Semiologia psihiatrică în perspectiva simptomelor psihopatologice

Simptomele se referă la perturbarea unei funcţii psihice circumscrise.

Enumerarea, definirea şi/sau comentarea lor presupune o schemă, mai mult sau
mai puţin arbitrară, de circumscriere a psihismului. O astfel de schemă poate fi cea
care ţine seama de trei dimensiuni fundamentale ale psihismului: cognitivă,
dinamizantă (conetivă) şi realizatoare (volitivă, comportamentală, expresiv
comunicantă). Aceste trei dimensiuni sunt centrate de eul sau sinele (self-ul)
conştient şi reflexiv.

spiritualitate funcţia realizatoare

valori

funcţii cognitive

SINE

vigilitate funcţii dinamizante

somn cu vise

Se mai cere ţinut seama de faptul că viaţa psihică oscilează (la fel ca la
animale) între starea de somn şi cea vigilă (de vigilitate conştientă) şi de faptul că
existenţa persoanei umane se desfăşoară într-o „lume umană” dimensionată prin
limbaj (limbaj asertiv şi critic) şi valori (cultură, spiritualitate).

Definirea şi comentarea simptomelor psihopatologice presupune o definire a

fiecărei funcţii psihice, fapt pe care-l face psihologia. La acest nivel simptomele nu
1
vor fi definite şi comentate riguros (ca în unele manuale, de ex SCAN), ci în
primul rând enumerate, indicate „ostensiv” prin referinţă la înţelegerea comună a
unor perturbări. Se va face şi o trimitere la sindroamele standard în care ele se
manifestă mai frecvent şi mai intens, iar unii termeni tehnici vor fi explicaţi.

Semiologia centrată pe simptome este prezentată la acest nivel doar ca o

completare a celei centrate pe sindroame standard.

A) Funcţiile cognitive

Acestea sunt: atenţia, percepţia, reprezentarea, imaginaţia, gândirea, fluxul

ideativ, conţinutul gândirii, discernământul.

Atenţia

Se referă la orientarea psihismului spre aspecte ale realităţii date, cu

selectarea şi erarhizarea informaţiilor în vederea configurării percepţiilor şi a
interpretării lor. Psihologii au în vedere volumul atenţiei, concentrarea,
perseverenţa şi mobilitatea atenţiei în cadrul reorientărilor necesare adaptării şi
investigării. Atenţia este deficitară în toate sindroamele psihopatologice.
Concentrarea şi persistenţa sunt dificile în anxietate, depresie, apatie, obnubilare,
demenţă, dar cu diverse semnificaţii şi corelaţii, contextul fiind diferit. În anxietate
atenţia este hipermobilă şi investigatorie, de aceea subiectul nu se poate concentra
şi nu poate persevera, deşi vigilitatea e crescută. În depresie, interesul pentru
prezent, pentru ambianţă, e redus, subiectul fiind inhibat şi bradipsihic. În
obnubilare, vigilitatea conştientă e redusă, iar în demenţă există o deteriorare a
tuturor funcţiilor psihice. O hipermobilitate a atenţiei, cu dificultăţi de concentrare
şi persistenţă, apare frecvent în sindromul maniacal şi în cel de hiperkinezie.

2
 Un aspect special al tulburărilor de atenţie îl reprezintă deficienţa de filtrare
şi erarhizare a informaţiilor. De fapt, este un deficit care vizează concomitent
atenţia, configurarea percepţiei şi memoria de scurtă durată. Subiectul face cu
greutate distincţia între informaţiile importante, esenţiale şi cele periferice,
trebuind să facă un efort (de concentrare a atenţiei) pentru a realiza acest fapt.
Astfel, el esteinvadat de informaţiile neesenţiale care-l epuizează. Fenomenul se
întâlneşte la cazurile vulnerabile pentru schizofrenie, dar şi la bolnavi obsesivi şi în
alte patologii.

