor.
Foca inelată de Saimaa⁠(en), o specie periclitată și una dintre cele doar trei specii lacustre de focă din lume,
există numai în sistemul de lacuri Saimaa⁠(d) din Finlanda de sud-est; au mai rămas astăzi doar circa 300 de
exemplare. Ea a devenit emblema Asociației Finlandeze pentru Conservarea Naturii.