Motor în patru timpi

Un ciclu motor are loc de-a lungul a două rotații ale arborelui cotit și cuprinde patru
faze:
1. Admisia,
2. Compresia,
3. Arderea și Destinderea,
4. Evacuarea
Motorul în patru timpi este un tip de motor cu ardere internă al cărui piston face 4
curse simple într-un ciclu motor. Pistonul se mișcă într-un cilindru închis la un capăt de
chiulasă. Mișcarea pistonului este asigurată de un mecanism bielă-arbore cotit și are loc
între două poziții extreme: punctul mort interior și punctul mort exterior.
În punctul mort interior PMI, pistonul este în interiorul cilindrului și volumul acestuia
este minim. La punctul mort exterior PME, pistonul se găsește la cealaltă extremitate în
raport cu PMI și volumul acestuia este maxim.
Un ciclu motor are loc de-a lungul a două rotații ale arborelui cotit și cuprinde patru
faze: admisia, compresia, arderea și destinderea și, în final, evacuarea.
Potrivit recentelor studii istorice, inventatorii italieni Eugenio Barsanti și Felice
Matteucci au brevetat o primă versiune, care mergea eficient, a unui motor cu combustie
internă, în 1854 la Londra (pt. Num. 1072). Se susține că motorul Otto este în multe părți, cel
puțin, inspirat din precedentele invenții ale acestuia, dar, deocamdată nu există nici o
documentație despre motorul italian creat înaintea celui al lui Otto.
Nikolaus August Otto a fost inventatorul german al primului motor cu combustie
internă care ardea în mod eficient combustibilul direct într-o cameră cu piston. Deși au mai
fost inventate și alte motoare cu combustie internă (de exemplu, de către Etienne Lenoir),
acestea nu s-au bazat pe patru timpi separați. Conceptul de patru timpi este posibil să fi fost
deja discutat la data invenției lui Otto, dar el a fost primul care l-a pus în practică.

Motor cu ardere internă

Motorul cu ardere internă este motorul care transformă energia chimică a

combustibilului prin intermediul energiei termice de ardere, în interiorul motorului, în
energie mecanică. Căldura degajată în camera de ardere se transformă prin intermediul
presiunii (energiei potențiale) aplicate pistonului în mișcare mecanică ciclică, de obicei[
rectilinie, după care în mișcare de rotație uniformă, obținută de obicei la arborele cotit.
Camera de ardere este un reactor chimic unde are loc reacția chimică de ardere.
Căldura introdusă în ciclul care se efectuează în cilindrii motorului se obține prin
arderea combustibilului, de obicei un combustibil lichid ca: benzina, motorina sau gazul
petrolier lichefiat, dar se pot folosi și combustibili gazoși, ca gazul natural, sau chiar solizi, ca
praful de cărbune. Oxigenul necesar arderii se obține din aerul atmosferic. Combustibilul în
amestec cu aerul se numește amestec carburant. Arderea poate fi inițiată prin punerea în
contact direct a amestecului carburant cu o sursă de căldură sau se poate produce aproape
instantaneu în toată masa amestecului caz în care se numește detonație și are un caracter
exploziv.
 Prin arderea carburanților rezultă diferite produse de ardere cu o temperatură de
aproximativ 2000 °C. Majoritatea acestor produse se prezintă sub formă gazoasă. Pentru o
ardere completă se asigură combustibilului o cantitate de oxigen dozată astfel încât să
producă oxidarea integrală a elementelor sale componente.
În anul 1680 fizicianul olandez, Christian Huygens proiectează primul motor cu
ardere internă. În 1807 elveţianul Francois Isaac de Rivaz inventează un motor cu ardere
internă care utiliza drept combustibil un amestec lichid de hidrogen şi oxigen.
Automobilul proiectat de Rivaz pentru noul său motor a fost însă un mare insucces, astfel
încât şi motorul său a trecut pe linie moartă, neavând o aplicaţie imediată. În 1824
inginerul englez Samuel Brown adaptează un motor cu aburi determinându-l să
funcţioneze cu benzină.
În 1889 Daimler îmbunătăţeşte motorul cu ardere internă în patru timpi,
construind un «doi cilindri în V», şi aducând distribuţia la forma clasică de azi, «cu supapele
în formă de ciupercuţe».
În 1890, Wilhelm Maybach, construieşte primul «patru-cilindri», cu ardere internă în
patru timpi.
În 1892 apare primul automobil Peugeot cu o motorizare proprie de tip Otto.
Tot anul 1892 este un an special deoarece, inginerul german Rudolf Christian Karl
Diesel, inventează motorul cu aprindere prin comprimare, pe scurt motorul diesel.
După Lenoir şi Otto apare invenţia lui Diesel ca fiind de o importanţă deosebită. Motorul
diesel este un motor cu combustie internă, cu aprindere prin compresie, în care
combustibilul se detonează doar prin temperatura ridicată creată de comprimarea
amestecului aer-carburant şi nu prin utilizarea unui dispozitiv auxiliar, aşa cum ar fi bujia
în cazul motorului pe benzină. Motorul operează utilizând ciclul diesel. Inginerul german
Rudolf Diesel, care l-a inventat în 1892 şi l-a patentat pe 23 februarie 1893 intenţiona ca
motorul său să utilizeze o varietate largă de combustibili inclusiv praful de cărbune,
parcă prevăzând peste veacuri necesitatea diversificării combustibililor şi renunţarea
treptată la combustibilii fosili petrolieri (aflaţi pe cale de dispariţie).