Un alt aspect deosebit este concentrarea exagerată a atenţiei asupra

funcţionării propriului corp, mai ales în condiţii de aşteptare anxioasă, cu
supraevaluarea catastrofică a unor senzaţii. În general, tensiunea de aşteptare
anxioasă face ca subiectul hipervigil să selecteze şi să supraevalueze semnificaţia
unor informaţii care sunt posibil nefavorabile.

Atenţia este în mare măsură orientată de aşteptările subiectului. De aceea, în

fazele predelirante sau delirante subiectul poate selecţiona printr-o atenţie
focalizată un anumit tip de informaţii pe care ulterior le interpretează ca semne de
atitudine ostilă din partea altora. Atenţia exagerată sau distorsionată acordată
comportamentului altor persoane în raport cu sine poate reprezenta o manifestare
patologică sau poate favoriza interpretări perceptive anormale.

Percepţia

Se referă la sinteza informaţiilor actuale structurate ca formă şi semnificaţie.

Ea poate fi diminuată în depresie sau accentuată – vie şi cu multe detalii- în manie.
Percepţia depinde de nivelul vigilităţii, de concentrarea atenţiei, de disponibilizarea
datelor mnestice şi de starea afectivă. În psihopatologie se au în vedere iluziile şi

3
halucinaţiile, care au fost discutate în capitolul sindromului de distorsiune a
percepţiei.

Percepţia are câteva domenii speciale. Unul este percepţia propriului corp,
care este continuă, dar de obicei neconştientă. În acest domeniu în psihopatologie
se manifestă cenestopatiile şi algia psihogenă din cadrul sindroamelor
somatoforme; limitele propriului corp sunt percepute anormal în depersonalizarea
corporală şi problematizate în dismorfofobie şi obsesionalitate.

Percepţia altor persoane include identificarea şi recunoaşterea lor. În acest

context apare nerecunoaşterea persoanelor familiare din demenţă, falsele
recunoaşteri din delirium şi falsele identificări, de substituire în cazul iluziei
Capgras şi Fregoli, corelate sentimentului de punere sub supraveghere. De
asemenea, subiectul poate percepe anormal atitudinea altora faţă de sine ca fiind
exagerată şi nefavorabilă (îm sindromul paradelirant senzitiv-relaţional sau de
referinţă).

Percepţia ambianţei ca ansamblu e modificată psihopatologic în derealizare

şi în dispoziţia delirantă, care se corelează cu trăirile „de referinţă” în care există
sentimentul unor semnificaţii speciale din partea datelor percepute, care vizează
subiectul în mod special. În contextul dispoziţiei delirante e posibil ca o anumită
percepţie corectă formal să declanşeze (să precipite) brusc convingerile delirante
(„percepţie delirantă”).

Memoria
Se referă la înregistrarea, reţinerea şi utilizarea informaţiilor de orice fel. Ea
se realizează prin diverse mecanisme, între care joacă rol condiţionarea clasică şi
cea operantă, precum şi diverse procese ale memorării voluntare. Pe lângă
4
vigilitate, atenţie şi percepţie, afectivitatea joacă şi ea un rol important în
memorare. Utilizarea datelor mnestice poate fi automată şi funcţională, verbală şi
prin modele comportamentale; unele aspecte ale memoriei se referă la reamintirea
evenimentelor trăite (memoria episodică, biografică), iar alte aspecte se referă la
informaţii generale (memoria nominală). Tulburările psihopatologice au fost
comentate în sindromul tulburărilor dismnezice.

Memoria stă la baza reprezentărilor şi a imaginaţiei. Reprezentările mnestice

se pot manifesta repetitiv, obsesiv. Imaginarul se bazează pe datele mnestice şi pe
reprezentare, dar realizează o nouă sinteză, în perspectiva posibilului. În
îngrijorarea anxioasă şi în obsesie pot apărea reprezentări imaginative posibile,
nefavorabile şi nedorite. Pe baza imaginarului apar confabulaţiile şi mitomania, ce
au fost menţionate la sindromul dismnestic. Confabulaţia poate juca un rol şi în
construcţia unor deliruri (delir parafreniform).

