AMENAJAREA PĂDURILOR

1. Exploatabilitatea arborilor si arboretelor si ciclul de producţie.

Exploatabilitatea este starea în care un arboret (în cazul codrului regulat) sau un arbore
individual (în cazul codrului grădinărit) răspunde în cea mai mare măsură ţelurilor de gospodărire
stabilite, având calitatea de a fi apt pentru recoltare.
Pentru pădurile de codru regulat, exploatabilitatea se exprimă prin vârstă, întrucât
normalizarea structurii se realizează pe clase de vârstă. La codru grădinărit, exploatabilitatea se
exprimă prin diametrul limită, deoarece unitatea de referinţă este arborele individual, iar structura
normală se realizează în raport cu distribuţia arborilor pe categorii de diametre.

1
2
 Ciclul este norma medie de timp în care se înlocuieşte întregul fond de producţie ca urmare
a aplicării tratamentelor silviculturale prescrise de amenajament, respectându-se vârstele
exploatabilităţii la nivel de arboret.
Ciclul se calculează rotunjind în plus, la multiplii de 10 sau 20 ani, vârsta medie a
exploatabilităţii arboretelor natural fundamentale, ponderată pe suprafaţa ocupată de acestea. Pentru
pădurile de codru regulat, ciclul este cea mai importantă bazăde amenajare, întrucât de mărimea lui
depinde structura normală a fondului de producţie. Ciclul se împarte în clase de vârstă, pentru
urmărirea procesului de normalizare a structurii fondului de producţie şi/sau în perioade, atunci
posibilitatea se recoltează prin aplicarea unor tratamente a căror perioadăde regenerare este mai
mare decât o clasă de vârstă.
În funcţie de ciclu şi mărimea perioadei, se stabileşte suprafaţaperiodică normală.
S-a dovedit că reducerea ciclului de producţie are, în principiu, efecte negative asupra
continuităţii recoltării lemnului gros, întrucât normalizarea structurii când se adaugă o clasă de
vârstăse face mult mai lent decât atunci când se renunţă la ultima clasă de vârstă.
De ciclu se vorbeşte doar în cazul unei subunităţi de gospodărire – o subunitate de producţie
şi/sau protecţie, adică o pădure, pe când de exploatabilitate se vorbeşte doar la nivel de arboret.
În cazul subunităţilor de gospodărire ce reunesc doar arborete supuse regimului de
conservare deosebită, neexistând o vârstăa exploatabilităţii, nu există nici ciclu.

2. Structura amenajamentului silvic, expresie a preocupărilor de gestionare durabilă pe

termen lung a pădurilor.

Activităţi specifice
În această etapă activitatea unui colectiv de amenajare constă în:
 planimetrarea suprafeţelor sau digitizarea planurilor de bază, dacă se lucrează cu un sistem
informatic geografic;
 compensarea erorilor de planimetrare;
 introducerea suprafeţelor în fişele de descriere parcelară;
 validarea descrierii parcelare:
o introducerea datelor în calculator, folosind programe dedicate sau sisteme de
gestionare a bazelor de date în videoformate;
o listarea mesajelor de erori;
o corectarea erorilor;
 introducerea suprafeţelor şi rularea finală a programului de amenajare;
 redactarea capitolelor memoriului tehnic.
Conţinutul memoriului tehnic
Date generale .
Primul capitol, introductiv, conţine date referitoare la localizarea unităţii de producţie,
respectiv a ocolului silvic, suprafaţa totală, proprietar şi administrator, trupuri de pădure sau
bazinete ce compun unitatea sau unităţile de producţie.
Cea mai importantă piesă din acest prim capitol este balanţa terenurilor, aşa-numita fişă de
intrări-ieşiri a suprafeţelor, în care sunt consemnate toate modificările de suprafaţă din deceniul
anterior, sensul schimbării – cedare sau primire – persoana juridică ce a cedat sau primit terenul
respectiv, actul oficial în baza căruia s-a realizat cedarea sau

3
primirea de teren. O altă informaţie importantă consemnată în acest capitol este distribuţia
suprafeţelor (a parcelelor) pe bazinete şi trupuri de pădure, precum şi distanţa de la acestea la sediul
ocolului silvic.
Capitolul 2, descrierea parcelară, conţine lista descrierilor parcelare, în formă tabelară.
Analiza condiţiilor staţionale şi de vegetaţie
Capitolul 3, analiza cadrului natural conţine tabele, grafice şi comentarii ale acestora
referitoare la:
 distribuţia suprafeţelor în funcţie de: categorii de pantă; expoziţie; tipuri de staţiune şi tipuri
de sol; tipuri naturale de pădure;
 principalele specii forestiere ce intră în compoziţia pădurii: cerinţe ecologice, poziţia
ocolului silvic în arealul speciei, eventual sub-specii sau varietăţi;
 caracterizarea condiţiilor climatice şi descrierea principalelor tipuri de staţiune şi de sol,
accentuând factorii limitativi şi de favorabilitate pentru vegetaţia forestieră.
 reţeaua hidrologică: descrierea reţelelor permanentă şi reţeaua temporară, cu evidenţierea
caracterului de torenţialitate a acestora, unde este cazul;
 schema ecologică, respectiv tabelul de corespondenţă dintre staţiuni, soluri şi tipuri de
pădure, în care sunt evidenţiaţi factorii limitativi, de favorabilitate, precum şi compoziţiile
ţel şi tratamentele de aplicat.
Analiza structurii fondului de producţie şi protecţie
Capitolul 4 este dedicat analizei structurii şi mărimii fondului de producţie şi protecţie. Cu
acest prilej se prezintă, grafic sau în tabel, distribuţia suprafeţelor în funcţie de mai multe criterii
sau combinaţii ale acestora: specii şi clase de vârstă; specii şi categorii de consistenţă; clase de
vârstăşi categorii de consistenţă; specii şi clase de producţie.
Analiza structurii fondului de producţie se face din perspectiva principiului continuităţii.
Prin urmare, toate comentariile trebuie să fie axate pe gradul în care structura actuală este apropiată
sau nu de structura normală, pe specii.
Gospodărirea din trecut
În capitolul 5 se face o retrospectivă a modului de gospodărire din perioada anterioară, pe un
orizont de timp cât mai mare, în funcţie de datele disponibile.
Baze de amenajare
Capitolul 6, intitulat Obiective social-economice şii baze de amenajare, este probabil cel
mai important capitol al unui proiect, chiar dacă nu este şi cel mai complex. Aici se prezintă şi se
argumentează obiectivele gestionării pădurilor, funcţiile derivate din aceste obiective, structurile
compatibile cu funcţiile atribuite, şi, în final, bazele de amenajare ce
asigură crearea structurilor ţel, pe subunităţi de producţie şi/sau protecţie, dacă a fost necesară
constituirea acestora.
Reglementarea procesului de producţie
Capitolul 7 este cel mai complex din punct de vedere tehnic, deoarece aici se realizează
reglementarea procesului de producţie şi/sau protecţie. Se calculează posibilităţile de produse
principale şi secundare, se prezintă planurile de recoltare pe produse principale (pentru fiecare
subunitate de gospodărire pentru care se reglementează procesul de
producţie), produse secundare şi, eventual, lucrări de conservare. Pentru determinarea posibilităţii
se folosesc trei procedee, respectiv două metode de amenajare: metoda creşterii indicatoare şi
metoda claselor de vârstă, cu cei doi indicatori de posibilitate: inductiv şi deductiv.

4
 Alte planuri ce pot fi incluse în amenajament
Următoarea secţiune a unui amenajament, de mai mică importanţă sub raportul planificării
pe termen lung, conţine capitole referitoare la: lucrările de regenerare necesare în următorul
deceniu, instalaţiile de transport, construcţiile forestiere, protecţia fondului forestier, tehnologiile de
exploatare şi, eventual, valorificarea produselor nelemnoase.
Eficienţa economică
Penultimul capitol, referitor la eficienţa economică a aplicării noului amenajament este la fel
de important.
Se face o analiză comparând ceea ce s-a realizat în deceniul anterior cu ceea ce se va realiza
probabil, în deceniul următor: deci comparând date sigure, cu date probabile.
În ceea ce priveşte rezultatele economice ale aplicării vechiului amenajament, prima
operaţie ce trebuie făcută este actualizarea preţurilor la care s-au vândut cele cinci tipuri de produse
lemnoase în trecut (produse principale, secundare, accidentale I, accidentale II şi igienă).
Urmărirea aplicării amenajamentului
Informaţiile conţinute în acest capitol sunt consemnate de beneficiar, chiar în descrierea
parcelară, şi se referă la volume recoltate sau alte lucrări executate, la nivel de u.a.
Piesele desenate
Memoriile tehnice şi studiul general sunt însoţite de următoarele piese desenate:
 pentru fiecare unitate de producţie, mai multe hărţi tematice (la scara 1:10.000 sau
1:20.000).
 pentru studiul general al ocolului: piesa scrisa: studiul general (SG) însoţit de hărţi tematice
la nivel de ocol (la scara 1:50.000)
 un set din planurile de bază utilizate la redactarea hărţilor amenajistice;
 un set de hărţi necolorate ("hărţi albe"), pe suport textil (pânzate), pentru personalul de
teren;
 mai multe hărţi albe simple, pentru diversele nevoi ale ocolului şi pentru următoarea
reamenajare.

3. Politicile forestiere si principiile amenajării pădurilor - condiţionări socio-economice.

Presupunând că structura iniţială este

dominată de clasele mici de vârstă, pentru o lungă
perioadă de timp creşterea va fi mai mare decât
recolta (segmentul OA). Odată atins punctul A – ce
nu corespunde încă uneistructuri echilibrate pe clase
de vârstă, egalitatea dintre creştere şi
recoltădatorându-se unei structuri particulare –
recoltele vor fi mai mari decât creşterile, ceea ce
înseamnă un excedent de arborete exploatabile care,
la începutul procesului, se încadrau în primele clase
de vârstă. Recoltândacest excedent se ajunge în
punctul C, ce corespunde unei structuri mai puţin
dezechilibrate pe clase de vârstă dar nu încă optimă.
Când producţia se reglementează doar în virtutea principiului continuităţii, raportul dintre
recolte şi creştere se deplasează pe spirala OABCDEF; atunci când se urmăreşte şi creşterea
5
rentabilit ăţii se încearc ă de fapt, schimbând treptatşi compoziţiafondului deproducţie, translatarea
punctului F cât mai departe de origine, de-a lungul bisectoarei OO’. La aceasta se rezumă, în fond,
raportul dintre continuitate şi productivitate,adica lignicultura.
În tratatele de amenajare a pădurilor (Rucăreanu, 1976; Rucăreanu et Leahu, 1982; Giurgiu 1988; Leahu,
2001) gama principiilor amenajistice este mult mai amplă: sunt menţionate principiile productivităţii, al
eficacităţii funcţionale, al valorificării optimale a potenţialului natural şi, nu în ultimul rând, principiul
estetic. Fiecare dintre acestea se regăseşte într-o formă sau alta în principiile rentabilităţii şi conservării
echilibrului ecologic, fiind în final reductibile la unul din cele două.
Potrivit cercetărilor întreprinse pentru stabilirea structurii optime a pădurilor de interes
social Pătrăşcoiu et al, (1987) au ajuns la concluzia potrivit căreia pădurile de interes social vor
trebui să rămână de tip natural.
Cele trei principii ale amenajării pădurilor au condus la patru tipuri de politică forestieră
aplicate până în prezent în lume (figura 2-3). Acestea nu au avut întotdeauna doar efecte pozitive,
din timp în timp fiind necesare o serie de corecţii în ceea ce priveşte alegerea tratamentelor, a
speciilor, a ciclurilor de producţie.

Ori de câte ori s-a încercat

identificarea unor soluţii capabile să
armonizeze cele trei principii, s-a constatat că
acestea sunt compatibile
două câte două, dar în măsuri diferite: astfel,
urmărindu-se rentabilitatea şi continuitatea, s-
a ajuns la pădurea artificială - model
eminamente european.
Continuitatea şi păstrarea echilibrului
ecologic au condus la aşanumita silvicultură
„apropiată de natură”, concept lansat şi
susţinut de
„Prosilva”, o organizaţie non-guvernamentală
ce pledeazăpentru silvicultura orientată pe
extragerea arborilor individuali (plenterwald), altfel spus grădinăritul pe fir.Fundamentul filozofic
al acestei abordări este simplu în aparenţă: este mai bine să acţionezi în conformitatecu legile
naturii decât să lupţi împotriva ei (Sekot, 1997) . Dar aici apare o problemă: aceea a capacităţii
omului de a identifica, într-un spaţiu dat şi într-un timp dat, pe baza unei investigaţii ştiinţifice
susţinute, care este acea structură fondului de producţie şi protecţie ce ar fi creată doar ca urmare
a funcţionării legilor naturii.
În America de Nord soluţia de armonizare a rentabilităţii cu menţinerea echilibrului ecologic
a fost specializarea funcţională – păduri exclusiv de protecţie sau păduri exclusiv de producţie –
dată fiind densitatea mai mică a populaţiei în zonele bogate în păduri.
Modelul european este bazat pe continuitate.
Ambele modele, atât cel european cât şi cel american, converg spre silvicultura durabilă,
care ar constitui compromisul ideal, atât din punct de vedere economic cât şi ecologic.

6
 În sfârşit, o ultimă mare problemă globală, la a cărei soluţionare silvicultura joacă un rol
importat, este aceea a reducerii ratei schimbărilor climatice ce s-ar datora, potrivit unui puternic
curent de opinie, efectului de seră produs de creşterea concentraţiei CO2 în atmosferă. În acest
context, rolul vegetaţiei forestiere este dublu: 1) cel de fixare a carbonului din atmosferă, prin
fotosinteză, şi 2) de a furniza o resursă energetică care să înlocuiască parţial combustibilii fosili
utilizaţi în ultimii trei sute de ani – procedând astfel, se evită de fapt aducerea în circuitul natural a
unor cantităţi suplimentare de carbon.

4. Evoluţia si rolul sistemelor de zonare funcţională

Pădurile nu produc doar bunuri ce pot fi vândute pe piaţa reală – lemn şi produse accesorii,
respectiv fructe, ciuperci, răşină, taninuri ş.m.a. – ci şi servicii protective sau recreative ce sunt, din
punct de vedere al teoriei economice, bunuri publice. Ca o pădure să poată asigura toate acestea, ea
trebuie zonată funcţional, în raport cu o serie de criterii şi obiectivele sociale, economice şi
ecologice.
Operaţia prin care arboretele actuale sau viitoare sunt încadrate în categorii funcţionale se
numeşte zonare.
Bazele sistemului românesc al zonării funcţionale au fost stabilite de profesor I. Popescu
Zeletin, fiind oficializate prin Hotărârea Consiliului de Miniştrii nr. 114/1954: „Criterii pentru
zonarea şi gospodărirea funcţională a pădurilor”. Potrivit acestor criterii s-au constituit:
 Grupa I-a - Păduri cu rol de protecţie deosebit
o Zona I-a - Păduri de protecţia apelor;
o Zona a II-a - Păduri de protecţia solului contra eroziunilor;
o Zona a III-a - Păduri de protecţie contra factorilor climatici dăunători;
o Zona a IV-a – Păduri de protecţie de interes social;
o Zona a V-a – Păduri monumente ale naturii şi rezervaţii.
 Grupa a II-a – Păduri cu rol de producţie şi protecţie
Fiecare zonă era divizată în 5 – 8 categorii funcţionale, în total 26. Criteriile de zonare erau
însoţite de măsuri şi restricţii privind „diferenţierea gospodăririi pădurilor în raport cu grupele
funcţionale”.
Din anul 1954 şi până astăzi, zonarea funcţională a fost îmbunătăţită periodic. Odată cu
normele tehnice din 1986 a fost introdus conceptul de tip funcţional, prin care se asociază fiecărei
categorii funcţionale unul sau mai multe tratamente recomandate, făcându-se astfel mai uşor
legătura funcţie – structură – tratament de aplicat.
Tipul funcţional I este cel mai restrictiv: este asociat rezervaţiilor supuse regimului de conservare,
iar orice intervenţie în arboretele încadrate în astfel de categorii funcţionale este posibilă doar cu
acordul forului de specialitate al Academiei Române. În arboretele încadrate în categorii funcţionale
de tip II sunt permise numai lucrări de conservare – ce pot însemna, în funcţie de condiţiile efective
de arboret, şi extragerea arborilor uscaţi, în vederea asigurării spaţiului necesar dezvoltării
regenerării naturale.
In anul 1994 a fost finalizată ultima revizuire a criteriilor de zonare funcţională a pădurilor.
Fiecare subgrupă cuprinde între 6 şi 11 categorii funcţionale, în total 58.

7
 Analiza comparativă a primei zonări funcţionale oficializată în anul 1954 şi a ultimei zonări,
din anul 2000 (tabelul 3-2), pune în evidenţă creşterea continuă a suprafeţei pădurilor din grupa I,
adică o tot mai mare importanţă acordată polifuncţionalităţii.

5. Tema de proiectare - importanta si rolul acesteia in fluxul informaţional decizional al

amenajării pădurilor.

Primul document este tema de proiectare, (TP) ce trebuie întocmită în penultimul an de

valabilitate a amenajamentului în vigoare. Tema de proiectare este principalul mijloc prin care se
realizează autoreglarea amenajamentului. Funcţiile TP sunt următoarele:
 semnalează deficienţele vechiului amenajament;
 ajută la o mai bună fundamentare economică şi naturalistică a soluţiilor tehnice, prin
semnalarea unor inadvertenţe dintre ceea ce s-a propus la reamenajarea precedentă şi
condiţiile staţionale şi de arboret (intensitatea răriturilor, compoziţii de regenerare, perioade
de regenerare în cazul tratamentelor);
 permite alocarea optimă a efortului de proiectare în raport cu necesarul de date ce trebuie
culese din teren, date de care depinde, în cele din urmă corecta fundamentare a soluţiilor
tehnice;

8
  constituie baza de discuţie a conferinţei I de amenajare, la care vor fi stabilite subunităţile de
gospodărire şi bazele de amenajare.
TP este redactată de inginerul responsabil cu activitatea de fond forestier, împreună cu şeful
de ocol, şi se înaintează forului imediat superior spre aprobare. TP trebuie să conţină următoarele
date:
 modificări survenite în deceniu în ceea ce priveşte suprafaţa administrată de ocol;
 sinteza modului în care au fost aplicate planurile de cultură din vechiul amenajament,
eventual cu menţionarea factorilor care au împiedicat aplicarea integrală a acestor planuri;
 sinteza modului de valorificare a masei lemnoase exploatate în deceniul expirat:
o date privind cantităţile recoltate,
o distribuţia cantităţilor pe natură de produse şi specii,
o preţuri medii şi preţuri extreme realizate pe natură de produse (actualizate la
preţurile curente),
o alte date privind modul de valorificare a sortimentelor lemnoase,
 propuneri privind reglementarea producţiei în spiritul gestionării multifuncţionale a
pădurilor.
Tot în anul anterior reamenajării se refac limitele parcelare, se vopsesc din nou bornele
amenajistice şi acolo unde lipsesc, se instalează altele noi. Aceasta este pregătirea pentru amenajare,
activitate ce intră în atribuţiile şefilor de district şi titularilor de cantoane.

9
 CORECTAREA TORENŢILOR

1. Bazinul hidrografic torenţial: definiţie; caracteristici; componente morfologice.

În accepţia FAO: bazinul hidrografic sau bazinul de versant este teritoriul de pe care o
formaţiune hidrologică (fluviu, râu, părău, torent, ravenă, etc.) îşi colectează apele, fiind despărţit
de bazinele învecinate de cumpăna apelor.
S.A. Munteanu a definit bazinul hidrografic torenţial astfel: Bazinul hidrografic torenţial
este bazinul unde s-a produs un dezechilibru hidrologic avansat, respectiv un dezechilibru între
precipitaţiile căzute şi cantitatea de apă care se scurge în unitatea de timp, pe versanţi şi reţeaua
hidrografică, cu consecinţe grave asupra distrugerii stratului de sol şi transportului de aluviuni.
Principalele caracteristici ale bazinului hidrografic torenţial sunt:
 Din punct de vedere al transferului de materie şi energie, în bazinele hidrografice torenţiale,
există un dezechilibru pronunţat între intrările şi ieşirile apelor meteorice ce se scurg pe versanţi şi
reţeaua hidrografică.
 Din punct de vedere hidrologic, debitele cresc brusc şi violent.
 Scurgerea apei, denumită scurgere torenţială, datorită caracteristicilor hidraulice, şi în
special a fluxului de energie cinetică mare are o capacitate distructivă foarte mare.
 Procesele torenţiale, creează în spaţiu şi timp, forme specifice de modelare a reliefului,
denumite formaţiuni torenţiale, care reflectă la un moment dat, gradul (intensitatea) de torenţializare
a bazinului hidrografic.
 Efectele torenţializării bazinelor hidrografice sunt deosebit de nefaste atât pe plan ecologic
cât şi cel socio-economic.
Componentele morfologice ale bazinului hidrografic torenţial:

 Bazinul de recepţie este suprafaţa de teren,

de pe care formaţiunea hidrologică îşi colectează
apele şi care este despărţită de bazinele învecinate de
cumpăna apelor de suprafaţă (cumpăna topografică),
care formează o curbă închisă. Procesele
predominante în cuprinsul bazinului de recepţie sunt
cele datorate pluviomodelării, respectv procesle
torenţiale asociate de multe ori alte procese de
degradare a terenului (alunecări. surpări, etc.).
 Reţeaua hidrografică este partea mijlocie a
bazinului care tranzitează scurgerile apelor pluviale.

10
Reţeaua hidrografică este formată din: albia (canalul) principal şi ramificaţii (afluenţi). Reţeaua
hidrografică se caracterizează prin specificul profilelor longitudinale şi secţiunilor transversale, în
care predomină fenomenul de eroziune în adâncime (eroziune de fund şi de maluri).
 Versanţii bazinului sunt suprafeţele cu pantă, având diferite forme, limitate de cumpenele
apelor şi reţeaua hidrografică. Pe versanţi se manifestă eroziunea de suprafaţă, evoluând la
eroziunea în adâncime.
 Conul de dejecţie denumit şi vărsătură sau agestru, este situat în regiunea inferioară a
torentului şi este depozitul de aluviuni de tip-proluvial. Acesta este rezultat din sedimentarea
materialelor erodate prin suprapunerea succesivă de straturi aluvionare, care se învelesc ca nişte
solzi. In timp ce bazinul şi albiile reţelei hidrografice sunt forme de eroziune concave (negative),
conul de dejecţie este o formă convexă (pozitivă) de depunere, care se aseamănă cu jumătate de
con, specific numai torenţilor.

2. Determinarea debitului lichid maxim de viitură cu formula raţională.

Formula raţională de calcul a debitului maxim este cunoscută din literatura de specialitate
americană şi cea engleză încă din secolul al XIX-lea (T.J. Kuickling 1889). Această formulă se
aplică în activitatea de proiectare.
W P
Q  c   S  c i  S
T T
unde: Q = debitul de lichid; W = c.P.S = volumul de apă scurs; T = durata ploii;
c = coeficientul de scurgere; P = cantitatea de precipitaţii; i = P/T = intensitatea ploii;
S = suprafaţa aferentă secţiunii de calcul.
Ipoteza fundamentală admisă în formula raţională este : Intr-un bazin dat şi o ploaie de
asigurare dată, debitul maxim corespunde ploii a cărei durată T este egală cu timpul de concentrare
a scurgerii în bazin TC (T = TC).
Timpul de concentrare a scurgerii în bazin TC este timpul necesar curentului de apă pentru a
parcurge distanţa dintre punctul cel mai îndepărtat hidrologic şi secţiunea de calcul considerată.
Timpul de concentrare a scurgerii TC, conform normelor, este dat de relaţia:

unde Lv (m) = lungimea medie a versanţilor din bazin ; Ib (tangenta) = panta medie a bazinului;
La(m) = lungimea albiei principale; Ia (tangenta) = panta medie a albiei principale; K = coeficient
care depinde de rugozitatea albiei:
 K = 0,00167 pentru albii neînierbate;
 K = 0,00278 pentru albii înierbate.
Pentru probabilitatea de depăşire de 1%, formala raţională are forma:

unde: Qmax.1% (m3/s) = debitul maxim de referinţă; c = coeficientul mediu de scurgere

i1%(mm/min) = intensitatea medie a ploii de calcul (considerând T = TC), S (ha) = suprafaţa
bazinului.
Formula raţională este folosită în ţara noastră, în trei variante, pentru o suprafaţa a bazinului:
până la 5000 ha, până la 2000 ha şi până la 1000 ha.

11
 Dacă în formula raţională se consideră coeficientul de scurgere c = 1, rezultă:

în care debitul maxim Qe1% corespunde unui bazin ipotetic cu subtratul litologic impermeabil
(I=0),lipsit de sol, înveliş vegetal şi microdepresiuni (Z=0) la suprafaţa sa.
Acest bazin ipotetic se numeşte bazin torenţial morfo-etalon, iar debitul pe care îl propagă se
numeşte debitul maxim de viitură morfo-etalon.
Se utilizează diagrame morfo-etalon pentru determinarea expeditivă a debitului maxim de
viitură. Acestea sunt aplicate în bazine hidrografice mici (S<1000 ha) situate în regiunea de munte.

3. Clasificarea lucrărilor folosite in amenajarea bazinelor hidrografice torenţiale.

Criteriile de clasificare a lucrărilor folosite în amenajarea bazinelor hidrografice torenţiale

sunt numeroase. Dintre acestea descriem următoarele criterii:
A. Clasificarea după locul de amplasare în cuprinsul bazinului(criteriu uzual):
 Lucrări amplasate pe VERSANTII bazinului:
o organizarea antierozională prin:stabilirea categoriilor de folosinţă;
o organizarea interioară a folosinţelor;
o lucrări biologice:lucrări agrotehnice antierozionale;
o lucrări silvice antierozionale prin: împăduriri masive,perdele de protecţie,benzi de
arbuşti;
o lucrări tehnice şi hidrotehnice:lucrări de consolidare a versanţilor;
o lucrări hidrotehnice:antierozionale, de reţinere a apelor,de regularizare a scurgerilor.
 Lucrări amplasate pe REŢEAUA HIDROGRAFICA TORENŢIALA:
o lucrări biologice:împăduriri pe maluri şi aterisamente; brăzduiri;înierbări.
o lucrări hidrotehnice care se împart în:
 lucrări transversale:baraje, praguri, traverse, cleionaje, fascinaje, garnisaje.
 lucrări longitudinale:canale, diguri, pinteni, pereuri, anrocamente.
B. Clasificarea lucrărilor după natura materialelor de construcţie şi mod de punere
în operă:
Lucrările hidrotehnice transversale şi longitudinale pot fi lucrări din: pământ, lemn, zidărie
de piatră uscată, gabioane, zidărie din piatră cu mortar de ciment, beton, zidărie mixtă, beton armat,
beton şi pământ,lemn şi piatră, beton şi metal, elemente prefabricate,metal.
C. Clasificarea lucrărilor după rolul funcţional:
 Lucrări pentru micşorarea scurgerilor de suprafaţă:
o lucrări agrotehnice antierozionale:lucrarea raţională a solului, asolamente
speciale,cultivarea în fâşii,plantaţii pomicole,plantaţii silvo-pomicole şi
viticole,înierbări,etc.
o împăduriri şi perdele forestiere.
o lucrări de reţinere a apelor pe versanţi:valuri de nivel,terase,etc.
 Lucrări pentru apărarea fundului albiei şi a malurilor aferente contra eroziunii:
o lucrări pentru reducerea vitezei apelor şi crearea de puncte de rezistenţă pe
albie:baraje,praguri,traverse,etc.

12
 o lucrări pentru mărirea rezistenţei albiei şi malurilor prin căptuşirea acestora:saltele
de fascine,canale de conducere a apelor, diguri,pereuri, căptuşiri, arcade, ziduri de
sprijin, ziduri de gardă la lucrările transversale,etc.
o lucrări de conducere şi dirijare a apelor: canale de conducere a apelor,diguri, pinteni.
 Lucrări pentru fixarea terenurilor nestabile:
o lucrări pentru oprirea accesului apei spre masa de pământ ce trebuie să se
stabilizeze:şanţuri cu val, canale,terase ,gărduleţe, şicane.
o lucrări pentru eliminarea apei în exces:drenuri, vegetaţie forestieră.
o lucrări de consolidare prin vegetaţie: împăduriri, plantaţii pomicole,plantaţii
silvopomicole, înierbări.
o lucrări de consolidare prin sprijinire directă: ziduri de sprijin,arcade,etc.
o lucrări de consolidare prin efectele aterisamentelor formate: baraje, praguri, pinteni.
o Lucrări pentru reducerea greutăţii masei de pământ nestabil:exploatarea arborilor de
dimensiuni mari.
 Lucrări pentru oprirea materialelor transportate:
o lucrări pe versanţi:benzi tampon de fâneaţă, împăduriri, plantaţii pomicole, plantaţii
silvo-pomicole, înierbări, canale de nivel, valuri de nivel, terase, gărduleţe.
o lucrări în albii:baraje,praguri,traverse;
o lucrări pentru fixarea aluviunilor:împăduriri.
 Lucrări pentru conducerea(evacuarea)apelor de viitură: canale,diguri,regularizări de albii.
 Lucrări pentru regularizarea debitelor crearea de rezervoare de apă cu baraje de pământ.
 Lucrări pentru ridicarea productivităţii terenurilor: împăduriri , lucrări agrotehnice
raţionale.
 Lucrări de protecţie: împrejmuiri, combaterea dăunătorilor.
D. După importanţa obiectivului (clasele I - V, respectiv de importanţă excepţională,
deosebită, medie, secundară şi neimportante).
E. După importanţa funcţiunii în ansamblul lucrărilor: principale, secundare,
auxiliare.
F. După durata de funcţionare a lucrărilor.

4. Părţile componente şi funcţionale ale barajelor.

Din punct de vedere constructiv şi funcţional, la un baraj se disting două părţi

principale (fig.12.2):
 Barajul propriu zis respectiv construcţia transversală propriu zisă, care
barează complet albia şi este denumită "baraj";
 Construcţiile anexe din bieful aval al barajului, denumite în mod curent
"disipatorul hidraulic de energie".
A. Barajul propriu zis este alcătuit din: fundaţie, corp, aripi şi încastrări.

Fundaţia barajului - constituie elementul de infrastructură, respectiv partea inferioară a

barajului care preia şi transmite sarcinile la terenul de fundaţie. Dimensiunile fundaţiei rezultă din
calculele funcţie de natura şi portanta terenului.
Adâncimea de fundare (Yf) se măsoară pe paramentul amonte al barajului între nivelul cel
mai coborât al terenului în secţiunea transversală şi nivelul inferior al fundaţiei.
13
 Adâncimea de fundare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie mai mare decât adâncimea de îngheţ;
 efortul unitar de compresiune să nu depăşească rezistenţa (presiunea) admisibilă de calcul a
terenului respectiv;
 să depăşească adâncimea maximă(probabilă) până la care se pot produce afuieri în bieful
aval al barajului,atunci când lucrările nu sunt prevăzute cu radier;
 să fie corelată cu înălţimea utilă a lucrărilor hidrotehnice transversale, precum şi cu panta
albiei din aval de aceste lucrări.
În general se poate adopta adâncimea de fundare de: 1,5...2,5m la baraje şi 1,0...2,0m la
praguri şi traverse.
Corpul barajului (elevaţia) - este cuprins între planul superior al fundaţiei şi planul care
include pragul deversorului. Corpul barajului reprezintă partea principală a barajului deoarece
datorită poziţiei sale centrale,preia şi atenuează şocul viiturilor torenţiale,reţine aluviunile grosiere,
permite formarea aterisamentelor, mijloceşte efectul de consolidare a lucrărilor.
În porţiunea mediană a corpului barajului,corespunzătoare zonei deversate se practică
deschideri, denumite barbacane. Aceste deschideri asigură evacuarea apelor din bieful amonte,
diminuează presiunea hidrostatică şi înlătură parţial pericolul infiltraţiilor. Forma acestora poate fi
pătrată, dreptunghiulară sau circulară de 10...40 cm.
În cazul barajelor "filtrante" locul barbacanelor este luat de fante. Acestea sunt deschideri
verticale având lăţimea de 10...30 cm. Fantele reduc mult presiunea hidrostatică şi prelungesc
durata de funcţionare a barajelor datorită retenţiei selective a aluviunilor.
Aripile barajului sunt părţile laterale ale dever-sorului,formând umerii acestuia,
extremităţile fiind încastrate în maluri.
Aripile împiedică deversarea apei peste întreaga deschidere a barajului,obligând-o să se
scurgă numai prin deversor.
Coronamentul aripilor poate fi orizontal sau înclinat spre deversor,soluţie constructivă foarte
avantajoasă şi folosită des, deoarece are avantajul că apele sunt dirijate şi concentrate spre
deversor,mai ales în timpul viiturilor excepţionale, când apele depăşesc înălţimea deversorului.
Încastrările barajului sunt porţiunile de la periferia barajului sprijinite pe fundaţie şi
malurile aferente.
Elementul geometric principal al încastrării îl constituie-adâncimea de încastrare - care se
măsoară după normala trasată la linia terenului pe de o parte, şi colţul încastrării sau linia de
încastrare pe de altă parte.
B. Disipatorul hidraulic de energie. Impactul deosebit de puternic al lamei deversante
cu terenul din bieful aval al barajului,ca urmare a căderii violente a apei şi â aluviunilor de la
înălţimea deversorului,duce la formarea unei excavaţii în teren, sub formă de pâlnie,denumită pâlnie
de eroziune.
Pâlniile de eroziune pot fi produse şi de curgerea apelor subterane care antrenează
particulele solide prin fenomenul de „sufozie” (eroziune internă sau antrenare hidrodinamică).
Denumirea de "disipatori de energie"derivă tocmai din faptul că afuierea este provocată de
surplusul de energie care poate atinge valori foarte mari.
Radierul este partea principală a disipatorului de energie deoarece asigură protecţia în aval.
Grosimea radierului este funcţie de:
 natura şi calitatea materialelor de construcţie
 înălţimea utilă a lucrărilor
14
  mărimea sarcinii în deversor şi a vitezei de acces
 granulometria aluviunilor transportate de viituri.
Panta longitudinală a radierului nu trebuie să depăşească limita de 15% -20%.Este bine ca
acesta pantă să fie egală cu panta albiei din bieful aval.
Panta transversală a radierului este de 1%-2%, înclinarea fiind de la marginea zidului de
gardă spre ax.
Lăţimea radierului trebuie să fie cel puţin egală sau mai mare ca lungimea crestei
deversorului. Lungimea radierului se calculează. Pentru calcule expeditive se foloseşte relaţia: Lr=
(1,5....2,0)Ym.
Dinţii disipatori de energie sunt amplasaţi pe radier şi opun o anumită reacţiune,
conducând la micşorarea înălţimii saltului hidraulic şi acţionează favorabil asupra disipării energiei
cinetice suplimentare.
Zidurile de gardă (zidurile de conducere) încadrează lateral radierul pe ambele părţi.
Când condiţiile impun sprijinirea malurilor din bieful aval,zidurile de gardă se dimensionează ca
toate zidurile de sprijin. Uzual se ia:Y=1,0 - 2,0 m ; a=0,40 - 0,60 m; înălţime fundaţiei 1,0 m. În
corpul zidului se prevăd barbacane.
Pintenul terminal are forma unui dinte care încastrează radierul în patul albiei. Grosimea
pintenului este circa 0,50 m iar adâncimea de 1,5-2.0 m în funcţie de natura stratului litologic,
predispus la eroziune. Pintenul se racordează cu cele două ziduri de gardă, cu care se încastrează în
maluri pe o adâncime de cel puţin 1,0 m.
Rizbermele sunt lucrări care protejează pintenul terminal al radierul. Rizbermele au o
lăţime de 2-6 m şi o grosime de 0,3-0,5 m. Se execută din blocuri de piatră naturală, saltele din
gabioane, cleionaje apărate la coronament de fascine, anvelope uzate lestate cu piatră.

5. Metoda susţinerii reciproce a lucrărilor transversale.

Susţinerea reciprocă a lucrărilor transversale se poate realiza în două feluri:

 prin intermediul aterisamentelor cumulate în bieful amonte al lucrărilor,care să acopere
complet distanţa dintre acestea, ceea ce presupune amplasarea la distanţe corespunzătoare a
barajelor si pragurilor funcţie de panta aterisamentelor şi înălţimea utilă a acestor lucrări;
 prin aterisamente şi prin nivele de bază intermediare create cu ajutorul traverselor, sau alte
lucrări.
In cadrul acestei metode, în general se folosesc lucrări cu înălţimea utilă mică şi neprevăzute
cu radiere.
Avantajele acestei metode sunt:
 lucrările se pot ataca din aval în spre amonte,din amonte în spre aval,sau din ambele părţi;
 permite obţinerea unui ax corectat al formaţiunii torenţiale;
 avarierea unei lucrări nu periclitează sistemul şi nici obiectivele de apărat;
 întreţinerea şi repararea lucrărilor afectate de viituri se efectuează relativ uşor;
 eficienţa funcţională a metodei creşte în condiţii când transportul de aluviuni este mare,
pentru ca în timp scurt 10-15 ani,să se formeze aterisamentele în biefurile amonte şi să se
creeze condiţii pentru instalarea vegetaţiei.

15
 Metoda susţinerii reciproce nu are un fundament tehnic corespunzător,deoarece panta de
proiectare a aterisamentelor se adoptă pe baze pur empirice. în consecinţă o prognozare nesigură a
pantei duce la fie afuieri în avalul lucrărilor transversalele la îngroparea acestora în masa de
aluviuni transportate de viituri.
La noi în ţară metoda a fost aplicată pe porţiuni limitate.

16
 DENDROLOGIE

1. Descrierea caracterelor morfologice la molid (Picea abies).

Specie indigenă de mărimea a I-a, molidul atingând frecvent 30-40 m înălţime, excepţional
60 m, şi până la 2 m diametru.
Înrădăcinarea este trasantă, astfel încât molidul poate vegeta pe soluri superficiale,
stâncoase, dar îi conferă o slabă rezistenţă la vânt. Ce regulă generală, molidul are un sistem
radicelar cu o mare plasticitate ecologică, în funcţie de regimul hidrologic, substrat, temperatura
solului etc. (de exemplu este foarte dezvoltat la arborii izolaţi).
Tulpina este dreaptă, cilindrică cu elagaj destul de greoi.
Scoarţă brun-roşcată, uneori cenuşie, netedă numai la început, în tinereţe se desface în solzi
subţiri pergamentoşi, iar la bătrâneţe formează un ritidom roşu-brun cu solzi oarecum rotunjiţi şi
concavi (“sticle de ceas”), cu fundul crăpăturilor roşcat; scoarţa conţine 6-18% tanin.
Lemnul fără duramen evident, mai alb decât la brad, este moale, uşor, rezistent, superior
calitativ celui de brad; în anumite staţiuni apare aşa-numitul “lemn de rezonanţă” cu calităţi
tehnologice deosebite.
Coroana este piramidal-conică până la vârste înaintate, fapt ce determină deosebirea de brad
de la distanţă; ramurile sunt dispuse verticilat pe trunchi, iar cele din mugurii proventivi sunt
aşezate neregulat între verticile.
Lujerii sunt glabri sau rar pubescenţi, bruni-roşiatici sau gălbui roşiatici presăraţi cu
proeminenţe decurente (pe care se inseră acele) ce dau un aspect brăzdat, zgrăbunţos.
Muguri nerăşinoşi, cei terminali conici, cei laterali ovoizi.
Frunze aciculare, persistente, 1-2.5 cm, rigide, ascuţite, uşor încovoiate, tetramuchiate, cu
secţiune rombică, verzi închis; durează 4-7 ani, iar după uscare cad imediat, pe lujer rămânând
urmele perniţelor proeminente.
Flori unisexuat monoice, cele mascule sunt sub formă de amenţi, au 2-3 cm, sunt gălbui
roşiatici, împrăştiate uniform în toată coroana şi produc o mare cantitate de polen; conuleţele femele
sunt roşii-carmin sau galben-verzui, erecte, se formează în partea superioară a coroanei din mugurii
terminali ai ramurilor laterale; molidul înfloreşte în aprilie-iunie, în funcţie de mersul vremii şi
etajul fitoclimatic.
Conurile sunt de 10-15 cm, verzi sau roşii în tinereţe, la coacere brune, pendente, cu solzi
persistenţi necăzători, subţiri, romboidali, cu vârful trunchiat, emarginat sau chiar încreţit; bracteile
sunt neevidente, mici şi lipite de baza solzului.
Seminţele au 4-5 mm, sunt brune închis, fără pungi de răşină, cu o aripioară de 12-16 mm de
care se desprind uşor; seminţele sunt prinse în aripioară ca într-o linguriţă. La 1 kg intră circa 150
000 seminţe.
Maturaţia este anuală, prin octombrie, iar după coacere solzii se depărtează şi eliberează
seminţele. Conurile cad întregi mult mai târziu.
Maturitatea la 30 ani izolat şi la 60 ani în masiv.
Periodicitatea fructificaţiilor este, obişnuit, 3-4 ani, iar în regiunile înalte 7-8 ani. Puterea
germinativă este de 70-80%, cu păstrarea acesteia până la 4 ani.
Creşterile sunt încete în primii ani (5-6 cm în primul an), de la 8-10 ani devenind foarte
active; în condiţii staţionale bune, la 120 ani produce 16 m3/an/ha.
17
 Longevitate până la 600 ani, fiind mai puţin longeviv decât bradul.

2. Descrierea caracterelor morfologice la brad (Abies alba).

Specie indigenă.
Mărimea a I-a, bradul atingând frecvent 40 m în înălţime şi 1 m diametru. În literatură sunt
semnalate exemplare de brad de pe muntele Penteleu ce măsurau 54 m.
Înrădăcinarea este tipic pivotantă, dar pierde cu timpul pivotul şi rădăcinile laterale pătrund
adânc în pământ, fapt ce determină rezistenţa mare la acţiunea vântului. De menţionat că pe soluri
superficiale pivotul se dezvoltă anevoios, sistemul devenind superficial şi faptul că în primii ani
rădăcina se dezvoltă greu în adâncime, puieţii suferind de secetă.
Tulpina este dreaptă, cilindrică, cu ramuri regulat verticilate dispuse orizontal.În arboret
strâns se elaghează mai bine decât molidul.
Scoarţa este cenuşiu-verzuie mult timp netedă, în tinereţe cu pungi de răşină; la vârste
înaintate ritidom nu este prea gros şi prezintă sub formă de solzi poligonali.
Lemnul este moale, se aşchiază prin debitare, are duramen neevident albicios. Are multiple
întrebuinţări: lemn construcţie, mobilă, celuloză, chibrituri, lemn de rezonanţă.
Coroană cilindric-piramidală, compactă, la vârste mari apare aşa-numitul “cuib de barză”,
generat de încetinirea activităţii mugurelui terminal şi deci, diminuarea distanţei dintre verticile.
Lujerii sunt cenuşii, netezi, scurt păroşi, cu cicatrici circulare netede.
Muguri mici, ovoizi, nerăşinoşi (cu excepţia celor terminali), dispuşi terminal pe ramurile
laterale întotdeauna câte trei.
Frunze de 2-3 cm, aciculare, liniar-lăţite, la vârf obtuze sau emarginate, pe faţă verzi închis
lucitoare, pe dos cu 2 dungi albicioase de stomate. Sunt dispuse pectinat, iar pe lujerii fertili (partea
superioară a coroanei) sunt îndreptate în sus ca peria. Sunt persistente, durează 6-15 ani, iar după
uscare se menţin mult timp pe lujeri, motiv pentru care bradul este recomandat ca pom de iarnă.
Flori unisexuat monoice, cele mascule sunt grupate în amenţi groşi şi alungiţi, gălbui, iar
cele femele sunt cilindrice, verzui, aşezate spre vârful coroanei; ele apar prin aprilie-iunie, funcţie
de altitudine şi expoziţie.
Conuri erecte, cilindrice, 10-20 cm, brune; solzi lăţit-rotunjiţi sub formă de sapă, cu pete de
răşină, iar bracteile sunt vizibile, răsfrânte peste solzii inferiori.

18
 Maturaţia are loc în toamna primului an, prin septembrie-octombrie; după coacere,
seminţele se împrăştie, iar solzii cad şi rămâne doar axul conului. Acesta este motivul pentru care se
recoltează conurile puţin înainte de coacere.
Seminţele sunt mari, 7-9 mm, triunghiulare, gălbui-brune concrescute cu o aripioară mare de
care se rup neregulat. Tegumentul este prevăzut cu pungi de răşină care conţin terebentină aromat
mirositoare. La 1 kg intră circa 23.000 seminţe dezaripate.
Puterea germinativă este de 30-50% datorită alterării terebentinei din tegument, iar
germinaţia este epigee, plantula având 5-6 cotiledoane.
Maturitatea izolat 30 ani, în masiv intervine la 60-70 ani.
Creşteri în primul an 5-6 cm şi un verticil de ace, verticilul de muguri se formează în anul al
III-lea, iar cel de ramuri în anul al IV-lea.
Productivitatea la 100 ani este de 10-12 m3/an/ha.
Longevitatea până la 800 ani.

3. Descrierea caracterelor morfologice la fag (Fagus sylvatica).

Arbore indigen de mari dimensiuni, depăşind frecvent 40 m în înălţime şi 1 m în diametru.

Înrădăcinarea în primii 5-6 ani este pivotantă, apoi fasciculată cu ramificaţii laterale mult
întinse la suprafaţă din care se dezvoltă rădăcini ce pătrund adânc în sol, constituindu-se într-un
element de rezistenţă în calea vântului; ancorarea este asigurată şi prin concreşterea rădăcinilor între
arborii vecini.
Tulpina în masiv dreaptă, cilindrică, bine elagată.
Scoarţa netedă, cenuşie, cu pete mari albicioase care sunt în fapt nişte licheni crustacei; nu
formează ritidom decât foarte rar la bătrâneţe şi numai la bază. Pe urmele crăcilor căzute apar două
dungi negricioase ce atârnă ca nişte mustăţi lăsate în jos (“bărbi chinezeşti”).
Lemnul alb-roşcat, fără duramen evident, cu raze medulare (“oglinzi”); câteodată apare
duramenul fals – inima roşie; din punct de vedere al puterii calorice, lemnul de fag este luat ca
etalon, cu valoarea 1.00 şi are numeroase întrebuinţări.
Coroana la arborii izolaţi larg ovoidă, deasă, cu ramurile principale îndreptate în sus.
Lujerii sunt subţiri, geniculaţi, cu lenticele albicioase, spre vârf pubescenţi sau glabri;
brachiblastele sunt drepte, subţiri, des inelate, terminate cu un mugure.
Muguri alterni, lung-fusiformi, mari de 2-3 cm, depărtaţi de lujer, cu solzi bruni, numeroşi,
cei floriferi sunt mai lungi şi mai umflaţi.
19
 Frunze eliptice sau ovate, 5-10 cm, acute, la bază rotunjite, cu marginea întreagă, ondulată
sau distanţat denticulată, în tinereţe cu peri moi pe ambele feţe şi ciliate pe margini, mai târziu
glabre pe faţă, pieloase, cu un peţiol de circa 1 cm; la exemplarele tinere frunzele sunt marcescente.
Flori unisexuat monoice, din care cele mascule sunt grupate în capitule pendente lung
pedunculate, cu perigonul florilor mascule în formă de pâlnie cu 5-6 lacinii spintecate până aproape
de bază şi prevăzut cu peri deşi; florile femele sunt câte două, rar trei, stau erect pe pedunculi scurţi,
înconjurate de un involucru ruginiu păros cu apendiculi ţepoşi;
apar odată cu înfrunzirea, prin aprilie-mai.
Fructele (jirul) sunt achene trimuchiate, brun-roşcate, 1-1.5 cm, stau câte două închise
complet într-o cupă lemnoasă prevăzută la exterior cu peri şi apendiculi subulaţi, ţepoşi; la 1 kg
intră 3000-5000 bucăţi.
Maturaţia este anuală, prin septembrie-octombrie, iar periodicitatea este de 4-6 ani, cu
fructificaţii slabe între două fructificaţii succesive, numite “stropeli”. Puterea germinativă este de
50-70%, cu păstrarea ei până în primăvară.
Maturitatea survine după 40 ani la arborii izolaţi şi după 70-80 ani la cei din masiv.
Germinaţia este epigee, plantula având două cotiledoane mari, reniforme, pe dos argintiu-
tomentoase.
Lăstăreşte slab şi numai în tinereţe şi nu drajonează; creşterile medii la 80-120 ani sunt de
12-13 m3/an/ha.
Longevitate – 200-300 ani, excepţional poate depăşi 500 ani.

4. Descrierea caracterelor morfologice la stejar (Quercus robur).

Arbore indigen de mărimea I, ce atinge 50 m înălţime şi 1 m diametru.

Înrădăcinarea este pivotantă, mai puternică decât la celelalte specii de stejar, putând
pătrunde la 8-10 m adâncime.
Tulpina nu este aşa de dreaptă şi înaltă ca la gorun, mai degrabă având tendinţa de a se
dezvolta în grosime; la arborii crescuţi izolat, tulpina se ramifică de jos cu crăci puternice şi ritidom
adânc crăpat, iar în masiv, aceasta este bine elagată până la mari înălţimi.

20
 Scoarţă netedă, lucitoare până la 20-25 ani, apoi formează un ritidom negricios, tare,
pietros, larg şi adânc crăpat longitudinal şi transversal.
Lemnul este extrem de valoros, cu alburn îngust şi duramen brun, cu inele anuale late şi mai
neregulate faţă de gorun, cu multiple utilizări.
Coroana este largă, neregulat întreruptă, cu ramuri puternice, noduroase, evident întinse
orizontal.
Lujerii sunt viguroşi, muchiaţi, glabri, verzi-cenuşii sau brun-roşcaţi.
Muguri alterni, ovoizi sau subglobuloşi, cu 5 muchii, din ce în ce mai îngrămădiţi spre
vârful lujerilor.
Frunze de 6-20 cm, variabile, obovate sau oblong-obovate, cu lăţimea maximă în 1/3
superioară, la vârf rotunjite, la bază îngustate şi auriculate, scurt peţiolate, sinuat-lobate până la
penat-partite, cu 4-8 perechi de lobi inegali, asimetrici şi cu margini ondulate, glabre pe
ambele feţe, la maturitate oarecum pieloase.
Flori unisexuat monoice, cele mascule grupate în amenţi, iar cele femele grupate în
ciorchine câte 3-6 pe un peduncul lung de 3-8 cm; apar prin aprilie-mai.
Fructele (ghindele) stau câte 2-5 pe un peduncul lung; ghinda are 2-4 cm, este ovoid-
alungită, brună-gălbuie, cu câteva dungi longitudinale întunecate, fiind aşezată într-o cupă mică cu
solzi triunghiulari plani, regulat imbricaţi, cei de la bază puţin bombaţi, pubescenţi cu marginile
concrescute şi vârful brun dezlipit. La 1 kg intră 200-400 ghinde, maturaţia este anuală, se coc prin
septembrie-octombrie.
Maturitatea survine la 40-50 ani la arborii crescuţi izolat şi la 70-80 ani la cei dezvoltaţi în
masiv.
Periodicitatea este de 6-10 ani, cu “stropeli” între 2 fructificaţii abundente succesive, iar
puterea germinativă este de 60-75%, cu păstrarea ei până în primăvară. Explicaţia constă în faptul
că fructele sunt mari, iar prin deshidratare este afectat embrionul.
Lăstăreşte puternic până la vârste înaintate, iar puieţii vătămaţi se recepează.
Longevitate – obişnuit 500-600 ani, excepţional ajunge la 2000 ani.

5. Descrierea caracterelor morfologice la mesteacăn (Betula pendula).

Arbore indigen, de mărimea a II-a, uneori arbust.

Înrădăcinarea este la început pivotantă, iar după 6-8 ani sub colet se produce o gâlmă cu
muguri adventivi din care iau naştere numeroase rădăcini trasante.
Tulpina este zveltă, lăţită la bază, uneori cu neregularităţi de creştere.
Scoarţa în tinereţe albă şi netedă (figura 39), cu periderm exfoliabil în fâşii circulare; la
bătrâneţe se formează la bază un ritidom negricios, pietros, adânc crăpat.
21
 Lemnul fără duramen evident, alb-gălbui, destul de fin, lucios, moale, omogen, putrezeşte
extrem de uşor în aer liber, la variaţii de umiditate.
Coroana este neregulată, afânată, cu numeroase ramuri subţiri ce poartă lujerii pendenţi.
Lujeri subţiri, flexibili, glabri, presăraţi cu verucozităţi albicioase mai ales cei din partea
superioară a coroanei sau cei de la exemplarele tinere.
Muguri alterni, ovoid-conici, bruni, 2-4 solzi, obişnuit vâscoşi datorită unei secreţii ceroase.
Frunze romboidal-triunghiulare, 4-7 cm, lipicioase la început ca şi lujerii, peţiol de 2-3 cm.
Flori unisexuat monoice, grupate în amenţi, cei masculi se formează în vara precedentă,
uşor incovoiaţi şi stau câte 2-3 atârnând de vârful lujerilor; cei femeli dau primăvara odată cu
înfrunzirea şi au aspectul unor conuleţe erecte.
Fructele sunt samare foarte mici şi uşoare, prevăzute cu 2 aripioare de 2-3 ori mai mari
decât sămânţa, iar în vârf păstrează stilele; la 1 kg intră circa 5.000.000 fructe.
Maturaţia este anuală, prin iulie-august, germinaţia la 4-5 săptămâni de la semănare.
Periodicitate este anuală, iar puterea germinativă este redusă (20-30%), dar este compensată de
numărul mare de fructe.
Maturitatea survine de timpuriu, pe la 10 ani. Lăstăreşte bine, dar numai în tinereţe,
contându-se numai pe regenerarea din sămânţă.
Longevitate – rar depăşeşte 100 ani.

22
 DENDROMETRIE ŞI AUXOLOGIE FORESTIERĂ

1. Enumeraţi etapele necesare elaborării proiectului de inventariere statistică a

arboretelor.

Elaborarea proiectului de inventariere necesită parcurgerea următoarelor etape:

 se identifică arboretul şi se măsoară suprafaţa (F) prin procedee topografice;
 se stabileşte precizia de inventariere, adică se admite determinarea volumului cu o anumită
eroare tolerabilă (toleranţa - ∆%);
 se adoptă nivelul de semnificaţie (q), adică probabilitatea de acoperire (p=q-1), cu care se
garantează că eroarea de reprezentativitate nu va depăşi toleranţa;
 se alege metoda de inventariere (sondajul sistematic simplu);
 se stabileşte forma (circulară) şi mărimea locului de probă (f);
 se alege modalitatea de delimitare a locurilor de probă (direct sau optic);
 se apreciază coeficientul de variaţie al volumului s%v în funcţie de mărimea adoptată a
locului de probă (f), de structura arboretului (echienă sau plurienă), de consistenţa
arboretului şi de clasa de omogenitate;
 se stabileşte numărul de locuri de probă (n);
 se determină distanţa dintre locurile de probă (d);
 se întocmeşte schema de amplasare a locurilor de probă (caroiajul) la scara planului, se
suprapune pe plan şi se identifică poziţia de amplasare a locurilor de probă;
 se execută lucrarea de inventariere prin înregistrarea elementelor de măsurat din fiecare loc
de probă;
 se fac calcule de determinare a volumului în baza elementelor măsurate, în raport cu care se
verifică dacă rezultatele se încadrează în limitele toleranţei impuse.

2. Măsurarea inălţimilor şi construirea curbei inălţimilor, ca etapă pregătitoare in

vederea cubării arboretelor.

Măsurarea înălţimilor este o operaţie greu de realizat mai ales la arborii cu înălţimi mari.
Înălţimile pot fi măsurate direct prin intermediul prăjinilor telescopice, dar mai ales indirect prin
intermediul hipsometrelor bazate pe metode de măsurare geometrice, trigonometrice şi
fotogrammetrice.
La arborii inventariaţi înălţimile se măsoară selectiv, fie din majoritatea categoriilor de
diametre, fie doar din categoriile centrale, în funcţie de metoda de cubaj adoptată.
Unele metode cubaj necesită trasarea (construirea) curbei înălţimilor pe baza înălţimilor
măsurate la 30-40 de arbori din toate categoriile de diametre.
Curba înălţim ilor este expresia grafică a corelaţiei dintre înălţimile şi diametrele de bază ale
celor 30-40 de arbori şi este valabilă pentru toţi arborii din arboret.
Curba înălţmilor poate fi construită grafic sau analitic.
Procedeul grafic presupune trasarea manuală a curbei înălţimilor prin mijlocul câmpului de
corelaţie sau printre mediile înălţimilor pe categorii de diametre respectând următoarele criterii:
 numărul punctelor de sub curbă să fie egal cu cel de deasupra pe segmente ale acesteia şi pe
tot domeniul de variaţie a diametrelor;
 curba trebuie să fie continuă, să aibă un trend mereu crescător de la diametrele mici spre
cele mari, dar rata de creştere să fie din ce în ce mai redusă;
23
  curba nu trebuie să formeze un punct maxim sau un punct de inflexiune pe domeniul de
variaţie al diametrelor;
 la trasare se va urmări ca suma abaterilor valorilor individuale faţă de curbă să fie minimă.
Adică abaterea standard a valorilor individuale fţă de linia de regresie este:

 (h  hˆ)
2

s yˆ 
i
, unde: hi – înălţimile măsurate, ĥ - înălţimile teoretice de pe curba
x
n3
înălţimilor, n – numărul de înălţimi măsurate.
Procedeul analitic apelează la ecuaţii de regresie de diferite tipuri ( logaritmice,
polinomiale, exponenţiale).
Acestea au avantajul că pot fi liniarizate şi pot fi uşor calculaţi coeficienţii de regresie prin
metoda celor mai mici pătrate.
Pot fi încercate mai multe tipuri de ecuaţii de regresie, după care se alege varianta optimă
după criteriul abaterii minimale.
Unele ecuaţii pot denatura expresia curbei înălţimilor în sensul că pot crea punct de maxim,
pot genera creşteri hiperbolice ale acesteia de la categoriile de diametre mici spre cele mari, pot
exagera sau diminua înălţimile medii la categoriile de diametre extreme ( inferioare sau superioare).
Curba înălţimilor poate fi generată analitic în baza unei ecuaţii generale de regresie în
funcţie de d, dg şi hg care necesită măsurarea unui număr redus de înălţimi (10-15) doar la arborii
din categoriile de diametre centrale.
Eroarea curbei înălţimilor
Curba înălţimilor este afectată de erori de reprezentativitate. Eroarea curbei înălţimilor ar fi:
1,3  s% h
s% h  , unde: s%h – coeficient de variaţie a înălţimilor în arboret, care la arboretele echiene
n
este de 8-16%; n – numărul de înălţimi măsurate; s % h - eroarea curbei înălţimilor, care este direct
proporţională cu variabilitatea înălţimilor în arboret şi invers proporţională cu numărul de înălţimi
măsurate.
Pentru reducerea erorii, putem acţiona mărind numărul de măsurători sau eliminând arborii
cu înălţimi extreme.
1,7  s%2 h
Numărul de înălţimi ce trebuie să fie măsurate se determină cu formula: n  ; unde:
2%
s%h – coeficientul de variaţie a înălţimilor în arboret; ∆% - eroare tolerabilă admisă.
Observaţii referitoare la măsurarea înălţimilor şi la construirea curbei înălţimilor.
La măsurarea înălţimilor pentru construirea curbei înălţimilor se evită arborii uscaţi,
înclinaţi, cu vârful rupt, cu coroane lăbărţate, cu excepţia cazurilor în care majoritatea arborilor sunt
de aşa natură. Curba înălţimilor se construieşte separat pe specii şi distinct pe etaje. Nu se
întocmeşte o singură curbă a înălţimilor pentru arboretele bi- sau trietajate. Nu se foloseşte aceeaşi
curbă a înălţimilor la diferite momente din viaţa arboretului pentru că este cunoscută
deplasabilitatea acesteia în raport cu vârsta atât în plan vertical cât şi orizontal – la fiecare moment
se măsoară înălţimi şi se construieşte o nouă curbă. Doar la arboretele pluriene curba înălţimilor
prezintă o relativă stabilitate în timp şi poate fi folodită pe anumite perioade de timp.
Pentru stabilirea curbei înălţimilor se consideră suficiente măsurători de înălţimi la 30-40 de
arbori la arboretele echiene şi 50-60 la cele pluriene.

3. Descrieţi tehnica de măsurare a inălţimilor cu dendrometrul romanesc cu pendul.

Dendrometrul românesc cu pendul şi lunetă este construit din:

 corpul aparatului;
24
  lunata de vizare prevăzută cu un ocular reglabil şi cu un reticul cu fire reticulare;
 scara gradată a aparatului;
 pendulul;
 butonul de declanşare a pendulului;
 butonul de fixare a pendulului;
 tăbliţă de corecţie a înălţimii în funcţie de panta terenului;
 o miră pliantp de 1,5 metri pentru determinarea distanţei de la arbore la oparator.
Măsurarea înălţimii unui arbore cu dendrometrul românesc cu pendul presupune mai întâi
determinarea distanţei arbore-operator prin intermediul mirei pliante care se fixează pe arbore cu
diviziunea 0 la nivelul ochiului operatorului. Distanţele de 15,20,25 şi 35 de metri sunt
corespondente benzilor de pe scara gradată a aparatului şi apar pe miră sub forma unor repere
dreptunghiulare. Alegerea distanţei de la arbore la operator se face astfel încât să fie apropiată de
înălţimea arborelui apreciată iniţial. Determinarea distanţei se face prin suprapunerea firului
reticular superior pe reperul 0 al mirei şi îndepărtarea sau apropierea operatorului de arbore până
când firul reticular inferior se suprapune pe reperul de pe miră corespunzător distanţei de la care
vom măsura înălţimea.
Măsurea efectivă a înălţimii:
 se deblochează pendulul prin intermediul butonului de declanşare, se vizează vârful
arborelui cu firul reticular superior, după care se apasă pe butonul de fixare a pendulului;
 se citeşte gradaţia din dreptul pendului pe banda corespunzătoare distanţei de măsurare,
stabilindu-se în acest fel h1;
 se deblochează pendulul, se vizează la baza arborelui cu acelaşi fir reticular, se fixează
pendulul şi se citeşte pe aceeaşi bandă valoarea h2;
h  (h1  h2 )  (1  k )  h , (1  k ) ; unde k – coeficient de corecţie a înălţimii h’ pentru pante ce
depăşesc 3 grade centezimale;
Semnul ±din formulă se referă după caz, dacă vizele duse la vârful sa la baza arborelui se
găsesc sau nu de aceeaşi parte faţă de orizontala loculuincare trece prin ochiul operatorului.
În teren perfect orizontal h=h1+h2.
Pentru măsurarea înălţimilor de la distanţe de 30,40, 50 de metri se determină direct
distanţele respective, iar citirile se fac prin dublarea gradaţiilor de pe benzile de 15, 20 respectiv 25
m.
Pentru determinarea pantei terenului se vizează cu firul reticular superior un punct pe arbore
aflat la aceeaşi înălţime cu cea a ochiului operatorului. După fixarea pendului se citeşte panta
terenului în grade centezimale pe cea de-a cincea bandă a scării gradate.

4. Descrieţi procedeul arborelui de probă mediu al arboretului pentru determinarea

volumului total la arborete.


Se bazează pe relaţia: V  v  N , în care v   d v2  hv  f v  N şi reprezintă volumul
4
arborelui mediu al volumului; N – numărul total de arbori.
25
 
V  d v2  hv  f v  N
4
Relaţia este inoperantă deoarece pentru determinarea dv, hv, fv trebuie să cunoaştem volumul
pe care dorim să-l determinăm. De aceea în loc de volum se poate lucra cu suprafaţa secţiunii:
 
V  d g2  hg  f g  N . Dar  d g2  N  G ; ceea ce face ca V  G  hg  f g  G  h fg ; pentru care:
4 4
 G (suprafaţa de bază a arboretului) se determină în urma operaţiunii de cuplare prin
însumarea suprafeţei secţiunilor transversale la toţi arborii din arboret şi în raport cu care se
G 4 g
determină una din caracteristicile arborelui de probă mediu (dg). Adică: g   d g  ;
N 
 hg (înălţimea medie a arborelui mediu după suprafaţa de bază) – a doua caracteristică a
arborelui de probă mediu al arboretului – se stabileşte grafic sau analitic de pe curba înălţimilor
compensată sau din cea mai potrivită ecuaţie de regresie în funcţie de dg pe baza măsurării
înălţimilor la circa 30-40 arbori din majoritatea categoriilor de diametre (hg=f(dg));
 fg (coeficientul de formă mediu al arborelui mediu după suprafaţa de bază) se stabileşte prin
doborârea şi cubarea cât mai exactă a unui anumit număr de arbori de probă care au dimensiuni
ddg şi hhg. Este cunoscut faptul că:
va
v v

 va  g a  ha ; în care: va – volumele arborilor de probă
f  real  ; iar f g 
vcilindru g  h  g a  ha n
doborâţi, determinate prin procedee exacte (formula compusă a lui Huber); ga – suprafeţele
secţiunilor de bază ale aceloraşi arbori de probă; ha – înălţimile reale ale arborilor de probă;
n – numărul arborilor de probă doborâţi.

Volumul arboretului se stabileşte după relaţia: V  G  hg 

 va ; iar în practică
 g a  ha
V  G
v a
 GH f .
g a

Erori de reprezentativitate la determinarea volumului prin procedeul arborelui de probă

mediu:
sV %  sG2 %  s h2g %  s 2f g % ; unde sG% - eroarea comisă la determinarea suprafeţei de bază;
1,3  s% h
s hg %  - eroarea comisă la determinarea înălţimii arborelui mediu; s%h – coeficient de
nh
variaţie a înălţimilor; nh – numărul de înălţimi măsurate pentru construirea curbei înălţimilor;
s% f
s fg %  - eroarea comisă la determinarea coeficientului de formă al arborelui mediu; s%f –
nf
coeficient de variaţie a coeficientului de formă.
2
 1,3  s% h   s% f 
2

sV %  sG2 %     
 n   n 
 h   f 
Practic, procedeul arborelui mediu al arboretului presupune:
 măsurarea diametrelor pe categorii de diametre adecvate;
 măsurarea înălţimilor la circa 30-40 de arbori din toate categoriile de diametre;
 la birou se construieşte curba înălţimilor manual sau analitic;
 se determină suprafaţa de bază a arboretului (G) pe seama inventarierii;
 se calculează dg;
26
  de pe curba înălţimilor, corespunzător lui dg se determină hg;
 cunoscând caracteristicile arborelui de probă mediu (dg, hg), pe teren se aleg circa 5-10
arbori cu diametre şi înălţimi apropiate de dg şi hg. Se admit abateri de la cifrele medii cu
circa ±1 cm la diametre şi ±1m la înălţimi. Aceste abateri nu vor afecta rezultatul final

pentru că formulele de calcul le anihilează sau le reduc: f g 

 va ;
 g a  ha
 arborii de probă medii se doboară şi se cubează cât mai exact cu formula compusă a lui
Huber. Se determină volumul fusului cu şi fără coajă prin Huber compus şi volumul crăcilor
(steri) prin intermediul factorilor de cubaj;
 la birou se determină volumul total al arboretului prin extrapolarea volumului arborilor de

probă, după relaţia: V  G 

 va .
 ga

5. Avantajele, dezavantajele şi aplicabilitatea procedeului de inventariere Bitterlich.

Avantaje:
 se reduc cheltuielile de inventariere prin evitarea clupării arborilor;
 se reduce numeric echipa de inventariere (cel mult 2 operatori);
 se includ în sondaj arbori groşi, adică arborii se inventariază în raport cu ponderea şi
importanţa lor;
 suprafaţa de bază la ha rezultă direct prin măsurarea arborilor înregistraţi, nu mai este nevoie
de calcule suplimentare.
Dezavantaje:
 scade gradul de certitudine a rezultatelor deoarece numărul arborilor de limită pentru care se
ia decizia de încadrare sau de excludere în sondaj este foarte mare şi se apreciază pe cale
optică, de la distanţă;
 este obositor pentru inventarieri în serie;
 nu poate fi aplicat decât în arborete cu vizibilitate ridicată, fără subarboret şi lipsite de
subetaj;
 este practic inaplicabil în arborete pluriene;
 diametrele de bază sunt reperate foarte greu la arborii groşi situaţi în pantă, la distanţe mari;
 erorile de măsurare cresc o dată cu majorarea pentei terenului .
Procedeul de inventariere Bitterlich are aplicabilitate în arborete neexploatabile şi în cele cu
vizibilitate ridicată şi necesită stabilirea cu anticipaţie a factorului de multiplicare optim. Rareori
factorul de multiplicare optim este 1. Factorii de multiplicare mari (2-4) oferă mai multă siguranţă,
cu condiţia amplasării unui număr suficient de mare de sondaje. Procedeul este frecvent utilizat în
determinări expeditive ale volumului la lucrările de amenajare a pădurilor, potrivit relaţiilor:
 V  G  hg  f g  G  h f ; unde G – suprafaţa de bază a arboretului stabilită prin
sondaje Bitterlich; hf – înălţimea redusă determinată tebelar în funcţie de specie şi de
înălţimea medie hg;

27
 Vn
 Vr   Gr ; unde Vn – volumul normal şi Gn – suprafaţa de bază normală stabilite
Gn
pe baza tabelelor de producţie simplificate în funcţie de specie şi înălţimea medie hg;
Gr – suprafaţa de bază reală la hectar determinată prin sondaje Bitterlich.

28
DREPT ŞI LEGISLAŢIE FORESTIERĂ

1. Prin perspectiva noului Cod Silvic şi a O.G. 139/2005 arătaţi ce înseamnă

administrarea fondului forestier naţional

Administrarea pădurilor = totalitatea activităţilor cu caracter tehnic, economic şi juridic

desfăşurate de ocoalele silvice în scopul asigurării gestionării durabile a pădurilor.
Administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se realizează prin Regia
Naţională a Pădurilor.
Regia Naţională a Padurilor funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie
financiară. R.N.P. exercită şi atribuţii de serviciu public cu specific silvic.
Veniturile R.N.P. provin din:
- Valorificarea produselor fondului forestier şi din alte activităţi economice specifice ;
- Pretări de servicii, executări de lucrări pentru terţi, închirieri, concesionare de bunuri,
cu excepţia padurilor şi a celorlalte terenuri din fondul forestier, despăgubiri şi altele
de acest fel, în condiţiile legii;
- Contravaloarea efectelor funcţiilor de protecţie ale pădurilor;
- Alte venituri;
Regia Naţională a Pădurilor aplică regimul silvic la fondul forestier pe care îl administrează.
R.N.P. prestează, la cerere, contra cost, servicii de specialitate în pădurile proprietate
privată, ale altor deţinători şi în vegetaţia forestieră din afara fondului forestier.
Proprietarii pădurilor, indiferent de forma de proprietate şi de mărimea proprietăţii, sunt
obligaţi să asigure serviciile silvice prin ocoalele silvice autorizate.
Responsabilitatea respectării regimului silvic aparţine atât administratorului cât şi
proprietarului de pădure.
Controlul respectării regimului silvic se asigură de autoritatea publică centrală care răspunde
de silvicultură.
Pentru asigurarea gestionării durabile a pădurilor, indiferent de forma de proprietate, este
obligatorie asigurarea serviciilor silvice în mod unitar pentru acestea, la nivel naţional.
După forma de proprietate asupra pădurilor ocoalele silvice sunt:
Ocoale silvice de stat= cele care administrează pădurile proprietate publică a statului.
Acestea pot asigura servicii silvice sau administrarea pădurilor şi pentru alţi proprietari, pe bază de
contract.
Ocoale silvice contituite ca structuri proprii= cele care asigură servicii silvice pentru
pădurile proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale, pentru pădurile proprietate privată
a persoanelor juridice sau a persoanelor fizice care le-au constituit. Acestea pot administra şi
pădurile altor proprietari, pe bază de contract.
Ocoalele silvice constituite ca structuri proprii au personalitate juridică. În cazuri jurtificate
pot asigura servicii silvice pentru pădurile proprietate publică a statului, responsabilitatea de
administrare a acestora revenind ocoalelor silvice de stat.
Pentru toate pădurile supuse regimului silvic se elaborează amenajamente silvice.
Amenajamentele se realizează la nivel de unitate de bază.
Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură suportă de la bugetul de stat
cheltuielile pentru elaborarea amenajamenajamentelor silvice.
Proprietareii şi deţinătorii de păduri, precum şi de ocoale silvice care asigură administrarea
sau serviciile silvice pentru acestea sunt obligaţi să permită accesul organelor de control al
29
regimului silvic al statului în pădurile pe care le au în proprietat, le deţin, respectiv le administrează
sau pentru care asigură servicii silvice.

2. Infracţiunea de tăiere inlegală de arbori

A. Sediul reglementării: Tăierea inlegală de arbori – C.S. Legea nr. 46/2008 – art. 108
1). Tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori,
puieţi sau lăstari din Fondul Forestier Naţional şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri dina
afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracţiune silvică şi se sancţionează
după cum urmează:
a). cu închisoarea de la 6 luni – 4 ani / amendă, dacă valoarea prejudiciului
este de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui m3 de masă lemnoasă pe picior la data
constatării;
b). cu închisoarea de la 6 luni – 4 ani dacă valoarea prejudiciului este mai
mare decât limita prevăzută la a), dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în intervalul unui
an, iar valoarea cumulată depăşeşte limita prevăzută la a).
c). cu închisoarea de la 2 – 6 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de
cel puţin 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui m3 de m.l. pe picior;
d). cu închisoare de la 4 – 16 ani dacă valoarea prejudiciului produs este de
cel puţin 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui m3 de m.l. pe picior;
2). Maximul pedepselor prevăzute la alineatul 1) se majorează cu 3 ani în cazul în care
faptele au fost comise în următoarele înprejurări:
a). de două sau mai multe persoane împreună;
b). de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică sau
paralizantă;
c). în timpul nopţii;
d). în pădurea situată în arii naturale protejate de interes naţional.
3). În cazul în care infracţiunile prevăzute la alin. (1) au fost săvârşite cu ştirea sau cu
acordulpersonalului silvic,nivelul minim valoric al prejudiciului pentru calificarea faptei ca
infracţiune silvică sestabileşte la o valoare de 2,5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub
de masă lemnoasă pe piciorla data constatării faptei.
4). Tentativa se pedepseşte.
B. Relaţii sociale vătămate
- Incriminarea faptei de tăiere de arbori fără drept urmăreşte în primul rând protejarea
vegetaţiei forestiere din fondul forestier naţional sau din afara acestuia şi în al doilea rând
protejarea pădurilor publice sau private contra furtului.
- Relaţiile sociale care sunt vătămate prin săvârşirea faptei sunt aşadar relaţii sociale de
protejare a vegetaţiei forestiere şi relaţii sociale de proprietate.
- Tăierea ilegală de arbori se deosebeşte de furtul prevăzut la art. 208 Cod penal, care
urmăreşte doar protejarea relaţiilor sociale de proprietate.
- Relaţiile sociale vătămate prin săvârşirea infracţiunii constituie obiectul juridic special al
infracţiunii.
C. Obiectul juridic material
- Infracţiunea de tăiere de arbori are ca obiect juridic material bunul reprezentat de arbori,
puieţi sau lăstari asupra cărora se exercită acţiunea de tăiere. De altfel, în conţinutul infracţiunii se
precizează că este vorba de arbori din „păduri”, adică, în sensul codului silvic, terenurile cu o
30
suprafaţă de cel puţin 0,25 ha, acoperite cu arbori; arborii trebuie să atingă o înălţime minimă de 5
m la maturitate în condiţii normale de vegetaţie
- Nu se precizează dacă este vorba de arbori pe picior, în stare bună de vegetaţie sau pe
cale de uscare, deci faptul că este vorba despre un arbore uscat pe picior nu are nici o importanţă.
Dacă însă, este vorba de arbori doborâţi din diverse cauze, nu se va mai realiza conţinutul
infracţiunii de tăiere sau scoatere din rădăcini, ci cel al infracţiunii de furt;
D. Subiectul
- Infracţiunea de tăiere de arbori poate fi săvârşită de orice persoane, inclusiv de către
proprietarii sau deţinătorii cu orice titlu ai terenului forestier.
- Fapta poate fi săvârşită şi de două sau mai multe persoane, caz ce caracterizează o
circumstanţă agravantă.
- Calitatea persoanei nu influenţează din punctul de vedere al existenţei faptei, însă constituie
formă agravată tăierea ilegală de arbori care a fost săvârşită de personalul silvic, când maximul
pedepselor prevăzute se majorează cu doi ani.
E. Latura obiectivă
Infracţiunea de la art. 108 C.s. se realizează din punct de vedere obiectiv în mai multe
modalităţi:
Tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept,
- prin acţiunea de tăiere, fără drept;
- prin acţiunea de rupere, fără drept ;
- prin acţiunile de distrugere sau degradare, fără drept;
- prin acţiunea de scoatere din rădăcini, fără drept.
Se înţelege că tăierea sau scoaterea de arbori din rădăcini executate în cadrul actelor legale
de exploatare nu întrunesc fapta incriminată la art. 108. Nu interesează mijloacele cu care se face
tăierea sau scoaterea din rădăcini: cu instrumente manuale, cu motofierăstraie sau ajutându-se de un
tractor la scoaterea din rădăcini fără drept a arborilor. Materialele care au ajutat la săvârşirea faptei
sunt supuse confiscării. Caracterul penal al faptei este condiţionat de valoarea pagubei.
F. Latura subiectivă
Forma de vinovăţie a acţiunii de tăiere şi scoatere din rădăcini fără drept este întotdeauna
intenţia directă: făptuitorul îşi dă seama că este pe cale să taie sau să scoată din rădăcini un arbore,
şi urmăreşte acest lucru. În latura subiectivă a infracţiunii se include şi cerinţa „fără drept”.
Făptuitorului îi va fi foarte greu să probeze că a tăiat arborele convins fiind că „are drept” să îl taie,
atâta vreme cât acest arbore este nemarcat.
În cea de a doua modalitate, fapta poate fi săvârşită şi cu intenţie indirectă, atunci când
scoaterea din rădăcini este rezultat al exploatării unui alt arbore, care prin cădere a antrenat şi scos
din rădăcini un alt arbore. Încadrarea faptei este în acest caz după legalitatea actului producător al
scoaterii din rădăcină. Opinăm că, dacă este vorba de acte de exploatare legale, scoaterea din
rădăcini fără intenţie directă a unor alţi arbori decât cei marcaţi se soluţionează conform regulilor de
responsabilitate civilă prefigurate de contractele de exploatare. În caz contrar, scoaterea din rădăcini
poate figura fie ca act component al infracţiunii descrise la art. 108, fie ca o altă infracţiune
adiacentă (distrugere).
G. Tentativa şi consumarea
- Tentativa la infracţiunea de tăiere sau scoatere din rădăcini fără drept se pedepseşte.

31
 - Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care arborele este tăiat sau scos din rădăcini.
Dacă este doar parţial dezrădăcinat, fapta poate fi eventual interpretată ca tentativă la infracţiunea
de la art. 108 în concurs cu infracţiunea de distrugere.
H. Sancţiunea
Fapta de tăiere ilegală de arbori se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani. Dispare din
reglementarea actuală posibilitatea sancţionării cu amendă penală pe care o prevedea codul silvic
anterior.
I. Forme agravante
Fapta prevăzută la art. 108 este mai gravă dacă :
- a avut ca urmare extragerea unui volum de peste 20 metri cubi;
- a avut ca urmare extragerea unui volum de peste 50 de metri cubi.
În acest cazuri, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 6 ani şi, respectiv, de la 4 la 16 ani.

32
 ECOLOGIE ŞI CLIMATOLOGIE FORESTIERĂ

1. Cauzele creşterii diversităţii (indice structural al biocenozelor) şi semnificaţia ei

biologică.

Diversitatea unei biocenoze este legată de numărul de specii constituente. Valoarea

diversităţii depinde şi de echitabilitate, deci de numărul indivizilor din fiecare specie.
În privinţa diversităţii speciilor dintr-o biocenoză se ridică două probleme: cauza ei şi
semnificaţia ei biologică.
Relativ la c a u z e l e creşterii biodiversităţii, Thienemann a enunţat încă de la începutul
secolului nostru un principiu conform căruia, în condiţii abiotice şi biotice favorabile, numărul de
specii dintr-o biocenoză este mare şi fiecare specie este reprezentată printr-un număr mic de
indivizi. Din contră, în condiţii severe, numărul speciilor scade şi creşte numărul de indivizi din
speciile respective.
Există de asemenea un gradient general al condiţiilor, de la cele severe către cele favorabile,
gradient însoţit de creşterea numărului speciilor. S-a pus în evidenţă de asemenea şi existenţa altor
gradienţi: altitudinal, iar în unele cazuri şi longitudinal. Mai există şi un gradient temporal, mai
exact, pe parcursul succesiunii ecosistemelor, de la unele simple, juvenile, spre cele mature,
complexe, diversitatea creşte în timp.
Mai mulţi factori pot contribui la creşterea diversităţii:
- heterogenitatea spaţială a biotopilor care determină diversitatea mare a habitatelor
- stabilitatea condiţiilor abiotice favorabile, fără variaţii mari ale temperaturii, umidităţii,
cantităţii de nutrienţi (în zonele ecuatoriale de exemplu). Dacă însă sunt stabile condiţiile s e
v e r e de mediu (zone deşertice, lacuri hipersaline), diversitatea e scăzută pentru că puţine
specii pot rezista în aceste condiţii.
- structura învelişului vegetal influenţează diversitatea consumatorilor de diferite ordine
- competiţia între speciile aceluiaşi nivel trofic determină specializarea acestora şi oferă
posibilitatea creşterii diversităţii
- productivitatea mare a biocenozelor este echivalentă cu o cantitate mare de hrană
disponibilă pentru un număr mare de specii
În explicarea diversităţii trebuie ţinut cont şi de un alt factor, evidenţiat de Whittaker (1975)
care afirma că “diversitatea naşte diversitate”. Astfel, un mediu fizic cu relief accidentat duce la
diversificarea condiţiilor abiotice (temperatură, umiditate, lumină, vânt, cantitate de nutrienţi, pH
etc.). Datorită acestor condiţii variate de mediu, apare o vegetaţie variată, care oferă la rândul ei
habitate variate pentru numeroase specii.
Pentru a analiza care este limita maximă la care poate ajunge biodiversitatea trebuie mai
întâi clarificată noţiunea de nişă ecologică.
Orice populaţie a unui ecosistem ocupă o porţiune a biotopului care reprezintă habitatul
populaţiei respective, sau locul ei de trai. Populaţia desfăşoară o activitate în ecosistem, îndeplinind
un anumit rol, o anumită funcţie în transferurile de materie şi energie ale ecosistemului, ceea ce
reprezintă nişa ei ecologică.
În general se admite că o populaţie ocupă o nişă într-o biocenoză, şi că două populaţii care
trăiesc în condiţiile aceleiaşi nişe nu pot coexista multă vreme, ci una dintre ele va fi eliminată.

33
 În ceea ce priveşte creşterea diversităţii, este clar că aceasta este însoţită de îngustarea
nişelor ecologice şi scăderea numărului de indivizi din fiecare specie. Acest număr poate scădea
până la un anumit prag, sub care apar dificultăţi în întâlnirea sexelor şi deci în reproducere, în
menţinerea teritoriului, în rezistenţa faţă de duşmani. Deci creşterea biodiversităţii are o limită
obiectivă, nu poate avea loc la nesfârşit.
În legătură cu relaţia o specie – o nişă ecologică trebuie făcute câteva precizări: deseori o
specie ocupă în diversele sale stadii de dezvoltare mai multe nişe ecologice.
În ce priveşte s e m n i f i c a ţ i a b i o l o g i c ă a diversităţii, trebuie menţionat în primul
rând faptul că o anumită diversitate funcţională e o condiţie a însăşi existenţei unui sistem biologic.
În al doilea rând, diversitatea formelor vieţii în fiecare nivel trofic permite sporirea intrărilor
de energie şi folosirea eficientă a unor resurse variate. Interacţiunea dintre specii permite evoluţia
organizării biocenozei, a autocontrolului ecosistemului care astfel devine mai rezistent la perturbări.
Creşterea diversităţii are ca rezultat creşterea complexităţii legăturilor dintre specii ceea ce
determină realizarea unui control multiplu reciproc şi creşterea stabilităţii ecosistemelor.

2. Definiţia şi caracteristicile strategiei demografice de tip r a populaţiilor.

Strategia demografică de tip r. Această strategie caracterizează speciile care se impun în
ecosistem prin marea lor viteză de înmulţire. Populaţiile respective sunt specializate în colonizarea
unor resurse, fie că este vorba de resurse alimentare fie de un spaţiu disponibil (de aceea se numesc
şi specii oportuniste). Aceste specii sunt în puternică competiţie între ele şi selecţia se va face pe
baza unei maximizări a lui r : populaţia care îşi va creşte cel mai repede efectivul, va acapara
resursa. Mecanismele care determină creşterea lui r sunt variate, reprezentând adaptări la mortalităţi
masive: descendenţe numeroase, precocitatea maturităţii sexuale, număr ridicat de reproduceri în
cursul vieţii. Accelerarea demografiei se face mult mai adesea prin creşterea numărului de generaţii
în unitatea de timp decât prin creşterea numărului de indivizi la fiecare reproducere.
Speciile cu strategie r admit o mortalitate ridicată, căreia îi răspund prin explozii
demografice. Ele îşi reglează fecunditatea deoarece nu pot controla cauzele mortalităţii, care cel mai
adesea sunt externe.
Calea cea mai rapidă pentru creşterea ratei natalităţii la o populaţie constă în micşorarea
vârstei maturităţii sexuale. Dacă reproducerea intervine devreme, diversele cauze ale mortalităţii nu
au avut încă timp să se exercite din plin şi numărul de reproducători este mare. Deci, r-selecţia va
favoriza populaţiile cu maturitate precoce, reproducere unică în viaţă (forme semelpare) şi speranţă
de viaţă scăzută a adulţilor; are loc o apropiere a generaţiilor, ceea ce îl creşte şi mai mult pe r.
Uneori totuşi, selecţia a favorizat forme cu mai multe reproduceri în timpul vieţii (forme iteropare)
ceea ce constituie o garanţie împotriva dispariţiei populaţiei respective din cauza instabilităţii
condiţiilor climatice sau datorită insuficienţei hranei în momentul apariţiei descendenţilor. În acest
caz, mai multe reproduceri în timpul vieţii reprezintă un avantaj.
Populaţiile cu strategie de tip r prezintă anumite caracteristici:
- sunt populaţii în expansiune, limitate doar de epuizarea resursei pe care o colonizează sau de
o modificare a mediului în care trăiesc (modificarea substratului, acumularea unei substanţe
toxice etc.)
- o mare parte a energiei asimilate este folosită pentru reproducere
- populaţiile cu strategie r fiind în competiţie puternică, numărul lor este mic şi diversitatea
biocenozei din care fac parte este scăzută

34
 - ele au în teritoriul pe care îl ocupă o densitate foarte fluctuantă: prezintă perioade de
multiplicare intensă, urmate de perioade de mortalitate masivă ce reflectă de exemplu
aporturi sporadice ale unei resurse, urmate de consum rapid
- plantele cu strategie de tip r risipesc energie, apă şi alte resurse (de exemplu azot); ele
realizează producţii ridicate. Coeficientul de transpiraţie al buruienilor de exemplu, este de
ordinul miilor. Raportul P/B (raportul între producţia primară brută şi biomasă) este ridicat,
iar viteza de recirculare a materiei e mare, ceea ce înseamnă că rata de refacere a biomasei
este ridicată şi că se cheltuieşte multă energie pentru menţinerea în viaţă a unei cantităţi date
de materie
- în general, populaţiile cu strategie de tip r sunt populaţii pioniere care colonizează noi
biotopuri sau recolonizează biotopuri perturbate. Sunt specii robuste, tolerante, puţin
specializate, ce pot coloniza medii dificile şi se pot adapta la puternice fluctuaţii ale
mediului. În acelaşi timp, ele modifică rapid mediul, putând să schimbe textura substratului,
să-l îmbogăţească în materie organică. Speciile vegetale din această categorie sunt la
originea primului humus.