Gândirea

Constă în procesul de rezolvare de probleme şi de formulare de probleme, de

iniţiere a unor noi idei. Ea este un proces discursiv, ce se desfăşoară după legi
logice şi implică limbajul, atât prin sinteza cât şi prin semantica acestuia. Gândirea
se detaşează de pe fondul unui „curs al gândirii”, ce se desfăşoară în timp.
Tulburările formale ale gândirii sunt comentate în sindromul dezorganizării ideo-
verbale.

Gândirea se desfăşoară lent şi dificil în depresie.

În manie există o accelerare a cursului ideativ şi o „fugă de idei”, gândirea

neputându-se finaliza şi verbaliza datorită vitezei desfaşurării ideaţiei (presiune
ideativă).

Procesul de gândire se corelează cu conţinutul structural al cunoştinţelor, cu

atitudinile, părerile şi convingerile subiectului. Convingerile aberante şi rigide,
care îngustează viaţa psihică a subiectului, se manifestă ca ideaţie supraevaluată
(prevalentă) si delirantă. Aceasta poate fi formulată într-o „temă” delirantă care

5
exprimă raportarea subiectului la lume şi la alţii. Aceste aspecte sunt comentate la
sindromul delirant.

În mod normal subiectul resimte că el este autorul gândurilor sale şi că el

poate păstra doar pentru sine, în intimitatea sa, unele gânduri, fără ca alţii să le
cunoască. Când aceste trăiri sunt perturbate se manifestă sindromul de transparenţă
influenţă.

Tot corelat cu procesul de gândire sunt evaluările. Acestea se pot referi la

situaţii şi la persoane. Evaluarea de sine este nefavorabilă în depresie şi pozitivă în
manie. Evaluarea şi considerarea altora ca persoane ostile, agresive, este o
caracteristică a trăirii paranoide.

În mod normal subiectul evaluează consecinţele actelor sale pentru sine şi

pentru alţii, din perspectiva normelor sociale şi a valorilor. Această evaluare, care
constituie discernământul, poate fi deficitară şi perturbată în demenţă, în deficitul
de autocontrol al impulsurilor şi în manie.

B) Funcţiile dinamizante „conative”:

Funcţiile dinamizante gravitează şi ele în jurul sinelui (selfului) reflexiv şi

conştient. Ele pot fi rezumate în tabelele de mai jos:

tendinţe afectivitate SINE aspiraţie aspiraţie

pulsiuni socială valorică

instincte

Pulsiunile instinctive la om joacă un rol mult mai mic decât la animale. Ele
constau mult mai puţin ca la acestea, din modele comportamentale adptative pentru
specie. La om viaţa instinctivă gravitează în jurul unor tensiuni pulsionale care
6
dinamizează subiectul în vederea satisfacerii unor nevoi corporale. Aşa sunt
foamea şi erotismul sexual. Agresivitatea instinctivă se manifestă ca energie de
realizare şi afirmare, care poate devia în comportamente distructive. Instinctul
matern favorizează îngrijirea copilului. În primele luni şi în primii ani de viaţă, o
serie de modele înnăscute de raportare şi comportament „de model instinctiv”
deschid calea relaţionării copilului cu adultul şi a dezvoltării sale. Acest fapt îl
studiază psihopatologia developmentală ghidată de etologie.

Pulsiunile instinctive la om sunt filtrate şi integrate de afectivitate şi de

cogniţie, fiind integrate în comportamentul socializat şi ghidate de valorile socio-
culturale.

În perspectivă psihopatologică se întâlnesc comportamente instinctive,

particulare, care deviază de la standardele obişnuite şi „naturale”, scăpând
controlului voluntar, filtrării superioare prin nivelul afectiv şi cognitiv raţional al
conduitei socializate şi care ajung să aibă consecinţe nocive. De obicei aceste
„tulburări instinctive” sunt integrate în sindroame complexe.