3. Caracteristicile frontului rece de ordinul II.

Frontul rece de ordinul II: are o viteză mai mare de deplasare decât frontul rece de ordinul I,
ceea ce determină o convecţie dinamică, formarea de nori Cumulonimbus din care cad averse, au
loc descărcări electrice, vântul bate în rafale.
Fenomenele caracteristice frontului rece de ordinul II sunt mai violente decât în cazul
frontului rece de ordinul I:
- sistemul noros: în partea superioară, aerul cald cu viteze mari coboară pe suprafaţa frontală
până la altitudinea de 2-3 km, în această zonă lipsind norii. Sistemul noros este “presat” pe o zonă
foarte îngustă şi în plus, vântul cald de altitudine determină deformarea în partea superioară a
norilor Cumulonimbus sub forma unei streşini (care indică direcţia de deplasare a frontului).
- precipitaţiile: ocupă două zone înguste, una de 10-20 km situată înaintea liniei frontului şi
a doua de 5-15 km, în spatele liniei frontului
- presiunea: în zona norilor Cumulonimbus scade brusc şi pe o durată mai scurtă decât în
cazul frontului cald; după venirea masei de aer rece, presiunea creşte.
- temperatura: scade după trecerea frontului
- vântul: suflă în rafale şi suferă aceleaşi schimbări de direcţie ca în cazul frontului cald.
4. Populaţiile de arbuşti şi de plante ierboase in biocenozele forestiere.
Populaţiile de arbuşti sunt un subsistem important în cadrul ecosistemelor forestiere, ei
îndeplinind mai multe roluri. Astfel, arbuştii participă iniţial la constituirea stării de masiv.
Datorită frunzişului bogat, arbuştii umbresc, protejează şi ameliorează solul, ferindu-l de
uscăciune, înţelenire şi erodare, pregătind condiţiile prielnice pentru regenerarea viitoare a pădurii.
Arbuştii servesc drept hrană şi adăpost pentru populaţiile de insecte, păsări, mamifere.
Efectivele populaţiilor de arbuşti sunt mult mai mici decât ale populaţiilor de arbori, fiind
caracteristice mai ales pădurilor alcătuite din specii de lumină sau pădurilor bătrâne şi rărite. În
pădurile tinere, dese, sau în cele alcătuite din specii de umbră sau semiumbră, populaţiile de arbuşzi
pot lipsi cu desăvârşire, apărând cel mult în luminişuri sau la liziera pădurii.
Subarboretul este mai bogat ca număr de specii şi vegetează mai riguros în condiţii prielnice
de climă şi sol. Speciile de arbuşti cel mai frecvent întâlnite sunt călinul, păducelul, socul, măceşul,

35
alunul, salba moale şi cea râioasă, lemnul câinesc, caprifoiul, porumbarul, sângerul, cornul,
paţachina, dârmoxul, scumpia, murul, zmeura, clocotişul etc.
Populaţiile de plante ierboase au talie mică şi în general biomasa realizată este reudsă, dar
datorită descompunerii rapide, rolul lor în circuitul ecologic şi biochimic ecosistemului este
apreciabil.
Plantele ierboase sunt dispuse sub masiv neuniform, grupat, ocupând golurile lăsate de
umbrele coroanelor arborilor. Gruparea este determinată nu numai de lumina ajunsă la sol, dar şi de
înmulţirea frecvent vegetativă a acestor plante.
Plantele ierboase sunt puternic influenţate în apariţia şi dezvoltarea lor de condiţiile de sol şi
arboret. Reflectând această influenţă, ele sunt, un indicator sensibil al condiţiilor ecologice dar şi a
stării arboretului.
Cum puieţii speciilor forestiere se instalează şi se dezvoltă în pătura erbacee, competiţia
puieţilor cu speciile ierboase este foarte importantă pentru regenerarea pădurii.

5. Cauzele declinului populaţiilor de amfibieni şi reptile.

Multe specii de amfibieni se află în declin în toată Europa. La noi în ţară, din 20 de specii, 9
sunt ameninţate cu dispariţia. Dintre cele 30 de specii de reptile din ţara noastră, 6 sunt ameninţate
cu dispariţia.
Printre factori probabili sau confirmaţi care au determinat diminuarea efectivelor sau
dispariţia speciilor de amfibieini se numără: artificializarea arboretelor (drenarea locurilor
mlăştinoase, umplerea adânciturilor), exploatarea lemnului, construirea şoselor şi autostrăzilor.
La nivel global se adaugă şi alţi factori care acţionează în acelaşi sens: modificarea climei
(regimul temperaturii şi al precipitaţiilor a fost modificat – El Nino afectează curenţii oceanici care
influenţează regimul climatic terestru); modificarea habitatelor (defrişarea pădurilor pentru
agricultură sau creşterea animalelor, drenarea şi desecarea zonelor umede pentru obţinerea de
tereburi cultivabile); fragmentarea habitatelor (construcţia drumurilor, speciile introduse sau alţi
factori separă părţi de populaţii unele de altele); introducerea voită sau accidentală de specii
(prădătoare sau concurente); o combinaţie de noi boli, sau amfibieni mai puţin rezistenţi duc la
moartea adulţilor şi a juvenililor; amfibienii fac obiectul comerţului internaţional, fiind vânduţi ca
hrană, animale de casă sau pe pieţele de material medicinal şi biologic.
Cercetările din ultima perioadă atrag atenţia asupra faptului că radiaţiile ultraviolete în
cantitate crescută (datorită diminuării stratului de ozon) distrug sau afectează ouăle de amfibieni şi
determină apariţia de malformaţii. Pesticidele sau îngrăşămintele pot fi toxice pentru ouă, adulţi şi
pot deregla producerea normală a hormonilor endocrini. Combinaţia sau acţiunea concomitentă a
acestor factori pot cauza moartea amfibienilor sau efecte subletale. Oamenii de stiinţă au sugerat de
mai mult timp că amfibienii sunt mai vulnerabili la boli dacă au fost slăbiţi prin expunerea la doze
subletale de toxine sau altor factori stresanţi.
Cel mai alarmant fapt pentru conservarea biodiversităţii este acela că multe dintre
diminuările de efective ale amfibienilor s-au înregistrat în zonele protejate, unde nu există o
influenţă antropică directă. Substanţe ajunse în habitatele speciilor datorită circulaţiei aerului,
speciile introduse şi bolile sunt factori care pot afecta populaţiile chiar şi în zonele protejate.
La nivel global peste 200 de specii de amfibieni au suferit o diminuare a efectivelor şi alte
32 de specii au dispărut.

36
 Economie forestieră

1. Prezentaţi similitudinile şi diferenţele intre modurile de agregare a cererii unor

bunuri de utilitate privată respectiv a unor bunuri de utilitate publică.

Fie doi consumatori, fiecare cu cererea lui (o

linie întreruptă, respectiv o linie continuă). Pentru
prima unitate de produs (figurată în origine), cel de-
aldoilea consumator este dispus să plătească mai
mult decât primul – la fel şi pentru celelalte. Cererea
agregată a celor doi se calculează însumând
cantităţile cumpărate la fiecare nivel de preţ.
Motivul pentru care se adună cantităţile cumpărate la
acelaşi preţ este rivalitatea, adică imposibilitatea ca
doi indivizi sau două firme să posede acelaşi bun sau
să beneficieze de acelaşi serviciu în acelaşi timp.
Pentru a calcula funcţia cererii – adică dependenţa dintre preţuri şi cantităţi se parcurg
următorii paşi:
 se ordonează descrescător după preţul oferit cantităţile vândute;
 se cumulează cantităţile;
 se calculează o funcţie de regresie liniară simplă, în care variabila rezultativă este preţul iar
cea explicativă este cantitatea, funcţie de forma y = b + a· x, în care y este preţul, iar x este
cantitatea.
Bunurile de utilitate publică nu presupun
rivalitate în utilizarea lor: în acelaşi timp, doi sau
mai mulţi indivizi pot admira acelaşi peisaj, se pot
bucura de acelaşi aer curat, de aceleaşi ape limpezi.
Cererea lor agregată se formează însumând preţuri
oferite pentru aceleaşi cantităţi, pentru primele
cantităţi din bunul sau serviciul public, preţul total
oferit este foarte mare.
Operaţiile prin care se calculează funcţia
cererii sunt următoarele:
 se ordonează înregistrările crescător, după
cantităţi;
 se cumulează preţurile oferite;
 se calculează o funcţie de regresie exponenţial negativă, în care variabila rezultativă este
preţul, iar cea explicativă cantitatea.

2. Utilizând exemple din gestionarea resurselor forestiere, argumentaţi rolul

externalităţilor pozitive şi negative în distorsionarea pieţelor.

37
 Externalitatea este o situaţie de piaţă în care costurile s-au beneficiile asociate producţiei
sau consumului unui bun privat diferă de costurile sociale sau beneficiile sociale asociate
producţiei, respectiv consumului.
O extenalitate pozitivă este un beneficiu adus unei terţe părţi, fie prin anumite procese de
producţie, fie prin consumul unor anumitor bunuri.
Exemple de externalităţi pozitive date de funcţiile de protecţie a pădurilor:
 diminuarea efectului de seră;
 regularizarea scurgerii apei pe versanţi şi în sol;
 peotecţia contra eroziunii şi anlunecărilor;
 recreere.
Acest beneficiu este şi el, la rândul său, tot o cerere –
dreapta DD’ (de exemplu, un peisaj frumos, o specie
protejată, deşeuri reciclate, apă şi aer mai curate), ce se
adaugă cererii existente (II’). Ca urmare, producătorul vine
pe piaţă cu o cantitate mai mare (Q*), în locul celei ce ar fi
considerată optimă în lipsa externaţităţii (Q). Teoretic, ar
putea obţine preţul P*, dar în realitate el primeşte preţul
pieţei, respectiv P – prin urmare înregistrează o pierdere
virtuală, reprezentată prin triunghiul colorat în gri. Acestei
pierderi îi corespunde un beneficiu (triunghiul haşurat), pe
care îl înregistrează însă terţa parte, ce beneficiază de
externalitate (nu însă consumatorul!)
Un exemplu clasic de externalitate pozitivă este
certificarea pădurilor. Certificarea se doreşte a fi un instrument economic prin care o mare parte din
surplusul consumatorilor să fie transferat consumatorilor de materie primă, prin preţuri mai mari de
achiziţie a lemnului pe picior.
Externalităţile negative sunt reprezentate printr-un cost social, adică o pierdere pe care o
înregistrează o terţă parte, ce nu este nici producătorul, nici consumatorul. Costul social se adaugă
costului privat al producătorului şi „ridică”, doar virtual, funcţia ofertei.
Externalităţi negative care pot rezulta în urma gestionării pădurilor:
 prejudiciile aduse arborilor, seminţişurilor şi solurilor, odată cu aplicarea tratamentelor cu
tăieri repetate;
Un exemplu clasic de externalitate negativă este paguba produsă de o inundaţie într-un bazin
în care s-au defrişat pădurile: paguba nu este resimţită nici de deţinătorii terenurilor defrişate, nici
de firmele de exploatare, ci de deţinătorii de terenuri din
aval, adică de cei loviţi de viitură.
Dacă s-ar ţine cont de costul social, atunci preţul
de echilibru ar fi P*, căruia i-ar corespunde o cantitate mai
mică, respectiv Q*. Suprafaţa triunghiului haşurat din
figura 4-17 reprezintă pierderea înregistrată de terţa parte.
Înlăturarea externalităţilor negative se poate face
prin diversificare pieţelor. În acest caz statul ar trebui să
intervină nu neapărat prin subvenţionarea deţinătorilor de
păduri cu rol de protecţie, ci prin crearea cadrului legal
prin care aceştia să poată transforma funcţia de protecţie
38
în serviciu plătit pe baza unei negocieri directe cu beneficiarii fucţiei respective. Acesta este
principiul premiselor negociabile care a fundamentat şi protocolul de la Kyoto.

3. Evidenţiaţi particularităţile metodelor de stabilire a preţului lemnului pe picior

Metodele de stabilire a preţului lemnului pe picior sunt:

 analiza vânzărilor anterioare (evidenţa tranzacţiilor);
 procedeul primei medii de licitare;
 metoda costurilor complete;
 metoda valorii reziduale.

Analiza vânzărilor anterioare (evidenţa tranzacţiilor)

Analiza vânzărilor anterioare, ca metodă de stabilire a preţului lemnului pe picior, porneşte de la
premisa echilibrului economic: dacă se scot la licitaţie partizi asemănătoare celor vândute în trecut,
preţurile de pornire ale partizilor ce urmează a fi vândute acum trebuie să fie ceva mai mici decât
preţurile la care au fost adjudecate în trecut partizi similare.
Analiza statistică a vânzărilor anterioare presupune raportarea la preţurile din trecut,
preţuri ce reflectau poate un alt mediu economic.
Se bazează pe o regresie liniară multiplă:

Unde: P este preţul actualizat (variabilă rezultativă), b0 este termenul liber al funcţiei, bi sunt
coeficienţii de regresie parţială ai variabilelor explicative xi, iar ε este eroarea estimaţiei, cu media
zero şi abaterea standard egală cu unitatea.
Datele primare, respectiv caracteristicile partizilor vândute într-o perioadă de timp, se împart
în două eşantioane: primul, ce conţine cca. 70% din total, va fi folosit pentru analiza propriu-zisă a
regresiei, al doilea la verificarea distribuţiei erorilor şi la determinarea coeficientului de diminuare a
preţului estimat de adjudecare, astfel încât acesta să devină preţ de pornire.

Variabile explicative, obligatorii pentru estimarea preţului lemnului pe picior, sunt

următoarele:
 volumul la hectar,
 volumul arborelui mediu (VAM),
 volumele principalelor specii şi sortimente,
 distanţa de apropiat.
La acestea se pot adăuga multe altele, în funcţie de cantitatea de date disponibile şi măsura
în care se doreşte ca preţul să difere în raport de variabilele respective: natura produsului lemnos,
tipul de tăiere (cu restricţii sau fără restricţii), ocolul silvic, etc.
Condiţiile ca o funcţie de regresie să nu conducă la rezultate mult eronate sunt următoarele:
 numărul înregistrărilor să fie, ca ordin de mărime, egal cu puterea a treia a numărului
variabilelor explicative;
 variabila rezultativă (preţul în cazul de faţă) să fie corelată semnificativ (pozitiv sau negativ)
cu oricare dintre variabilele explicative (xi);
39
  eroarea estimaţiei nu trebuie să fie corelată cu niciuna din variabilele explicative;
 variabilele explicative (xi) să nu fie corelate între ele.
Pentru reducerea erorilor este nevoie de multe date:
 fie prin extinderea în timp, dar vechimea înregistrărilor poate distorsiona rezultatele. Dacă
se folosesc aceste date trebuie să se realizeze actualizarea datelor folosind un indice de actualizare.
 fie prin extinderea la mai multe ocoale, care au caracterul unor pieţe separate.
Stabilirea preţului de pornire pe baza preţului estimat de adjudecare. Estimarea preţului de
adjudecare nu este suficientă pentru stabilirea preţului de pornire; pe cale statistică se aproximează
doar care va fi valoarea ultimei strigări, ori aceasta reflectă disponibilitatea de a plăti a celui ce a
adjudecat de fapt partida.
Dezavantaje:
 caracteristicile mediului concurenţial pot influenţa vânzările anterioare: dacă piaţa nu a
reglat preţul în trecut, este posibil să nu-l regleze nici în viitor;
 nu ţine cont de informaţia oferită de partizile ce nu s-au vândut nici la prima, nici la doua
licitare şi ajung să fie vândute prin negociere direct;
 structura calitativă a masei lemnoase poate varia mult de la un an la altul (apariţia
doborâturilor de vânt).

Procedeul primei medii de licitare. Metoda este mult folosită pe piaţa nord-americană.
Prima de licitare reprezintă diferenţa procentuală dintre preţul mediu de adjudecare şi preţul
mediu de pornire pentru vânzările din trecut.
În funcţie de valoarea relativă a primei medii de licitare, au fost formulate relaţiile
următoare:
Dacă tot lemnul s-a vândut prin licitaţie şi
Pl >10%, Pp va fi egal cu preţul de adjudecare
din perioada precedentă.

Pl va fi diminuată direct proporţional cu

ponderea volumului vândut prin negociere.
Dacă Pl a fost mai mică de 5% este mai
bine să se pornească de la preţuri şi mai mici
decât cele din perioada de referinţă.
Variabilele au următoarele semnificaţii: P
– preţul mediu de pornire pentru perioada următoare; Pp – preţul mediu de pornire din perioada de
referinţă (sau luna anterioară); Pl – prima medie de licitare în valoare absolută; Vt – volumul
total vândut în perioada anterioară; Vn – volumul vândut prin negociere.

Dezavantaje:
 nu permite diferenţierea preţurilor pe specii şi pe sortimente;
 partizile vor avea preţuri diferenţiate în fucţie de produs sau distanţă de apropiat doar în
măsura în care calculele s-au făcut pe baza unor evidenţe diferenţiate de la bun început;
 practic necesită seturi de înregistrări deja stratificate în funcţie de natura produsului şi
eventual, distanţa de apropiat.

40
 Metoda costurilor complete. Este cea mai simplă metodă de determinare a preţului de
pornire a licitaţiilor. Presupune raportarea cheltuielilor totale preliminate anual (la care se adaugă o
marjă de profit de 5-6%), la cota anuală de masă lemnoasă. Rezultă un preţ mediu de referinţă.
Metoda costurilor complete presupune de fapt diferenţierea unui cost mediu de producţie
pentru întreaga cantitate de lemn destinată exploatării în preţuri minime, diferenţiate pe specii,
sortimente şi natură de produse, preţuri în funcţie de care se calculează apoi preţul de pornire la
licitaţie. Se asigură astfel o politică coerentă a preţurilor, menită să asigure cel puţin acoperirea
cheltuielilor de producţie. Relaţia de calcul este următoarea:

în care P reprezintă preţul mediu de referinţă (costul mediu de producţie majorat cu o marjă de
profit), V este volumul total de referinţă (cota de tăieri), pi,j,k reprezintă preţul pentru sortimentul
dimensional “i”, grupa de specii “j” şi categoria de produs “k”, iar vi,j,j reprezintă volumul aferent
sortimentului “i”, grupei de specii “j” şi categoriei de produs “k”. preţurile pe sortimente se
calculează pornind de la preţul mediu de referinţă multiplicat cu un coeficient valoric diferenţiat pe
specii.
Metoda valorii reziduale porneşte de la valoarea comercială a produselor finite sau
semifinite, din care se scad cheltuielile de exploatare şi procesare a lemnului. Cu cât produsul este
mai neomogen şi încorporează mai multe valori materiale şi mai multă muncă, şi cu cât este mai rar,
cu atât este mai nepotrivit pentru o astfel de analiză.
Metoda valorii reziduale este folosită de firma de exploatare şi serveşte numai interesului
acesteia. Metoda permite firmei de exploatare să calculeze preţul maxim pe care şi-l poate permite
la licitaţiile de masă lemnoasă. Permite recalcularea preţului critic pe care o firmă şi-l poate
permite, pentru fiecare partidă în parte, luând în consideraţie preţul la care a fost adjudecată partida
precedentă.
Preţul maxim se calculează cu relaţia:
unde P este preţul maxim (valoarea reziduală critică) ce poate fi oferit
pentru lemnul la drum auto, V este valoarea produselor semifinite
obţinute prin debitare, Q – volumul cumpărat la drum auto, k –
randamentul de debitare, C – preţul mediu al lemnului la drum auto,
plus costul transportului şi al debitării raportat la m3, p – marja de profit.

4. Explicaţi modul de evaluare a serviciilor publice prin metoda preţurilor hedonice.

Prezentaţi două exemple din literatura prezentată in curs (citarea autorilor nu este
obligatorie)
Piaţa stabileşte cel mai bine raportul dintre cantitate şi preţ pentru bunurile de utilitate
privată.
Serviciile protective sunt servicii publice pentru care nu există piată, dar factorii de mediu
pot influenţa pozitiv sau negativ valoarea de piaţă a unor bunuri.
Într-o piaţă funcţională, preţul hedonic poate fi interpretat ca un cost adiţional, plătit pentru
a cumpăra ceva mai bun, dintr-un anumit punct de vedere.
La stabilirea preţului de pornire a partizilor de lemn se picior se pornea de la o estimaţie a
preţului de adjudecare, ce se realiza la rândul ei printr-o funcţie de regresie liniară multiplă, aplicată
caracteristicilor fiecărei partizi, nevândute încă. În cazul locuinţelor, nu interesează atât de mult
41
prognozarea preţului de vânzare – deşi agenţiile imobiliare folosesc astfel de estimaţii – cât izolarea
în valoarea locuinţei a acelei părţi reprezentate de o caracteristică a mediului: poate fi nivelul de
zgomot, poate fi nivelul de poluare, poate fi vecinătatea pădurii.
Metoda preţurilor hedonice – exemple:
 evaluarea efectului pe care îl are vecinătatea unei păduri, respectiv a unei mlaştini asupra
preţului locuinţelor;
 efectul existenţei unui sistem de irigaţii asupra preţurilor terenurilor agricole;
 efectul pe care îl are vecinătatea unei fabrici de zahăr asupra preţului locuinţelor, ca urmare
a emisiilor accidentale de substanţe urât mirositoare;
 proximitatea pădurii nu înseamnă întotdeauna preţuri mai mari pentru locuinţe; dacă în zonă
au avut loc recent incendii de pădure, acestea pot avea un efect negativ asupra preţului locuinţelor:
SUA, preţul locuinţelor a scăzut cu 15% în localităţile aflate la 3,5 km de o zonă cu incendii de
proporţii.
5. Comentaţi distorsiunile inerente aplicării metodei costurilor călătoriei şi discutaţi
modalităţi de evitare a acestora.
Metoda costurilor călătoriei (MCC) a fost propusă de Harold Hotelling în 1947 şi a rămas
recunoscută printre economişti ca fiind singura metodă standardizată de evaluare care, din păcate,
este strict legată de valoarea socială, recreaţională a serviciilor ecosistemice oferite de parcurile
naţionale. Ariile protejate sunt utilizate fie gratis fie contra unei taxe de acces ce este de cele mai
multe ori simbolică. Totuşi valoarea beneficiilor sociale date de ariile protejate (surplusul
consumatorului) este mult mai mare decât eventuala taxă de intrare.
MCC permite evaluări destul de riguroase ale capitalului natural, atunci când acesta este
„concentrat” în specii rare sau în habitate ce necesită măsuri speciale de conservare. Estimarea
beneficiilor sociale sunt calculate ca o funcţie de regresie în care varianta rezultativă este costul
călătoriei plătit de vizitatori.
Variantele simple are MCC includ câteva variabile explicative:
 costul călătoriei până la şi în interiorul zonei;
 caracteristicile socio-economice: venitul afectează cel mai mult disponibilitatea de a vizita
un parc;
 existenţa unor locaţii substitut în care locuitorii unui oraş se pot deplasa.
Distorsiuni ale metodei:
 Se recomandă folosirea unui număr limitat de variabile explicative pentru a sta în ipoteza
metoda. Mulţi factori sunt corelaţi între ei deci trebuie identificaţi cei mai relevanţi, atât din punct
de vedere statistic cât şi logic. Metoda este de regulă folosită concomitent cu evaluarea condiţionată
pentru a adăuga alte variabile econometrice.
 Locaţiile „substitut”: integrarea acelor alternative recreative pe care orice vizitator le are în
vedere. Fără a lua în considerare costul transportului la o locaţie substitut, estimarea cererii poate fi
afectată de erori (ex. Codrii Seculari Slătioara vs. Rarău).
 O sursă de distorsiuni poate fi şi frumuseţea traseului către o anumită locaţie: oamenii pot fi
atraşi nu neapărat de frumuseţea peisajelor din interiorul parcului.
O modalitate de a evita aceste distorsiuni este de a încorpora în modelul econometric
introducerea unor variabile care să reprezinte distanţa până la cel mai apropiat parc, frumuseţea
traseului.

42
 ENTOMOLOGIE FORESTIERĂ

1. Descrieţi fazele gradaţiei

Înmulţtirea în masa a insectelor se numeste gradatie. Gradatia cuprinde intervalul de timp

de la începutul înmultirii în masa a daunatorului si pâna la revenirea în starea de latenta, adica la un
nivel numeric redus. În dezvoltarea unei gradatii distingem doua perioade: progradatia si
retrogradatia (fig. 40). Progradatia ( partea ascendenta a gradatiei) are loc în intervalul de la
începutul gradatiei si pâna la atingerea punctului maxim si retrogradatia (partea descendenta a
gradatiei), de la punctul maxim al gradatiei, pâna la terminarea ei. Din punct de vedere teoretic,
gradatia cuprinde 4 faze: incipienta, crestere numerica, eruptia si faza de criza. Primele trei faze
formeaza progradatia, iar ultima, retrogradatia.
Faza incipienta (faza întâi) este cea în care numarul insectelor creste de câteva ori (2-4),
dar acestea produc atacuri sporadice (la arbori izolati sau în unele parti ale arboretelui); adultii sunt
vigurosi, femelele prezinta o fecunditate mare, mortalitatea foarte redusa; aceasta faza dureaza un
an.
Faza cresterii numerice (faza a doua) dureaza doi ani, numarul insectelor creste mult,
totusi prezenta lor poate fi observata printr-o cercetare atenta a arboretului infestat; în primul an
daunarile sunt mici, în al doilea an, mai evidente, dar pe suprafete reduse. Este faza cea mai
importanta pentru evolutia ulterioara a gradatiei, în sensul ca o schimbare a conditiilor de mediu
poate aduce populatia la starea de latenta. Spre sfârsitul fazei, se observa si activitatea
entomofagilor (care produce o gradatie cu o întârziere de 2-3 ani fata de insecta daunatoare).
Faza de eruptie (faza a treia) dureaza 1-2 ani si prezinta o crestere populationala exploziva
a densitatii daunatorului, în acelasi timp cu daunari puternice (de multe ori totale). Datorita unei
densitati foarte mari, apar fenomene de suprapopulare ca: lipsa hranei, care afecteaza mai ales
indivizii care vor forma femele, mortalitate ridicata; are loc reducerea numarului de femele si a
fecunditatii; aparitia în masa a entomofagilor (parazitoizi si pradatori) si îmbolnavirea omizilor din
ultimele vârste prin activitatea microorganismelor entomopatogene.
Faza de criza (faza a patra) se caracterizeaza prin aceea ca numarul insectelor scade brusc,
ca urmare a înmultirii puternice a entomofagilor, a scaderii pronuntate a fecunditatii si a viabilitatii.
Reducerea numarului de insecte se face într-un an la insectele mai viguroase (Lymantria dispar,
Malacosoma neustria, Euproctis chrysorrhoea) si în doi ani la insecte mai putin viguroase (Tortrix
viridana, Operophthera brumata, Erannis defoliaria, Cnethocampa processionea). Pentru
principalele specii defoliatoare din tara noastra (Lepidoptera), care, în general, sunt monovoltine,
gradatia se desfasoara în circa 7 ani; uneori poate fi prelungita pâna la 10 ani, datorita unor conditii
favorabile (seceta mai multi ani) sau poate fi redusa prin masuri de combatere integrata, care
micsoreaza amplitudinea gradatiei si a pagubelor.

2. Descrieţi ciclul biologic al speciei Lymantria dispar

43
 Este o insectă polifagă, atacă peste 270 de specii
lemnoase, precum cvercineele (arboretele de cer, gârniţă,
stejar pedunculat, stejar brumăriu, stejar pufos), plopii,
salcâmul, fagul, teiul si acerineele. Are un ridicat potenţial
de înmulţire în masă. Produce gradaţii puternice mai ales
în pădurile din Câmpia Română.
Morfologie. Adultul este un fluture cu dimorfism
sexual pronunţat. Femela are anvergura aripilor de 55-90
mm, aripile anterioare au o culoare albă-gălbuie, cu benzi
în zig-zag întunecate ca si petele de pe margini; antenele
dublu-serate si negre, cu abdomenul mare, greoi, acoperit
cu peri desi brun-gălbui; aripile posterioare mai deschise
la culoare. Masculul este mai mic (anvergura de 35-40
mm), cu antene dublu-pectinate si aripi mai închise la
culoare, brun-cenusii până la cafenii-roscate; capul si
toracele bruncenusii iar abdomenul subţire si galben-
cenusiu.
Ouăle sunt sferice, usor turtite la poli (0,8-1,3
mm), de culoare galbencenusie; sunt depuse pe trunchiul arborilor sub formă de grămadă (pontă)
ovală, de 2/4 cm si acoperite cu perisori gălbui.
Omida neonată este de culoare neagră cu peri foarte lungi (este usor purtată de curenţii de
aer), după 4-5 năpârliri devine matură, prezintă capul galben cu două benzi negre; pe fiecare
segment al corpului se găsesc sase negi, din care pornesc smocuri de peri lungi. Primele 5 perechi
de negi dorsali sunt de culoare albastră iar celelalte 6 perechi de negi dorsali sunt de culoare rosie;
pe segmentele 9-10 se găseste dorsal câte o glandă veninoasă, rosie; omida matură poate atinge
lungimea de 80 mm.
Pupa este brun-negricioasă, cu smocuri de peri galbeni-ruginii, cremasterul alungit în formă
de măciucă si cu numeroase cârlige (lungimea pupei femele până la 40 mm).
Biologie. Este o insectă monovoltină. Zborul fluturilor si împerecherea au loc în iulie-august
(femelele fiind greoaie zboară puţin), ziua, si durează circa patru săptămâni. După împerechere
femela depune ouăle pe trunchiul arborilor, aproape de locul de iesire din pupă, într-o singură
grupare si le acoperă cu peri de pe abdomen. Pontele au un număr mediu de 600-900 de ouă,
majoritatea lor fiind plasate la baza tulpinilor, până la 3-4 m înălţime, iar în cazul atacurilor
puternice si pe cioate, pietre, în partea mijlocie si superioară a arborelui. Dezvoltarea embrionară se
petrece în primele trei săptămâni de la depunerea ouălor, dar ecloziunea omizilor are loc în luna
aprilie a anului viitor (iernează în stadiul de ou). Primăvara, la început, omizile stau împreună pe
depunere, în “oglindă”, apoi urcă în coroană si rod frunzele. Stadiul de larvă durează, în medie,
două luni; larvele din care se formează masculi parcurg cinci vârste iar cele din care se formează
femele, sase vârste. Vârsta larvei se poate determina prin măsurarea lăţimii capsulei cefalice.
Împuparea omizilor are loc la sfârsitul lunii iunie, între 2-3 frunze legate slab cu fire de mătase, în
crăpăturile scoarţei sau la inserţia ramurilor. Stadiul de pupă durează 2-3 săptămâni, după care apar
fluturii.

3. Depistarea suprafeţelor infestate cu Melolontha melolontha

44
 Depistarea se face după prezenţa larvelor, pupelor sau a gândacilor cu ocazia executării
sondajelor de sol sau a mobilizării solului în perioada de vegetaţie; după zborul gândacilor în lunile
mai-iulie, în funcţie de specie; după puieţii în curs de uscare din cauza atacului produs de larve.
Zona infestată cu larve, pupe si gândaci recent iesiţi, se stabileste după rezultatele sondajelor
de sol, care se execută anual în prima decadă a lunii septembrie în toate pepinierele si suprafeţele ce
urmează a fi împădurite. Sondajele constau din gropi de dimensiunile de 1/1/1 m, uniform
răspândite pe suprafaŃa controlată, în număr de 10 la hectar în pepiniere si de 3 la hectar pe
terenurile destinate împăduririi. Numărul mediu de larve la 1 m2 se stabileste, ca număr echivalent
de larve Melolontha melolontha de vârsta a treia, când se constată prezenţa unor specii si vârste
diferite, transformarea efectuându-se utilizând scara 5-3-1 (5 larve de vârsta I = 3 larve de vârsta a
II-a = 1 larvă de vârsta a III-a). Larvele diferitelor specii se separă în funcţie de caracteristicile
ultimului segment abdominal; vârstele larvare se stabilesc după lăţimea
capsulei cefalice.
Când se depăsesc numerele critice nu se fac culturi în pepiniere si în terenurile de împădurit.
În pepiniere, frecvenţa si intensitatea atacului se determină prin controlul a câte 100 de puieţi.

4. Caracterele generale ale gândacilor de scoarţă

Familia Curculionidae - SCOLYTINAE (gândaci de scoarţă)

Cuprinde gândaci de talie foarte mică (până la 9 mm lungime), corp cilindric, brun-închis
lucitor. Antene geniculat – măciucate. Elitre lungi, acoperă corpul în întregime, prezintă siruri de
puncte sub forma unor benzi longitudinale. Unele specii prezintă la capătul abdomenului o tesitură
scobită, cu dinţi pe margine, al căror număr, formă si mărime sunt caracteristice pentru specie
uneori si pentru sex. Tesitura mai poartă si denumirea de „roabă”, deoarece cu ea adultul împinge
rumegusul afară din galerie (la genul Ips).
Ouăle sunt albe, mici.
Larvele sunt apode, eucefale, au corp alb-gălbui, usor curbat, capsula cefalică brună, cu
mandibule puternice, aparat bucal de tip masticator.
Pupele sunt alb-gălbui de tip liber, asemănătoare cu adulţii.
Aceste specii au 1-2 generaţii pe an, rar 1 generaţie la doi ani (Dendroctonus micans Klg.).
La speciile monogame împerecherea are loc afară pe scoarţă, mai rar în galeria săpată de femelă. La
cele poligame, masculul sapă mai întâi un orificiu de intrare apoi execută în sau sub scoarţă o
roadere lăţită numită „cameră nupţială”. De la camera nupţială, femelele sapă galerii liniare, cu o
lăţime constantă, dispuse vertical, orizontal sau oblic, numite „galerii – mamă” si împinge
rumegusul în afară cu ajutorul tesiturii. Dea lungul galeriilor – mamă, femela execută din loc în loc
orificii de aerisire. În pereţii laterali ai galeriilor – mamă, femela sapă firide mici, la intervale egale
în care depune câte un ou pe care îl acoperă cu rumegus. Larvele eclozează, sapă galerii larvare care
sunt perpendiculare pe galeria mamă si cu lăţime din ce în ce mai mare. La capătul galeriei larvare
se află o zonă rotunjită în care larva se transformă în pupă numită „leagăn de împupare”. Leagănul
de împupare poate fi în scoarţă, între scoarţă si lemn sau în lemn.
Sistemul de galerii alcătuit din galeria de intrare, camera nupţială, galeriile – mamă si
galeriile larvare formează un desen caracteristic fiecărei specii, permiţând o determinare mai usoară
a speciilor decât în stadiul de adult, din cauza dimensiunilor reduse.
Gândacii tineri au culoare deschisă, nu sunt maturi din punct de vedere sexual astfel acestia
au nevoie de o hrănire suplimentară si realizează asa numitele „roaderi de maturare” care pot avea
loc fie sub scoarţă, lângă leagănul de împupare, fie la lujerii din vârful arborilor.
45
 Întrucât zborul si ovipoziţia au loc într-o perioadă îndelungată se pot întâlni simultan toate
stadiile de dezvoltare sub scoarţă. Insectele care au depus o dată ouă pot iesi de sub scoarţă ca să se
hrănească pentru a-si reface organele de reproducere executând asa numita „roadere de regenerare”,
să se împerecheze si să depună ouă în acelasi sezon de vegetaţie. Descendenţii care apar din aceste
ouă reprezintă asa-numita „generaţie-soră”.
Dezvoltarea gândacilor de scoarţă este influenţată de condiţiile climatice, îndeosebi de
temperatură ceea ce determină apariţia unor decalaje în ceea ce priveste dezvoltarea sistemelor de
galerii în păduri situate la altitudini diferite, pe versanţi cu expoziţii diferite sau chiar pe acelasi
arbore pe porţiuni de tulpină diferite.
Iernarea gândacilor de scoarţă poate avea loc în diferite stadii de dezvoltare dar majoritatea
insectelor iernează în stadiu de adult, în galerii scurte, săpate în grosimea scoarţei, numite „galerii
de iernare”.
În general, gândacii de scoarţă sunt dăunători secundari (se instalează pe arbori debilitaţi
fiziologic) si numai în cazul înmulţirilor în masă, unele specii pot deveni dăunători primari,
provocând uscarea arborilor si chiar a arboretelorpe suprafeţe mari.

5. Descrieţi caracteristicile vătămărilor produse de Ips typographus

Masculul sapă orificiul de pătrundere în scoarţă care este oblic si continuă să sape între scoarţă si
lemn camera nupţială de formă oval – alungită. Odată cu săparea orificiului de intrare si a camerei
nupţiale are loc evacuarea rumegusului care este scos la marginea intrării sub formă de
grămăjoară si prezintă o culoare gălbui – rosiatică. În camera nupţială, masculul atrage în medie
două femele care după împerechere sapă galerii paralele cu fibrele lemnului care au lungimea de 6 –
15 cm, uneori prezentând de-a lungul lor găuri de aerisire. Galeriile mamă sunt roase prin ţesutul de
liber la limita cu lemnul, fiind vizibile atât pe partea interioară a scoarţei cât si pe lemn. Femela
depune ouăle în nise săpate la marginea galeriei mamă si căpăcite cu rumegus. După eclozare,
larvele rod galerii larvare care la început sunt perpendiculare pe galeria mamă apoi au un mers
serpuit si se lărgesc treptat, ajungând la 5 – 10 cm lungime. Larvele din primele ouă pot începe
săparea galeriilor înainte ca femela să fi terminat depunerea ouălor. Desenul
atacului are aspectul unei pagini de carte, de aceea gândacul a fost denumit si „tipograful mare al
molidului”. Adulţii tineri, fac un atac de maturaţie lărgind leagănul pupal sau săpând uneori galerii
scurte, neregulate, în formă de coarne de cerb.
Deseori, atacul de Ips typographus este combinat cu Ips amitinus si Pityogenes
chalcographus.
Arborii pe picior atacaţi prezintă scurgeri de răsină în lungul trunchiului, sunt slăbiţi
fiziologic si în consecinţă frunzisul devine verde – cenusiu – palid, apoi galben si în cele din urmă
rosiatic, după care se usucă. Schimbarea culorii acelor si căderea lor începe de la vârful arborilor
spre bază si se observă mai cu seamă vara, în lunile iulie – august, la una – două luni de la instalarea
dăunătorilor iar la arborii infestaţi în cea de-a doua parte a anului, decolorarea se observă mai târziu
(figura 36E).
Exfolierea scoarţei de pe arbori (figura 36F) se poate observa la două – trei luni de la
producerea intrărilor, începând cu porţiunea de mijloc a tulpinii, după care continuă spre vârf si apoi
spre bază. De asemenea, tulpinile arborilor atacaţi de gândaci de scoarţă prezintă găuri de
ciocănitori.

46
47
 EXPLOATĂRI FORESTIERE

1. Enumeraţi etapele ce trebuie parcurse pentru organizarea unui şantier de exploatare a

lemnului.

Organizarea şantierelor de exploatare a lemnului presupune parcurgerea următoarelor etape:

 obţinerea documentelor necesare începerii exploatării şi verificarea corectitudinii punerii în
valoare,
 delimitarea şi marcarea secţiunilor şi postaţelor,
 întocmirea documentaţiei tehnico-economice,
 proiectarea şi execuţia căilor de colectare,
 amenajarea platformelor primare,
 asigurarea condiţiilor de cazare a muncitorilor şi de depozitare a materialelor, mijloacelor
de muncă, combustibililor şi a pieselor de schimb,
 pregătirea şantierului de exploatare din punct de vedere al normelor de protecţie a muncii şi
al P.S.I.(prevenire şi stingere a incendiilor).

2. Prezentarea metodei de exploatare in sortimente definitive (şi multipli de sortimente).

Metoda de exploatare clasică în sortimente definitive (şi multipli de sortimente) sau cu

fasonare definitivă la cioată conduce la un volum destul de mare de pierderi la recoltare (se obţine
doar 35÷50% lemn de lucru); a fost utilizată pe scară largă în trecut, atunci când gradul de
mecanizare şi reţeaua de drumuri forestiere erau reduse. În etapa actuală această metodă nu se mai
aplică decât în varianta multiplilor de sortimente.
Sortimentul definitiv este o piesă de lemn brut, cu caracteristici dimensionale (lungime mai
mică de 12 m) şi calitative standardizate sau care satisfac cerinţele beneficiarului pentru un singur
sortiment, obţinută prin operaţii de transformare (doborâre, curăţire de crăci, secţionare, despicare,
cojire) efectuate în parchet.
Multiplul de sortimente este o piesă din lemn, fără crăci, cu lungimea mai mică de 12 m care
satisface cerinţele beneficiarului şi din care se pot obţine, prin transformări ulterioare, două sau mai
multe sortimente definitive.
Piesele rezultate în urma aplicării acestei metode au, în general, lungimi mici (1÷4 m).
Aceasta conduce la utilizarea sub capacitate a mijloacelor de colectare şi de transport, deci la o
productivitate scăzută a lucrărilor.
Alte dezavantaje ale metodei sunt:
 operaţiile de transformare au loc pe suprafeţe întinse şi necesită un număr mare de
muncitori şi asistenţă tehnică de specialitate permanentă, ceea ce implică cheltuieli mari;
 gradul scăzut de mecanizare a lucrărilor;
 calitatea sortării este redusă, în general, cu pierderi mari de biomasă lemnoasă datorate
declasării materialului lemnos, ceea ce determină un indice scăzut de valorificare a
lemnului; la aceasta contribuie şi deprecierea calitativă prin rupturi, aşchieri şi spargeri (ca
urmare a utilizării unor mijloace rudimentare), precum şi valorificarea în mică măsură a
lemnului din vârfuri şi crăci şi a buturilor greu despicabile.

48
 Singurul avantaj al metodei poate fi considerat eficienţa silviculturală bună datorată
volumului relativ mic al fiecărei piese, dar, în condiţiile unei organizări defectuoase a exploatării, se
pot înregistra prejudicii destul de mari pe întreaga suprafaţă a parchetului.

3. Modalităţi de aplicare a modelelor ecotehnologice in exploatările forestiere in

condiţiile creşterii gradului de mecanizare a procesului tehnologic de colectare.

Aplicarea unor modele ecotehnologice în exploatările forestiere care să asigure protecţia

terenurilor în pantă, a solului, a seminţişului, a arborilor rămaşi pe picior şi a apelor este posibilă
prin:
 raţionalizarea utilizării tractoarelor;
 extinderea funicularelor ca utilaje de bază;
 dezvoltarea unor reţele optime de transport pentru a se reduce distanţele de colectare.
Creşterea gradului de mecanizare în procesul tehnologic de colectare poate fi compatibil cu
respectarea regulilor silvice de exploatare, dacă se ţine seama de următoarele recomandări:
 dezvoltarea instalaţiilor cu cablu prin adaptarea lor la colectarea unor cantităţi relativ mici
de material lemnos, cu dimensiuni reduse;
 dotarea şantierelor de exploatare cu tractoare cu gabarit redus, dar cu putere mare;
 dezvoltarea producţiei de trolii mecanice independente şi utilizarea lor pe scară mai largă;
 creşterea exigenţei organelor de control faţă de toţi agenţii de exploatare;
 soluţiile ce se stabilesc pentru colectare trebuie să fie în concordanţă cu realitatea din teren
şi nu numai cu dotarea tehnică a agentului economic de exploatare.

4. Principiile exploatării lemnului.

În desfăşurarea activităţii de exploatări forestiere trebuie să fie respectate următoarele

principii:
 principiul protejării mediului, care atestă faptul că valorificarea lemnului trebuie să se
realizeze în condiţiile asigurării acestui principal rol al pădurii, cel de protecţie a mediului;
serviciile oferite de pădure trebuie să primeze atunci când se analizează valoarea unui teren forestier
şi, în acest context, trebuie să se evite exploatarea intensivă sau cea realizată fără asigurarea unor
măsuri de protecţie corespunzătoare;
 principiul corelării exploatării lemnului cu cerinţele regenerării pădurii (sau principiul
interacţiunii dintre silvicultură şi exploatare), care impune alegerea şi aplicarea acelor metode şi
mijloace de lucru care să minimizeze eventualele prejudicii aduse prin distrugerea seminţişului sau
vătămarea arboretului; trebuie să se coreleze, de asemenea, volumul de exploatat cu posibilitatea
pădurii, în vederea menţinerii unui echilibru ecologic normal; activitatea de exploatare a lemnului
trebuie să se adapteze, din punct de vedere al utilajelor şi al tehnicii de lucru, la specificul
intervenţiilor silvotehnice prevăzute;
 principiul eficienţei economice presupune organizarea ştiinţifică a activităţii de exploatare
a lemnului pentru asigurarea continuităţii, a ritmicităţii livrării sortimentelor de lemn către
consumatori (constanţa ofertei) şi a rentabilităţii economice; acest principiu presupune amplasarea
judicioasă a biomasei lemnoase de recoltat, estimarea corectă cantitativă şi calitativă a masei
lemnoase, aplicarea unor tehnologii moderne de lucru şi utilizarea unei reţele corespunzătoare de
instalaţii de transport; pentru realizarea ritmicităţii este necesar să se creeze stocuri de material
49
lemnos în depozitele forestiere în vederea compensării perioadelor de inactivitate sau de activitate
redusă impuse de cerinţele biologice ale regenerării sau de condiţiile climatice nefavorabile. Pe de
altă parte, trebuie să se asigure condiţiile pentru permanentizarea activităţii muncitorilor forestieri
(pregătirea complexă a acestora şi crearea unor condiţii mai bune de transport, de hrană şi de
locuit). Orice activitate de exploatări forestiere trebuie să se desfăşoare în baza unui proiect
tehnologic care stabileşte soluţiile de organizare rezultate prin analiza mai multor variante posibile
şi care include un antecalcul al cheltuielilor şi al rentabilităţii scontate;
 principiul economisirii şi valorificării superioare a lemnului este determinat de creşterea
cerinţelor cantitative şi de valoarea sa economică ridicată, în condiţiile unor resurse limitate şi cu
posibilităţi relativ mici de creştere în timp; se urmăreşte ca prin sporirea volumului de lucru, printr-
o sortare mai judicioasă, să se asigure fiecărui sortiment lemnos o destinaţie precisă şi rentabilă, cu
o valoare cât mai mare de întrebuinţare.

5. Tipuri de tape.

Se pot executa următoarele tipuri de tape, în ordinea frecvenţei de aplicare în practică:

 tapa pană sau clasică (figura 9.46a), aplicabilă în toate cazurile de doborâre, rezultă prin
efectuarea a două tăieturi, una orizontală pe o adâncime de 1/5 ÷1/3 din diametrul secţiunii şi a
doua înclinată sub un unghi de 25°÷30°, începând de la maxim 10 cm deasupra celei orizontale;
linia de întâlnire a celor două tăieturi trebuie să fie perpendiculară
pe direcţia de cădere a arborelui;
 tapa inversă (tapa clasică răsturnată) se caracterizează printr-o tăietură orizontală şi o
tăietură oblică executată sub cea orizontală, în cioată, cu scopul de a reduce pierderile de lemn din
baza trunchiului; se recomandă pentru arborii tensionaţi aflaţi pe terenuri în pantă atunci când
aceştia se doboară în aval (figura 9.46b);
 tapa simplă (crestătură), obţinută printr-o singură tăietură cu adâncimea egală cel mult cu
lăţimea lamei ferăstrăului, orizontală sau puţin înclinată spre interior (figura 9.46c); se aplică
arborilor cu diametrul secţiunii de tăiere sub 20 cm;
 tapa dreaptă sau calup (figura 9.46d), obţinută prin executarea a două tăieturi orizontale şi
paralele la distanţă de 4 cm÷6 cm una faţă de alta, urmată de scoaterea calupului cu ajutorul
toporului; se poate aplica, în primul rând, la arborii cu diametrul secţiunii de doborâre de până la 30
cm, dar, mai rar, şi arborilor groşi aflaţi pe terenuri cu pantă pronunţată;
 tapa în trepte, recomandată pentru arborii foarte groşi (cu diametre de bază mai mari de 100
cm) în scopul reducerii pierderilor de lemn de la baza tulpinii, este executată prin trei tăieturi
paralele şi extragerea succesivă a celor două calupuri suprapuse cu o grosime totală
de 6 cm÷8 cm (figura 9.46e);
 tapa dublă (figura 9.46f), realizată prin două tăieturi oblice simetrice (una de sus în jos şi
alta de jos în sus) care formează un unghi de 30°÷45° între ele; este recomandată în cazul arborilor
foarte groşi aflaţi pe terenuri în pantă, doborâţi spre aval.

50
51
 FITOPATOLOGIE

1. Ciuperca Fusarium oxysporum – gazde, simptome specifice, prevenire şi combatere.

Gazde. Ciuperca produce boli sistematice la conifere (molid, pin, brad, duglas, larice,
ienupăr, tuia) şi foioase (stejar, salcâm, glădiţă), fiind unul din agenţii care participă la „căderea
plantulelor”.
Siptome specifice. Ciuperca poate ataca plantulele în sol înainte de răsărire, învelindu-le
într-un miceliu alb, hialin (siptom greu de observat), care pătrunde în ţesururi şi plantulele nu mai
răsar.
Simptomele pe plantulele răsărite sunt date de îngălbenirea frunzelor şi apariţia la colet a
petelor brune, urmate de stangularea şi frângerea tulpiniţelor. Pe timp umed hifele ciupercii
formează în jurul tulpinii, la nivelul solului, un manşon pâslos de mucegai alb. Boala este foarte
periculoasă în primele 40-60 de zile, după răsărire, când tulpiniţele nu sunt lignificate. Atacul este
foarte intens în solarii datorită condiţiilor favorabile dezvoltării ciupercii.
Prevenire şi combatere. În cazul atacului ciupercilor din genul Fusarium se recomandă
următoarele măsuri:
 dezinfectarea solului cu Formalină;
 schimbarea patului germinativ din solarii;
 inocularea solului cu specii antagoniste;
 tratarea patului nutritiv înainte de semănat;
 tratarea seminţelor înainte de semănat;
 tratarea plantulelor după răsărire cu o substanţă de contact;
 utilizarea antibioticelor;
 stropiri cu o substanţă sistemică.
Tratamentele recomandate dau rezultate bune, cu condiţia respectării indicaţiilor tehnice
privind cultura în solarii: pH-ul patului germinativ sub 6; schimbarea patului germinativ sau a solei
după fiecare cultură,; aerisirea solariilor; temperatura să nu depăşească 25ºC; apa să aibă
temperatura de 5ºC; combaterea umidităţii excesive la sol.

2. Definiţia bolii. Clasificarea bolilor după cauza producerii acestora. Enumeraţi fazele
semnalate in evoluţia bolilor parazitare. Denumiţi cinci tipuri de simptome prin care se pot
manifesta bolile plantelor.

52
 Starea de sanatate a plantelor forestiere poate fi frecvent afectata de unii factori abiotici sau
biotici, care pot provoca îmbolnavirea plantelor prin modificari fiziologice sau structurale la nivelul
celulelor, tesuturilor, organelor, în cazuri extreme provocând moartea plantelor.
Boala este definită ca tulburarea funcţiilor şi a structurii unui organism, manifestată prin
modificări biochimice şi fiziologice, urmate de simptome anatomice, morfologice
histologice,citologice.
Dupa cauzele care le produc, bolile pot fi grupate în doua mari categorii:
 Boli neinfectioase sau boli fiziologice (neparazitare), provocate de actiunea daunatoare a
unor factori interni constitutionali, fie de actiunea nefavorabila a factorilor de mediu, în special de
clima si sol.
 Boli infectioase sau parazitare, provocate de diferiti agenti fitopatogeni. Dupa natura
agentului patogen, bolile infectioase se clasifica în mai multe grupe:
- viroze - provocate de virusuri;
- micoplasmoze - produse de micoplasme;
- bacterioze - provocate de bacterii;
- micoze - provocate de ciuperci parazite;
- antofitoze - determinate de antofite parazite.
În evolutia bolilor parazitare se disting faze: infectia, incubatia, manifestarea bolii. Dupa
unii fitopatologi infectia este precedata de contaminare ceea ce reprezinta venirea în contact a
patogenului cu planta gazda.
Infectia reprezinta patrunderea agentului patogen în planta si stabilirea raporturilor
parazitare cu planta gazda. Pentru ca infectia sa aiba loc, în prealabil este necesara contaminarea
ceea ce presupune venirea în contact a patogenului cu planta, termen folosit frecvent sinonim cu
infectia.
Incubatia - este perioada cuprinsa între infectie si aparitia primelor simptome ale bolii, în
aceasta faza agentul patogen se dezvolta, se înmulteste si invadeaza portiuni de tesut sau se extinde
în toata planta.
Manifestarea bolii - reprezinta evidentierea simptomelor specifice bolii la exteriorul plantei.
Planta bolnava prezinta o serie de modificari morfologice, anatomice, histologice,
citologice, biochimice si fiziologice, constituind simptomatologia bolii.
Tipuri de simptome prin care se pot manifesta bolile plantelor:
 modificări anatomo-morfologice: hipertrofii sau hiperplazii, atrofii sau hipoplazii, ofilirea
plantelor, decolorarea sau cloroza, dlorantia sau fenomenul de înverzire al florilor, pete colorate,
necroza tesuturilor sau arsurile, putregaiurile, transformarea organelor, caderea frunzelor,
mugurilor, florilor, fructelor;
 modificări de habitus si simetrie: la unele plante bolnave se poate observa schimbarea
portului din târâtor în erect si invers, aparitia nanismului, asimetria frunzelor, aparitia simetriei
zigomorfe în locul celei radiare la unele flori.
3. Ciuperca Heterobasidion annosum (syn. Fomes annosus) gazde, simptomatologie
specifică, prevenire şi combatere.

Gazde. Specie polifagă, atacă peste 200 de specii de plante preferând speciile de răşinoase.
La noi este frecventă în arboretele de molid unde produce pierderi importante ale masei lemnoase.
Simptomatologie specifică. Răspândirea ciupercii se poate realiza prin intermediul
dasidiosporilor care infectează cioatele proaspete, pe cale vegetativă prin intermediul miceliului ce

53
se dezvoltă în cioate sau sistemul radicular al arborilor atacaţi de unde se extinde la arborii vecini cu
răni pe rădăcini sau în zona coletului şi prin străpungerea activă a ţesuturilor de protecţie cu ajutorul
sistemului enzimatic.
Miceliul ciupercii se localizează în duramen şi produce un putregai în tulpină până la 5-6 m,
la molid semnalându-se prezenţa acestuia până în vârful tulpinii. Lemnul atacat prezintă patru tipuri
de colorare: gri-violet, cu proprietăţile lemnului nealterate; brun deschis, cu apariţia unui putregai
tare cu proprietăţile lemnului neafectate; brun-roşcat caracterizat prin apariţia unui putregai moale,
care afectează proprietăţile lemnului; brun-negricios cu proprietăţile lemnului puternic afectate.
Arborii atacaţi prezintă o simptomatologie specifică exteriorizată prin îngroşarea bazei
trunchiului, îngălbenirea frunzelor, rărirea coroanei, scurgeri abundente de răşină, prezenţa
corpurilor sporifere la baza tulpinii, a cioatelor şi pe rădăcinile arborilor doborâţi.
Prevenire şi combatere. Pentru prevenirea ciupercii se recomandă: crearea arboretelor de
molid cu foioase; utilizarea unor scheme largi de plantare cu evitarea contactului dintre rădăcini;
evitarea rănirii arborilor; tratarea cioatelor cu substanţe fungicide sau produse bilogice. Combaterea
mecanică constă în extragerea şi valorificarea arborilor uscaţi.

4. Ciuperca Fomes fomentarius (iasca fagului): gazde, simptomatologie specifică,

prevenire şi combatere.

Gazde. Este o specie polifagă pe foioase, foarte răspândită pe fag şi face parte din grupa
paraziţilor de debilitare producând o putrezire albă, uscată a lemnului.
Simptomatologie specifică. Miceliul ciupercii pătrunde prin rănile de pe scoarţă, cioturi sau
ramuri rupte ale arborilor debilitaţi din partea superioară a tulpinii. Atacă alburnul producând
uscarea scoarţei la acel nivel şi pătrunde în duramen. Putregaiul se poate extinde descendent până la
baza tulpinii. Faza iniţială a putrezirii este reprezentată de un putregai sub formă de linii violet-
negricioase, iar faza finală de o colorare albă, lemnul devine casant, friabil. Ciuperca poate vegeta şi
saprofit pe arborii uscaţi sau pe cei doborâţi. Corpurile sporifere apar în apropierea rănilor sau
direct pe scoarţă la arborii bătrâni şi debilitaţi.
Prevenire şi combatere. Pentru a preveni infestarea cu această ciupercă trebuie diminuate
cât mai mult posibil vătămările produse în timpul exploatării arborilor rămaşi. Trebuie extraşi toţi
arborii infestaţi si care prezintă corpuri sporifere pentru a evita diseminarea sporilor şi propagarea
bolii în arboret. Favorizarea arboretelor de amestec deoarece conferă stabilitate ecologică şi înlătură
riscul apariţiei unor epidemii cauzate de diverşi agenţi fitopatogeni.
5. Ciuperca Ganoderma applanatum (iasca aplatizată a foioaselor): gazde,
simptomatologie specifică, prevenire şi combatere.

Gazde. Este larg răspândită în arboretele de foioase (în special de fag) şi mai rar pe
răşinoase.
Simptomatologie specifică. Ciuperca produce infecţia prin intermediul rănilor de pe
trunchiul arborilor vii şi se localizează în duramen. În prima fază a putrezirii lemnul prezintă dungi
albe şi în final este alb spongios.
Corpurile sporifere apar frecvent pe cioate, rar la baza trunchiurilor şi sunt multianuali,
izolaţo sau imbricaţi, în formă de consolă. De cele mai multe ori sunt semicirculari sau plaţi de 7-30
cm lăţime, având adesea doar câţiva centrimetri grosime. Partea superioară cu protuberanţe,
zbârcită, zonată concentric, acoperită cu o crustă, lucioasă, cenuşie până la brună.

54
 Caracteristic pentru această specie este praful sporifer, cu aspect de pudră de cacao, care
fiind foarte uşor se depune şi pe suprafaţa pălăriei.
Trama este de culoare brun-roşcată cu consistenţă suberoasă.
Prevenire şi combatere. Combaterea este foarte dificila si se bazeaza pe metode preventive sau de
limitare a pagubelor. Din prima categorie, evitarea ranirii arborilor în timpul operatiunilor culturale
sau a exploatarii este cea mai importanta masura de prevenire a infectiilor. Practica moderna pune
accentul pe deplasarea ponderii interventiilor în primele stadii de dezvoltare ale arboretelor, atunci
când speciile forestiere au o capacitate mai mare de a rezista la infectii si de a reactiona pozitiv la
spatierea creata. Protejarea ranilor cu substante chimice sau biologice este o practica aplicabila în
culturi speciale. În arborete, ea poate fi folosita la arborii de viitor.

55
 FIZIOLOGIA PLANTELOR

1. Definiţia transpiraţiei - Tipuri de transpiraţie la plantele lemnoase.

Transpiratia este procesul prin care plantele elimina apa sub forma de vapori în mediul
înconjurator. Acest proces este în esenta o evaporare controlata de structura frunzei si de activitatea
stomatica, dependenta, la rândul ei, de adaptarile plantelor la conditiile mediului lor de viata.
Organul principal al transpiratiei este frunza, ce elimina apa atât prin cuticula cât si prin
stomate.
Transpiraţia cuticulară. Depinde de: grosimea cuticulei, gradul ei de umectare, factorii de
mediu. De exemplu, la frunzele tinere cu cuticula subtire transpiratia cuticulara ajunge la 30-50%,
la cele batrâne la 3-5% din transpiratia totala a frunzelor. Plantele de umbra au o transpiratie
cuticulara mai intensa (au cuticula subtire) decât plantele de lumina. Plantele higrofite au
transpiratia cuticulara mai mare ca cea stomatica. Plantele xerofite si cele suculente au transpiratia
cuticulara neglijabila.
Transpiraţia stomatică Cea mai mare cantitatea de apa este redata în atmosfera prin stomate.
Acest proces are doua faze:
1. eliminarea apei sub forma de vapori din membranele celulelor mezofilului în spatiile
interne si totalizeaza o suprafata foarte mare. Acest proces este controlat de activitatea metabolica a
celulelor, este deci fiziologic.
2. difuziunea vaporilor din spatiile interne prin ostiolele deschise în exterior si se produce
când tensiunea vaporilor de apa din atmosfera este mai mica decât aerul intercelular.

2. Coeficientul respirator – definiţi coeficientul respirator şi menţionaţi variaţiile acestuia

in funcţie de substratul respirator (fără formule chimice).

Substantele organice existente în celulele plantelor nu sunt folosite în aceeasi masura în

procesul de respiratie. Pentru oxidarea unui anumit substrat respirator, plantele absorb oxigen într-o
anumita proportie si elibereaza CO2 în alta proportie. Raportul între CO2 eliberat si O2 absorbit,
masurate în acelasi timp, poarta numele de coeficient respirator (QR) sau cât respirator.
Valoarea câtului respirator aduce informatii asupra naturii substratului utilizat si asupra ratei
relative a unor procese în competitie cu respiratia.
Când plantele consuma glucide, iar degradarea este completa, coeficientul respirator are
valoarea 1.
În celule pe lânga oxidarea glucozei au loc si alte procese însotite de cheltuiala de oxigen,
valoarea câtului respirator se mentine între 0,95 – 0,98.
La descompunerea completa a acizilor organici, de exemplu a acidului citric, coeficientul
respirator depaseste valoarea 1.
În procesul coacerii semintelor oleaginoase are loc o transformare a substantelor
hidrocarbonate în lipide, cu eliminare de oxigen. În acest caz semintele iau din mediu, pentru
oxidari, o cantitate scazuta de oxigen, coeficientul respirator fiind supraunitar (QR>1).
Temperaturile ridicate pot determina o crestere a coeficientului respirator în tesuturile ce respira
activ.

56
 Când în plante se degradeaza substante grase sau proteine, coeficientul respirator este
subunitar (QR<1).
Coeficientul respirator poate ajunge la valori foarte scazute (0,3-0,4) la începutul
germinatiei semintelor oleaginoase, când are loc transformarea lipidelor în glucide, cu utilizarea
unei mari cantitati de oxigen.
În aceleasi conditii de vegetatie, respiratia plantelor lemnoase difera în raport cu specia,
organul analizat, vârsta. Foioasele respira mai intens decât rasinoasele, plantele cu crestere rapida
mai intens decât cele cu crestere înceata, iar cele de lumina prezinta o rata a respiratiei mai ridicata
în raport cu cele de umbra.
În organele aceluiasi arbore, respiratia se desfasoara cu intensitati diferite. Frunzele, desi
reprezinta cea mai mica parte din masa arborelui, realizeaza cea mai intensa respiratie, deoarece
comparativ cu celelalte organe cu grad ridicat de lignificare, ele contin proportia cea mai mare de
tesuturi vii, cu activitate intensa.
Mugurii plantelor lemnoase au o rata ridicata a respiratiei în decursul sezonului de vegetatie.
Rata respiratiei arborilor prezinta variatii diurne si sezoniere determinate de procesul de
crestere, de cantitatea substantelor sintetizate si de factorii de mediu.

3. Fotosinteza - Faza fotochimică (faza de lumină): fotoliza apei; structura unităţii

fotosintetice; sisteme fotosintetice – caracteristici de bază.

Fotosinteza reprezinta un ansamblu de reactii care conduc la absorbtia energiei solare de

catre pigmentii asimilatori din frunze, conversia ei în energie chimica potentiala ce este utilizata în
sinteza unor substante organice, prin reducerea CO2 captat din atmosfera.
In fotosinteza au loc doua tipuri de reactii:
1. Reactia de captare a energiei luminoase si formarea unui compus bogat în energie (ATP)
si a unui reducator primar (NADPH2) în faza fotochimica (faza de lumina);
2. Reactia de reducere a CO2 pâna la nivelul glucidelor - faza biochimica (faza metabolica),
independenta de lumina.
Fotosinteza – faza fotochimică
Plantele verzi opereaza cu doua reactii de lumina, localizate în doua centre de reactie
diferite, corespunzatoare celor doua fotosisteme fotochimice (FS I si FS II). Fotosistemele sunt
dispuse în membrana tilacoidelor din grana, conectate ca doua baterii în serie si aprovizionate cu
energia cuantelor de lumina.
Fotoliza apei se realizează prin smulgerea electronilor din molecula de apă în cel de-al
doilea fotosistem. Oxigenul eliberat în fotosinteză rezultă din molecula de apă şi nu din cea de CO 2.
Reacţia de fotoliză a apei este localizată în interiorul membranei tilacoidale, ceea ce contribuie la
generarea si mentinerea unui gradient protonic transversal prin membrana tilacoidala.
Electronii energizati, eliberati de P680 si ajunsi la acceptorul Q, trec în continuare printr-un
lant de transportori coborând la fotosistemul I (FSI). Energia eliberata de electroni în lungul lantului
transportor este cuplata cu sinteza de ATP, printr-un mecanism de fotofosforilare.
În fotosistemul I, prin absorbtia unei cuante de lumina, electronii moleculei P700 sunt
energizati si propulsati la un acceptor X cu nivel energetic -0,43 eV, care îi cedeaza feredoxinei (o
proteina cu Fe si S, capabila de oxidoreducere). In continuare, electronii ajung printr-o serie de
intermediari, la NADP+ care se activeaza. Concomitent ajung si protonii formati prin fotoliza apei,
iar NADP+ se transforma întrun agent reducator, NADPH2, care împreuna cu ATP va reduce CO2.
57
 Pentru reducerea unei molecule de NADP+ la NADPH2 este necesara absorbtia a câte doi
fotoni pentru fiecare dintre cele doua fotosisteme FS I si FS II. In fotosistemul I molecula de
clorofila P700, care prin excitare anterioara emisese electroni, îsi va completa deficitul prin
electronii proveniti din fotosistemul II.
Conversia energiei solare în energie chimica potentiala din ATP si NADPH2 se realizeaza
printr-o continua scurgere a electronilor, de la apa la fotosistemul II apoi la fotosistemul I si la
NADP+ unidirectional (aciclic). Producerea de ATP în acest lant poarta numele de fotofosforilare
aciclica.

4. Fotosinteza - Faza biochimică (faza de intuneric): generalităţi privind sinteza

substanţelor organice (glucide, lipide, proteine).

Faza biochimica este independenta de lumina si cuprinde reducerea CO2 si formarea

moleculelor destinate sintezei glucidelor, lipidelor si proteinelor (cicluri reductive în fotosinteza).
Are loc în stroma cloroplastelor, unde se gaseste si echipamentul enzimatic specific.
La plantele superioare CO2 ajunge la cloroplaste trecând prin ostiolele stomatelor în spatiile
intercelulare si apoi în celulele asimilatoare. Fixarea CO2 se desfasoara sub influenta luminii si
necesita ATP si NADPH2 produse în faza de lumina.
În cursul fazei biochimice a fotosintezei rezulta glucide si alti compusi necesari vietii
plantelor.
Sinteza glucidelor: Aldehida fosfoglicerica împreuna cu fosfodihidroxiacetona, sub actiunea
aldolazei, formeaza fructozo-1,6- difosfat, de la care se poate ajunge la glucoza, zaharoza si
amidon. Cea mai mare parte din produsii fotosintezei sunt convertiti în amidon, care este stocat
temporar, în timpul zilei sub forma de graunciori în stroma. Noaptea, amidonul este hidrolizat în
zaharoza, forma sub care circula în mod obisnuit în planta.
Sinteza proteinelor: Pornind de la acidul 3-fosfogliceric (APG) se pot forma o serie de acizi
organici: piruvic, malic, oxalilacetic. Din acestia prin aminare rezulta aminoacizi (alanina, serina,
acidul aspartic, acidul glutamic).
Sinteza lipidelor: Din acidul 3-fosfogliceric, prin reactii de sinteza cu participarea unor
enzime specifice, se pot forma acizii grasi, hidrogenul necesar acestor sinteze este asigurat de
NADPH2.

5. Creşterea şi diferenţierea. Definiţi creşterea şi diferenţierea şi enumeraţi etapele

creşterii.

Evolutia în timp a plantelor lemnoase, pornind de la celula ou se realizeaza în procesul de

dezvoltare. Acest proces se manifesta prin doua categorii de modificari, unele cantitative (marirea
dimensiunilor si a masei), constituind cresterea, iar altele calitative (dobândirea de caracteristici noi
morfologice si functionale), realizând diferentierea.
Ca rezultat al metabolismului plantele lemnoase acumuleaza substante organice ce
determina o marire ireversibila a dimensiunilor si masei lor. La plante cresterea este localizata în
zone bine determinate ale diferitelor organe. Cresterea în lungime a radacinii si tulpinii este
58
nedefinita si se realizeaza prin meristemele primare apicale si intercalare, iar cresterea în grosime
prin meristemele laterale, cambiu si felogen. Frunza cu crestere definita, se formeaza prin
expansiunea unui primordiu foliar. Spre deosebire de radacina si tulpina, diviziunile celulare se
repartizeaza pe toata suprafata limbului, în general, pâna la deplina lui formare. La radacina
cresterea în lungime este localizata subterminal, deoarece extremitatea este acoperita de piloriza.
Deasupra acesteia se gaseste o zona cu celule meristematice care se divid permanent, constituind
zona de crestere embrionara, zona de mereza, care se extinde pe o lungime de 1mm.
Etapa alungirii se realizeaza în zona de crestere prin întindere, adica zona de auxeza sau
elongatie, unde intensitatea mitotica este minima. Dupa alungire, celulele încep sa se diferentieze,
specializându-se în tesuturi ale rizodermei, scoartei si cilindrului central. Aceasta zona a
diferentierii corespunde regiunii pilifere, unde se constituie treptat structura primara. Exista
deosebiri semnificative între specii si chiar între radacinile aceleasi plante sub raportul delimitarii
celor trei zone.
Spre deosebire de radacina, cresterea în lungime a tulpinii este terminala, iar organizarea
meristemelor apicale este mult mai complexa. Desi la formarea tesuturilor primare ale tulpinii se
parcurg aceleasi etape (diviziune, elongatie si diferentiere), ca la radacina, ele nu sunt distincte
zonal. La tulpina cresterea în lungime se produce în cea mai mare proportie prin elongatia
internodurilor pe toata lungimea lor. În continuare cresterea se localizeaza mai ales la baza
internodurilor.
a) Cresterea în înaltime. Lujerul anual ia nastere prin activitatea meristemelor din muguri.
Declansarea cresterii are loc primavara, sub influenta curentului de seva si când s-a realizat o
anumita suma a temperaturilor diurne. Desfacerea mugurilor nu se petrece în acelasi timp la toate
speciile, ci este în functie de unele particularitati biologice interne, cât si de conditiile de mediu
(mugurii mesteacanului, ai pinului silvestru si ai plopilor euramericani intra în vegetatie mai
timpuriu decât ai stejarului, frasinului, salcâmului, fagului si molidului).
Cresterea în înaltime se realizeaza pe seama substantelor de rezerva depuse anul anterior,
care sunt mobilizate odata cu pornirea în vegetatie si translocate în vârfurile de crestere.
Ritmicitatea cresterii diurne în înaltime este determinata de alternanta zilei cu noaptea. Daca
în timpul noptii temperatura nu scade sub o anumita limita, atunci cresterea este mai intensa decât
în timpul zilei. La Pinus strobus, ramurile cresc în timpul noptii cu 30% mai mult decât ziua.
Înaltimea la care ajung arborii este de terminata nu numai de rapiditatea cresterii în tinerete,
ci mai ales de marimea perioadei în care cresterea este activa. Astfel, la mesteacan si anin cresterea
intensa din tinerete se diminueaza cu vârsta, pe când la molid si brad, desi devine activa mai târziu ,
se mentine o perioada îndelungata, realizând înaltimi mari.
b) Cresterea în grosime. Cresterea în grosime a arborilor, ca si cresterea lor în înaltime,
manifesta ritmicitate diurna si sezoniera, determinata în mare masura de factorii mediului. Ritmul
zilnic are loc cu destula regularitate, dar fenomenul este greu de urmarit, fiind mascat de variatia
continutului de apa din tesuturi, care determina umflarea si contragerea lor. Noaptea, cresterea în
grosime este mai activa decât în timpul zilei.
Cresterea în grosime se încheie înca înainte de caderea frunzelor, prin septembrie –
octombrie, la foioase mai devreme decât la rasinoase, uneori prin august.
În timpul repausului vegetativ grosimea arborilor variaza prin contrageri si reveniri datorate
variatiei rezervei de apa din tesuturi si în timpul iernii din cauza variatiilor termice.
Cresterea în grosime este mai redusa în primii ani, apoi devine din ce în ce mai intensa, pâna
ce atinge un maxim, apoi scade din nou.
59
 Perioada cresterii active în grosime nu coincide cu aceea a cresterii active în înaltime.
Cresterea în grosime se intensifica numai dupa ce cresterea în înaltime atinge un maxim, adica în a
doua parte a vietii arborilor.
Inelul lemnos se formeaza mai ales pe seama substantelor elaborate în procesul de
fotosinteza din anul respectiv. În anii cu conditii climatice nefavorabile fotosinteza este stânjenita,
iar cresterile în grosime sunt reduse.

60
 GENETICĂ ŞI AMELIORAREA ARBORILOR

1. Replicaţia materialului genetic (macromolecula de ADN).

Sinteza de tip replicativ a ADN

constituie uicul caz în care o substanţă îşi
dirijează propria sa sinteză, ADN fiind singura
moleculă din lumea vie capabilă de
autoreplicare, pe baza unui aport genetic
adecvat.
Există mai multe ipoteze în legătură cu
modul cum se frealizează macromolecula de
ADN:
 tipul semiconservativ (J. D. Watson şi F.
H. Crick): asigură o înaltă fideliate în sinteza
noilor macromolecule de ADN identice cu cele
vechi;
 tipul conservativ: noua macromoleculă
este sintetizată „de novo” după vechea
macromoleculă de ADN;
 tipul dispersiv: vechea macromoleculă
de ADN se desface în părţile componente şi,
împreună cu substanţele aflate în mediul
celular, serveşte pentru sinteza, a două noi
molecule de ADN care vor conţine: nucleotide
vechi, cât şi nucleotide nou sintetizate.
Sinteza ADN după tipul semiconservativ. La un
moment dat, la extremitatea sau într-un punct
oarecare al macromoleculei de ADN, are loc o
rupere a legăturilor de hidrogen între cele două
lanţuri polinucleotidice, ruperea continuând de-
a lungul macromeleculei asemănător cu
desfacerea unui fermoar. În acelaţi timp are loc
o derulare a catenelor polinucleotidice, fiecare
nucleotidă rotindu-se într-un plan spre exterior
în jurul radicalilor fosforici. În citoplasmă sunt
nucleotide diferite care au fost sintetizate în
celulă cu cele patru tipuri de baze azotate:
adenină, guanină, citozină şi timină. Pe baza
complementarităţii dintre bazele purinice şi
pirimidinice, o nucleotidă care conţine adenină
se va lega prin două punţi de hidrogen cu o
nucleotidă care conţine timină, iar una care
conţine guanină se va lega prin trei punţi de

61
hidrogen cu una care conţine citozină. În acest fel, fiecare nouă macromoleculă de ADN va fi
formată dintr-o catenă polinucleotidică veche şi una nou sintetizată.
Sinteza ADN se realizează în trei etape importante:
 în prima etapă are loc sinteza nucleotidelor pirimidinice de tipul uridilic şi a nucleotidelor
purinice de tipul acidului inosinic;
 în etapa a doua are loc sinteza nucleotidelor care intră direct în alcătuirea ADN;
 în etapa a treia are loc polimerizarea nucleotidelor în prezenţa enzimei ADN polimeraza.

2. Transcripţia informaţiei genetice.

Transcripţia este fenomenul prin care informaţia unei catene de ADN este transmisă la
ARNm, precum şi altor tipuri de ARN.
Din cauza structurii sale complexe, ADN nu poate interacţiona cu ribozomii – sediul
sintezei proteinelor – şi nu poate oferi direct informaţia pentru sinteza proteică. Astfel, transpunerea
mesajului genetic din ADN într-o formă care să permită descifrarea sa în „limbajul” proteinelor este
strict necesară şi se realizează prin sinteza ARN-mesager. Aceată sinteză se face prin
complementaritatea bazelor azotate, aşa încât, ARNm devine o copie negativă a catenei de ADN,
doar că în locul dezoxiribozei se sintetizează riboză, iar baza complementară a adeninei este uracilul
şi nu timina.
Rolul de model (matriţă) în sinteza ARNm îl are numai una dintre cele două catene ADN.
Numită şi catena sens.
Porţiunile continue şi
individualizate de pe catenele de
ADN, care sunt reproduse sub forma
unor molecule de ARNm replică,
sunt denumite operoni, aceştia
purtând informaţia necesară sintezei
mai multor proteine înrudite ca
funcţie.
Transcrierea are loc în
prezenţa ARN – polimerazei, o
enzimă cu greutate moleculară foarte
mare, formată din câţiva componenţi polipeptidici cu rol de iniţiatori – factorul σ sau finalizatori –
factorul ρ ai catenelor de ARNm.
Iniţierea transcrierii presupune legarea ARN-polimerazei prin factorul σ la matriţa de ADN,
la nivelul unei secvenţe specifice de nucleotide prin care enzima o recunoaşte. Aici are loc
desfpşurarea dublului helix de ADN, cu formarea aşa-numitului ochi de transfer. Iniţierea se
declanşează într-o zonă distinctă a operonului, denumită promotor.
În timpul iniţierii, la nivelul sitului promotor se constituie un complex binar ADN-ARN-
polimerază, deosebit de stabil.
Elongaţia se realizează prin intermediul enzimei minimale, componentă a ARN-polimeraza.
În acest fel, enzima trece într-o conformaţie specifică transcrierii propriu-zise, prin disocierea
factorului σ. Acum afinitatea enzimei este generală faţă de întregul segment transcris, iar elongarea
catenei de ARNm se derulează prin adăugarea succesivă de ribonucleozid monofosfaţi la capătul
catenei de creştere.
62
 Terminalizarea, ultima etapă a transcrierii, este indusă de o secvenţă anumită de nucleotide
din matriţa de ADN, recunoscută ca atare de ARN-polimeraza, prin factorul ρ. După terminarea
sintezei, monocatena de ARNm este eliberată de pe matriţa de ADN.

3. Definiţi legea Hardy-Weinberg şi menţionaţi factorii care perturbă echilibrul genetic.

Legea Hardy – Weinberg: Într-o populaţie panmictică în echilibru şi cu un efectiv numeros,

frecvenţa genelor şi a genotipurilor se menţine constantă de-a lungul generaţiilor.
Cei mai importanţi factori perturbatori ai echilibrului genetic al populaţiilor panmictice sunt
mutaţiile, migraţia, consangvinizarea, deriva genetică, selecţia.
Mutaţiile modifică frecvenţele genice şi genotipice prin schimbările esenţiale în structura
genelor. Prin frecvenţa lor redusă în timp, mutaţiile îsi fac simţite efectele doar în perioade foarte
lungi de timp.
Migraţia are efecte de uniformizare a structurilor genetice prin mişcarea genelor (polen) şi a
genotipurilor (seminţe). Aceste efecte sunt relativ lente şi se manifestă cu intensitate mai mare în
cazul populaţiilor cu areal continuu şi bidimensional.
Consangvinizarea determină perturbări ale echilibrului genetic, prin creşterea gradului de
homozigoţie, în detrimentul celui de heterozigoţie. Aceste efecte, mai ales la populaţiile cu efectiv
redus, sunt însoţite de depresiunea consangvină.
Deriva genetică este asociată cu consangvinizarea şi reprezintă o flucuaţie întâmplătoare a
genelor datorită accidentelor de distribuţie a gameţilor de fecundare. Modificările de structură
genetică se produc întâmplător, în mod neorientat.
Selecţia naturală introduce modificări importante în frecvenţa genelor şi genotipurilor prin
reproducerea diferenţiată a genotipurilor din populaţie. Selecţia diminuează variabilitatea genetică,
dar măreşte frecvenţa unor gene utile, promovând genotipurile cu capacitate superioară de adaptare.
Polenizarea selectivă la speciile entomofile poate avea consecinţe favorabile asupra
frecvenţei genelor şi genotipurilor într-o populaţie panmictică.

4. Obiective calitative urmărite in ameliorarea genetică a arborilor.

Modificarea zestrei ereditare a arborilor ar crea largi posibilităţi şi în ceea ce priveşte

ameliorarea a numeroase şi extrem de importante caractere calitative, caractere supuse controlului
unui număr restrâns de gene (uneori fiind implicată chiar o singură genă), mult mai puţin sau chiar
deloc influenţate de condiţiile de mediu.

63
 În general, se pot delimita două mari categorii de trăsături calitative, respectiv caractere
extrinseci (exterioare) cum ar fi forma trunchiului, a fusului sau forma ramurilor şi caractere
intrinseci (interioare) ca cele legate de calitatea lemnului.
Obiective calitative extrinseci
A. Rectitudinea tulpinii
O bună rectitudine (dacă ar posibil până la mugurele terminal) creşte proporţia de lemn
utilizabil prin raportul la volumul de lemn brut total, pe când defectele de formă la nivelul tulpinii
reduc în bună măsură calitatea lemnului. Cilindricitatea şi rectitudinea tulpinii reprezintă principalii
factori ai indicelui de zvelteţe care se exprimă prin raportul dintre diametrul şi lungimea fusului.
Tot legat de calitatea tulpinii, se preferă formele fără înfurciri şi dacă totuşi acestea apar în mod
repetat, se pare că ar fi un indiciu al predispoziţiei individuale. De asemenea, este dorită absenţa
unor defecte vizibile ca fibre torse, caneluri, gelivuri, etc.
B. Calitatea ramurilor
În procesul de ameliorare forestieră se urmăreşte obţinerea de exemplare de arbori cu ramuri
cât mai subţiri (noduri mai puţin profunde) şi cu inserţia cât mai apropiată de unghi drept şi fără
înfăşurare pe tulpină.
Lungimea ramurilor se corelează cu lungimea coroanei şi a tulpinii. Arborii cu ramuri mai
scurte şi cu o coroană îngustă rezistă mult mai bine la rupturile provocate de căderi masive de
zăpadă moale. De asemenea, în urma elagajului, rănile sunt mai mici şi superficiale iar procesul de
cicatrizare este mult mai rapid.

Obiective calitative intrinseci

A. Însuşirile lemnului
Preocupările privind calitatea lemnului au trezit un tot mai accentuat interes al specialiştilor
amelioratori şi prin aceea că îmbunătăţirea însuşirile tehnologice a căpătat o semnificaţie practică
tot mai profundă.
Densitatea lemnului este corelată cu randamentul în pastă, calitatea pastei şi a hârtiei, cu
lungimea şi diametrul fibrelor, cu grosimea pereţilor celulari şi procentul de celuloză. Un grad redus
de albire sau un conţinut mare de compuşi chimici în lemn poate reduce randamentul de producere
a hârtiei, precum şi calitatea acesteia.
La unele specii importante economic (pin), variabilitatea intraspecifică crescută a însuşirilor
lemnului, în raport cu originea geografică a provenienţelor, prezintă o importanţă deosebită pentru
ameliorare.
B. Rezistenţă şi adaptare
Este vorba, în principal, despre rezistenţa şi adaptabilitatea la unele categorii de agenţi:
a) climatici:
- ger timpuriu autumnal, profund hibernal şi târziu de primăvară
- zăpadă moale
- vânt
- uscăciune;

b) biologici:
- boli (micoze, bacterioze, viroze)
- atacuri de insecte;
c) antropici:
- poluare atmosferică (CO2, SO2, NOX, O3, F, HF)
- animale domestice, vânat.

64
 Creşterea rezistenţei biologice a speciilor forestiere la dăunătorii biotici şi abiotici reprezintă
un obiectiv cu mare valoare practică, iar eritabilitatea caracterelor legate de rezistenţă este foarte
mare.
După Zobel (1995), majoritatea caracterelor intrinseci ale lemnului depind în mare măsură
de trăsăturile extrinseci. În consecinţă, canalizarea eforturilor în direcţia ameliorării celor din urmă
prezintă urmări favorabile şi importante şi asupra caracterelor intrinseci.

5. Menţionaţi principalele măsuri privind conservarea in situ a resurselor genetice

forestiere.