În perspectiva pulsiunii alimentare se întâlneşte inapetenţa, în sensul

reducerii apetitului alimentar cu scădere în greutate; aceasta e specifică depresiei.
Polifagia (hiperfagia) constă din alimentare frecventă şi crescută cantitativ şi
insuficient controlată; ea poate fi, dincolo de un obicei şi un stil comportamental, o
expresie a anxietăţii sau a tensiunii disforic-iritabile, a unei agresivităţi parţial
reţinute. Şi unele forme atipice de depresie se pot însoţi de hiperfagie şi îngrăşare.
Ea e prezentă şi în sindromul Klein-Levin, condiţionat de disfuncţii diencefalice.
Bulimia nervoasă, care constă în consumul impulsiv al unor mari cantităţi de
alimente în timp scurt, este un comportament datorat insuficientului control al
impulsurilor. Anorexia nervoasă constă din comportamentul de reducere voluntară

7
a aportului alimentar, cu intenţia de a slăbi sau de a nu creşte în greutate. Se
constituie ca un sindrom aparte, frecvent la tinerele fete; dorinţa de a menţine o
siluetă subţire şi refuzul creşterii se instituie ca o idee supraevaluată sau delirantă şi
conduce şi la alte comportamente ca: purgaţia, exerciţii fizice, medicaţie
catabolizantă. În stările de stupor (depresiv, cataton) se ajunge la refuz alimentar.
Se mai menţionează „pica”, comportament de ingestie a unor substanţe
nealimentare, ce se întâlneşte la unii deficienţi mentali gravi, în demenţe sau
psihoze schizofrene profund dezorganizante.

În perspectiva comportamentului sexual, acesta are la om o mare

complexitate, fiind în mare măsură reglementat social prin interdicţia incestului,
reguli de pudoare, etc. La adultul normal el se corelează cu afectivitatea şi se
încadrează în reglementările sociale ale constituirii familiei. Se distinge între
apetitul sexual –libido- şi actul sexual ce poate fi executat în raport cu diverşi
parteneri şi în diverse modalităţi. Comportamentul sexual deviant poate fi încadrat
în unele sindroame, dar în mare măsură se înscrie în grupajul comportamentelor
impulsive sau compulsive, apărând la persoane dizarmonice. O mare parte din
probleme sexuale se constituie ca un grupaj sindromatic special.

O reducere a libidoului şi a comportamentului sexual e prezentă în depresie.

Acestea sunt perturbate şi în anxietate la bărbaţi apărând frecvent ejaculare
precoce. Impotenţa masculină şi frigiditatea feminină pot fi simptome ce se cer
abordate separat. În manie, atât libidoul cât şi comportamentul sexual sunt
crescute, dezinhibate, uneori producându-se în stil indecent, cu încălcarea
convenţiilor sociale. În schizofrenia dezorganizată, dar mai ales în demenţă,
comportamentul e lipsit de pudoare. Ca obiect sexual se are în vedere, în primul
rând, autoerotismul cu autoexcitare şi masturbarea care la băieţi e parţial
fiziologică în adolescenţă; la bărbaţi poate apare şi în condiţii de necesitate
8
(frustrarea timp îndelungat de parteneră). Se poate manifesta şi în sindroame
psihopatologice, ca dezorganizarea schizofrenă şi sindromul obsesiv-compulsiv,
unde este mult problematizată de subiect. Partenerul poate fi o persoană cu mult
mai în vârstă (gerontofilie) sau mult mai tânără, chiar copil (pedofilie). Ultimul caz
ridică probleme juridice şi morale. Se mai descriu cazuri aberante de relaţii cu
animalele (zoofilie) şi cu cadavrele (necrofilie). Un grupaj particular de
comportamente sexopate se referă la cazurile în care excitaţia sexuală se realizează
doar în condiţii speciale. La acest nivel se notează: voyeurismul, când subiectul se
excită la vederea scenelor pornografice; fetişismul – excitarea la atingerea unor
obiecte, mai ales îmbrăcăminte, ale sexului opus; travestitismul – excitaţia produsă
prin îmbrăcarea în haine ale sexului opus. Clasic se mai descrie şi exhibiţionismul,
ce constă în expunerea zonelor sexuale în public, însoţită de obicei de masturbaţie.