Modalităţile de conservare in situ implică menţinerea arborilor şi plantelor, în general, în

habitatul original sau în sisteme agricole tradiţionale. Conservarea in situ este metoda preferată în
cazul mai multor esenţe forestiere, cu deosebire a celor din zona tropicală. Comparativ cu speciile
agricole care cresc în medii destul de bine controlate, majoritatea arborilor se dezvoltă în medii
“sălbatice” şi au cicluri lungi de viaţă. În consecinţă, arborii trebuie conservaţi ca parte integrantă a
ecosistemului stabilit, medii în care se pot adapta şi evolua.
Cele mai importante măsuri ce pot lua pe linia unei conservări in situ sigure şi eficiente a
celor mai valoroase surse de germoplasmă forestieră constau în crearea de parcuri şi rezervaţii
naturale, rezervaţii semincere, interzicerea accesului total neîngrădit sau exploatare preferenţială de
arbori valoroşi din punct de vedere fenotipic şi genotipic.
Crearea de parcuri şi rezervaţii naturale
Această modalitate de conservare in situ reprezintă, în mod cert, acţiunea de cea mai mare
responsabilitate civică pe linia păstrării patrimoniului genetic al unor populaţii naturale deosebit de
valoroase, acţiune care solicită eforturi economice şi administrative mari şi un imens volum de
muncă privind documentarea, cercetarea şi evaluarea fondului de germoplasmă existent în cadrul
acestor arii protejate.
La noi în ţară, Parcul Naţional Retezat, Parcul Naţional Munţii Rodnei, Parcul Naţional
Călimani şi Parcul Naţional Ceahlău sunt patru dintre cele mai reprezentative arii protejate, cu
caracter predominant forestier şi o anumită specificitate eco-geografică. Prin specificul şi unicitatea
lor, aceste zone constituie arii deosebit de valoroase, primele două fiind incluse, încă din anul 1992,
în dosarele MAB/UNESCO ca rezerve ale Biosferei.
Rezervaţiile de seminţe
Interesul constant manifestat de către specialiştii din silvicultură în obţinerea unor cantităţi
însemnate de seminţe ameliorate (capacitate de germinaţie de peste 60%), necesită luarea unor
măsuri de protejare şi conservare a arborilor remarcabili, dincolo de vârsta de exploatabilitate
economică, până la vârsta de exploatabilitate fiziologică, stadiu apropiat de deperisarea fizică a
arborilor. Conservarea acestor arbori deosebit de valoroşi se face în cadrul rezervaţiilor de seminţe
– populaţii superioare a căror conservare în generaţia următoare se poate face prin regenerare
naturală sau chiar prin crearea de plantaţii conservatoare in situ.
Rezervaţiile de seminţe sunt arborete pure sau de amestec, preponderent naturale şi care, în
cadrul aceleaşi regiuni de provenienţă, se deosebesc distinct de celelalte arborete cu aceeaşi
compoziţie specifică. Lucrările de bază desfăşurate în aceste populaţii sunt cele de igienizare şi de
curăţire, lucrări specifice selecţiei negative al criteriului valorii relative a arborilor, prin care sunt
eliminaţi arborii mai slab dotaţi, cei mai buni fiind păstraţi şi îngrijiţi pentru a produce cantităţi cât
mari de seminţe de calitate superioară.

65
 Selecţia şi delimitarea principalelor arborete ca rezervaţii de seminţe la noi în ţară s-a
efectuat pe baza unui sistem original de cartare seminologică de către specialişti din cadrul ICAS,
în perioada 1965-1996. Desfăşurarea acestei acţiuni de mare importanţă şi de o anvergură fără
precedent în ţara noastră s-a bazat pe respectarea câtorva principii clare, spre exemplu cel privind
evitarea de la reproducere a arboretelor slabe ca productivitate şi cu seminţe de calitate inferioară,
acordarea unei priorităţi absolute provenienţelor locale în iniţierea de experimente cu limitarea
drastică a transferărilor de material biologic de reproducere şi, nu în ultimul rând, prezervarea
arboretelor deosebit de valoroase până la limita longevităţii fiziologice. În urma efectuării acestei
acţiuni, la noi în ţară au fost delimitate peste 2300 rezervaţii de seminţe care acoperă peste 70.000
ha (peste 32.000 ha răşinoase şi peste 37.000 ha foioase) şi care includ toate speciile principale
forestiere.
Toate aceste arborete constituie cele mai valoroase fonduri de germoplasmă forestieră de la
noi din ţară, cu bază ereditară intactă şi caracter permanent, cu cel mai mare număr de arbori plus şi
care sunt excluse de la tăieri. Îndepărtarea exemplarelor de slabă calitate, prin efectuarea de răriri
adecvate, conduce la realizarea unei consistenţe optime a rezervaţiei (obişnuit 0,7-0.6), consistenţă
care se atinge treptat prin mai multe cicluri de selecţie. Aceste populaţii de arbori reprezintă baza
populaţiilor de ameliorare, ca arbori seminceri alegându-se exemplarele din categoria arborilor
“plus”, exemplare situate întotdeauna în plafonul dominant şi considerate drept adevărate „centre de
gene” ale speciilor lemnoase.
Interzicerea accesului şi a exploatării preferenţiale a arborilor valoroşi
Aceste măsuri constituie măsuri clasice ce trebuie luate urgent şi aplicate imediat, pot avea
caracter temporar sau permanent şi se aplică în vederea opririi pierderilor genetice, precum şi a
evitării perturbării unor lucrări extrem de importante cum ar fi, de exemplu, răriturile sau tăierile de
regenerare.
Eficacitatea selecţiei este mult mărită prin aplicarea acestor măsuri şi, drept urmare, are loc
o reinstalare progresivă a unui patrimoniu genetic valoros, perturbat iniţial prin extrageri masive,
necontrolate, de arbori valoroşi. Tot pe această linie, este recomandabil a se cunoaşte, pe cât posibil,
limitele eritabilităţii celor mai importante caractere (calitative şi cantitative) şi expresia câştigului
genetic pe fondul lucrărilor legate de ciclurile de selecţie
Mai este de reţinut şi faptul că, spre deosebire de măsurile menţionate anterior, această
metodă este mult mai uşor de aplicat, are un caracter imediat, este mult mai puţin costisitoare şi
contribuie din plin la salvarea integrală a fondului de germoplasmă deţinut de rezervaţia respectivă.

66
 ÎMPĂDURIRI

1. Procese ce pot avea loc in masa de seminţe in timpul păstrării.

In timpul păstrării in masa de seminţe se pot desfăşură procese cu influenţe negative asupra
viabilităţii seminţelor:
 intensificarea respiraţiei, care se produce in masa seminţelor cu porozitate ridicată, spaţiile
intergranulare fiind ocupate cu aer in compoziţia căruia participă oxigenul. In prezenţa oxigenului
are loc descompunerea substanţelor organice cu degajare de dioxid de carbon, apă şi energie
calorică (673 Kcal). Căldura rezultată se acumulează treptat in seminţe, care, in corelaţie cu apa
degajată in procesul de respiraţie intensifică şi mai mult respiraţia. In timpul păstrării seminţele pot
respira şi in lipsa oxigenului – respiraţia anaerobă, oxidarea avand loc pe seama oxigenului din
molecula monoglucidelor cu cedare de alcool etilic, dioxid de carbon şi o cantitate redusă de
căldură (28 Kcal) faţă de respiraţia aerobă.
 uscarea seminţelor se produce prin desorbţie - pierderea apei din seminţe uneori pană la apa
de constituţie, respiraţia incetand iar seminţele pierzandu-şi viabilitatea (de exemplu ghinda işi
pierde capacitatea de germinaţie dacă umiditatea scade sub 40%).
 germinaţia în timpul păstrării este un fenomen nedorit care se declanşează cand căldura,
umiditatea şi oxigenul sunt favorabile acestui proces.
 degerarea seminţelor este procesul in urma căruia acestea işi pierd facultatea de germinaţie
ca urmare a temperaturilor negative şi umidităţii crescute.
 încingerea este procesul cel mai periculos in urma căruia seminţele işi pierd viabilitatea.
Intensificarea respiraţiei aerobe conduce la creşterea umidităţii şi a căldurii, care favorizează
activarea şi inmulţirea microorganismelor in masa de seminţe; acestea, la randul lor, prin respiraţie
contribuie la creşterea valorilor de temperatură şi umiditate. Iniţial, cand temperatura nu depăşeşte
30°C, seminţele nu suferă schimbări apreciabile vizual sau olfactiv. Dacă in continuare temperatura
creşte, apar semne evidente de depreciere: se simte un miros puternic de mucegai sau de
fermentaţie-putrefacţie; la inceput seminţele se brunifică apoi se innegresc, in final acestea
pierzandu-şi vitalitatea.

2. Avantaje şi dezavantaje ale semănăturilor de primăvară efectuate in pepinieră.

In climatul ţării noastre, par mai indicate semănăturile de primăvară, deoarece prezintă
următoarele avantaje:
 semănate in perioada optimă, socotită atunci cand temperatura solului la adancimea de
aproximativ 5 cm are valoarea, la ora 8 dimineaţa, de 8-10°C pentru molid, pin negru, pin silvestru
şi peste 10°C pentru brad, larice, salcam; seminţele acestor specii germinează intr-o perioadă scurtă,
iar plantulele răsar uniform;
 seminţele pot beneficia de un sol reavăn, ca urmare a topirii zăpezii şi a perioadei de
precipitaţii de la inceputul primăverii;
 se evită răsărirea plantulelor inaintea ultimelor ingheţuri tarzii (in jur de 20 mai), dacă
semănarea se face cu 10-15 zile inainte de data medie a acestora;
 sezonul de vegetaţie de la răsărirea plantulelor este suficient de lung pentru ca acestea să se
lignifice pană la apariţia temperaturilor negative in toamnă;
67
  se elimină pericolul consumării seminţelor de către şoareci sau a plantulelor cu germinaţie
epigee;
 se poate aplica stratificarea ori prerefrigerarea – ca mijloace de stimulare a germinaţiei.
Ca dezavantaj se menţionează dificultăţile de conservare a seminţelor care pretind condiţii
speciale in timpul păstrării (cele cu conţinut mare de apă de exemplu).

3. Principii privind alegerea şi asocierea speciilor forestiere.

Speciile lemnoase cultivate sau menţinute pe teritoriile destinate instalării acestora vor
trebui să corespundă cerinţelor prezente şi viitoare ale societăţii, inclusiv celor referitoare la
minimizarea efectului negativ asupra mediului. De aceea, se consideră că sunt valabile cel puţin
principiile următoare: al funcţionalităţii, conservării biodiversităţii, compatibilităţii, flexibilităţii şi,
nu in ultimul rand, principiul economic.
Principiul polifuncţionalităţii presupune luarea in considerare a multiplelor funcţii pe care le
indeplineşte vegetaţia lemnoasă. Studiile şi prognozele cu privire la funcţiile principale ale
pădurilor indică faptul că, şi in viitor, lemnul va reprezenta produsul important al acestora. Pentru
anumite păduri sau chiar asociaţii vegetale, alte bunuri şi servicii au o importanţă egală, dacă nu
chiar mai mare decat producerea lemnului. Este cazul funcţiilor de adăpost şi hrană pentru
animalelor sălbatice, păsări, pentru rolul protectiv faţă de unele fenomene naturale (vijelii,
precipitaţii catastrofale, inundaţii, alunecări de teren etc.) şi asigurarea sau menţinerea unui mediu
nepoluat, favorabil petrecerii timpului liber, mai ales al locuitorilor de la oraşe.
Prezenţa vegetaţiei lemnoase pe soluri superficiale, cu schelet pană la suprafaţă, pe terenuri
cu inclinări repezi sau foarte repezi, pe teritorii străbătute de cursuri de apă cu viteze şi debite mari
in perioadele cu precipitaţii abundente, pe versanţi sau terenuri expuse vanturilor cu viteze mari,
contribuie la atenuarea pagubelor, indeplinind astfel funcţii de protecţie. Speciile lemnoase instalate
in apropierea culturilor agricole exercită funcţia de protecţie a acestora, reducand viteza vantului,
contribuind la menţinerii umidităţii relative mai ridicate a aerului ca urmare a procesului de
transpiraţie, umiditate favorabilă plantelor cultivate.
Principiul conservării biodiversităţii plantelor se justifică pe deplin. Flora lemnoasă a ţării
noastre se caracterizează printr-o excepţională biodiversitate, datorată marii varietăţi a condiţiilor
staţionale. Astfel, s-au identificat peste 100 specii arborescente forestiere, dintre care in jur de 60
sunt autohtone, circa 70 specii arbustive, peste 500 specii erbacee, toate constituindu-se in peste 300
de tipuri de pădure.
Importanţa conservării biodiversităţii rezidă in existenţa unei puternice corelaţii intre această
mare diversitate şi stabilitatea şi eficacitatea funcţională a ecosistemelor. De aceea, la instalarea
artificială a vegetaţiei lemnoase sunt preferate arboretele constituite din mai multe specii.
Principiul compatibilităţii are in vedere cel puţin următoarele aspecte: compatibilitatea intre
diferitele specii lemnoase şi intre cerinţele speciilor lemnoase şi condiţiile staţionale. Pornind de la
analiza factorilor de mediu (factori orografici, climatici, sol, staţiune) se va intocmi nomenclatorul
speciilor ce pot vegeta in condiţiile respective. Mai uşor este să se studieze din literatura de
specialitate tipurile natural fundamentale de pădure, să se noteze speciile componente, comparandu-
se cerinţele acestora cu factorii naturali din teritoriu, importanţă acordandu-se şi tipului de staţiune
care exprimă sintetic bonitatea acestuia faţă de anumite specii.
Principiul flexibilităţii presupune ca specialistul in silvicultură să incerce să conducă in
maniera cea mai fiabilă şi cea mai flexibil posibilă ecosistemele de care răspunde, orientandu-le pe
68
unele spre o artificializare rezonabilă şi raţională (de exemplu instalarea unor specii lemnoase in
funcţie de cerinţele pe piaţa internă şi internaţională pentru specii cu anumite calităţi ale lemnului),
pe altele spre o protecţie adaptată. Va trebui evitată fixarea de o manieră ingustă a diferitelor
obiective atribuite viitoarelor arborete. Se va lăsa cale liberă unui maxim de opţiuni posibile in
scopul de a permite adaptări ulterioare la exigenţele foarte diferite (de exemplu transformarea unui
arboret cu funcţie prioritară de protecţie a solului intr-un arboret cu rol de producţie.
Principiul economic - pentru instalarea unor specii lemnoase arborescente sau arbustive se
impune evaluarea lucrărilor aferente, pe de o parte şi, pe de altă parte, beneficiile realizate. De
exemplu, pentru eficientizarea unor plantaţii s-ar recurge la puieţi de talie mare. Deoarece preţul
acestora este relativ ridicat, specialistul, pe baza unor calcule economice, şi avand in vedere‚
principiile menţionate anterior va decide dacă se vor folosi astfel de puieţi ori se vor planta puieţi de
talie mică, semimijlocie sau mijlocie ori cu rădăcinii nude – mult mai ieftini, aparţinand speciilor,
cu creştere rapidă, care realizează curand starea de masiv, astfel incat costul lucrărilor de intreţinere
a solului să nu afecteze in final, intr-o manieră sporită, devizul lucrărilor.

4. Avantajele instalării vegetaţiei lemnoase prin metoda plantaţiilor.

Avantaje:
 Rata mare de supravieţuire a puieţilor după instalare garantează o mai bună reuşită a
culturilor. Acest lucru e explicabil prin faptul că puieţii reuşesc să concureze mai eficient vegetaţia
erbacee prin dimensiunile mai mari faţă de plantulele provenite din semănăturile directe, puieţii
valorificand la un nivel superior atat spaţiul suprateran cat şi cel subteran. De asemenea puieţii
plantaţi sunt foarte rar expuşi deşosării in primul an de instalare.
 Plantaţiile oferă un foarte bun control asupra spaţierii indivizilor, numărului de exemplare şi
desigur asupra modului de asociere a speciilor din compoziţia de impădurire. O spaţiere regulată şi
uniformă facilitează controlul culturilor iar mai apoi uşurează realizarea operaţiilor de ingrijire şi
conducere. Asigurarea unui număr optim de exemplare per suprafaţă poate să reducă din volumul
lucrărilor de ingrijire şi conducere a viitorului arboret.
 Se poate vorbi de o economie privind cantitatea de seminţe folosită, comparativ cu
semănăturile directe. Cu aceeaşi cantitate de seminţe se poate obţine in pepiniere o cantitate de
puieţi ce poate asigura impădurirea unei suprafeţe mult mai mari decat dacă s-ar fi semănat direct
seminţele. Această economie este foarte importantă indeosebi in cazul speciilor ale căror seminţe
sunt scumpe sau se obţin greu şi in cantităţi reduse.
 Se reduce timpul necesar atingerii stării de masiv ceea ce presupune economii importante in
realizarea lucrărilor de ingrijire. Putem vorbi şi despre o reducere a perioadei parcurse pană la
momentul exploatării.
 In multe cazuri plantaţiile răman unica metodă de instalare a culturilor datorită criteriilor
impuse de starea terenului, de criteriile ecologice şi biologice ale speciilor sau de diverse aspecte
silviculturale.
Astfel sunt foarte multe terenuri in care nu se poate interveni cu semănături directe,
plantaţiile fiind alegerea firească in cazul terenurilor degradate, afectate de secetă, inmlăştinate, cu
pantă mare sau puternic inierbate. In ceea ce priveşte particularităţile speciilor forestiere, sunt unele
la care instalarea se face mai uşor prin puieţi (salcam, cireş, păr pădureţ etc.) sau la care se face
exclusiv prin puieţi (plopi euroamericani, salcie selecţionată etc.) Plantaţiile reprezintă in mod

69
evident singura metodă de intervenţie cu completări in regenerările al căror procent de reuşită este
nesatisfăcător şi singura formă de creare a aliniamentelor, perdelelor forestiere sau a spaţiilor verzi.

5. Funcţiile perdelelor forestiere de protecţie.

Funcţiile perdelelor forestiere de protecţie sunt multiple, menţionand:

 reducerea vitezei vantului, care influenţează benefic asupra altor factori ecologici, precum:
reducerea sau impiedicarea spulberării zăpezii şi a solului; evitarea furtunilor de praf;
dezrădăcinarea sau colmatarea culturilor tinere; reducerea evapotranspiraţiei excesive; eliminarea
deformării jetului de apă in irigare;
 micşorarea amplitudinilor diurne şi anuale ale temperaturii aerului şi solului;
 reducerea scurgerilor de suprafaţă şi a eroziunii solului de către apă, pe terenurile cu
inclinare moderată, puternică şi foarte puternică;
 impiedicarea alunecărilor de teren;
 producerea unor cantităţi uneori insemnate de lemn, fructe, seminţe, flori pentru apicultură,
frunze pentru sericicultură
 realizarea unor condiţii favorabile pentru adăpostirea şi hrănirea faunei de interes cinegetic.

70
 Instalaţii de trasport

1. Conducerea traseelor drumurilor forestiere de trecere intre bazine hidrografice;

Trasee de trecere între două bazine: traversează cumpăna apelor, ceea ce constituie şi
problema centrală a acestui tip de traseu, mai cu seamă în regiuni accidentate, în sensul dificultăţii
alegerii punctelor de trecere. Şeile de cote mici sunt favorabile dacă sunt în apropierea liniei
călăuze. Uneori, poate fi favorabilă ocolirea culmii, căci traversarea ei înseamnă şi rampă pierdută.
De o parte şi alte a traversării propriu-zise se desfăşoară trasee de coastă.

Fig. 3.8 Traversarea culmilor

Din puctul de vedere al amplasării în reţea, un loc aparte revine drumurilor amplasate într-
un relief colinar, unde va trebui să se ţină seama de următoarele: în astfel de regiuni se întâlnesc
zone cu caracteristici de munte dar şi zone cu caracteristici de şes. Important este ce anume
predomină.
Cel mai adesea, direcţiile de transport nu sunt clad definite, astfel încât ajunge să prevaleze
legăturile avantajoase cu centrele de prelucrare şi de consum în dauna caracteristicilor de relief. Se
întâlnesc condiţii pentru amplasarea tuturor tipurilor de trasee. Destul de des suprafaţa de pădure
este fragmentată.
Indiferent de tipul de traseu, se va încerca să se evite următoarele zone nefavorabile:
• Zonele cu alunecări;
• Mlaştinile;
• Zonele cu nivel ridicat al apelor subterane;
• Zonele inundabile;

2. Deschiderea cu drumuri a pădurilor aflate in regiuni muntoase;

71
 Accesibilizarea pădurilor se face prin reţeaua de colectare şi prin reţeaua permanentă de
transport, mai cu seamă prin reţeaua permanentă de drumuri. Desimea acestora conferă pădurii
anumite grade de accesibilitate (deschidere).
În reţeaua de colectare intervin şi insalaţiile cu cablu care, prin construcţia lor, sunt apte
pentru terenuri denivelate, greu accesibile. Căile ferate forestiere participă, actualmente la noi în
ţară, destul de puţin, drumurile forestiere deţinând ponderea.
Traseele drumurilor afectează gradul de deschidere a pădurilo. Ele trebuie conduse în aşa fel
încât să permită cât mai mult colectarea lemnului la drum, respectiv drumuri de legătură, fără
impact direct în colectarea lemnului, să fie cât mai puţine şi cât mai scurte.
Factorii de care depind amplasarea şi dimensionarea reţelei de transporturi forestiere sunt
următorii (Ionaşcu,1995):
• Desimea instalaţilor de transport permanente existente (drumuri, căi ferate forestiere,
instalaţii cu cablu);
• Sortimentele de lemn, sub aspectul formei şi dimensiunilor;
• Direcţia şi sensul de deplasare a lemnului;
• Tipurile şi caracteristicile mijloacelor de transport disponibile;
• Condiţiile de relief;
• Natura pământului;
• Caracteristicile suprafeţelor păduroase, sub aspectul amplasării, formei, dimensiunilor şi
distribuţiei materialului lemnos;
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o reţea de drumuri forestiere sunt
următoarele:
• Să fie cât mai uniformă pe întreaga suprafaţă deservită;
• Să deterioreze cât mai puţin pădurea;
• Să aibă accesul asigurat la drumurile publice;
Influenţa condiţiilor de relief în amplasarea drumurilor forestiere
Relieful este, cel mai adesea, factorul hotărâtor în amplasarea unei reţele de drumuri
forestiere. El înfăţişează „direcţiile naturale de scurgere a materialului lemnos”. Teoretic, cel mai
bun traseu de drum forestier este cel care leagă pe linia cea mai scurtă, centrul de greutate al unei
suprafeţe de exploatat cu locurile de destinaţie.
Regiuni de munte
Declivităţile mari cauzează o mare energie de relief, şi în consecinţă, va trebui să se ţină
seama în cel mai mare grad de direcţiile naturale de scurgere ale materialului lemnos. În principiu,
reţeaua de drumuri forestiere va avea ca direcţii principale de transport, direcţiile cursurilor de apă
principale care vor constitui baza reţelei, la care se vor adăuga drumuri de culme şi de versant.
Se pot identifica următoarele situaţii (Bereziuc,1981):
• Bazin hidrografic cu văi largi care permite amplasarea drumurilor pe văile acestuia;

72
 Fig. 1.2 Amplasarea reţelei de drumuri în bazine cu văi largi
• Bazin hidrografic cu versanţi laterali de lăţimi mijlocii (până în 1,5km) şi declivităţi mari;
Declivităţile mari ale versanţilor laterali impun realizarea unor drumuri ascensionale care
debuşează în drumul axial din lungul văii principale.

Fig. 1.3 Amplasarea reţelei în bazine cu versanţi laterali de lăţimi mijlocii declivităţi mari
• Bazin hidrografic cu văi puţine cu declivităţi mari şi versanţi de lăţime medie şi mare;
Reţeaua va fi alcătuită dintr-un drum axial paralel cu cursul de apă principal şi drumuri de versant
etajate, paralele cu curbele de nivel. Legarea acestora de drumul axial se face prin „bretele” scurte
având declivităţi mari.

Fig.1.4 Amplasarea drumurilor în bazine cu văi puţine, declivităţi mari şi versanţi cu lăţimi medii
şi mari

3. Conducerea traseelor de culme ale drumurilor forestiere;

Trasee de culme: Se desfăşoară în lungul culmilor sau pe platourile care separă bazine
hidrografice vecine. Aceste trasee vor trebui să treacă prin şei, să ocolească piscurile intermediare şi
obârţia văilor. Au, de obicei, declivităţi reduse, dar panouri scurte din cauza deselor schimbări de
declivitate.

Fig.3.5 Traseu de culme

73
 Avantajele traseelor de culme: Au puţine curbe, iar cele existente au raze mari. Au puţine
lucrări de artă. Desele schimbări de declivitate asigură compensarea terasamentelor care, oricum,
sunt, în general, de volum destul de mic. Prezintă condiţii hidrologice favorabile, fiind ferite de
acţiunea apelor de suprafaţă şi de adâncime. Prin puţine lucrări de terasamente, se pot obţine profile
transversale de rambleu, cu toate avantajele ce decurg.

Fig. 3.6 Obţinerea profilelor transversale de rambleu la drumuri de culme

4. Orientări şi recomandări generale in conducerea traseelor la drumuri forestiere;

În principiu, traseul unui drum forestier trebuie să răspundă la următoarele trei cerinţe:
o Să accesibilizeze cât mai complet suprafaţa păduroasă în cauză;
o Să cauzeze pădurii pagube minime;
o Sa fie cat mai econonic;
Decelând, cerinţele de mai sus, recomandările sunt cele ce urmează:
• Traseul să treacă prin locurile avantajoase din punctul de vedere al proceselor tehnologice de
exploatare, în ceea ce priveşte locurile de amplasare a rampelor de încărcare a materialului lemnos,
de amplasare a buclelor sau a staţilor de întoarcere, traversarea cursurilor de ape şi a unor eventuale
căi de comunicaţie, racordarea cu alte căi de comunicaţie. Unele dintre aceste puncte se constituie
în puncte obligate. Prin unirea punctelor obligate se obţine o linie frântă care se numeşte linie
călăuză;
• Să aibă cât mai puţine curbe iar cele existente să aibă raze cât mai mari, pentru a oferi condiţii cât
mai bune de circulaţie pentru vehiculele forestiere;
• Să fie cât mai apropiat de linia călăuză, căci astfel va fi mai scurt şi, de obicei, mai ieftin;
• Să se evite rampele pierdute. Prin rampe pierdute se înţeleg diferenţele de nivel care apar
suplimentar faţă de diferenţa de nivel ce trebuie învinsă. Pentru evitarea, pe cât posibil, a rampelor
pierdute care conduc la un consum inutil de energie, linia roşie trebuie fixată cât mai aproape de
linia călăuză (linia dreaptă care uneşte, în profil în lung, punctele extreme ale traseului).

Fig.3.1 Rampe pierdute

• Evitarea declivităţilor izolate de valoare ridicată care pot limita viteza de circulaţie sau încărcarea
vehiculelor;
• Să conducă la compensarea mişcării terasamentelor şi mecanizarea acestora, precum şi la distanţe
de transport cât mai mici;
• Se vor evita zonele foarte umede şi cele cu nivelul ridicat al apelor subterane;
• Se vor evita declivităţile izolate de valoare ridicată care pot limita viteza de circulaţie sau
încărcarea vehiculelor;

74
• Se va încerca evitarea creerii, prin construirea drumului, a unor depresiuni locale închise, iar
atunci când nu se pot evita astfel de depresiuni, se vor amenaja şanţuri şi podeţe pentru asigurarea
evacuării apei de la baza taluzului drumului;
• Pentru evitarea înzăpezirilor, traseul va forma un unghi de cel mult 300 cu direcţia vântului
dominant.
• Traversarea unui curs de apă în apropierea unei confluenţe va fi făcută în amonte de aceasta pentru
evitarea producerii vârtejurilor şi pe cale de consecinţă a afuierii infrastructurii podurilor;
• Traversarea culmilor se va face prin cele mai
favorabile şei;
• Evitarea conurilor de dejecţie; Există conuri
active la care albia torentului este instabilă şi
conuri de drenare la care albia torentului s-a
stabilizat; La cele din urmă se poate face, totuşi,
traversarea torentului, dacă nu poat fi evitată,
dar se va prefera traversarea pe la vârful
torentului. Aceasta mai impune amenajarea unor
trepte de fund pentru pante mari şi camere de
depunere în amonte, precum şi baraje de
reţinere, împăduriri etc. Referitor la
recomandarea privind compensarea
terasamentelor, este bine de ţinut seama şi de
următoarele: Volumul de terasamente variază
mult chiar pentru deplasări reduse ale axei
drumului în profil transversal, mai ales în cazul
versanţilor abrupţi. Studiul poate fi condus şi
grafic (Fig. 3.2). Astfel, se consideră câteva
Fig. 3.2 Amplasarea axei profilului transversal poziţii ale axei drumului. În ordonată se
reprezintă costurile lucrărilor. Prin menţinerea
reprezentării poziţiei axei, se obţin curbele aaţ
pentru săpături şi bbţ pentru umpluturi. Curba ccţ reprezintă variaţia tuturor costurilor lucrărilor de
terasamente în funcţie de poziţia axei.. Minimumul acestei curbe corespunde optimumului căutat.
Asemănător, se poate proceda dacă intervin ziduri de sprijin, costurile acestora incluzându-se, după
caz, în costurile umpluturilor sau săpăturilor.

5. Trasee de vale, caracteristici, recomandări in stabilirea acestor trasee;

Trasee de vale: Sunt cele mai recomandate. Se desfăşoară în albia majoră a râurilor, pe
terasele din lungul văilor sau la baza unuia din versanţii laterali. La acest tip de trasee problema
principală este alegerea versantului pe care să se desfăşoare traseul. Astfel, dacă un singur versant
este împădurit, traseul se va desfăşura cât mai aproape de baza acestuia. Dacă ambii versanţi sunt
împăduriţi până la bază, traseul va trebui desfăşurat cât mai aproape de firul văii, având grijă ca
platforma să se găsească cu cel puţin 50 cm deasupra nivelului apelor
extraordinare şi ţinându-se seama de poziţia punctelor obligate faţă de firul văii, de care versant este
mai puţin înclinat, de numărul afluenţilor, de evitarea conurilor de dejecţie, de alegerea versantului
cel mai stabil din condiţii geologice şi geotehnice, de alegerea versantului cel mai însorit şi mai

75
expus vânturilor. Se recomandă chiar ca traseul să treacă din locîn loc de pe un versant pe altul,
tocmai pentru a evita conurile de dejecţie, zonele cu fenomene carstice, zonele cu straturi geologice
care prin natura sau poziţionarea lor favorizează alunecarea, traversarea unor cursuri secundare de
apă. Astfel de treceri ale traseului de pe un versant pe altul, se vor face doar în urma unei
amănunţite analize tehnico-economice.
Din punct de vedere al amplasării în reţea se vor urmării următoarele: declivităţile mari ce
caracterizează aceste regiuni, oferă o mare energie de relief şi, în cobsecinţă, v-a trebui să se ţină
seama în cel mai mare grad de direcţiile naturale de scurgere ale materialului lemnos.
În principiu reţeaua de drumuri forestiere va avea ca direcţii principale de trasport direcţiile
cursurilor de ape principale care vor constitui totodată baza reţelei, la care se vor adăuga drumuri de
culme şi de versant.
Avantajele traseelor de vale: Urmăresc cel mai bine direcţiile naturale de scurgere ale
materialului lemnos. Sunt drumuri axiale naturale într-o reţea de drumuri forestiere. Balastierele
sunt în preajmă. Nu sunt înzăpezibile, fiind ferite de versanţii care le flanchează.
Dezavantaje: Necesită o asigurare suplimentară a drumului împotriva inundaţiilor. Afluenţii
cursului de apă în lungul căruia se desfăşoară traseul sunt intersectaţi de către drum în apropiere de
vărsare unde sunt mai largi şi necesită lucrări de artă mai de amploare, apărări de maluri etc. Adesea
sunt de evitat zone mlăştinoase. Uneori, amplasarea drumului pe o terasă poate fi mai
dezavantajoasă decât amplasarea la piciorul versantului. La piciorul versantului pantele transversale
sunt mai mici, iar la baza teraselor se află, adesea, izvoare care trebuie rezolvate.

Fig. 3.3. Drum de vale

Pentru a nu avea traverări repetate şi frecvente ale aceluiaşi curs de apă, se poate
recurge la lucrări de „corectare a albiei”.

Fig 3.4 Corecţie de albie

76
 SILVICULTURĂ

1. Semnificaţia ecologică şi silviculturală a compoziţiei arboretului.

Compoziţia - ponderea speciilor componente dintr-un arboret, exprimată în zecimi sau

unităţi întregi.
Proporţia de participare se determină, de regulă, prin raportul dintre suprafaţa de bază a
fiecărei specii si cea a arboretului ca intreg.
Specii diseminate - proporţia de participare in arboret a respectivei specii este mai mică de
1/10 in compoziţie.
In raport cu importanţa economică si silviculturală, speciile componente pot fi:
- principale (specii de bază): care prezintă importanţă economică si interesează in viaŢa
arboretului respectiv si care fac obiectul măsurilor silviculturale
- secundare (ajutătoare) care potenţiază dezvoltarea speciilor principale sub raport cantitativ
si calitativ, sau ameliorează condiţiile staţionale.
Diferenţierea arboretelor in raport de numărul speciilor participante:
 perfect pure = o singură specie 10 Mo;
 practic pure = specia principală participă cu peste 9/10 (8/10) : 9Mo1Br;
 amestecate = două sau mai multe specii participă cu mai mult de 1/10 : 5Mo3Br2 Fa.
La rindul lor arboretele amestecate se diferenţiază in:
Amestecuri uniforme – regulate:
• arborii sau grupele de arbori aparţinând aceleiasi specii se succed in mod regulat
(plantaţii).
Amestecuri neuniforme – neregulate:
• amestecuri intime: speciile se amestecă sub formă de exemplare separate;
• amestecuri in buchete : 2-5 arbori de aceeasi specie ocupand pană la 100 m2;
• amestecuri in grupe : 6-20 arbori de aceeasi specie ocupand pană la 500 m2;
• amestecuri in palcuri mici : 20-50 arbori de aceeasi specie ocupă 500 – 1000 m2;
• amestecuri in palcuri mari : 50 arbori de aceeasi specie ocupă pană la 5000 m2;
In cazul in care suprafaţa ocupată de aceeasi specie este mai mare de 0,5 ha putem delimita
o unitate amenajistică cu arboret pur.
Compoziţia este un element dinamic supus unor continue transformări datorate unor procese
de natură ecosistemică (concurenţă) sau unor măsuri de gospodărire. Din acest punct de vedere se
utilizează mai mulţi termeni : i) compoziţia actuală, care reflectă proporţia speciilor la momentul
inventarierii; ii) compoziţia de regenerare, care reflectă proporţia speciilor la momentul inchiderii
masivului; iii) compoziţia-ţel, care exprimă proporţia speciilor la varsta exploatabilităţii,
corespunzătoare optimului ecologic si economic al staţiunii; iv) compoziţie de îngrijire,
corespunzătoare momentului executării unei anumite lucrări de ingrijire. La noi in ţară compoziţia-
ţel a făcut obiectul a numeroase studii care au avut drept scop optimizarea acesteia in raport cu
condiţiile ecologice si ţelurile de gospodărire.

2. Curăţirile – măsuri silviculturale de imbunătăţire a parametrilor structurali ale

arboretului.

77
 Curăţirile se execută in stadiul de nuielis si prăjinis si au ca scop imbunătăţirea compoziţiei,
cresterii si calităţii arboretului. Se extrag arborii ce nu corespund ţelurilor de gospodărire ca specie,
conformare, stare de sănătate si poziţie cenotică. In stadiile de nuielis si prăjinis se manifestă o
puternică concurenţă intra si interspecifică, ca rezultat al activării procesului de eliminare naturală,
cum este cazul molidisurilor unde formează tulpini prea subţiri in raport cu inălţimea lor. In practică
se remarcă diferenţieri in dezvoltare, mai mari in cazul semănăturilor directe sau in regenerări
naturale si mai mici in arboretele provenite din plantaţii, situaţii ce conduc la cresterea activă a
exemplarelor din specii mai puţin valoroase.
Intervenţiile care se fac urmăresc o selecţie în masă, ce are un caracter negativ, evident fără
a se neglija exemplarele bine conformate din speciile care prezintă interes silvicultural si economic.
Este necesar ca in prealabil asemenea lucrări să fie precedate de o accesibilizare interioară a
arboretelor prin deschiderea de linii de acces.
Prin intervenţia de curăţire se urmăreste proporţionarea amestecului, reducerea desimii,
indepărtarea exemplarelor rupte, rău conformate, necorespunzătoare scopului urmărit. Exemplarele
din plafonul inferior se menţin in continuare pentru a nu se dezgoli solul, mai ales dacă sunt
constituite din specii de umbră; cele din speciile ajutătoare nu se extrag in măsura in care nu
stanjenesc speciile valoroase sau impiedică accesibilitatea si colectarea lemnului ce rezultă prin
asemenea intervenţii.
Intensitatea curăţirilor depinde de specie, consistenţă, starea de vegetaţie, de ponderea
arborilor cu defecte si modul de repartizare a acestora, de ţelurile de gospodărire. Este obligatoriu să
nu se scadă consistenţa sub 0,8. Se revine, cu asemenea intervenţii după reinchiderea
coronamentului, la intervale cuprinse intre 3 si 5 ani. Execuţia lucrărilor se face
in perioada 1 mai – 15 iunie, manual cu topoare si fierăstraie de tip usor sau cu agregate mecanice
portabile.
Materialul rezultat din curăţiri se valorifică in principal ca lemn de foc sub formă de grămezi
de crăci, precum si ca fascine, araci, cozi de unelte, manele, lemn pentru construcţii
rurale.
Curăţirile se execută în stadiile de nuieliş–prăjiniş şi se urmăresc următoarele obiective:
- rărirea si selecţia in masă prin extragerea exemplarelor necorespunzătoare ca specie si
conformare;
- ameliorarea compoziţiei arboretului;
- cresterea rezistenţei arboretului la acţiunea factorilor vătămători;
- ameliorarea condiţiilor de crestere si dezvoltare a arborilor si arboretului;
- valorificarea masei lemnoase rezultate.

3. Tehnologii de aplicare a răriturilor pentru pădurile montane din Romania.

Răriturile se execută în stadiile păriş-codru mijlociu. Obiective:

- selecţia individuală inter si intraspecifică;
- ameliorarea stării de desime, a compoziţiei si calităţii arboretului;
78
 - cresterea rezistenţei arboretului la acţiunea factorilor vătămători;
- ameliorarea condiţiilor de crestere si dezvoltare a arborilor valorosi;
- pregătirea arboretului pentru regenerare;
- recoltarea si valorificarea raţională si superioară a masei lemnoase rezultate.
Răriturile sunt lucrări de ingrijire si conducere a arboretelor care se realizează periodic in
arborete care au realizat stadiul de păris. Se execută in stadiile de păris, codrisor si codru mijlociu si
au ca scop reducerea in mod selectiv a numărului de exemplare la unitatea de suprafaţă pentru
ameliorarea structurii, cresterii, calităţii si funcţiilor pădurii. Sunt intervenţii mai pretenţioase,
complexe si cu efecte favorabile asupra generaţiei existente si, in egală măsură si asupra viitorului
arboret. Prin aceste intervenţii se realizează o selecţie pozitivă, favorizanduse dintre arborii rămasi
după execuţia curăţirilor, exemplarele cele mai bine conformate si valoroase din punct de vedere
silvicultural si comercial.
Se cunosc, in practica silvică din ţările europene – inclusiv din Romania, diverse modalităţi
si procedee de lucru, care sunt grupate in două metode fundamentale de răritură: răritura selectivă si
răritura schematică. Prin răritura selectivă alegerea arborilor care răman si a celor care se extrag se
face după criterii stabilite anterior. Luand in considerare metoda adoptată (Kraft, ENGREF) de
clasificare a arborilor, se deosebesc: răritura de jos, răritura de sus, răritura mixtă (combinată),
răritura grădinărită.

Răritura de jos, cunoscută ca

răritură în dominat, constă in extragerea
exemplarelor dominate, din plafonul
inferior, clasele a IV-a si a V-a Kraft. Prin
aceste intervenţii plafonul inferior dispare,
adancimea coronamentului se reduce,
situaţie care conduce la realizarea de
arborete monoetajate uniforme, cu inchidere
pe orizontală. In funcţie de clasificarea si
numărul arborilor, răritura de jos poate fi:
slabă, moderată si forte.

Răritura de sus, denumită si

răritura în dominant, constă in extragerea
arborilor apreciaţi ca necorespunzători din plafonul superior. Este vorba de exemplare rău
conformate cu coroana asimetrică, vătămate sau din specii secundare. Din plafonul inferior se scot
numai
exemplarele uscate sau vătămate. Este de dorit să se menţină un plafon inferior suficient de dens si
continuu pentru a proteja solul si a favoriza producerea elagajului natural. Si in această răritură se
deosebesc trei grade de intensitate: slabă, moderată si forte. Se aplică cu
precădere in arboretele de stejar pur, sau in amestec cu cer si garniţă, precum si in amestecurile de
răsinoase cu foioase.
Răritura mixtă (combinată) constă din selecţionarea si promovarea arborilor valorosi ca
specie si conformaţie, bine plasaţi spaţial, intervenindu-se, după caz, atat in plafonul inferior cat si
in cel superior. Potrivit clasificării funcţionale a arborilor, adoptată la noi in 1966, se disting in
lucrările de rărituri următoarele clase de arbori, utilizat in răriturile selective. Astfel o biogrupă este

79
constituită dintr-un ansamblu de 5-7 arbori, aflaţi in intercondiţionare, care se situează in jurul
unuia sau a doi arbori valorosi:
- arbori de valoare (de viitor), care se aleg dintre exemplarele dominante, din speciile
principale, astfel incat să prezinte o coroană normală, uniform constituită, cu o bună inrădăcinare si
o spaţiere corespunzătoare; Aceşti arbori se aleg din păris, se pot selecta si la o nouă intervenţie, se
recomndă să fie uniform repartizaţi
- arbori ajutători (folositori), ce se aleg de preferinţă din clasele III si IV Kraft, indiferent
de specie, in scopul favorizării cresterii si dezvoltării exemplarelor valoroase si, totodată, protejării
si ameliorării solului;
- arbori de extras, cei dăunători, vătămaţi, rău conformaţi, care prin poziţia lor in arboret
impiedică cresterea si dezvoltarea arborilor de valoare si folositori. Pot fi de asemenea arborii uscaţi
sau in curs de uscare sau arborii de viitor din biogrupe prea dese
- Arbori indiferenţi: cei care nu se găsesc in raporturi directe cu arborii de viitor
Prin rărituri schematice, arborii de extras se indepărtează după o schemă stabilită in
prealabil, fără a se face o diferenţiere a acestora in raport cu anumite criterii.
- Răritura in linie: prin care se extrag randuri la intervale constante
- Răritura din distanţă in distanţă: se extrag arbori la distanţe egale
- Monoculturi: plop, molid
Avantaje:
- Se aplică usor, nu necesită tehnică de execuţie
- Este posibilă mecanizarea
- Volum mai mare decit la răriturile de jos: lemn de toate dimensiunile
Dezavantaje:
- Aplicarea limitată la anumite arborete
- Pot rămane pe picior arbori uscaţi, lancezi
Tehnica de executare a răriturilor depinde de ţelul de gospodărire, starea si structura
arboretului. Se identifică mai intai arborii de valoare, care vor fi favorizaţi si se marcă apoi arborii
de extras. Tehnologiile de recoltare si colectare a arborilor de extras sunt diferite, in raport de
volumul de material lemnos ce rezultă, condiţiile de arboret, orografia terenului si mijloacele de
care se dispune. Caracterul intervenţiei si intensitatea extragerilor se stabilesc după varstă, specie,
condiţiile de vegetaţie, stadiul de dezvoltare, ţelul de gospodărire si natura lucrărilor executate
anterior. La inceputul stadiului de păris se execută prima intervenţie, care in mod obisnuit este mai
puţin intensă, după care intensitatea poate creste in raport cu varsta arboretului. In stadiile de
codrisor si codru mijlociu, intensitatea răriturii se diminuează treptat.
Stabilirea intensităţii si periodicităţii răriturilor nu trebuie să afecteze cresterea, calitatea si
rezistenţa la vant a arboretului, iar consistenţa acestuia să nu scadă sub 0,8 (0,7 in rare cazuri bine
motivate). In mod curent aceste intervenţii se execută după compoziţia arboretului si stadiul de
dezvoltare al acestuia la intervale cuprinse intre 4 – 6 ani (păris) si 5
– 10 ani (codrisor si codru mijlociu).
Marcarea arborilor de extras se face in perioada de vegetaţie, iar recoltarea si colectarea de
material lemnos rezultat din rărituri poate fi de 25 – 30 m3/ha, condiţionat de caracteristicile
arboretului, intensitatea intervenţiei si metoda de răritură adoptată. Efectuarea lucrărilor de rărituri
ţine, asadar, de considerente de natură ecologică si economică.

80
 4. Asemănări şi deosebiri in aplicarea tratamentelor codrului cu tăieri succesive şi a
codrului cu tăieri progresive.

Tratamentele cu tăieri repetate și regenerare sub masiv presupun recoltare treptată a

arboretului intr-o anumită perioadă de timp (perioadă de regenerare).
Asigurarea regenerării naturale se realizează la adăpostul masivului și presupune:
- Eliminarea anticipată de la reproducere a speciilor si ecotipurilor nedorite din viitorul
arboret
- Menţinerea celor mai valorosi seminceri intr-un număr suficient pentru a asigura
insămanţarea suprafeţei de regenerat
- Menţinerea unor arbori valorosi, capabili de cresteri active si evitarea excesului de lumină,
a inmlăstinării, imburuienirii ca si a ingheţurilor
- Rărirea arboretului si lichidarea lui pe măsură ce seminţisul instalat preia parţial si in masă
funcţiile ecoprotective ale vechiului arboret
Tratamente cu regenerare naturală sub adăpost se caracterizează prin indepărtarea
arboretului bătran in două sau mai multe reprize, deosebindu-se prin răspandirea lor in producţie in:
tăieri succesive si tăieri progresive (în ochiuri).
In cazul tratamentului tăierilor succesive arboretul bătran se inlătură prin două – trei
intervenţii repetate, uniform amplasate pe suprafaţa în curs de regenerare. Se creează astfel
condiţii pentru instalarea si dezvoltarea sub masiv a unui nou arboret, precum si favorizarea
speciilor valoroase, cum este cazul bradului si fagului, care in teren deschis se regenerează mai
greu.
Caracteristicile tratamentului sunt:
Arboretul matur se extrage treptat si cat mai uniform, prin două sau mai multe reprize de
tăieri.
Regenerarea se produce sub masiv, din sămanţă si are un caracter uniform ca si tăierile
prin care este provocată si condusă
Arboretul care ia nastere este, de regulă, uniform si relativ echien pe suprafeţe intinse.
Suprafaţa de exploatat se poate alege oriunde in cadrul arboretelor exploatabile.
Amplasarea, succesiunea, ritmul, intensitatea si caracterul tăierilor se stabilesc numai pe
teren in funcţie de mersul fructificaţiei.
Aplicabilitate. Tratamentul este recomandat pentru regenerarea speciilor de umbră
impunandu-se mai ales in făgete, făgeto-brădete.Ar putea fi aplicat si in gorunete cu potenţial
ridicat de crestere, pinete si laricete. Datorită posibilităţilor limitate de proporţionare a
amestecurilor nu se aplică in pădurile de sleau. Se evită aplicarea sa in molidisuri sau in amestecuri
in care predomină molidul. Se aplică in 22% din fondul forestier.
Tehnica de execuţie. Se disting in cazul acestui tratament prin ritm, scop si intensitate:
tăierea preparatorie, tăierea de însămânţare, tăierea de punere în lumină sau de dezvoltare si
tăierea definitivă.
Prin tăierea preparatorie se pregăteste arboretul matur pentru fructificare si solul pentru a
primi sămanţa. Se execută cu 2 la 10 ani inainte de inceperea tăierilor de regenerare, dacă arboretul
in cauză nu a fost parcurs cu rărituri. Se indepărtează arborii necorespunzători ca specie, stare de
sănătate, capacitate de fructificare. Pregăteste arboretul matur pentru fructificare si solul pentru a
primi sămanţa prin: favorizarea dezvoltării coroanei arborilor valorosi rămasi in arboret; eliminarea
de la reproducere a arborilor nevalorosi; rărirea arboretului cu efect asupra pătrunderii unei cantităţi
81
mai mari de căldură,lumină si umiditate. Intensitatea execuţiei presupune extragerea a 10-25% din
volum. Consistenţă se reduce pană in 0,7. Se realizează o intervenţie dacă este cazul.
Tăierea de însămânţare urmăreste, concomitent cu recoltarea posibilităţii, să creeze
condiţii pentru instalarea si cresterea seminţisului. Se aplică in anul de fructificare abundentă a
speciei de regenerat. Extragerile se fac pe cat posibil uniform pe intreaga suprafaţă, astfel ca
insămanţarea să se asigure in mod egal. Principiile de execuţie sunt următoarele: executarea tăierii
se va face obligatoriu intr-un an de fructificaţie abundentă a speciilor valoroase; rărirea uniformă a
arboretului in dominant si in dominat; intensitate: 20 - 50 % din volum care depinde de numărul de
tăieri preconizate, de natura si starea arboretului in momentul intervenţiei; consistenţa se reduce
pană in 0,7 la speciile de umbră si 0,6 pentru promovarea speciilor de lumină.
Tăierea de punere în lumină sau de dezvoltare urmăreste să asigure lumina, căldura si
umezeala necesare seminţisului. Se execută la 3-5 ani de la tăierea de insămanţare, exceptand
situaţiile de la salcam si plopi euramericani, cand acest interval este de 1-3 ani. Principiile de
execuţie sunt următoarele: rărirea si mai puternică a arboretului in scopul dezvoltării seminţisului
instalat; se execută la fag si brad după 2-5 ani de la tăierea de insămanţare si 1-3 la cvercinee; se
execută in porţiunile in care seminţisul lancezeste sub presiunea masivului existent; se recoltează
progresiv semincerii de care nu mai este nevoie; se recomandă păstrarea arborilor cu coroane
inguste; intensitatea: 20 – 40 %; consistenţa arboretului rămas va fi de 0,2- 0,4; număr: se pot
executa 1-3 tăieri de punere in lumină.
Tăierea definitivă are ca obiect recoltarea ultimilor arbori si se execută cand regenerarea pe
cale naturală a suprafeţei exploatate este asigurată in proporţie de 80%. Instrucţiunile unităţilor
silvice conţin indicaţii clare de procedat in toate aceste situaţii. Principiile de execuţie sunt
următoarele: recoltarea integrală a arboretului matur rămas după tăierile anterioare; se execută dacă
70% din suprafaţă este regenerată, densitatea fiind de 1-2 puieţi pe m2 si inălţimi de 25-40 cm la
răsinoase, respectiv 40-60 cm la foioase; se execută după 3-5 ani in gorunete si 4-10 ani la fag si
brad; prejudiciile de exploatare nu pot fi evitate dar pot fi limitate; se va recurge la receparea
seminţisului la foioase si la completări.
Tratamentul codrului cu tăieri progresive constă in tăieri repetate neuniform repartizate
pe unitatea amenajistică. Intervenţiile se localizează pe porţiuni alese cu discernămant ecologic si
tehnic in cuprinsul suprafeţei de regenerat, denumite ochiuri de regenerare.
Caracteristicile tratamentului sunt următoarele:
- ochiurile odată deschise si regenerate sunt ulterior conduse, iar asupra lor se revine ori de
cate ori este nevoie pentru o cat mai susţinută dezvoltare a seminţisului instalat;
- regenerarea, care are loc natural, sub masiv, decurge treptat si neuniform in fiecare ochi si
de la un ochi la altul beneficiind de toţi anii de fructificaţie din perioada respectivă;
- arboretul rezultat dintr-o asemenea regenerare prezintă la inceput un profil neuniform si
evident sinuos sau ondulat, care insă, cu timpul, in faza de păris ajunge să se uniformizeze;
Tehnica tratamentului presupune ca:
- la fiecare intervenţie tăierile sunt repetate si neuniforme ca intensitate, mărime, ritm si mod
de imprăstiere;
- tăierile se localizează in anumite OCHIURI favorizate in ceea ce priveste regenerarea,
extrăgand arborii de o dată sau treptat, prin mai multe intervenţii, pană la lichidarea vechiului
arboret si intemeierea unui nou
masiv tanăr;
- tăierile se corelează obligatoriu cu ritmul fructificaţiei si al dezvoltării seminţisului;
82
 Aplicabilitate. Tratamentul este aplicat in 18% din fondul forestier:
- Tratamentul se poate aplica cu succes in marea majoritate a pădurilor mai ales a celor de
amestec: molideto-brădete, molideto-făgete, brădeto-făgete, făgete, amestecuri de fag cu răsinoase,
goruneto-făgete, sleauri si alte cvercete pure sau amestecate, laricete si pinete.
- Se evită aplicarea sa in molidisuri sau in amestecuri in care molidul apare in proporţie mai
mare de 70%.
In aplicarea tratamentului se deosebesc trei etape: deschiderea ochiurilor, lărgirea
ochiurilor si racordarea ochiurilor.
Tăierea de deschidere a ochiurilor asigură instalarea si dezvoltarea seminţisului
utilizabile. In cazul unor seminţisuri preexistente utilizabile, tăierile de insămaţare au acelasi rol ca
si cele de deschidere a ochiurilor. Principiile de execuţie sunt următoarele: se execută in anii de
fructificaţiei ai speciilor valoroase, in porţiunile de pădure in care seminţisul se poate instala fără
dificultăţi; se acordă prioritate ochiurilor existente si apoi se trece la deschiderea de noi ochiuri;
seminţişul neutilizabil se va indepărta, pentru a permite instalarea unuia nou; interesează
repartizarea, forma, mărimea, orientarea si numărul ochiurilor.
Repartizare ochiurilor se face in funcţie de starea arboretelor si a seminţisurilor:
- Ochiurile se vor amplasa din interior spre drumurile de acces, pentru a se evita ulterior
colectarea masei lemnoase prin porţiunile regenerate
- Porţiunea dintre ochiuri se recomandă a avea 1-2 inălţimi medii ale arboretului.
Tăierile de lărgire a ochiurilor urmăresc luminarea seminţisurilor din ochiurile existente si
lărgirea lor progresivă. Tehnica de execuţie presupune: lărgirea ochiurilor in porţiunile regenerate
este necesar să se execute tot intr-un an de fructificaţie in paralel cu deschiderea de noi ochiuri;
lărgirea ochiului s-ar putea realiza prin benzi concentrice dar, in raport cu mersul regenerării benzile
se deschid in porţiunea fertilă a ochiurilor; revenirea cu o nouă tăiere de lărgire depinde de
dinamica seminţisului; dacă regenerarea se desfăsoară greu sau a fost vătămată se efectuează lucrări
de ajutorare a regenerării naturale, recepări la foioase, completări.
Tăierea de racordare se execută cand ochiurile sunt destul de bine regenerate si apropiate
intre ele. Constă in extragerea arborilor rămasi intre ochiuri. Racordarea arboretului se poate face pe
intreaga suprafaţă a arboretului sau pe anumite porţiuni, pe măsura regenerării si dezvoltării
seminţisurilor respective. In felul acesta, diversele intervenţii in arboret nu mai au caracaterul
specific unei anumit tip de tăiere. Aceste tăieri de racordare asigură si regenerarea spaţiilor dintre
ochiuri.
Tăierile ce se execută prin acest tratament nu sunt stabilite in timp, se revine cu asemenea
operaţiuni ori de cate ori este nevoie si cu intensitate diferită, in raport de condiţiile de instalare si
dezvoltare a seminţisurilor. Perioada de regenerare poate dura intre 15 si 20 de ani, chiar 30 de ani
dacă se consideră justificată o perioadă lungă de regenerare.

5. Codru grădinărit – valenţele silviculturale şi ecologice ale tratamentului.

Codrul grădinărit este cunoscut sub numele de tratament cu tăieri continue care principial
presupune extragerea pe alese, de ici si de colo, a câte unuia sau a unor grupe de exemplare, după
anumite criterii, regenerarea golurilor rămase în arboret producându-se în mod natural, din sămânţă.
Este cel mai intensiv, din punct de vedere ecologic tratament.
Caracteristicile tratamentului diferenţiază grădinăritul tipic de cel concentrat.

83
 Grădinărit cultural tipic se caracterizează prin faptul că tăierile grădinărite se efectuează
cu continuitatea ce caracteriza grădinăritul in forma sa empirică şi presupune:
_ Recoltarea anuală a unuia sau a 2-3 arbori in orice punct al pădurii in condiţiile existenţei
unei structuri grădinărite;
_ Punctele atacate cu tăieri sunt părăsite, tăierile localizandu-se ulterior in alte puncte;
_ Regenerarea are caracter continuu si valorifică toţi anii de fructificaţie;
_ Pădurea grădinărită se găseste intr-un continuu proces de exploatare, regenerare,
conducere si ingrijire;
_ Rezultă arborete pluriene cu structură apropiată de arboretele primare (virgine).
Grădinăritul cultural concentrat se efectuează pe intreaga suprafaţă a cuponului in curs
de tăiere. Nivelul acestor tăieri se stabileste in raport de volumul de extras si de mărimea cresterilor.
Se extrag numai arborii care au atins diametrul ţel, ce se stabileste prin lucrările de amenajare a
pădurilor.
Cuponul reprezintă o parte din unitatea de producţie ce se tratează în codru grădinărit,
echivalentă cu numărul de ani stabiliţi pentru o rotaţie a tăierilor. Stabilind durata in ani a rotaţiei
egală cu numărul cupoanelor (in mod obisnuit de la 5 la 10), amenajistul asigură recoltarea cu
continuitate a arborilor care au diametre corespunzătoare scopului urmărit. Cu prilejul organizării
procesului de producţie in codru grădinărit se recomandă, in raport de exigenţele speciilor faţă de
lumină, ca rotaţia si numărul de cupoane să fie de 4-5 ani pentru speciile de umbră si 2-3 ani pentru
cele de semiumbră. Principial aplicarea grădinăritului cultural tipic presupune:
_ Posibilitatea se calculează pe volum (metoda controlului);
_ Extragerea posibilităţii anuale fixate si revenirea cu lucrări in cuponul respectiv pe
criteriul rotaţiei;
_ Extragerea a unor grupe mici de arbori (2-3 maxim 6-7 la speciile de lumină) imprăstiate
in fiecare cupon scadent (codru grădinărit pe buchete).
Particularitatea acestui tratament constă si in faptul că tăierea arborilor care au atins
diametrul ţel (cuprins intre 68 cm la fag si 76 cm la brad) se face concomitent cu extragerea
acelora, care din motive stabilite prin indrumările tehnice in vigoare, se recoltează sub formă de
operaţiuni culturale.
Arborii care se exploatează prin adoptarea acestui tratament se stabilesc după: diametrul ţel,
starea de vegetaţie si rolul pe care il indeplinesc in arboret. Marcarea se face pe biogrupe, iar
doborarea si scoaterea materialului respectiv se execută in următoarea ordine:
- arbori exploatabili care au atins diametrul limită;
- arbori rupţi sau răniţi in procesul de exploatare;
- arbori de dimensiuni mai mici stabiliţi a fi extrasi ca lucrări de rărituri sau curăţiri
intarziate.
După extragerea arborilor marcaţi se efectuează lucrările necesare de ingrijire in seminţisuri
sau in palcurile ajunse in stadiile de desis si nuielis, urmărindu-se atent proporţionarea amestecului.
Golurile din arboret rămase neregenerate se completează prin plantaţii.
Aplicandu-se acest tratament, pădurea se află intr-o permanentă reinnoire constituită din
arbori de toate varstele, uniform repartizaţi pe suprafaţă.
Tratamentul codrului grădinărit prezintă ca avantaje:
- solul pădurii rămane in permanenţă acoperit de vegetaţie lemnoasă, arborii de diferite
varste folosesc cu eficienţă maximă potenţialul staţiunii si spaţiul aerian;

84
 - arborii pusi treptat in lumină dobandesc o mai mare rezistenţă la vant, zăpadă, arsiţă,
avalanse etc., iar seminţisul instalat pe cale naturală este protejat faţă de ger si căldura soarelui;
- in codru grădinărit se obţin mai multe sortimente de utilitate industrială decat in codru
regulat, precum si efecte superioare de ordin estetic si recreativ turistic;
- cel mai indicat in păduri cu rol de protecţie (bazine de interes hidrotehnic, pante
accentuate);
- pădurea grădinărită dispune de o rezistenţă sporită la acţiunea factorilor perturbanţi;
- este preferabil in gestiunea durabilă si conservarea biodiversităţii naturale.
Se consideră ca dezavantaj in aplicarea acestui tratament faptul că presupune lucrări
costisitoare de inventariere, construirea unei reţele dense de instalaţii de transport, precum si un
personal numeros, bine calificat profesional, Realizarea unei structuri optime este dificilă si cere
timp indelungat.
Tratamentul tăierilor grădinărite poate fi aplicat cu bune rezultate in pădurile cu funcţii de
protecţie si recreare constituite din brad, amestecuri de brad, fag si molid, precum si in stejărete sau
gorunete pure sau in amestec cu răsinoase – brad si pin silvestru. In aplicarea acestui tratament se
cere ca arboretele să aibă o structură plurienă ori prin tăieri de transformare să se formeze o
asemenea structură.

85
 Staţiuni forestiere, pedologie

1. Condiţiile de pedogeneză (de formare) a eutricambosolurilor şi districambosolurilor

(prezentare comparativă): rocă, climat, relief, vegetaţie.
Eutricambosolurile s-au foramt în conditii bioclimatice destul de variate, însa, de obicei, pe
terenuri cu drenaj extern bun si îndeosebi pe materiale parentale bogate în elemente bazice (marne,
conglomerate, gresii calcaroase si bauxite). Vegetatia sub care s-au format aceste soluri este
alcatuita din paduri de foioase, de amestecuri de rasinoase si foioase (în special brad), cu flora de
mull.
Procese pedogenetice. Solificarea, desi se manifesta în conditii de climat pâna la foarte
umed, se caracterizeaza printr-o alterare, levigare si debazificare slaba (ca urmare, nu
au avut loc procese de migrare a argilei si deci de separare a unui orizont Bt, ci a unui Bv) si
printr-o acumulare de humus cu grad de saturatie în baze ridicat. Aceasta situatie se datoreaza
rocilor de formare cu caracter bazic, care se opun levigarii si debazificarii intense si reliefului, în
general, cu drenaj extern bun (coame înguste, versanti), pe care o parte din apa din precipitatii
scurgându-se, nu participa la formarea solului, deci aceasta decurge ca si când ar avea loc în
conditii de clima mai putin umeda si ca atare formarea de Bv.
Districambosolurile s-au format în conditii de relief montan, pe roci foarte variate (granite,
sisturi cristaline, gresii si conglomerate) toate având caracter acid. Clima umeda si
racoroasa, cu media anuala a precipitatiilor de 800-1200 mm si a temperaturii de 3-6ºC.
Vegetatia nativa este reprezentata prin paduri de molid, molid-brad, fag-rasinoase, paduri cu flora
acidofila (Luzula luzuluides, Oxalis acetosella), uneori si cu muschi verzi si chiar Vaccinium
myrtillus.
Ca si la nigrosol, întâlnit în acelasi areal (climat umed si racoros, roci acide, vegetatie cu
caracter acidofil), alterarea este foarte intensa, silicatii primari fiind predominant desfacuti în
componentele lor de baza (silice, hidroxizi de Fe si Al), fapt ce explica separarea unui orizont Bv de
alterare si nu un orizont Bt. Coloizii minerali reprezentati în acest caz prin hidroxizi de fier si
aluminiu, desi reactia solului este acida, nu migreaza deoarece alcatuiesc cu acizii huminici,
complexe organo-minerale stabile, asa ca nu se formeaza un orizont eluvial.
2. Descrierea profilului de sol (succesiunea orizonturilor) şi a proprietăţilor (morfologice,
fizice şi chimice) a tipului de sol Luvosol.
Alcatuirea profilului. Conceptul central al luvosolurilor are profilul de tipul Ao-El sau Ea-
Bt-C. Orizontul superior este deschis la culoare (brun, brun deschis, brun roscat) datorita
continutului mic de humus si a procentului mai ridicat de acizi fulvici si are o grosime de 10-20 cm.
În continuarea orizontului Ao se gaseste un orizont El (eluvial luvic) sau Ea (eluvial
albic), mai deschise la culoare decât orizontul superior si mai saracite în argile, El gros de
10-20 cm, iar Ea gros de 15-30 cm.
Sub orizontul eluvial urmeaza un orizont B argic (Bt) gros pâna la 100 cm (datorita migrarii
mai intense a coloizilor), de culoare galbuie. În continuare se gaseste materialul parental C.
Pe profil se întâlnesc neoformatii biogene (coprolite, crotovine), pelicule de argila si
pete de oxizi de fier hidratati în Bt, unde acopera parte din fetele agregatelor structurale.
Neoformatii reziduale, reprezentate prin graunti minerali (de obicei cuartosi), dezbracati
depelicula coloidala în orizontul El. În orizontul Ea apare în plus si pudra de selice ca pete
albicioase.
Proprietati. Luvosolurile au textura diferentiata pe profil. În orizontul Ao, textura
86
este de obicei mijlocie (luto-nisipoasa sau lutoasa); la nivelul orizontului E, continutul de
argila se micsoreaza (textura devenind, de obicei, mijlociu-grosiera), iar la nivelul orizontului Bt se
mareste (textura fiind mijlocie-fina sau fina). Structura este în orizontul superior grauntoasa, mai
slab dezvoltata decât la preluvosol; orizontul E este nestructurat ori cu structura poliedrica sau chiar
lamelara, iar orizontul Bt are o structura prismatica, bine evidentiata.
Fata de preluvosol, datorita diferentierii texturale mai accentuate si a structurii mai
slab dezvoltate, are si restul proprietatilor fizice, fizico-mecanice si hidrofizice mai putin
favorabile. Luvosolul are un regim hidric defectuos, apa din precipitatii strabate lesne
orizonturile superioare, dar greu orizontul B argic , se evapora usor, în perioadele umede
prezentând exces de apa, iar în cele secetoase deficit de apa.
Mai putin favorabile sunt, de asemenea, si proprietatile chimice si de troficitate. Au
un continut de humus de cca. 2 % si de calitate inferioara (bogat în acizi fulvici), gradul de
saturatie cu baze si pH-ul fiind relativ mici (V % coboara sub 53 si pH-ul sub 5), iar în subtipul
albic V% poate scadea pâna la 10 % si pH-ul pâna la aproape de 4. Aprovizionarea
cu substante nutritive si activitatea microbiologica este relativ slaba.
3. Staţiuni forestiere din etajul bioclimatic FD3 (al complexelor de gorunete şi făgete): areal,
climat, litologie, relief, soluri şi prezentarea comparativă a staţiunilor de gorunete cu cele de
făgete (localizare, relief, microclimat,etc.).
Areal. Acest etaj este raspândit în podisurile mai înalte intens fragmentate, precum si în
dealurile ce fac tranzitia spre zonele montane si submontane. Ocupa aproape în întregime Podisul
Central Moldovenesc, Subcarpatii, Piemonturile vestice, precum si depresiunile
Maramures si Oas. Acopera si o parte din muntii josi (Oas, Peris, Almaj-Locava, Zarand s.a.).
În mod extrazonal, gorunetele patrund si în regiunile muntoase, fiind favorizate de conditiile de
relief si substrat (versanti cu expozitie însorita si aparitia rocii la zi pe mari suprafete în Muntii
Cozia, Parâng-Vâlcan, Lotru s.a.).
Intervalul altitudinal de raspândire a etajului variaza ca latime, în functie de pozitia
geografica, orientarea versantilor si chiar de caracterul substratului litologic. În general,
altitudinile variaza între 350 si 400 m, la limita inferioara si 650 – 750 m, la limita superioara
(ceea ce corespunde limitei inferioare a fagetelor premontane si montane).
Litologie, morfologie. Caracteristice pentru acest etaj sunt rocile care apartin obisnuit
formatiilor sedimentare (marne, gresii, conglomerate, pietrisuri, nisipuri, argila s.a). Nu se
poate face abstractie nici de rocile metamorfice si eruptive care apar, de regula, în unele dintre
masivele muntoase unde gorunetele acced ca urmare a conditiilor climatice (topoclimatice)
favorabile.
Relieful este destul de variat, fiind puternic influentat de substratul litologic si de
procesele de panta (fig 31, 32). Predomina zonele cu relief relativ uniform, specific substratelor
marno-grezoase, dar sunt destul de frecvente si cele cu relief neregulat (cu prabusiri, alunecari)
specifice sectoarelor cu substrat de nisipuri si pietrisuri sau marno-argile.
Clima. Caracteristic acestui etaj este faptul ca versantii însoriti si culmile sunt ocupate de
gorunete, în vreme ce pe versantii umbriti predomina fagetele. Desigur, aceasta distributie se afla în
strânsa legatura cu specificul topoclimatelor respective (versantii însoriti sau mai calzi si cu minus
de umiditate atmosferica, în timp ce versantii umbriti sunt mai reci si cu plus de umiditate).
Diferentele dintre temperaturile medii diurne ce se realizeaza pe cei doi versanti pot sa varieze între
3 si 5 ºC.
În general, pentru limita inferioara a etajului sunt caracteristice temperaturile medii
87
anuale aflate în jurul a 8,5 (9)ºC. Precipitatiile medii anuale sunt cuprinse între 600 si 750 mm, ceva
mai ridicate în Subcarpatii Getici si Piemonturile Vestice.
Soluri. Cele mai raspândite si, în acelasi timp, caracteristice pentru acest etaj sunt
preluvosolurile pe versantii în panta si luvosolurile pe platouri si culmi late. Pe roci consolidate
acide se pot întâlni si districambosoluri (chiar prespodice), în timp ce pe calcare si marne se gasesc
rendzine si, respectiv, faeziomuri marnice.
Prezentarea comparativă a staţiunilor de gorunete cu cele de făgete
Caracteristic pentru statiunile de gorunete din etajul FD3 este faptul ca ele se situeaza în
mod frecvent pe versanti însoriti si pe culmi. Potentialul productiv al statiunilor este însa
influentat mai ales de factori edafici de natura fizica: profunzimea solurilor si continutul de schelet,
textura (gorunul fiind sensibil la continutul mare de argila, peste 35-45 %), regimul de umiditate.
În contrast cu formatia gorunetelor din FD3, fagetele din acelasi etaj bioclimatic ocupa
versantii cu expozitie umbrita, bazele de versanti (adapostiti), obârsii de vai, în toate cazurile
realizându-se un climat local specific (minus de caldura, plus de umiditate atmosferica).
4. Factorii staţionali cu caracter limitativ din cadrul etajului bioclimatic montan de molidişuri
(FM3).
Factorii care determina nivelul scazut si foarte scazut al potentialului statiunilor din
subetajele inferior si mijlociu al molidisurilor sunt, în principal, de natura climatica, invers
decât în etajul molidisurilor presubalpine.
Cei mai importanti factori edafici cu caracter puternic limitativ pentru cresterea molidului
sunt:
• troficitatea specifica mica si foarte mica (soluri cu pronuntat caracter spodic, cuhumus brut grosier
sau xeromorf);
• continutul ridicat si foarte ridicat de schelet (soluri semischeletice si excesiv scheletice);
• excesul de apa (nivelul apei freatice se afla în primii 30-40 cm).
De regula, statiunile care prezinta astfel de factori limitativi sunt situate, fie pe versanti
repezi-abrupti si creste, fie pe locuri asezate cu conditii de stagnare a apei, terenuri care în
majoritatea cazurilor întrunesc conditia pentru a fi introduse în grupa I, a padurilor cu rol prioritar
de protectie.
5. Staţiuni forestiere din etajul bioclimatic de silvostepă (Ssc+Ssd): areal, subzone, climat,
soluri reprezentative, formaţii forestiere.
Areal. Din punct de vedere zonal, silvostepa are o raspândire mai larga în partea estica si
sudica a tarii. În partea estica, zona silvostepei, ocupa toata Câmpia Moldovei, o buna partedin
Podisul Central Moldovenesc, în întregime Câmpia Covurluiului, Câmpia Tecuciului, partea estica
a Câmpiei baraganului, partea dinspre est a Câmpiei Vlasiei, în întregime Câmpia Burnasului,
partea dinspre vest a Câmpiei Tisei.
Se mentioneaza faptul ca în mod extrazonal în anumite conditii de relief si substrat,
silvostepa patrunde si în regiunea dealurilor (Dealurile Buzaului, Dealurile Niculitelului,
Piemonturile Vestice s.a.), precum si în Câmpia Transilvaniei.
Litologie, geomorfologie. Substratele litologice care alcatuiesc depozitele de suprafata sunt
în mare parte de natura loessoida (Câmpia Moldovei, Câmpia Baraganului, Câmpia Burnasului).
Destul de frecvent mai apar si nisipuri sub forma de dune în Câmpia Tecucuilui, Câmpia Olteniei,
Baraganul Central s.a. Depozite nisipoase remaniate eolian mai apar si de-alungul unor râuri cum
sunt: Calmatui, Ialomita s.a. În luncile râurilor sunt aproape exclusive depozitele aluviale de regula
stratificate.
Depozitele de suprafata constituite din roci tari-calcare, conglomerate, gresii, diabaze,
riolite s.a. – se întâlnesc de regula în sectoarele de dealuri în silvostepa extrazonala.

88
 Clima. Diferentele climatice importante ce exista între diferitele sectoare geografice ale
silvostepei a facut ca aceasta sa fie împartita în:
- silvostepa nordica, specifica Câmpiei deluroase a Moldovei si partii estice a Podisului
Central Moldovenesc si cu aparitii insulare si în Câmpia Transilvaniei, cu temperaturi medii anuale
ce varieaza între 8,5-9,5ºC si precipitatii medii anuale cuprinse între 450 si 550 mm.
- silvostepa sudica, specifica partii de sud a Podisului moldovei, Podisului Dobrogei,
Câmpiei Române, cu temperaturi medii anuale ce variaza între 10 si 11ºC si precipitatii medii
anuale de 450-520 mm. Diferentieri importante de natura climatica exista si în silvostepa
(antestepa) din Câmpia Româna, ceea ce a facut ca aceasta sa se subdivida astfel: silvostepa interna
(spre zona forestiera), mijlocie si externa (spre stepa).
Soluri. Cele mai raspândite sunt cernoziomurile argice si cambice (catre faeziomurile
respective) mai ales în partea interna a silvostepei zonale si cernoziomurile cu orizontul Cca situat
la diferite adâncimi (30-100 cm) în silvostepa externa. În silvostepa, cu caracter extrazonal, apare
mai bine reprezentata categoria solurilor litomorfe (rendzine, eutricambosoluri rodice, alte soluri cu
caracter litomorf pronuntat). În luncile râurilor sunt
caracteristice aluviosolurile, iar în cadrul dunelor-psamosolurile.

Tipuri de staţini din silvostepa de câmpie

În silvostepa zonala de câmpie (specifica Câmpiei Române) se diferntiaza în mod obisnuit
trei subzone: silvostepa interna, din imediata apropiere a zonei forestiere, de regula cu faeziomuri
tipice, cambice, vertice si cernoziomuri argice; silvostepa mijlocie, cu cernoziomuri cambice;
silvostepa externa, cu cernoziomuri tipice.
Textura solurilor si adâncimea la care se gaseste orizontul Cca sunt factori importanti
care, în cadrul subzonelor mentionate, conditioneaza potentialul productiv al statiunilor.
1. Silvostepa (interna) de câmpie de cvercete mezoxerofile-xerofile Ps(m), cu stejar brumariu,
cernoziom argiloiluvial-brun roscat
2. Silvostepa (interna) de câmpie de cvercete mezoxerofile-xerofile±stejar brumariu Pm(i)
faeziom vertic, cu Poa pratensis-Lithospermum
3. Silvostepa (interna) de câmpie de cvercete Pi), luvosoluri stagnice cu Lysimachia-
Calamagrostis
4. Silvostepa (interna) de câmpie de sleau Pm, faeziom tipic pe loess si materiale loessoide, cu
Geum-Dactylis
5. Silvostepa (mijlocie) de câmpie de stejarete xerofile cu stejar brumariu Ps, cernoziom
cambic pe loess
6. Silvostepa (mijlocie) de câmpie de cvercete xerofile Pm(s), cernoziom cambic pe luturi fine
7. Silvostepa (externa) de câmpie cu stejar pufos Pm-i, cernoziom pe loess cu Festuca
velesiaca
8. Silvostepa (extrazonala) de stejar brumariu Pm-i, rendzina, edafic mijlociu-mic

Tipuri de staţiuni din silvostepa de deal

Aceste tipuri de statiuni se refera la: categoria statiunilor cu caracter zonal, ce se întâlnesc în
conditii normale de relief si substrat (versanti slab-moderat înclinati, cu depozite de cuvertura
constituie din materiale afânate-loess, loess cu nisip, luturi si chiar marne nisipoase, desul de groase
si cu dezvoltare continua în spatiu9, categoria statiunilor extrazonale ce se întâlnesc în areale
limitate în toata tara, fiind strâns legate de relief accidentat (obisnuit cu expozitii însorite) si
depozite de suprafata provenite din roci dure (sedimentare, eruptive sau chiar metamorfice).

89
 Ca elemente specifice de vegetatie forestiera se evidentiaza prezenta stejarilor
xerofilistejarbrumariu si/sau stejar pufos.
1. Silvostepa deluroasa (zonala) de sleau±stejar brumariu Pm, faeziom greic-cernoziom
cambic pe loess si materiale loessoide
2. Silvostepa deluroasa (zonala) de cvercete xerofile Pm-i, cernoziom cambic pe loess
3. Silvostepa deluroasa (extrazonala) de cvercete±stejari xerofili Pi-m, cernoziom (divers), pe
loess si materiale loessoide
4. Silvostepa deluroasa (extrazonala) de cvercete cu stejar pufos, Pi, litice rendzinice, edafic
foarte mic
5. Silvostepa deluroasa (extrazonala) de cvercete cu stejar pufos, Pi, litice acide, edaficfoarte
mic

90
 STUDIUL LEMNULUI ŞI PRODUSELE PĂDURII

1. Activitatea cambiului şi formarea lemnului.

Lemnul primar îşi are originea în procambiu, meristem primar localizat în vârfurile de creştere
(apical), în timp ce lemnul secundar este generat de cambiu.
Cambiul este situat între scoarţă şi lemn, determină creşterea în grosime a arborilor. Celulele sale
vii, mereu tinere, sunt de două tipuri: unele sunt turtite şi alungite în sensul axei organului, numindu-
se iniţiale fusiforme, iar altele sunt mici, mai mult sau mai puţin izodiametrice şi se numesc
iniţiale de rază. Prin diviziunea iniţialelor fusiforme se formează spre interior elemen-tele
lemnoase secundare, iar spre exterior elementele liberiene secundare, ambele diferenţiindu-se apoi
radial şi constituind lemnul (xilemul) secundar şi respectiv liberul (floemul) secundar.
Iniţialele fusiforme stau la originea celulelor alungite (prosenchimatice). La răşinoase şi la
foioasele neevoluate, ele prezintă o lungime variabilă şi au capetele ascuţite, ceea ce le permite să se
acopere unele pe altele ca nişte solzi. Lungimea iniţialelor fusiforme este de 1 – 4 mm la răşinoase, de
1–2 mm la foioasele primitive şi de 0,3–0,6 mm la foioasele evoluate, lăţimea lor fiind de 30 m.
Iniţialele fusiforme formează următoarele elemente constitutive ale lemnului:

- la răşinoase: traheide longitudinale, celule de parenchim longitudinal, celule ale

canalelor rezinifere longitudinale;
- la foioase: fibre, fibrotraheide, traheide vasicentrice, traheide vasculare, elemente de
vase, celule de parenchim longitudinal, celule ale canalelor secretoare longitudinale.
Iniţialele de rază generează raze medulare lemnoase şi liberiene, deci elemente
perpendiculare pe direcţia longitudinală. Din iniţialele izodiametrice rezultă celule alungite
(culcate) în sens radial, atât la răşinoase cât şi la foioase. La acestea din urmă mai pot fi pătratice
sau alungite axial.
Elementele constitutive ale lemnului care provin din iniţialele izodiametrice sunt:
- la răşinoase: celule de parenchim radial, traheide radiale, celulele canalelor rezinifere
radiale;
- la foioase: celule ale parenchimului radial, celule ale canalelor secretoare orizontale.
Celulele cambiale posedă toţi constituenţii celulari obişnuiţi (membrană, protoplasmă, nucleu,
aparat Golgi), iar membranele lor sunt subţiri şi nelignificate.

Celulele cambiale se divid periclinal (figura 2) generând celule fiice (celule din zona
cambială) care sunt capabile de câteva diviziuni ulterioare. Pentru a se păstra continuitatea
cambiului odată cu sporirea circumferinţei plantei, are loc o diviziune anticlinală, alternant faţă de
cea periclinală.
După fiecare diviziune, una din celule rămâne meristematică, iar cealaltă se alipeşte
alternativ de lemnul şi respectiv de liberul secundar. De obicei se generează mai mult lemn decât
liber, raportul fiind de 3 / 1 la gimnosperme şi de 10 / 1 la angiosperme.
La răşinoase şi la foioasele primitive (mesteacăn, fag, platan) noile iniţiale fusiforme se
formează prin diviziuni anticlinale ce nu sunt strict longitudinale, urmând un contur în formă de S
sau Z, numite diviziuni pseudotransverse, în urma cărora noile celule ce se dezvoltă independent şi
sunt mai mult sau mai puţin decalate axial în raport cu celelalte. La foioasele evoluate, diviziunea
anticlinală este foarte simetrică în raport cu planul radial, celulele derivate se dezvoltă simultan şi
păstrează aceeaşi înălţime, ceea ce duce la o structură etajată în planul lemnos sau liberian.
91
 Diviziunile anticlinale sunt, de asemenea, la originea apariţiei unor noi insule de celule
izodiametrice, prin diviziuni transversale ale iniţialelor fusiforme, astfel încât planta va avea o
densitate aproape constantă a razelor medulare în masa ţesuturilor sale.
Celulele de liber sau de lemn derivate dintr-o iniţială fusiformă sunt aliniate radial. Această dispoziţie
liniară subzistă în lemnul de răşinoase, dar se pierde în general la lemnul de foioase, ca urmare a
dezvoltării postcambiale a elementelor de vase, care provoacă distorsiuni în ţesuturile lemnoase.
Aceasta este explicaţia rezistenţei mici la despicare a lemnului de răşinoase spre deosebire de cel de
foioase.
La speciile forestiere din zona temperată, datorită climei, activitatea cambiului prezintă
periodicitate, acesta funcţionând din primăvară până toamna. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în
regiunile în care perioadele umede alternează cu cele secetoase. Acesta este motivul diferenţierii
inelelor anuale de creştere în corpul arborelui. Cambiul este reactivat după un sezon de repaus
vegetativ prin acţiunea hormonilor de creştere (auxine) care sunt produşi mai întâi în mugurii care
se desfac, apoi în zonele de creştere apicală şi în frunzele noi.
Funcţionarea foiţei cambiale este programată genetic, dar este totodată puternic influenţată
de condiţiile externe de temperatură şi lumină, de rezervele de apă din sezonul de vegetaţie, de
tehnicile silvice, de concurenţa dintre arbori şi de vârsta acestora. Această sensibilitate a cambiului
determină variabilitatea proprietăţilor fizice, chimice, mecanice şi tehnologice ale lemnului.
Ansamblul ultimelor creşteri constituie o zonă activă şi funcţională, care asigură
conducerea sevei brute şi este sediul activităţii celulelor de parenchim, numită alburn. Creşterile
anuale mai depărtate de cambiu suferă modificări importante de ordin anatomic, fizic şi chimic,
provocate şi controlate de către celulele de parenchim, proces cunoscut sub numele de
duramenificare. Prin acest proces, alburnul se transformă în duramen (lemn perfect, lemn de
inimă, lemn matur) care nu mai joacă rol de conducere a sevei brute, dar îşi conservă rolul său
mecanic, de schelet de rezistenţă al arborelui.