O problemă specială e ridicată de identitatea sexuală, capitol în care se

menţioneză transexualismul, acesta constând în sentimentul unei identităţi sexuale
opuse celei corporale şi sociale, cu solicitarea insistentă de schimbare a acestora
pentru a obţine o nouă identitate sexuală. O alta problemă specială o constituie
homosexualitatea care constă în orientarea sexuală, afectivă şi erotică, spre
persoane de acelaşi sex. În prezent, în mare parte din ţări, fenomenul nu e
considerat ca ţinând de psihopatologie, mai ales dacă e vorba de homosexualitate
egosintonă.

În privinţa agresivităţii aceasta are are la om în primul rând un sens pozitiv

are energie realizatoare şi de asertare. În plus, ea este în mare măsură socializată,
manifestându-se prin limbaj şi prin acte sociale (politeţe, ritualuri). Manifestarea
psihopatologică a agresivităţii poate fi considerată aceea care constă într-un
comportament distructiv, nociv şi dezorganizant. Aceasta se poate manifesta
interpersonal în stil biologic prin lovituri, leziuni, crimă. Apare în sindromul
insuficienţei de control al impulsurilor, dar e posibilă şi în cel dezorganizant. Ea se
9
manifestă şi în mod general faţă de ambianţă, prin distrugerea nediferenţiată a tot
ceea ce se întâlneşte în jur (comportament „clastic”). Se manifestă în stări de
delirium sau în stări de dezorganizare psihică, mai ales însoţite de delir paranoid
(în schizofrenie).

Autoagresivitatea se manifestă prin autolezare, tentative suicidare şi suicid

realizat. Primele două se manifestă în sindromul impulsiv, ultimul mai des în
depresie.

Reducerea instinctului matern se poate manifesta în depresie în sindromul

apato-amotivaţional. În anxietate şi tulburări obsesiv-compulsive,
comportamentul mamei şi al părinţilor în general, faţă de sugar, e distorsionat.

Afectivitatea reprezintă un alt aspect al psihismului cu valenţe

dezorganizante. Ea se manifestă ca emoţii, dispoziţie afectivă, stări de afect,
afectivitate interpersonală, afectivitate corealată valorilor.

Emotivitatea are un mecanism comun omului şi animalelor.

Emoţiile sunt trăiri paroxistice declanşate de semnificaţia evenimentelor

informaţionale şi constau dintr-o trăire subiectivă specială, o modificare a vigilităţii
conştiente şi o anumită stare corporală atât în planul fenomenelor
neurovegetative, dar şi motorii. La om se mai menţionează emotivitatea socială,
ce se declanşează la contactul cu persoane necunoscute, sau în condiţiile
manifestării în faţa unor persoane puţin cunoscute, care urmează să aprecieze
subiectul. Emoţia de spaimă constituie schema după care se desfăşoară atacul de
panică. Emoţia socială constituie modelul după care se desfăşoară fobia socială.
Emoţiile în general, mai ales cele negative constituite de frustrări, pierderi,
devalorizări ale persoanei, stau la baza fenomenelor conversive şi a stărilor
disociative de conştiinţă (stări crepusculare, fugi psihogene). Emoţia ca furie
condiţionată de o confruntare cu altă persoană reală sau imaginară stă la baza
comportamentului exploziv. Lipsa capacităţii de a se emoţiona se întâlneşte în
sindromul apato-amotivaţional. Instabilităţile emotive se întâlnesc la unele
persoane dizarmonice. În general, emoţiile joacă un rol în medicina
psihosomatică.
10
 Dispoziţiile afective constau din atitudini de fond, care durează o perioadă
mai lungă şi condiţionează în ansamblu stilul raportării subiectului la lume şi la
alţii. Ele condiţionează o rezonanţă afectivă în trăirea subiectivă a persoanei. Aşa
sunt dispoziţiile: anxioasă, tristă, euforică, iritabilă, de ostilitate. Ele reprezintă
elementul central al unor sindroame majore ca: sindromul anxios, depresiv,
maniacal, paranoid. Dispoziţia ce constă în indiferenţă generalizată stă în spatele
sindromului apato-amotivaţional.