2. Proprietăţile mecanice ale lemnului.

În funcţie de tipul solicitărilor (statice sau dinamice) şi de direcţia forţelor în raport cu

structura lemnului (paralele cu fibrele sau perpendiculare pe fibre) se disting mai multe categorii de
rezistenţe ale lemnului.
Rezistenţa la compresiune. Dacă asupra unei piese din lemn acţionează o sarcină
crescătoare, la un moment dat se va produce ruperea materialului. Atunci când sarcina acţionează
pe direcţie longitudinală se vorbeşte de compresiune paralelă cu fibrele, iar atunci când sarcina
este orientată pe direcţie radială sau tangenţială, se vorbeşte de compresiune perpendiculară pe
fibre, radială sau tangenţială.
Ruperea la compresiune paralelă cu fibrele se produce după planuri de alunecare paralele
sau înclinate în raport cu secţiunea transversală, după planuri longitudinale sau sub forma unor
combinaţii ale celor două tipuri.
În cazul compresiunii perpendiculare pe fibre are loc o turtire succesivă a elementelor
anatomice ale lemnului, însoţită de ruperi ale pereţilor celulari. Valorile rezistenţei la această
solicitare depind de direcţia de acţiune şi de grupa de specii. Rezistenţa lemnului la compresiune
creşte odată cu mărirea procentului de lemn târziu.
Rezistenţa la flambaj. O bară din lemn supusă la compresiune paralelă poate trece de la un
echilibru stabil la un echilibru instabil (flambează), chiar dacă efortul unitar este mai mic decât
92
rezistenţa la rupere. Rezistenţa lemnului la flambaj este dependentă de forma şi mărimea secţiunii
transversale a barei, excentricitatea sarcinii, zvelteţea barei, umiditatea lemnului şi prezenţa
defectelor.
Rezistenţa la tracţiune (întindere). Şi în acest caz se vorbeşte de o rezistenţă la tracţiune
paralelă cu fibrele şi de o rezistenţă la tracţiune perpendiculară pe fibre (radială sau tangenţială).
Ruperea lemnului se produce mai ales pe seama dezlipirii fibrelor celulozice din pereţii celulari. Se
pot produce şi ruperi ale pereţilor celulari. Ruperile aşchiate se corelează cu o rezistenţă sporită la
tracţiune paralelă cu fibrele.
Rezistenţa lemnului la tracţiune paralelă cu fibrele este în medie de două ori mai mare
decât rezistenţa la compresiune paralelă.
Rezistenţa la tracţiune perpendiculară pe fibre în raport cu cea pe direcţie paralelă cu
fibrele este de 20 – 45 ori mai mică la răşinoase şi de 5 – 15 ori mai mică la foioase. La speciile cu
raze medulare mari, rezistenţa la tracţiune pe direcţie tangenţială este inferioară celei radiale.
Rezistenţa la tracţiune scade în general odată cu creşterea lăţimii inelului anual.
Rezistenţa la încovoiere statică. În cazul încovoierii statice, în urma acţiunii forţelor
perpendicular pe fibre, apare o solicitare combinată la compresiune şi tracţiune. Paralel cu fibrele
sunt apar eforturi de forfecare.
În cadrul aceleiaşi specii, scăderea densităţii detrermină o micşorare a rezis-tenţei la
încovoiere statică. Creşterea umi-dităţii şi a temperaturii, prezenţa nodurilor şi a fibrelor anormale
influenţează negativ această rezistenţă.
Sub influenţa sarcinilor de încovoiere, la început apare curbarea piesei, apoi ruperea
acesteia.
Rezilienţa (rezistenţa la încovoiere dinamică). Rezilienţa este capacitatea pieselor de
lemn de a rezista forţelor de încovoiere în mişcare, ce produc eforturi care cresc foarte rapid în
timp.
Determinarea rezilienţei se face cu ajutorul ciocanului pendul, iar energia de deformaţie este
dată de energia potenţială consumată pentru ruperea epruvetei.
Dacă în urma ruperii epruvetei rezultă aşchii relativ mici, se concluzionează că lemnul este
rezilient. Lemnul greu, umed şi fără anomalii ale fibrei prezintă în general un indice de rezilienţă
mai mare. Rezilienţa pe direcţie radială este mai mare decât cea pe direcţia tangenţială.
Speciile lemnoase rezistente la eforturile dinamice se numesc reziliente (frasin, molid,
brad), iar cele mai puţin rezistente se numesc fragile (plop, castan porcesc).
Rezistenţa la despicare. Rezistenţa lemnului la despicare este capacitatea acestuia de a se
opune eforturilor ce tind să desprindă ţesuturile lemnului în sens longitudinal, prin distrugerea
coeziunii elementelor anatomice. Unealta sub formă de pană, cu ajutorul căreia se realizează
despicarea, pătrunde în lemn, dar nu taie fibra acestuia. Mărimea inversă a rezistenţei la despicare
se numeşte fisibilitate.
După gradul de fisibilitate se poate deosebi lemn perfect fisibil (bambusul), uşor fisibil
(molid, brad, anin, fag), greu fisibil (jugastru, salcâm, pomaceele, pin negru) şi nefisibil (palmier,
guaiac).
Rezistenţa la forfecare. Rezistenţa la forfecare este capacitatea lemnului de a se opune
forţelor exterioare ce caută să rupă piesa prin deplasarea unei părţi ale ei faţă de cealaltă. Planul
după care se produce ruperea materialului se numeşte plan de forfecare.
În funcţie de poziţia planului în care sunt situate forţele şi a planului de forfecare, în raport
cu piesa, se deosebesc următoarele tipuri de forfecare: transversală, la care planul de forfecare este
93
perpendicular pe fibre şi longitudinală, la care planul de forfecare este paralel cu fibrele; forfecarea
longitudinală poate să fie paralelă cu fibrele sau perpendiculară pe fibre în funcţie de direcţia
eforturilor unitare.
Rezistenţa la forfecare longitudinală perpendi-culară este în medie de două ori mai mică
decât cea la forfecare longitudinală paralelă.
Rezistenţa la torsiune (răsucire). Rezistenţa la torsiune este capacitatea lemnului de a se
opune forţelor ce tind să răsucească fibrele. Determinarea acestei rezistenţe prin calcule teoretice
este dificilă datorită anizotropiei lemnului, de aceea sunt preferate determinările experimentale.
În raport cu direcţiile fundamentale ale lemnului, efortul de torsiune poate fi longitudinal
sau perpendicular pe fibre. Rezistenţa la torsiune longitudinală este de cca. 2 – 3 ori mai mare decât
cea la torsiune perpendiculară pe fibre.
Umiditatea ridicată reduce rezistenţa lemnului la torsiune. În raport cu răşinoasele, foioasele
au în general o rezistenţă la torsiune mai mare.

3. Defectele de formă ale trunchiului.

Sunt anomalii de creştere a arborilor datorate condiţiilor şi a funcţionării anormale a cambiului.

Conicitatea trunchiului este o descreştere anormală şi continuă a diametrului dinspre bază
către vârf. Defectul este mai accentuat la răşinoase, la arborii din arboretele claselor de producţie
inferioară, la arborii ce cresc izolaţi. Acest defect scade randamentul la ecarisare, debitare şi derulaj.
Este considerat defect când depăşeşte 1 cm/m sau 1%.
Lăbărţarea este îngroşarea pronunţată a trunchiului în zona coletului datorită înrădăcinării.
Este întâlnită la numeroase specii indigene şi poate căpăta o dezvoltare excesivă la unele specii
exotice şi poate fi rotunjită sau stelată. Pentru determinarea lăbărţării rotunjite se măsoară
diametrul secţiunii transversale de la baza lemnului (D) şi diametrul secţiunii situate la distanţa de 1
m (d). Se exprimă în unităţi de lungime prin diferenţa dintre aceste mărimi. În cazul lăbărţării
stelate se măsoară diametrul cercului circumscris punctelor extreme ale lobilor lăbărţării de la
capătul gros (De) şi diametrul cercului asemănător situat la distanţa de 1 m (de). Se măsoară şi
diametrul cercului înscris adânciturilor de la capătul gros (Di) ; se exprimă prin diferenţa De-de, fie
prin diferenţa De – Di .
Curbura este devierea curbă a trunchiului de la axa longitudinală. Cauzele producerii
curburii pot fi de natură climatică (vânt, zăpadă, chiciură), de natură orografică (pantă) sau de
natură silviculturală (reducerea consistenţei, asimetria coroanelor).
Defectul influenţează negativ posibilităţile de utilizare reducând randamentul prelucrării
(sortimente scurte) calitatea pieselor(fibră înclinată, inele anuale tăiate), precum şi proprietăţile
mecanice(apar tensiuni şi se deformează). Curbura poate fi simplă sau multiplă. Arborii tineri
prezintă deseori curburi multiple acestea menţinându-se şi la arborii maturi (chiar dacă tulpinile
sunt rectilinii) dând „inima ondulată” a lemnului şi micşorarea randamentului de derulare.
Însăbierea - un caz particular de curbură constând în devierea curbă a axei trunchiului în
partea dinspre colet. Apare la arbori situaţi la limita superioară altitudinală, pe pante mari (laricele).
Înfurcirea trunchiului constă în despărţirea acestuia la o anumită înălţime în două sau mai
multe ramificaţii principale, ca urmare a creşterii mugurilor laterali în locul celui terminal. Lemnul
din zona înfurcirii prezintă creşteri neregulate şi este exclus de la majoritatea utilizărilor. În plus
apar porţiuni alterate datorită stagnării apei şi instalării ciupercilor. Este frecvent întâlnită în
94
arboretele de răşinoase păşunate în tinereţe, dar şi la foioase (frasin, salcâm). Cu cât înfurcirea este
mai jos pe trunchi cu atât materialul se declasează mai mult.
Ovalitatea trunchiului – forma ovoidală a secţiunii transversale a trunchiului. Ea reduce
randamentul de debitare a lemnului şi favorizează apariţia deformaţiilor după prelucrare.
Canelura reprezintă conturul sinuos al secţiunii transversale a trunchiului, respectiv
vălurarea suprafeţei laterale a acesteia. Se înâlneşte mai frecvent la carpen, anin, ienupăr, corn, tisă,
fag reducând randamentul de debitare şi derulare şi mărind totodată rezistenţa la despicare.
Canelura se măsoară prin raportul dintre adâncimea maximă a canelurii şi diametrul secţiunii
transversale, ambele măsurate la capătul gros.

4. Conservarea lemnului prin impregnare.

Conservarea prin impregnare se bazează pe introducerea substanţelor antiseptice în masa

lemnului prin absorbţie capilară (impregnare prin imersie), prin aplicarea unei presiuni (impregnare
sub presiune) sau prin difuziune în masa lemnului ca urmare a diferenţelor de presiune osmotică.
 Impregnarea prin imersie poate fi o simplă dezinfectare, prin scufundarea numai pentru
5 – 15 minute a lemnului într-o soluţie antiseptică, astfel ca aceasta să poată pătrunde bine în toate
crăpăturile existente.
Procedeul se poate aplica la cald sau la rece şi este superior tratării lemnului prin stropire.
Pătrunderea substanţelor antiseptice este cu atât mai profundă cu cât durata impregnării este mai
mare şi temperatura mai ridicată. Procedeul este folosit la impregnarea stâlpilor pentru linii electrice
aeriene şi a traverselor de cale ferată cu clorură mercurică, fluorură de sodiu, clorură de zinc,
pentaclorfenol. Impregnarea se realizează în bazine de beton întrucât clorura mercurică (sublimatul
de mercur corodează metalele) şi la întuneric (sarea se descompune sub influenţa luminii).
 Impregnarea prin vacuum – presiune este metoda cea mai utilizată pentru impregnarea
stâlpilor, traverselor şi a grinzilor de lemn pentru că asigură pătrunderea controlată a soluţiilor
antiseptice în masa lemnului.
Lemnul se introduce într-un cilindru închis ermetic în care se realizează o stare de vacuum
(600 mmHg) după care se introduce soluţia de impregnare la temperaturi de 60 – 100 oC şi
presiunea de 7 – 10 atm. Procedeul necesită cantităţi mari de soluţie, fapt pentru care se recomandă
folosirea unei variante mai economice, aceea a absorbţiei limitate (Rűpping). Această variantă se
bazează pe reducerea la 0 a presiunii după 30 – 40 minute, colectarea excesului de soluţie şi crearea
unui vacuum final de impregnare.
 Impregnarea prin osmoză se bazează pe diferenţa de presiune osmotică ce apare între
lemn şi o pastă aplicată pe suprafaţa acestuia sau introdusă în masa acestuia. Pătrunderea
antisepticului se realizează prin difuziune în 3 – 4 luni, după aplicarea lui pe suprafaţa buşteanului
cojit.
O variantă a impregnării prin osmoză este impregnarea prin injectare (procedeul „cobra”),
aplicat stâlpilor pentru linii electrice aeriene ce se îngroapă în pământ: stâlpul se înţeapă cu un ac
tubular pe o adâncime de 6–7 cm prin care se introduce soluţia antiseptică. Aceasta difuzează în
contact cu apa din lemn (4-6 luni) pe baza diferenţei de presiune osmotică şi astfel se poate mări
durabilitatea stâlpilor cu 8–10 ani. Se pot practica găuri cu diametru de 20 mm, dar trebuie
acoperite cu gudron.

95
  Impregnarea pe cale biologică constă în introducerea substanţelor antiseptice în
arborele viu sau în arborii proaspăt doborâţi (a căror coroană este încă verde) prin forţa de sugere a
coroanelor.
Arborii se inelează aproape de colet, pe o lăţime de 30 – 50 cm, se execută cu burghiul
câteva orificii în lemn, pe grosimea alburnului în care se introduc conductele de alimentare cu
soluţie, legate de un rezervor. Soluţiile antiseptice pătrund în arbore, sunt antrenate de sevă şi
răspândite în masa lemnului. Acestea trebuie să fie limpezi pentru a putea trece prin punctuaţiunile
şi membranele semipermeabile ale celulelor. În 2 –3 zile lemnul întregului arbore este impregnat şi
se întrerupe alimentarea cu substanţă toxică. Arborele se cojeşte pe 3 – 6 m înălţime şi se lasă circa
2 luni pentru a se usca în picioare.
 Impregnarea prin înlocuirea sevei („boucherie”) se bazează pe aplicarea unei capote de
impregnare pe capătul gros al buşteanului, fixată etanş, conectată la o conductă prin care soluţia se
impregnare ajunge sub presiune (fie prin cădere liberă dintr-un rezervor situat la 10 – 15 m înălţime,
fie prin pompare mecanică).
Durata impregnării este variabilă în funcţie de lungimea buşteanului şi presiunea de
pompare. Soluţia pătrunde în lemn cu viteza de 0,2 m/h la presiunea de 1 atm. Procedeul se aplică la
buştenii fasonaţi în stare verde (cel mult 15 zile de la doborâre) şi prezintă avantajul impregnării pe
toată zona de alburn şi duramen a speciilor greu impregnabile şi utilizării imediate a materialului
impregnat, chiar înainte de uscare.

5. Compoziţia chimică a fructelor de pădure.

Valoarea nutritivă a fructelor de pădure este determinată de constituenţii chimici pe care îi prezintă.
Compoziţia chimică a fructelor variază în timp, modificându-se pe măsura dezvoltării până la
maturitatea fiziologică sau industrială şi în timpul depozitării, deci valoarea lor nutritivă se modifică.
Compoziţia chimică a fructelor este responsabilă de calităţile organoleptice ale acestora, precum şi de
proprietăţile produselor din fructe. Principalii compuşi chimici care se întâlnesc în fructele de pădure
sunt:
 Apa participă în fructele proaspete în proporţie de 70 – 90 %, variind de la o specie la alta.
Prin urscare fructele pierd cantităţi importante de apă, se zbârcesc şi ajung la umiditatea de 10
- 25%.
 Substanţele minerale se găsesc în fructelor proaspete în proporţie de 0,3-1,2% şi se pun în
evidenţă în resturile cce rămân după arderea lor (cenuşă). Pentru corpul omenesc prezintă
importanţă: Ca, P; Fe, Mg, Na, K, Cu etc;
 Glucidele sunt reprezentate de zaharurile de fructe: fructoza, zaharoza şi glucoza. Fructoza
este de 1,5 ori mai dulce decât zaharoza şi de 2,2 ori decât glucoza, este uşor asimilată de
organism, se găseşte în toate fructele arborilor şi arbuştilor, în cantităţi mai mari la seminţoase
şi furnizează o cantitate mare de energie (900 cal/litru de suc). Celuloza se găseşte în
membrane celulară a celulelor fructelor alături de unele polioze şi uneori de lignină (celulele
de sclerenchim ale perelor).
 Substanţele pectice se găsesc în fructe sub formă de protopectină în pereţii celulelor şi
pectină dizolvată în sucul celular. Protopectina se transformă în pectină sub acţiunea
fermenţilor, în timpul coacerii. În prezenţa zahărului şi a unui acid, pectina se coagulează şi dă
un gel, proprietate pe care se sprijină fabricarea jeleurilor, gemului, marmeladei etc. Cu toate
96
 că pectinele participă în cantităţi mici, influenţează hotărâtor calitatea şi aspectul de
prezentare al sucului, fiindcă provoacă gelificarea lui;
 Glicozizii sunt acumulaţi în seminţele fructelor: amigdalina în mere, scoruşe, porumbe,
cireşe, vişine, corcoduşe, prune, vaccinina în merişoare şi răchiţele, arbutina în pere, sorbita
în scoruşe, fagina în jir, virbunina în căline, etc
 Lipidele (grăsimile) participă în compoziţia celulelor vii ale fructelor şi seminţelor sub formă
de uleiuri. Ele pot fi solide (unt de cacao) şi lichide (migdale, alune, jir etc). Fructele conţin în
pulpa lor până la 0,5% grăsimi, însă mai multe în seminţe;
 Sucul de fructe conţine cantităţi foarte mici de protide şi nu permite formarea ureei şi a
acidului uric, iar ficatul şi rinichii elimină produsele de descompunere ale protidelor, când se
consumă fructe sau derivate ale acestora;
 Fructele de pădure sunt resurse bogate în vitamine care înlesnesc şi dirijează multe procese
biochimice în organismul uman, asigură lesne aportul necesar şi contribuie la creşterea
capacităţii de muncă. Printre vitaminele din fructe se enumeră :  - carotenul (provitamina A),
complexul B; C; D; E; K; PP etc.
 Acizii organici (malic, citric, benzoic) au o acţiune bactericidă pronunţată, distrugând micro-
organismele (bacterii, mucegaiuri, drojdii), cât mai ales una aperitivă care stimulează secreţia
salivară, a sucurilor gastrice şi a celor din intestine. Sucurile cu dozaj mai mic de 0,7g acizi
organici /100g suc sunt fade, iar cele cu dozaj mai mare sunt acre.
 Uleiurile eterice conţinute de fructe în cantităţi mici sunt responsabile de aroma acestora
 Alţi constituenţi chimici, cum ar fi celuloza din membranele celulare care nu poate fi digerată,
sau substanţele tanante care se oxidează şi provoacă închiderea culorii fructelor, mai ales
prin uscare, provoacă neajunsuri şi necesită măsuri de contracare a efectelor negative.

97
 Topo-GIS

1. Să se detalieze problemele tehnice care pot fi rezolvate folosind planurile şi hărţile cu curbe de nivel
(descifrarea hărţii, determinări de: cote, lungimi, profile, suprafeţe).

Descifrarea hărţii:

Prin descifrarea hărţii se întelege reconstituirea imaginii terenului reprezentat ţinând cont de
coduri specifice, denumite semne convenţionale.

Semnele convenţionale sunt desene schematice, simple, care au rolul de a sugera imaginea
detaliilor din teren sub raportul calitativ (tipul detaliului) şi/sau cantitaiv (mărimea detaliului, forma, poziţia
relativă la alte detalii).

Semnele convenţionale sunt reprezentări simplificate, sugestive, ale unor detalii din teren. Semnele
pot fi de altimetrie (curbele de nivel) sau de planimetrie. Cele de planimetrie pot fi:

- de scară – arată locul de amplasare al unui detaliu, felul lui, dar nu şi dimensiunea lui reală,

- de contur – arată limita unui anumit detaliu întins în plan

- explicative – sunt înscrieri care însoţesc cu date suplimentare semnele anterioare

Semnele convenţionale sunt unice şi se găsesc, pentru diferite domenii şi diferite scări de
reprezentare, în atlase de semne convenţionale.

Relieful terenului (altimetria) se redă prin semne convenţionale specifice, cel mai des folosite fiind
curbele de nivel.

Curba de nivel este dată de locul geometric al punctelor din teren care au aceeaşi cotă.

Aliura lor s-ar obţine prin intersecţia formei de relief cu o familie de planuri orizontale şi echidistante,
situate la cote de valori rotunde.

Pe planuri echidistanţa ia valori între 0,1-5 m iar pe hărţi are următoarele valori:1, 2, 5, 10, 20, 25
m.

Curbele de nivel pot fi:

- normale, dacă sunt trasate la valori curente ale echidistanţei,

- principale, dacă se trasează la valori considerate rotunde,

- ajutătoare, la jumătatea echidistanţei, când cele normale sunt prea rare şi există zone fără curbe
de nivel,

- auxiliare, la un sfert de echidistanţă, dacă şi curbele ajutătoare sunt rare.

Pe curbele principale, din loc în loc există inscripţii care reprezintă cota liniei respective.

Întocmirea profilelor:

98
 Profilele se pot întocmi pe direcţia dorită (longitudinală sau transversală). Ca puncte caracteristice
se aleg cele de la intersecţia cu curbele de nivel. Pentru punctul „a”, cota se determină prin interpolare
liniară între cota punctului A şi B. Dacă în triunghiurile asemenea create se face raportul laturilor omoloage,
rezultă succesiv:

e x d
 ; x  Aa  e; z a  z A  x
d AB d Aa d AB

Dacă este creată situaţia din figura, trebuie ţinut cont că între punctele 7 şi 8 terenul nu are aceeaşi
cotă, ci există un punct „m” situat la intersecţia cu linia de cea mare pantă între curbele vecine. Cota
punctului „m” se află asemănător cu cazul anterior după ce s-au măsurat distanţele indicate.

Pentru ambele cazuri, se face observaţia că în cele mai multe din aplicaţiile tehnice, profilele se
întocmesc exagerând scara înălţimilor faţă de cea a lungimilor. Practic, raportul scărilor este, funcţie de
accidentaţia terenului, cuprins între 10 şi 50.

Determiarea lungimilor:

Există cazuri în care pe planuri sau hărţi se cer a fi măsurate lungimi care sunt de-a lungul unor
direcţii oarecare (lungimea unui râu, drum, curbe de nivel).

În acest caz este indicată folosirea curbmetrului, care pot fi mecanice sau electronice.

Dacă este vorba de o lungime rectilinie, aceasta sa poate masura şi cu rigla apoi se trece prin scară.

Determinarea mărimii suprafeţelor:

99
 Metoda mecanică conduce la determinarea mărimii suprafeţelor care sunt raportate în plan, la
orice scară şi indiferent de formă, prin simpla parcurgere a conturului. Metoda foloseşte instrumente
denumite planimetre, iar operaţia se numeşte planimetrare.

Planimetrele sunt de mai multe tipuri, dar cele mai răspândite sunt cele polare şi rectilinii.

Modul de lucru presupune respectarea unor reguli:

- planul sau harta trebuie întinsă bine pe o planşetă,

- se alege un punct fix (pol) în care se fixează acul braţului polar. Acesta se alege astfel încât în timpul
0
parcurgerii conturului, unghiul pe care-l face braţul trasor cu cel polar să nu fie mai mic decât 30 şi mai
0
mare ca 170 ,

- se alege un punct pe contur de la care se va începe planimetrarea, astfel ca braţele să facă un unghi
aproximativ drept,

- se urmăreşte conturul cu stilul aparatului, în sens orar, până când se ajunge din nou în punctul iniţial. Atât
la început, cât şi la terminare, se face citirea (iniţială, c şi finală, c )
i f

- se urmăreşte ca în timpul planimetrării rola înregistratoare să fie în contact permanent cu planul şi să nu

depăşească limita acestuia.

2. Enumeraţi etapele parcurse în teren şi la birou pentru o drumuire tahimetrică încadrată închisă pe
punctul de plecare.

Acest tip de drumuire se poate considera principal ca un caz particular al drumuirii sprijinite,
când punctul de plecare coincide cu punctul de închidere.

Figura 9.3. Drumuirea tahimetrică unghiulară închisă

Proiectarea lucrărilor se face după aceleaşi criterii ca şi în cazul general.

100
 Punctele de drumuire se aleg direct pe teren, după experienţa operatorului şi după ce în prealabil s-
au identificat punctele reţelei de sprijin şi s-au măsurat excentricitatea bornă – semnal şi orientarea
acesteia. Pentru alegerea poziţiei punctelor de drumuire trebuie respectate o serie de principii:

- drumuirile se desfăşoară între două puncte de coordonate cunoscute (punctul de început coincide cu
punctul de capăt),

- din punctele de capăt trebuie să existe minimum cîte o viză spre un alt punct cunoscut,

- lungimea maximă a traseului să fie mai mică de 2 km, din considerente legate de propagarea erorilor,

- numărul de staţii intermediare (puncte ale drumuirii) să fie mai mic de 25, maxim 30,

- între două staţii succesive să existe vizibilitate reciprocă,

- 1ungimile laturilor drumuirii să fie mai mari de 30m (apariţia erorilor datorate centrării în staţie poate
depăşi toleranţele) şi mai mic de 120m (în cazul măsurării la stadie),

- unghiurile orizontale între staţii să fie cât mai apropiate de 200 gon (drumuirea să fie cât mai „întinsă”),

- punctele de staţie să asigure securitatea operatorului şi a instrumentului,

- din punctele alese să fie posibilă vizarea spre cât mai multe puncte caracteristice ale detaliilor din jur,

- în ansamblul lor, punctele de staţie să asigure ridicarea tuturor detaliilor.

Punctele astfel alese se marchează şi se semnalizează corespunzător. Se face observaţia că alegerea

traseului este cea mai importantă parte a operaţiunilor din teren şi caracterizează operatorul din punct de
vedere al cunoştinţelor teoretice şi practice. Dacă mai mulţi operatori ar fi în situaţia de a executa o ridicare
în plan asupra aceluiaşi teritoriu, este sigur că traseele de drumuire alese nu vor fi aceleaşi; rezultatul final,
care este planul de situaţie, trebuie să fie însă identic.

Elementele măsurate în teren sunt:

- toate unghiurile orizontale interioare poligonului; de aceea, sensul de parcurgere al drumuirii se alege
astfel încât să rezulte unghiurile orizontale interioare (practic, drumuirea se parcurge în sens antiorar). Se
foloseşte de obicei metoda cu zero în coincidenţă, cu luneta în ambele poziţii.

- unghiurile de înclinare sau, cel mai adesea zenitale, în ambele poziţii ale lunetei, spre înapoi şi înainte

- lungimile laturilor, care pot rezulta direct reduse la orizont dacă se folosesc tahimetre autoreductoare, sau
prin calcule la birou, pornind de la numărul generator, dacă se folosesc tahimetre clasice.

Spre exemplu, dacă se folosesc tahimetre clasice, din staţia 3 se măsoară:

- spre punctul 2 (înapoi), în poziţia I:

- unghi vertical, z sau Φ

3-2 3-2

- număr generator, n
3-2,

101
 - citire la limb, c
3-2

- spre punctul 4 (înainte), în poziţia I:

- unghi vertical, z sau Φ

3-4 3-4

- număr generator, n
3-4

- citire la limb, c
3-4

- spre punctul 4 (înainte), în poziţia II:

- unghi vertical, z sau Φ

3-4 3-4

- număr generator, n
3-4,

- citire la limb, c
3-4

- spre punctul 2 (înapoi), în poziţia II:

- unghi vertical, z sau Φ

3-2 3-2

- număr generator, n
3-2,

- citire la limb, c
3-2

Calculul coordonatelor punctelor de drumuire cuprinde mai multe etape. Se porneşte de la

elementele cunoscute sau măsurate coordonatele x, y, z pentru punctele A, B citirile la limb, la eclimetru şi
numărul generator, în poziţia I şi a II-a lunetei, înapoi şi înainte.

102
 Calculele se fac în cea mai mare parte asemănător cu cele din cazul general, în următoarele
etape:

- calcule preliminare, care cuprind mediile aritmetice ale valorilor măsurate în teren şi
reducerea distanţelor la orizont,

- calculul şi transmiterea orientărilor Se face cu ajutorul vizei de orientare (dusă din A spre
punctul vechi B), a unghiurilor medii orizontale şi a vizei de închidere (control) spre punctul
B.

θ = determinată din coordonatele punctelor A şi B

AB

θ =θ ± 200 +α
A1 AB

θ =θ ± 200 +α
12 A1 1

θ =θ ± 200 +α
23 12 2

θ =θ ± 200 +α
34 23 3

θ =θ ± 200 +α
6A 56 6

transmis
θ =θ ± 200 + α
AB 6A

Valoarea orientării θ transmisă în drumuire se compară cu orientarea θ calculată din

AB AB

coordonate, care este considerată ca valoare de referinţă, rezultând, conform definiţiei, eroarea pe
orientări:
transmis coordonate
eθ = θ -θ
AB AB

Se compară eroarea cu toleranţa, dată de relaţia: T  km0 n unde k este un coeficient care ţine
cont de importanţa drumuirii (1 pentru drumuiri primare, mergând până la 2 sau 2,5 pentru drumuiri
terţiare), m0 este precizia instrumentului de măsură (de regulă ± 1c = 0,01gon), iar n este numărul de laturi
din drumuire.

Dacă eroarea este mai mică decât toleranţa, atunci se poate trece la compensare. Se introduce
corecţia, egală şi de semn contrar cu eroarea:

cθ = - e θ

Valoarea corecţiei se împarte în mod egal fiecărei laturi (rezultând corecţia unitară) şi se aplică
progresiv, înmulţind-o cu numărul de ordine al punctului din drumuire.

Se determină orientările compensate; ca verificare, orientarea transmisă din punctul A trebuie

să fie aceeaşi cu orientarea calculată din coordonate:

103
 transmis c coordonate
θ =θ +α=θ
AB A6 AB

- calculul şi compensarea coordonatelor relative plane are rolul de a compensa erorile care
provin din măsurarea laturilor drumuirii. Coordonatele relative ale unei lungimi în plan orizontal d
ij

reprezintă proiecţia lungimii pe axele de coordonate plane.

- calculul coordonatelor absolute plane (x, y). Acestea se deduc prin cumul, atât pe axa x cât şi
pentru y, pornind de la coordonatele punctului cunoscut A şi cu relativele plane compensate. De exemplu,
pentru axa x, rezultă:

x = cunoscut (dat),
A

c
x = x + Δx
1 A A1

c
x = x + Δx
2 1 12

c
x = x + Δx
3 2 23

c
x = x + Δx
4 3 34

transmis c
x = x + Δx = x , dat
A 6 6A A

Pentru axa y se procedează similar.

- calculul şi compensarea cotelor relative. Cotele relative (diferenţele de nivel) se determină prin
nivelment trigonometric la distanţe mici.

- calculul şi verificarea cotelor absolute se realizează cu diferenţele de nivel compensate, pornind

de la cota cunoscută a punctului A:

z = cunoscut (dat)
A

c
z = z +Δz
1 A A1

c
z = z +Δz
2 1 12

c
z = z +Δz [8.27]
3 2 23

c
z = z +Δz
4 3 34

transmis c
Verificare: z = z +Δz = z , dat
A 6 6A A

104
3. Determinarea suprafeţelor în topografie (metoda numerică, grafică, mecanică).

Metodele numerice

În cadrul lor, suprafaţa rezultă prin măsurători direct în teren sau prin calcule în funcţie de
coordonatele colţurilor.

a- Procedeul geometric presupune un teren aproximativ orizontal şi o suprafaţă de ordinul a maxim

câteva ha. Suprafaţa poate să aibă un contur poligonal sau poate fi adusă într-o formă poligonală. În teren,
suprafaţa se descompune după un aliniament marcat prin jaloane şi ales convenabil în trapeze
dreptunghice şi triunghiuri. Proiecţiile colţurilor pe aliniamentul ales (AB) se face prin folosirea echerului
topografic, dacă distanţele nu depăşesc 80m.

Pentru fiecare trapez se măsoară pe cale directă baza mare, baza mică şi înălţimea, iar pentru
triunghiuri numai baza şi înălţimea. Aria totală rezultă din însumarea ariilor componente.

S   Strapez   Striunghi

Dacă forma conturului este relativ simplă, se poate face şi o împărţire în triunghiuri pentru aceeaşi
suprafaţă. Pentru creşterea preciziei şi a randamentului, triunghiurile se vor considera cu o baza comună şi
cu înălţimea corespunzătoare acestei baze. Bazele şi înălţimile se măsoară direct, cu ruleta, iar
perpendicularele se construiesc cu echerul topografic.

Tot cu această ocazie, din raportarea în plan a elementelor măsurate în teren rezultă şi un plan al
suprafeţei măsurate. Procedeul de ridicare în plan cu ruleta şi echerul topografic al suprafeţelor
aproximativ orizontale poartă denumirea de arpentaj.

Precizia de determinare a mărimii suprafeţelor şi implicit a ridicării în plan depinde de modul de

alegere a punctelor caracteristice, de precizia cu care construim perpendiculare cu echerul şi de mărimea
suprafeţei

105
 b- Procedeul analitic presupune suprafaţa deja ridicată în plan, raportată şi coordonatele colţurilor
calculate. Dacă s-ar dori calculată suprafaţa din figura c cunoscând coordonatele punctelor 1, 2, 3, 4,
mărimea suprafeţei S ar rezulta din diferenţa ariei poligonului S (1-4-3-y - y ) şi a poligonului S (1-2-3-y -
1 3 1 2 3

y ). Fiecare din aceste arii sunt trapeze dreptunghice.

1

Precizia depinde numai de precizia cu care s-au determinat coordonatele punctelor, aşa încât, din
punctul de vedere al determinării, procedeul este exact. Verificarea se face prin metoda mecanică.

Metode grafice

Se referă la determinarea mărimii unor suprafeţe care sunt deja raportate grafic. Conturul
suprafeţelor poate fi oarecare sau poligonal.

Pentru cazul suprafeţelor cu contur oarecare se foloseşte procedeul pătratelor module sau
procedeul fâşiilor.

Procedeul pătratelor module se referă la determinarea cu ajutorul unei grile cu pătrate trasate pe
o folie transparentă. Această grilă se suprapune peste suprafaţa de determinat (figura .a). Pentru
simplificare, se obişnuieşte ca pătratele să fie cu latura de 1 cm. În interiorul conturului există pătrate
întregi, şi tăiate de contur. Suprafaţa rezultă din însumarea pătratelor întregi (n) cu fracţiunile tăiate de
2
contur (f ). Suprafaţa reală S din teren rezultă prin înmulţirea suprafeţei cu aria unui pătrat (a ) şi cu
i

numitorul scării N la pătrat, pentru că trebuie aduse în scară ambele dimensiuni ale laturii pătratului modul:
2 2
S = (n + Σf )a N
i

Verificarea se face mutând grila cu pătrate module într-o altă poziţie şi repetând operaţia. Ca
rezultat se va considera media aritmetică a determinărilor, dacă sunt obţinute valori apropiate.

Precizia depinde în primul rând de experienţa operatorului în a aprecia corect fracţiunile de pătrate
module tăiate de contur.

Procedeul liniilor echidistante se aplică în aceleaşi condiţii ca şi în cazul precedent. Pe o folie

transparentă se trasează linii paralele echidistante, la distanţa „d”. Folia se aplică peste suprafaţa de

106
determinat, formându-se astfel trapeze care au înălţimea „d” şi semisuma bazelor „h ” (linia mijlocie). În
i

afară de cele două trapeze mai există şi două suprafeţe, care se aproximează cu triunghiuri, notate „a” şi
„b” (figura.b). Aria suprafeţei se obţine din însumarea ariei trapezelor şi a triunghiurilor de capăt.

Pentru suprafeţele cu contur poligonal se aplică procedeul împărţirii în triunghiuri. Pentru două
triunghiuri vecine se determină lungimea înălţimii corespunzătoare bazei comune. Suprafaţa rezultă din
însumarea ariilor triunghiurilor.

Metoda mecanică

Metoda mecanică conduce la determinarea mărimii suprafeţelor care sunt raportate în plan, la
orice scară şi indiferent de formă, prin simpla parcurgere a conturului. Metoda foloseşte instrumente
denumite planimetre, iar operaţia se numeşte planimetrare.

Planimetrele sunt de mai multe tipuri, dar cele mai răspândite sunt cele polare şi rectilinii.

Planimetrul polar este cel mai răspândit şi se compune din două braţe: polar şi trasor.

Modul de lucru presupune respectarea unor reguli:

- planul sau harta trebuie întinsă bine pe o planşetă,

- se alege un punct fix (pol) în care se fixează acul braţului polar. Acesta se alege astfel încât în timpul
0
parcurgerii conturului, unghiul pe care-l face braţul trasor cu cel polar să nu fie mai mic decât 30 şi mai
0
mare ca 170 ,

- se alege un punct pe contur de la care se va începe planimetrarea, astfel ca braţele să facă un unghi
aproximativ drept,

- se urmăreşte conturul cu stilul aparatului, în sens orar, până când se ajunge din nou în punctul iniţial. Atât
la început, cât şi la terminare, se face citirea (iniţială, c şi finală, c )
i f

- se urmăreşte ca în timpul planimetrării rola înregistratoare să fie în contact permanent cu planul şi să nu

depăşească limita acestuia.

4. Determinări fotogrammetrice forestiere: scara fotogramei, diametrul coroanei, înălţimea arborilor,

consistenţa arboretului, numărul de arbori pe unitate de suprafaţă.

Scară fotogramă:

- dacă se cunoaşte înălţimea medie de zbor, h. În acest caz, înălţimea de zbor se consideră că s-a
determinat cu un altimetru diferenţial sau radar. În relaţia scării, cunoscându-se caracteristicile camerei de
priză (distanţa focală, f).

107
 d 1 f d 1
Sc     
D D h D N
d

- dacă se cunosc distanţe din teren. Se identifică distanţe „Di” în teren între detalii care sunt cert
identificabile în fotogramă. Dacă se doreşte determinarea scării medii pentru întreaga fotogramă, este
indicat ca distanţele corespunzătoare „di” să fie în fotogramă cât mai lungi şi dispuse radial. Dacă se
urmăreşte determinarea scării fotogramei numai în zona de lucru, se determină distanţe în teren şi în
fotogramă care să încadreze zona de lucru. În teren, distanţele se măsoară prin metode topografice, cel mai
simplu fiind, în cazul unor bune vizibilităţi, folosirea unor instrumente de măsurat prin unde.

- dacă se dispune de o hartă a aceleiaşi zone. În acest caz, se aleg pe hartă şi pe fotogramă perechi
de distanţe între aceleaşi detalii. Este indicat ca aceste distanţe să fie pe fotogramă cât mai lungi şi radiale,
pentru a surprinde eventualele variaţii de scară din cauza denivelărilor. Între 3-5 astfel de perechi de
puncte se măsoară distanţa cu rigle sau cu pene paralactice. Dacă se urmăreşte determinarea scării doar
într-o anumită zonă, distanţele în fotogramă trebuie să încadreze bine zona.

Cum distanţele de pe fotogramă şi de pe hartă sunt cunoscute, scara hărţii se cunoaşte,

rezultă scara fotogramei sau numitorul acesteia ca medie a determinărilor:

dh
Nf  Nh
df

Determinarea diametrului coroanei

108
 Se face în condiţii de precizie acceptabilă pentru scări mijlocii şi mari, cu numitorul scării mai mic
de circa 10.000. Determinarea se face în condiţii din în ce mai bune funcţie de gradul în care coroana se
individualizează în imagine.

Practic, diametrul se poate determina folosind instrumente simple, ca de exemplu pana

paralactică sau pana cu puncte (figura 3.8). Pana paralactică se obţine determinând cu precizie

distanţa între două drepte care fac între ele un unghi mic. Distanţa poate fi exprimată în milimetri (cazul
general) sau, pentru un set de fotograme a căror scară se cunoaşte, direct la scara fotogramei. Pana cu
puncte se construieşte similar, doar că în locul distanţei dintre cele două linii sunt folosite cercuri de
diametre cunoscute. Atât pana cu puncte cât şi cea paralactică se construiesc pe folie transparentă.

Diametrul coroanei se determină sub stereoscop aşezând pana pe una din fotografii. Dacă se
lucrează cu pana paralactică, cele două linii divergente ale penei trebuie să devină tangente la coroana
arborelui pe care dorim să o măsurăm şi se citeşte valoarea dintre linii, ca în figură. Dacă se lucrează cu
pana cu puncte, diametrul rezultă nu prin măsurare, ci prin compararea mărimii cu a unui cerc de pe pană:
se trece pana cu puncte pe lângă coroana de măsurat până când unul din cercuri este apreciat ca egal cu
diametrul coroanei. Dacă gradarea este în milimetri, se trece la scara fotogramei pentru a afla valoarea din
teren. Determinările se fac în două direcţii perpendiculare, alese de obicei în funcţie de asimetria coroanei
arborelui. Recomandarea este de a face determinări pe arbori aflaţi în centrul fotogramei; coroanele aflate
spre margini pot fi supraevaluate.

Determinarea înălţimii arborilor

Înălţimea arborilor este un element dendrometric important, pentru că stă la baza procedeelor de
cubaj, determinarea clasei de producţie, determinarea vârstei etc.

Înălţimea se poate determina pe fotograme sau pe cupluri de fotograme.

a. Pe fotograme singulare, înălţimea se determină conform cu cele discutate la

capitolul 2.5.2.2, figura 2.20 şi folosind relaţiile [3.7]. Cu această metodă se obţin rezultate bune pentru
arbori izolaţi, iar elementele care intervin în relaţie se pot determina sigur.

b. Tot pe fotograme singulare se poate determina înălţimea cu ajutorul umbrei aruncate a arborelui.
Determinarea se face funcţie de panta terenului şi de unghiul de înălţime a Soarelui pe cer (figura 3.9 ). În
cazul terenurilor orizontale (figura a), înălţimea rezultă cu relaţia:

H = la tgz

109
unde la este lungimea umbrei aruncate, iar z este înălţimea Soarelui pe cer. În cazul pantelor care
prelungesc umbra (figura 3.9.b) sau o micşorează (figura c), ţinând cont de unghiul de înclinare al terenului,
ϕ, rezultă respectiv:

H = la tgz - la tgϕ = la( tgz - tgϕ) [b]

H = la tgz + la tgϕ = la( tgz + tgϕ) [c]

Dacă ne referim la înălţimea medie a arborilor dintr-un arboret, aceasta se poate determinaca o
medie a unor înălţimi reprezentative sau ca o medie a înălţimii arborilor dominanţi. Dacăarboretul este
uniform, sunt necesare mai puţine determinări.

Determinarea consistenţei arboretului

Gradul de închidere al coronamentului se exprimă prin indicele de acoperire, calculat ca raport între
suprafaţa acoperită de proiecţiile coroanelor (Sc) şi suprafaţa arboretului (Sa) şi se exprimă în zecimi, de la
zero la unu:

Ia = Sc/Sa

Determinarea precisă a consistenţei se face însă cu ajutorul grilei cu puncte, construită pe folie
transparentă (figura 3.10). Grila se suprapune peste coroane şi se numără punctele care cad pe coroane.
Consistenţa este dată de raportul între numărul punctelor care cad pe coroane şi numărul total de puncte din
grila suprapusă peste arboret.

110
 Precizia este superioară determinărilor terestre. Dacă scara fotogramei este mică, există tendinţa
desupraevaluare a consistenţei.

Determinarea numărului de arbori

Acest element serveşte la determinarea densităţii şi a volumului arboretelor. Numărul de arbori se

determină sau pe fotograme izolate, sau pe cupluri de fotograme. În ultimul caz

determinările se fac la stereoscop, pe modelul optic. Determinarea este cu atât mai precisă cu cât fotogramele
sunt mai clare, arboretele sunt la o scară mai mare şi mai aproape de maturitate, adică cu cât sunt mai bine
individualizate coroanele în coronament.

Practic, se trasează pe folie transparentă suprafeţe de probă circulare de mărime cunoscută, aşa fel
încât la scara fotogramei să rezulte o suprafaţă rotundă, de exemplu 1 ha sau altă valoare rotundă.
Mărimea cercului este şi în funcţie de numărul de arbori, astfel încât într-un cerc să fie cuprinşi între 10 şi
40 coroane. Folia se aşează pe una din fotogramele din cuplu (figura) şi operatorul numără coroanele
incluse în cerc. Se calculează apoi prin interpolare numărul de arbori la hectar sau pe întreaga suprafaţă.

5. Să se indice categoriile cadastrale de terenuri în funcţie de destinaţia lor.

111
 Terenurile cu destinaţie agricolă includ cinci categorii de folosinţă, pentru care

se prezintă succint principalele caracteristici; fiecare din acestea conţine mai multe

subcategorii de folosinţă.

Arabilul (A) cuprinde terenuri ce se ară în fiecare an, sau odată la mai mulţi ani

(2-6) şi care sunt cultivate cu plante anuale sau perene: cereale, leguminoase pentru

boabe, plante tehnice şi industriale, plante medicinale şi aromate, legume sau

zarzavaturi, flori, plante furajere ş.a.

Păşunile (P) sunt terenurile înierbate sau înţelenite, în mod natural sau artificial

prin reînsămânţări periodice la 15-20 de ani, folosite pentru păşunatul animalelor.

Fâneţele (F) cuprind terenuri înierbate sau înţelenite, ca şi cele de mai sus dar, de pe care iarba se coseşte
pentru fân.

Viile (V) includ terenurile plantate cu “vii hibride” (producători direcţi) sau

“nobile”, culturile de hamei cu o agrotehnică asemănătoare şi pepinierele viticole. În

alte ţări (Germania) hameiul este o subcategorie a arabilului iar viile sunt încadrate la

“alte categorii de folosinţă”, confuzie de neacceptat la noi.

Livezile (L) sunt plantaţii cu pomi şi arbuşti fructiferi, având ca subcategorii

livezi clasice (cu culturi intercalate, înierbate, pure), intensive şi superintensive (de

mare densitate, cu coroane dirijate şi mecanizarea lucrărilor de întreţinere şi recoltare), plantaţii de

arbuşti fructiferi (zmeură, agrişe, coacăze), de duzi, pepiniere pomicole ş.a.

Ca elemente suplimentare la aceste terenuri reţinem că: ¾ deosebirea dintre păşuni şi fâneţe este
dată de modul în care se valorifică iarba. Ele pot deveni alternativ una sau alta, dar sunt şi păşuni propriu-
zise (cele montane) respectiv fâneţe (cele joase, umede); ¾ o serie de subcategorii sunt asemănătoare
distingându-se, atât păşuni, cât şi fâneţe curate sau împădurite, cu pomi fructiferi, cu tufărişuri etc.; ¾ în
ţările occidentale alături de fâneţe se înregistrează şi pajiştile iar păşunile montane cu jnepenişuri se
consideră zone valoroase de protecţie a solului şiretenţia apei; ¾ terenurile agricole din intravilan, ca
anexe ale construcţiilor, se înregistrau împreună cu acestea toate sub un singur nr. topografic, spre
exemplu “casă, curte şi grădină” impozitul plătindu-se ca pentru teren de construcţii.

În cadastrul nou, care se introduce în prezent, parcelele din cadrul corpurilor de

proprietate se înscriu separat.

Păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră (F)

În această categorie sunt incluse terenurile împădurite în mod natural, prin

plantaţii şi cele ocupate cu alte tipuri de vegetaţie forestieră. Aşadar nu este vorba de

112
întregul fond forestier care, în ansamblu, cuprinde şi alte categorii de folosinţă.

Subcategoriile sunt puţin numeroase dintre care se detaşează prima, cele mai multe

provin din terenurile împădurite (tab. 4).

Pădurile (PD) sunt terenuri acoperite cu arbori şi arbuşti forestieri, destinate

producţiei materialului lemnos şi protecţiei mediului ambiant, sau pentru a îndeplini

în exclusivitate o funcţie de protecţie. În această categorie intră şi plantaţiile tinere,

lăstărişurile, pădurile tăiate, doborâturile de vânt şi pădurile parc.

Perdelele de protecţie (PDP), ca benzi ordonate de plantaţii silvice sau silvopomicole, servesc la
protejarea culturilor agricole, a căilor de comunicaţie, a aşezărilor omeneşti, a digurilor, cu rol
antierozional, de stabilitate a nisipurilor zburătoare etc.

Tufărişurile şi mărăcinişurile (PDT), respectiv suprafeţele acoperite cu vegetaţie arbustivă

(jnepeni, ienupăr, cătină) au, în general, rol de protecţie contra eroziunii solului pe terenuri în pantă. Acolo
unde acestea invadează păşunile sau/şi fâneţele ele sunt lichidate prin lucrări de curăţire.

Răchităriile (PDR), sunt suprafeţe special amenajate pentru producerea materialului de împletituri,
iar pepinierele silvice (PDPS) pentru material săditor necesar regenerării pădurilor.

Terenuri cu ape şi ape cu stuf (H)

În general aici sunt cuprinse suprafeţele ocupate permanent cu ape şi cele acoperite temporar, care după
retragerea acestora nu pot avea altă folosinţă din cauza excesului permanent de umiditate. Subcategoriile
componente sunt destul de numeroase dar uşor de reţinut (tab. 4)

Apele curgătoare (HR) includ fluviul Dunărea, râurile, pâraiele, gârlele şi apele

mici, a căror suprafaţă se consideră albia minoră, din mal în mal, deci inclusiv prundişurile surpate de
viiturile mari.

Apele stătătoare (HB), respectiv lacurile şi bălţile naturale cu sau fără trestiişuri

şi păpurişuri, a căror limită se înregistrează pe linia nivelului mediu.

Apele amenajate piscicol (HP), se referă la suprafeţele ocupate cu heleşteie şi

păstrăvării, canale deschise de irigaţii, desecări, aducţiune şi transport.

Apele cu stuf (HS) sunt de fapt terenuri acoperite permanent cu ape de mică

adâncime unde cresc trestiişuri şi păpurişuri.

Marea teritorială este dată de o fâşie lată de 12 mile marine spre larg, dusă la

22224 m. (1 milă marină = 1852,20 m.), măsurată de la linia de bază a celui mai mare reflux de-a lungul
ţărmului. Suprafaţa mării interioare este cuprinsă între ţărmul mării şi aceeaşi linie de bază.

Drumuri (DR) şi căi ferate (CF)

113
 Aceste două categorii se referă la terenurile ocupate de căile de transport terestre, cu zonele
legale definite de ampriza lor, inclusiv cele ocupate cu cantoane, depozite şi gări. Din punct de vedere
funcţional şi al administraţiei, căile de comunicaţii rutiere se clasifică în mai multe subcategorii, în
conformitate cu Ordonanţa Guvernului Nr.43/7 şi regimul lor juridic.

Drumurile pot fi de interes naţional respectiv autostrăzi (DA), drumuri expres şi

naţionale europene (DN), principale şi/sau secundare. Urmează cele de interes judeţean (DJ) care leagă
capitalele de judeţ, municipiile, oraşele, porturile, aeroporturile staţiunile balneo-climaterice şi obiectivele
importante între ele şi cele de interes local respectiv comunale (DC) şi de exploatare (DE). Ultimele, care nu
au un caracter permanent, nu se înregistrează separat ci se atribuie parcelelor vecine proporţional cu
suprafaţa lor.

Străzile (DS) din localităţi urbane precum şi din cele din localităţi rurale (principale, secundare), au
denumirile lor proprii şi numerotări specifice.

Căile ferate (CF) simple, duble şi înguste, includ atât terenurile ocupate efectiv

dar şi construcţiile aferente respectiv gări, depouri, magazii, triaje şi altele.

Terenuri cu construcţii (C)

Suprafeţele cu această destinaţie, sunt constituite din numeroase subcategorii, ocupate cu

construcţii sau curţi şi construcţii (locuinţe, fabrici, uzine, şcoli, silozuri, etc.), cu amenajări de interes social
sau economic (parcuri, cimitire, terenuri de sport, pajişti şi ştranduri, pieţe şi târguri), cariere şi exploatări
miniere sau petroliere, amenajările contra eroziunii malurilor (diguri, taluzuri pietruite), fâşiile de frontieră,
precum şi cele care nu se încadrează în categoriile anterioare. Toate au denumiri clasice şi coduri specifice
cu prima literă C de la categorie.).

Terenuri degradate şi neproductive (N)

În sfârşit aici sunt incluse terenurile afectate de procese excesive de degradare, practic fără vegetaţie,
respectiv nisipuri mişcătoare, stâncării, bolovănişuri, pietrişuri, râpe, ravene şi torenţi, mocirle şi smârcuri,
halde de steril, gropi de împrumut, etc. (tab.4.). Aceste subcategorii de folosinţă nu produc nici un venit
cadastral şi nu pot fi transformate în suprafeţe productive decât prin amenajări costisitoare şi greu de
justificat.

114
 Vânătoare

• Determinarea bonităţii fondurilor de vanătoare folosind cheile de diagnoză ecologică.

În practica cinegetica din România, bonitatea fondurilor de vânatoare a fost determinata

indirect prin metoda cheilor de diagnoza ecologica. Primele chei de diagnoza ecologica au fost
întocmite în anul 1963 de catre I.C.A.S. în colaborare cu A.G.V.P.S. si cu sprijinul unitatilor silvice.
Prin cheile de diagnoza ecologica, s-au stabilit în mod conventional patru clase de bonitate
pentru 13 specii de vânat anume: cerb nobil, cerb lopatar, caprior, capra neagra, mistret, iepure,
cocos de munte, fazan, potârniche, urs, lup, râs si pisica salbatica.
Prin introducerea de parametrii specifici fondului de vânatoare în aceste chei de diagnoza
rezulta un anumit punctaj prin care se determina, pe de o parte clasa de bonitate a fondului de
vânatoare, iar pe de alta parte densitatea optima a populatiei speciei respective. Corespunzator
densitatii optime se determina efectivul optim extrapolând valoarea densitatii optime la suprafata
productiva cinegetic a fondului de vânatoare.
Bonitatea terenului este influentata de factori geomorfologici, climatici, edafici, biotici, de
activitatea antropica. Factorii ecologici care determina bonitatea fondurilor de vânatoare au fost
grupati în patru categorii dupa cum urmeaza:
A - factorii abiotici: altitudinea, forma de relief, expozitia generala, temperatura medie,
grosimea si persistenta stratului de zapada, regimul precipitatiilor, densitatea retelei hidrografice,
perioada de fatare;
B - factorii biotici: procentul de împadurire, ponderea claselor de vârsta, compozitia,
arboretului, marimea si forma trupurilor de padure, formatiuni forestiere, subarboretul, culturile
agricole, vegetatia din afara fondului forestier, biomasa accesibila în timpul iernii;
C - factorii de cultura cinegetica: terenuri pentru hrana vânatului, hrana administrata în
timpul iernii si modul de distribuire, raportul numeric pradatori naturali/prada, numarul câinilor
hoinari la 1000 ha, remize pentru hrana si adapost;
D – factori antropici negativi: pasunatul, braconajul, densitatea retelei de drumuri,
chimizarea, mecanizarea.
În functie de influentele probabile acesti factori au fost diferentiati pe patru categorii de
influenta atribuindu-se fiecarei categorii un anumit punctaj detaliat rezultând în final un punctaj A,
B, C si D. Punctajul total al speciei este stabilit prin formula : P=A+B+C+D.
Cu valoarea P astfel obtinuta se stabileste categoria de bonitate (I, II, III sau IV) si, prin
interpolare, densitatea la 1000 de ha. Pentru speciile de rapitoare densitatea este stabilita pentru 10

000 ha.
Cheile de diagnoza ecologica astfel stabilite exprima efectivele optime ale fiecarei specii în
ipoteza valorificarii integrale a capacitatii cinegetice de catre specia respectiva. În situatia existentei
unor specii concurente, se determina punctajul fiecareia considerându-se specie principala cea care
obtine punctajul maxim. Daca se doreste mentinerea în teren a doua sau mai multe specii
concurente la hrana (exemplu specii din Familia Cervidae), din efectivul optim al speciei principale
se scade speciilor secundare utilizând indici de echivalenta ecologica.
115
 Acestia sunt: iepure si fazan – 1, caprior – 5, capra neagra – 6, mistret – 12, cerb lopatar –
14, urs si cerb nobil – 25.
Efectivul optim se determina prin multiplicarea densitatii optime cu suprafata productiva
cinegetic a fondului de vânatoare respectiv.
Se observa ca, pentru modificarea bonitatii unui fond de vânatoare nu se pot influenta
grupele de factori A si B. În schimb, administratorul si gestionarul fondurilor de vânatoare poate
actiona asupra factorilor C – de cultura cinegetica, dar mai ales asupra factorilor antropici negativi.
Datorita modificarii în timp a factorilor care sunt luati în considerare în cheile de diagnoza
ecologica, efectivele optime se revizuiesc de regula la o perioada de 10 ani. În cazul în care
ecosistemele incluse în fondul de vânatoare sufera modificari semnificative ale unora dintre factorii
ecologici de influenta ca urmare a unor evenimente neprevazute (doborâturi masive, incendii,
defrisari, modificari ale folosintei terenurilor pe suprafete mari, etc.), revizuirea efectivelor optime
se efectueaza si la perioade mai mici.

• Instalaţii cinegetice specifice unui fond de vanătoare.

Instalaţiile cinegetice specifice unui fond de vânătoare sunt:

• potecile de vânătoare: au o lăţime de 0,5 m şi se amenajează sumar în locurile unde se
concentrează cu precădere vânatul;
• cărările de vânătoare: au o lăţime de 1-1,5 m şi fac legătura între diferite puncte de
observaţie;
• liniile somiere: au lăţimi de 4-6 m;
• hrănitorile. Hrănitoarea pentru vânat reprezintă o condtrucţie sau o amenajare acoperită, sub
care se aşează hrana pentru a nu fi expusă ploii sau zăpezii. Pentru căprior hrănitorile sunt mai mici,
iar pentru cerb sunt mai mari. Pentru cerbul lopătar hrănitoarea este una intermediară între cea
pentru căprior şi cea pentru cerbul comun. La mistreţ hrana se administrează direct pe sol. La urs,
avem hrănire de abatere, sub formă de troacă.
• sărăriile: pot fi de mai multe tipuri: sărărie în despicătură, sărărie în cioată înaltă, drob de
sare în cutie fixată de arbore, sărărie în cadru de lemn, sărărie în cioată, sărărie în trocuţă.
• scăldători şi adăpători (mistreţ şi cerb): Scăldătorile artificiale se amenajează în felul
următor: se aleg mocirle sau cursuri cu apă în întreg anul. Scăldătorile nu se fac în albia pârâului ci
pe marginea lui, imediat lângă el, prin săparea unei adâncituri şi bararea apei. Dacă solul este
permeabil scăldătoare se căptişeşte cu argilă. În jurul scăldătorii, terenul trebuie să fie liber de tufe.
• observatoare: care pot fi închise şi independente;
• bordeie de pândă: sunt amenajate sumar având o singură cameră cu unul sau două geamuri.
Se poate sta maxim o noapte.
• colibe de vânătoare: au 2 camere, 2-3 paturi, o sobă sau o plită şi se poate sta în ele între una
si trei nopţi;
• case de vânătoare;
• depozite pentru hrana vânatului: frunzare – se amenajează de obicei pentru câţiva ani şi
trebuie să fie la 1-1,5 m înălţime faţă de sol.
• pătuli de pândă: se realizează în arbori la 2 până la 5m înălţime faţă de sol.

• Metode de evaluare a vanatului.

116
 Ca metode utilizate în gestiunea cinegetica din România, se folosesc: înregistrarea directa,
citirea urmelor pe zapada si esantionajul.
Metoda înregistrării directe se bazeaza pe înregistrarea tuturor exemplarelor observate în
diferite zone ale fondului de vânatoare, pe tot parcursul anului cu ocazia patrularilor, a distribuirii
hranei, a actiunilor de vânatoare etc. Bune rezultate se obtin cu ocazia observatiilor din perioada de
împerechere sau în timpul concentrarilor din iarna, în locurile de hranire. Pentru exemplarele
purtatoare de trofeu se fac aprecieri privind forma si calitatea acestuia pentru a se evita înregistrarile
duble. Cu aceasta ocazie se înregistreaza atât sexul animalelor observate, precum si vârsta pe
categorii (tineret sub un an, tineret, adulti, batrâni).
Metoda se aplica cu rezultate bune la cocosul de munte, capra neagra, urs, mistret precum si
la cervide în perioada de împerechere.
Metoda citirii urmelor pe zapada se poate aplica în zonele în care ninsorile se produc
inclusiv în luna martie. Este eficienta pentru evaluarea populatiilor speciilor cu activitate
preponderent nocturna sau în terenurile împadurite unde observatiile directe sunt dificile. Aplicarea
acestei metode comporta deosebita atentie si seriozitate; evaluarea se executa dupa caderea unei
zapezi, la un interval suficient de mare pentru ca exemplarele speciilor care se evalueaza sa se fi pus
în miscare.
Fondul de vânatoare se împarte în sectoare ale caror perimetre sa poata fi parcurse pe durata
unei zile de catre un observator. Fiecare observator înregistreaza urmele intrate si cele iesite din
sectorul sau. Diferentele dintre numarul de urme intrate si cele iesite dintr-un sector constituie
piesele existente în sector. Pentru speciile care circula în „sir indian” este necesara deplasarea pâna
la cel mai apropiat obstacol pentru a se stabili cu precizie numarul de exemplarelor din sir.
Metoda poate da erori prin faptul ca un anumit numar de piese poate ramâne în interiorul
sectorului parcurs, fara a fi înregistrate. Se recomanda ca observatorul sa cunoasca anumite locurile
de concentrare a vânatului din sectorul încercuit si, în masura posibilitatilor, sa combine citirea
urmelor pe zapada cu unele observatii directe.
Metoda esantionajului se bazeaza pe evaluarea prin observatii directe a exemplarelor de
vânat din suprafete de proba determinate statistic si extrapolarea acestor observatii la întreaga
suprafata a fondului de vânatoare. În acest caz suprafata se împarte în mai multe categorii în cadrul
carora densitatile de vânat sunt relativ egale (padure, teren arabil, culturi pe natura de specii etc.).
Pentru fiecare categorie se delimiteaza suprafete de proba permanente de forma dreptunghiulara.
În momentul efectuarii evaluarii pe fiecare latura se aseaza observatori, iar suprafata se
parcurge cu gonasi pentru stârnirea vânatului. Fiecare observator înregistreaza piesele trecute în
stânga sa, în final efectuându-se însumarea exemplarelor din suprafata respectiva. Pentru piesele
numarate dintr-o anumita categorie se determina densitatea unitara care se extrapoleaza la suprafata
categoriei de teren respective. În final efectivele obtinute pentru fiecare categorie se însumeaza
rezultând efectivul la nivelul fondului.
Metoda esantionajului se aplica la speciile de vânat mic – iepure, fazan, potârniche.

• Metode de vanătoare.

Se disting doua categorii principale de în modul de practicare a vânatorii :

• metode individuale;
• metode colective.
Din categoria metodelor individuale fac parte:
117
 a) Pânda – reprezinta metoda prin care se asteapta vânatul în anumite locuri prin care acesta
are obiceiul sa se deplaseze în mod frecvent, sa se hraneasca sau sa se agrege în vederea
reproducerii.
Pânda se face la lup (la „trecătorile” dintr-un bazin în altul sau la un cadavru), la mistreţ, la
cerb (în parchetele în care cerbii boncăluiesc în perioada de împerechere), la căprior (la liziera
pădurii seara şi dimineaţa), la cocoşul de munte (la locurile în care rotesc primăvara)şi la păsări.
Aceasta metoda presupune instalarea vânatorului în locul prestabilit cu o ora – doua înainte
de ora presupusa de aparitie a vânatului si tinând foarte atent seama de directia curentilor de aer. Nu
este o metoda spectaculoasa, presupunând multa rabdare.
b) Dibuitul sau apropiatul – presupune deplasarea intre anumite puncte in care se
banuieste ca iese vânatul (unde a mai fost vazut).
Este o metoda care se aplica foarte bine la cerb, deplasarea facându-se pe creste si
observânduse parchetele sau raristile din stânga si din dreapta. Se aplica foarte bine la caprior si
lopatar verificând diferite zone de liziera unde indivizii au mai fost observati hranindu-se.
În mod practic este singura metoda prin care se vâneaza capra neagra.
În anumite situatii se pot vâna si mistreti în acest fel.
Metoda este foarte spectaculoasa si sportiva, se pot observa la aceeasi iesire în teren diferite
exemplare putându-se alege individul de recoltat. Este o vânatoare care presupune rezistenta fizica
deosebita (mai ales în cazul caprei negre), o cunoastere foarte buna a terenului si un simt de
orientare dezvoltat (de multe ori noaptea surprinde vânatorul în padure) dar si o analiza foarte atenta
a modului de deplasare a curentilor de aer.
Odata vânatul identificat cu binoclul sau prin luneta urmeaza apropiatul pâna la o distanta
potrivita de tir, cu vântul din fata sau cel mult din lateral, urmarind a face cât mai putin zgomot.
c) Vânatoarea cu chematoare – reprezinta practic o varianta a metodei anterioare
(apropiat) utilizând un accesoriu vânatoresc numit „chematoare” cu ajutorul caruia se imita sunetele
emise de indivizii speciei vizate în anumite perioade ale anului. Astfel, în perioada boncaluitului la
cerb, utilizând o scoica, un corn anume confectionat sau alte dispozitive se imita mugetul cerbilor în
diferite ipostaze. Daca imitatia mugetului este corespunzatoare, cerbii din zona pot considera
aceasta ca apropierea unui rival si vor raspunde tradându-si prezenta si pozitia. În multe cazuri unii
tauri de cerb se apropie pentru a îndeparta eventualul rival în acest fel vânatorul poate analiza foarte
bine exemplarul respectiv.
În mod asemanator se procedeaza si la caprior dar în acest caz se imita glasul caprioarei care
este un fel de piuit foarte discret.
Tot cu chematoarea se pot vâna rate imitând macaitul specific, ratele aflate în zbor crezând
ca zona este sigura daca alte surate sunt aflate pe balta ascunse de vegetatia specifica.
De asemenea, lupii pot fi chemati în lunile în care se formeaza haitele imitând urletul
specific, iar în cazul vulpilor se imita chitcaitul soarecilor (principala hrana) sau „vaietul” iepurelui
ranit.
Este o metoda de vânatoare foarte spectaculoasa.
d) La sarite (la picior) – este de asemenea o metoda sportiva si spectaculoasa. Se poate
practica folosind sau nu câini aportori. Se preteaza doar la vânatul mic – iepuri, fazani, sitari,
potârnichi, prepelite. Vânatorul se deplaseaza pe câmp (în cazul iepurilor, potârnichilor sau
perpelitilor) sau prin vegetatia arboricola (fazani si sitari) stârnind vânatul care fuge sau îsi ia
zborul.

118
 Aceasta metoda este mult mai frumoasa când se folosesc câini de vânatoare. Pe lânga faptul
ca patrupedul dresat acopera o mai mare suprafata de teren, scuteste vânatorul de cautarea vânatului
împuscat.
Vânatoarea individuala se poate practica doar în baza unei Autorizatii de vânatoare
individuale emisa de catre gestionarul fondului de vânatoare respectiv si este valabila 20 de zile
calendaristice. Valabilitatea se poate prelungi cu maxim 10 zile daca exista argumente solide pentru
aceasta.
Din categoria metodelor colective fac parte:
a) Goana la padure – pentru speciile: mistret, urs, lup, vulpe, iepure, fazan, sitar. La
aceasta metoda de vânatoare organizatorul aranjeaza vânatorii în stand la circa 50 – 60 m între ei
formând asa numita linie a standului. Gonacii (gonas, haitas) sunt asezati în fata liniei vânatorilor
asa încât portiunea de padure în care se afla vânatul sa se afle între gonaci si vânatori. La un semnal
dinainte stabilit (de obicei un semnal sonor) gonacii încep sa faca galagie si sa se deplaseze catre
linia standului stârnind vânatul si fortându-l sa fuga catre vânatori.
b) Goana la câmp se face pentru speciile de iepure, vulpe, fazan si potârniche (când se
permite). Modul de desfasurare este asemanator.
Vânatoarea colectiva se poate practica doar în baza unei Autorizatii de vânatoare colective
emisa de catre gestionarul fondului de vânatoare respectiv si este valabila o zi.

119
 Vânătoare şi salmonicultură

1. Determinarea bonităţii fondurilor de vanătoare folosind cheile de diagnoză ecologică.

În practica cinegetica din România, bonitatea fondurilor de vânatoare a fost determinata

indirect prin metoda cheilor de diagnoza ecologica. Primele chei de diagnoza ecologica au fost
întocmite în anul 1963 de catre I.C.A.S. în colaborare cu A.G.V.P.S. si cu sprijinul unitatilor silvice.
Prin cheile de diagnoza ecologica, s-au stabilit în mod conventional patru clase de bonitate
pentru 13 specii de vânat anume: cerb nobil, cerb lopatar, caprior, capra neagra, mistret, iepure,
cocos de munte, fazan, potârniche, urs, lup, râs si pisica salbatica.
Prin introducerea de parametrii specifici fondului de vânatoare în aceste chei de diagnoza
rezulta un anumit punctaj prin care se determina, pe de o parte clasa de bonitate a fondului de
vânatoare, iar pe de alta parte densitatea optima a populatiei speciei respective. Corespunzator
densitatii optime se determina efectivul optim extrapolând valoarea densitatii optime la suprafata
productiva cinegetic a fondului de vânatoare.
Bonitatea terenului este influentata de factori geomorfologici, climatici, edafici, biotici, de
activitatea antropica. Factorii ecologici care determina bonitatea fondurilor de vânatoare au fost
grupati în patru categorii dupa cum urmeaza:
A - factorii abiotici: altitudinea, forma de relief, expozitia generala, temperatura medie,
grosimea si persistenta stratului de zapada, regimul precipitatiilor, densitatea retelei hidrografice,
perioada de fatare;
B - factorii biotici: procentul de împadurire, ponderea claselor de vârsta, compozitia,
arboretului, marimea si forma trupurilor de padure, formatiuni forestiere, subarboretul, culturile
agricole, vegetatia din afara fondului forestier, biomasa accesibila în timpul iernii;
C - factorii de cultura cinegetica: terenuri pentru hrana vânatului, hrana administrata în
timpul iernii si modul de distribuire, raportul numeric pradatori naturali/prada, numarul câinilor
hoinari la 1000 ha, remize pentru hrana si adapost;
D – factori antropici negativi: pasunatul, braconajul, densitatea retelei de drumuri,
chimizarea, mecanizarea.
În functie de influentele probabile acesti factori au fost diferentiati pe patru categorii de
influenta atribuindu-se fiecarei categorii un anumit punctaj detaliat rezultând în final un punctaj A,
B, C si D. Punctajul total al speciei este stabilit prin formula : P=A+B+C+D.
Cu valoarea P astfel obtinuta se stabileste
categoria de bonitate (I, II, III sau IV) si, prin
interpolare, densitatea la 1000 de ha. Pentru speciile de
rapitoare densitatea este stabilita pentru 10 000 ha.
Cheile de diagnoza ecologica astfel stabilite
exprima efectivele optime ale fiecarei specii în ipoteza
valorificarii integrale a capacitatii cinegetice de catre
specia respectiva. În situatia existentei unor specii
concurente, se determina punctajul fiecareia
considerându-se specie principala cea care obtine
punctajul maxim. Daca se doreste mentinerea în teren a
doua sau mai multe specii concurente la hrana (exemplu
specii din Familia Cervidae), din efectivul optim al
speciei principale se scade speciilor secundare utilizând indici de echivalenta ecologica.
Acestia sunt: iepure si fazan – 1, caprior – 5, capra neagra – 6, mistret – 12, cerb lopatar –
14, urs si cerb nobil – 25.
Efectivul optim se determina prin multiplicarea densitatii optime cu suprafata productiva
cinegetic a fondului de vânatoare respectiv.

120
 Se observa ca, pentru modificarea bonitatii unui fond de vânatoare nu se pot influenta
grupele de factori A si B. În schimb, administratorul si gestionarul fondurilor de vânatoare poate
actiona asupra factorilor C – de cultura cinegetica, dar mai ales asupra factorilor antropici negativi.
Datorita modificarii în timp a factorilor care sunt luati în considerare în cheile de diagnoza
ecologica, efectivele optime se revizuiesc de regula la o perioada de 10 ani. În cazul în care
ecosistemele incluse în fondul de vânatoare sufera modificari semnificative ale unora dintre factorii
ecologici de influenta ca urmare a unor evenimente neprevazute (doborâturi masive, incendii,
defrisari, modificari ale folosintei terenurilor pe suprafete mari, etc.), revizuirea efectivelor optime
se efectueaza si la perioade mai mici.

2. Instalaţii cinegetice specifice unui fond de vanătoare.

Instalaţiile cinegetice specifice unui fond de vânătoare sunt:

 potecile de vânătoare: au o lăţime de 0,5 m şi se amenajează sumar în locurile unde se
concentrează cu precădere vânatul;
 cărările de vânătoare: au o lăţime de 1-1,5 m şi fac legătura între diferite puncte de
observaţie;
 liniile somiere: au lăţimi de 4-6 m;
 hrănitorile. Hrănitoarea pentru vânat reprezintă o condtrucţie sau o amenajare acoperită, sub
care se aşează hrana pentru a nu fi expusă ploii sau zăpezii. Pentru căprior hrănitorile sunt mai mici,
iar pentru cerb sunt mai mari. Pentru cerbul lopătar hrănitoarea este una intermediară între cea
pentru căprior şi cea pentru cerbul comun. La mistreţ hrana se administrează direct pe sol. La urs,
avem hrănire de abatere, sub formă de troacă.
 sărăriile: pot fi de mai multe tipuri: sărărie în despicătură, sărărie în cioată înaltă, drob de
sare în cutie fixată de arbore, sărărie în cadru de lemn, sărărie în cioată, sărărie în trocuţă.
 scăldători şi adăpători (mistreţ şi cerb): Scăldătorile artificiale se amenajează în felul
următor: se aleg mocirle sau cursuri cu apă în întreg anul. Scăldătorile nu se fac în albia pârâului ci
pe marginea lui, imediat lângă el, prin săparea unei adâncituri şi bararea apei. Dacă solul este
permeabil scăldătoare se căptişeşte cu argilă. În jurul scăldătorii, terenul trebuie să fie liber de tufe.
 observatoare: care pot fi închise şi independente;
 bordeie de pândă: sunt amenajate sumar având o singură cameră cu unul sau două geamuri.
Se poate sta maxim o noapte.
 colibe de vânătoare: au 2 camere, 2-3 paturi, o sobă sau o plită şi se poate sta în ele între una
si trei nopţi;
 case de vânătoare;
 depozite pentru hrana vânatului: frunzare – se amenajează de obicei pentru câţiva ani şi
trebuie să fie la 1-1,5 m înălţime faţă de sol.
 pătuli de pândă: se realizează în arbori la 2 până la 5m înălţime faţă de sol.

3. Metode de evaluare a vanatului.

Ca metode utilizate în gestiunea cinegetica din România, se folosesc: înregistrarea directa,

citirea urmelor pe zapada si esantionajul.
Metoda înregistrării directe se bazeaza pe înregistrarea tuturor exemplarelor observate în
diferite zone ale fondului de vânatoare, pe tot parcursul anului cu ocazia patrularilor, a distribuirii
121
hranei, a actiunilor de vânatoare etc. Bune rezultate se obtin cu ocazia observatiilor din perioada de
împerechere sau în timpul concentrarilor din iarna, în locurile de hranire. Pentru exemplarele
purtatoare de trofeu se fac aprecieri privind forma si calitatea acestuia pentru a se evita înregistrarile
duble. Cu aceasta ocazie se înregistreaza atât sexul animalelor observate, precum si vârsta pe
categorii (tineret sub un an, tineret, adulti, batrâni).
Metoda se aplica cu rezultate bune la cocosul de munte, capra neagra, urs, mistret precum si
la cervide în perioada de împerechere.
Metoda citirii urmelor pe zapada se poate aplica în zonele în care ninsorile se produc
inclusiv în luna martie. Este eficienta pentru evaluarea populatiilor speciilor cu activitate
preponderent nocturna sau în terenurile împadurite unde observatiile directe sunt dificile. Aplicarea
acestei metode comporta deosebita atentie si seriozitate; evaluarea se executa dupa caderea unei
zapezi, la un interval suficient de mare pentru ca exemplarele speciilor care se evalueaza sa se fi pus
în miscare.
Fondul de vânatoare se împarte în sectoare ale caror perimetre sa poata fi parcurse pe durata
unei zile de catre un observator. Fiecare observator înregistreaza urmele intrate si cele iesite din
sectorul sau. Diferentele dintre numarul de urme intrate si cele iesite dintr-un sector constituie
piesele existente în sector. Pentru speciile care circula în „sir indian” este necesara deplasarea pâna
la cel mai apropiat obstacol pentru a se stabili cu precizie numarul de exemplarelor din sir.
Metoda poate da erori prin faptul ca un anumit numar de piese poate ramâne în interiorul
sectorului parcurs, fara a fi înregistrate. Se recomanda ca observatorul sa cunoasca anumite locurile
de concentrare a vânatului din sectorul încercuit si, în masura posibilitatilor, sa combine citirea
urmelor pe zapada cu unele observatii directe.
Metoda esantionajului se bazeaza pe evaluarea prin observatii directe a exemplarelor de
vânat din suprafete de proba determinate statistic si extrapolarea acestor observatii la întreaga
suprafata a fondului de vânatoare. În acest caz suprafata se împarte în mai multe categorii în cadrul
carora densitatile de vânat sunt relativ egale (padure, teren arabil, culturi pe natura de specii etc.).
Pentru fiecare categorie se delimiteaza suprafete de proba permanente de forma dreptunghiulara.
În momentul efectuarii evaluarii pe fiecare latura se aseaza observatori, iar suprafata se
parcurge cu gonasi pentru stârnirea vânatului. Fiecare observator înregistreaza piesele trecute în
stânga sa, în final efectuându-se însumarea exemplarelor din suprafata respectiva. Pentru piesele
numarate dintr-o anumita categorie se determina densitatea unitara care se extrapoleaza la suprafata
categoriei de teren respective. În final efectivele obtinute pentru fiecare categorie se însumeaza
rezultând efectivul la nivelul fondului.
Metoda esantionajului se aplica la speciile de vânat mic – iepure, fazan, potârniche.

4. Metode de vanătoare.

Se disting doua categorii principale de în modul de practicare a vânatorii :

 metode individuale;
 metode colective.
Din categoria metodelor individuale fac parte:
a) Pânda – reprezinta metoda prin care se asteapta vânatul în anumite locuri prin care acesta
are obiceiul sa se deplaseze în mod frecvent, sa se hraneasca sau sa se agrege în vederea
reproducerii.

122
 Pânda se face la lup (la „trecătorile” dintr-un bazin în altul sau la un cadavru), la mistreţ, la
cerb (în parchetele în care cerbii boncăluiesc în perioada de împerechere), la căprior (la liziera
pădurii seara şi dimineaţa), la cocoşul de munte (la locurile în care rotesc primăvara)şi la păsări.
Aceasta metoda presupune instalarea vânatorului în locul prestabilit cu o ora – doua înainte
de ora presupusa de aparitie a vânatului si tinând foarte atent seama de directia curentilor de aer. Nu
este o metoda spectaculoasa, presupunând multa rabdare.
b) Dibuitul sau apropiatul – presupune deplasarea intre anumite puncte in care se
banuieste ca iese vânatul (unde a mai fost vazut).
Este o metoda care se aplica foarte bine la cerb, deplasarea facându-se pe creste si
observânduse parchetele sau raristile din stânga si din dreapta. Se aplica foarte bine la caprior si
lopatar verificând diferite zone de liziera unde indivizii au mai fost observati hranindu-se.
În mod practic este singura metoda prin care se vâneaza capra neagra.
În anumite situatii se pot vâna si mistreti în acest fel.
Metoda este foarte spectaculoasa si sportiva, se pot observa la aceeasi iesire în teren diferite
exemplare putându-se alege individul de recoltat. Este o vânatoare care presupune rezistenta fizica
deosebita (mai ales în cazul caprei negre), o cunoastere foarte buna a terenului si un simt de
orientare dezvoltat (de multe ori noaptea surprinde vânatorul în padure) dar si o analiza foarte atenta
a modului de deplasare a curentilor de aer.
Odata vânatul identificat cu binoclul sau prin luneta urmeaza apropiatul pâna la o distanta
potrivita de tir, cu vântul din fata sau cel mult din lateral, urmarind a face cât mai putin zgomot.
c) Vânatoarea cu chematoare – reprezinta practic o varianta a metodei anterioare
(apropiat) utilizând un accesoriu vânatoresc numit „chematoare” cu ajutorul caruia se imita sunetele
emise de indivizii speciei vizate în anumite perioade ale anului. Astfel, în perioada boncaluitului la
cerb, utilizând o scoica, un corn anume confectionat sau alte dispozitive se imita mugetul cerbilor în
diferite ipostaze. Daca imitatia mugetului este corespunzatoare, cerbii din zona pot considera
aceasta ca apropierea unui rival si vor raspunde tradându-si prezenta si pozitia. În multe cazuri unii
tauri de cerb se apropie pentru a îndeparta eventualul rival în acest fel vânatorul poate analiza foarte
bine exemplarul respectiv.
În mod asemanator se procedeaza si la caprior dar în acest caz se imita glasul caprioarei care
este un fel de piuit foarte discret.
Tot cu chematoarea se pot vâna rate imitând macaitul specific, ratele aflate în zbor crezând
ca zona este sigura daca alte surate sunt aflate pe balta ascunse de vegetatia specifica.
De asemenea, lupii pot fi chemati în lunile în care se formeaza haitele imitând urletul
specific, iar în cazul vulpilor se imita chitcaitul soarecilor (principala hrana) sau „vaietul” iepurelui
ranit.
Este o metoda de vânatoare foarte spectaculoasa.
d) La sarite (la picior) – este de asemenea o metoda sportiva si spectaculoasa. Se poate
practica folosind sau nu câini aportori. Se preteaza doar la vânatul mic – iepuri, fazani, sitari,
potârnichi, prepelite. Vânatorul se deplaseaza pe câmp (în cazul iepurilor, potârnichilor sau
perpelitilor) sau prin vegetatia arboricola (fazani si sitari) stârnind vânatul care fuge sau îsi ia
zborul.
Aceasta metoda este mult mai frumoasa când se folosesc câini de vânatoare. Pe lânga faptul
ca patrupedul dresat acopera o mai mare suprafata de teren, scuteste vânatorul de cautarea vânatului
împuscat.

123
 Vânatoarea individuala se poate practica doar în baza unei Autorizatii de vânatoare
individuale emisa de catre gestionarul fondului de vânatoare respectiv si este valabila 20 de zile
calendaristice. Valabilitatea se poate prelungi cu maxim 10 zile daca exista argumente solide pentru
aceasta.
Din categoria metodelor colective fac parte:
a) Goana la padure – pentru speciile: mistret, urs, lup, vulpe, iepure, fazan, sitar. La
aceasta metoda de vânatoare organizatorul aranjeaza vânatorii în stand la circa 50 – 60 m între ei
formând asa numita linie a standului. Gonacii (gonas, haitas) sunt asezati în fata liniei vânatorilor
asa încât portiunea de padure în care se afla vânatul sa se afle între gonaci si vânatori. La un semnal
dinainte stabilit (de obicei un semnal sonor) gonacii încep sa faca galagie si sa se deplaseze catre
linia standului stârnind vânatul si fortându-l sa fuga catre vânatori.
b) Goana la câmp se face pentru speciile de iepure, vulpe, fazan si potârniche (când se
permite). Modul de desfasurare este asemanator.
Vânatoarea colectiva se poate practica doar în baza unei Autorizatii de vânatoare colective
emisa de catre gestionarul fondului de vânatoare respectiv si este valabila o zi.

5. Metode de repopulare a apelor de munte cu păstrăv indigen.

Dupa ecloziune, timp de 6 – 7 saptamâni puietul de pastrav indigen se hraneste pe seama

pungii viteline, pâna la resorbtia totala a acesteia. De la vârsta de 4 – 5 saptamâni si pâna la 6 luni,
alevinii destinati repopularii sunt crescuti în toplite.
Toplitele sunt amenajari sub forma unor mici lacuri de acumulare, construite în imediata
apropiere a râului ce trebuie repopulat. Ele sunt alimentate cu apa de izvor sau de pârâu, fiind
executate în lunca pâraului, în albii parasite sau pe locul de scurgere a izvoarelor. Toplitele sunt
prevazute cu diguri de pamânt bine tasat, aparate pe margini cu pereti din bârne. Digul este prevazut
în partea inferioara cu asa numita poarta de fund – un canal din scânduri echipat cu o vaneta. Acest
canal are rolul de a evacua întreaga cantitate de apa ce se aduna în spatele digului. La partea
superioara, aproape de coronament, deversorul are aceeasi forma de canal, având în interior o sita
cu gauri, pentru a împiedica puietii sa evadeze. Prin deversor este evacuat debitul de apa care intra
în toplita, mentinând nivelul apei acesteia constant. Pentru cazul în care deversorul se obtureaza cu
diferite materiale transportate de apa, este prevazut pe dig un al treilea canal, numit preaplin.
Prin faptul ca se pastreaza fundul natural al terenului, se creeaza conditii pentru dezvoltarea
unei microfaune bogate care constituie hrana puietului.
Toamna, în octombrie, toplitele sunt pescuite iar puietii trebuie numarati bucata cu bucata,
retinându-se ca viitori reproducatori pentru pastravarie, pe cei foarte bine conformati. Restul
puietilor sunt eliberati în râurile de repopulat.
Transportul puietilor este o operatie care trebuie facuta cu multa atentie, datorita
sensibilitatii pastravilor la aceasta vârsta. Din acest motiv, pentru ca transportul sa decurga în cele
mai bune conditii, trebuie respectate urmatoarele reguli:
- înainte de a trece materialul viu în vasele alese pentru transport, acestea vor fi curatate,
spalate, dezinfectate si verificate sa nu fie sparte;
- cu doua – cinci zile înainte de transport (mai putin primavara si mai mult vara, în functie
de temperatura apei), se va întrerupe administrarea hranei;
- apa din vas trebuie sa aiba o temperatura cât mai scazuta (5 – 60C);

124
 - împrospatarea apei din vasul de transport trebuie facuta treptat, pentru fiecare 30C
diferenta, timpul de primenire este de 30 de minute;
- pentru împrospatarea apei se va folosi apa de izvor sau din pârâu, în nici un caz cea de
fântâna;
- odata ajunsi la locul ales pentru deversare, trebuie facuta egalizarea temperaturii apei din
vasul de transport cu temperatura apei pârâului;
- puietii trebuie sa aiba suficient loc si apa în timpul transportului, pentru a evita izbirea lor
de peretii vasului.
În cazul în care transportul se face pe distante scurte, pastravarie – toplita sau toplita – râu,
se pot utiliza bidoane sau galeti.
Pe distante mari, între pastravarii sau de la un fond de pescuit la altul, transportul poate fi
facut prin diferita metode:
- transportul fara oxigen - presupune un anumit raport între cantitatea de peste transportat,
cantitatea de apa si temperatura apei;
- transport cu administrare de oxigen, caz în care se utilizeaza vase de transport de
capacitate mare (300 – 1500 l), numite hidrobioane;
- transportul în pungi de polyetilen cu o capacitate de 25 – 30 l si o grosime de 3 – 5 mm.
- transportul cu administrare de oxigen si anestezic.
Lansarea puietilor. Locurile de eliberare a puietilor trebuie sa aiba apa putin adânca si lina,
cu numeroase adaposturi, pentru ca tinerii pastravi sa aiba timp de adaptare cu noul mediu, fara a
suferi pierderi.
Există formule de calcul pentru a dtermina numărul aproximativ de puieţi ce urmează a fi
eliberaţi în apa de munte. Aceste formule ţin cont de capacitatea biogenică a apei şi lăţimea
pârâului, precum şi de vârsta la care se eliberează puietul.
Repopularea cu ajutorul cutiilor Vibert. Aceasta metoda presupune utilizarea unor cutiute
cu lungimea de 7 cm, latimea de 2 cm si înaltimea de 9 cm, prevazute pe lateral cu orificii
dreptunghiulare de 1,0 cm lungime si 0,3 cm latime.
În cutiile Vibert se introduc câte 1000 de icre fecundate în pastravarie. Transportul
cutiutelor se face în maxim 24 de ore de la fecundarea icrelor, în lazi sau în ranite în care s-au
asezat straturi de muschi umed. Locurile alese pentru introducerea cutiilor Vibert trebuie sa fie
asemanatoare cu locurile naturale de boiste, adica sa aiba apa limpede cu curent lin, iar fundul albiei
sa fie format din pietris marunt si curat. În locurile astfel alese, se sapa gropite de aproximativ 30
cm adâncime în care se introduc cutiile, acoperindu-se apoi cu un strat de pietris de 20 cm. În acest
fel, icrele parcurg toate stadiile de dezvoltare la întuneric, fiind alimentate de apa oxigenata a
pârâului. Alevinii iesiti din icre trec prin orificiile dreptunghiulare în masa de pietris, si de aici ies în
apa lina.
Avantajele metodei sunt evidente:
- se evita toate greutatile practice si economice întâmpinate în timpul îngrijirii icrelor si
puietilor pâna la vârsta de 5 – 6 luni;
- transportul este extrem de usor, nefiind nevoie de hidrobioane, tuburi de oxigen, gheata,
miloace pentru transport, etc.;
- locurile alese pentru introducerea cutiilor Vibert pot fi situate în locuri inaccesibile
mijloacelor de transport.
Dezavantajele acestui procedeu deriva din faptul ca reusita aplicarii lui depinde factorii
climatici.
125