Starea de afect survine unui comportament unidirecţionat şi centrat

________. În normalitate se vorbeşte despre pasiuni. În psihopatologie ea poate
surveni, de exemplu, comportamentului de gelozie sau de ură împotriva
____________. Într-un sens mai restrâns se vorbeşte de afect psihologic în
legătură cu un comportament cu o motivaţie intens agresivă, care reduce
participarea raţiunii: de ex. O acţiune de răzbunare foarte puternică
______________.

Afectivitatea interpersonală se desfăşoară în normalitate în cadrul

ataşamentului, prieteniei, dragostei, dar şi resentimentul unui ______________ în
cineva. Lipsa acesteia se constată în sindromul apato-amotivaţional, iar
accentuarea ei poate conduce la comportamente prevalenţiale sau marcate de
afect psihologic. Afectivitatea normală de valori se manifestă prin afecţiuni fizice,
emotive, existenţiale – de ex. _______________________ - şi ea poate surveni
omului normal.

Aspiraţia socială contribuie şi ea ca un important factor emoţional în

normalitate. Omul este o fiinţă prosocială, astfel încât simplul fapt de a fi în
contact cu alţi oameni constituie pentru om o ______________ (aceasta se
formează în cursul ___________ ontogenezei şi în primul rând în primul an de
viaţă). Sociabilitatea e crescută în sindromul maniacal şi sindromul anxios, în
ultimul subiectul simţindu-se mai protejat în prezenţa altora. Sociabilitatea e
scăzută în depresie şi sindromul apato-amotivaţional, care e centrat pe
indiferenţă. În grupul social subiectul tinde în mod firesc să se afirme, să fie
ascultat, receptat, înţeles, consultat, apreciat. Diferenţele tipologice dintre oameni
se ___________ la persoane care au o tendinţă crescută de asertivitate, cu nevoi
11
de a se impune, _________, dirija. Şi alte persoane cu o asertivitate mai redusă
care preferă să asculte şi să fie dirijate. Această diferenţiere se evidenţiază în
cadrul tulburărilor de personalitate prin polarizarea între persoane ________ şi
dependente. Alte variante de relaţionare interpersonală sunt reprezentate de:
dorinţa şi tendinţa de a fi în centrul atenţiei altora (la personalitatea histrionică);
dorinţa şi tendinţa de a-i ţine pe alţii la distanţă printr-o atitudine oficială
(persoanele anankaste), tendinţa de a evita manifestări publice asertive (persoane
evitante). Un factor motivaţional foarte puternic sunt afecţiunea, dragostea, ura.
Precum şi impresia sau convingerea că alţii au atitudine ostilă, de ură, persecuţie,
cum se manifestă în sindromul paranoid. Interesul subiectului faţă de cum se
prezintă, cum arată în faţa celorlalţi e prezentat în sindromul dismorfofobic,
sindromul anorexiei mentale; ca de altfel şi în cazul sindromului conversiv-
disociativ.

Aspiraţia valorică motivează omul prin centrarea pe valorile de

adevăr,________________. Aceasta poate să se manifeste şi în psihopatologie, dar
în cadrul unei simplificări pronunţate a psihismului, cu centrarea prevalentă sau
delirantă pe unele teme _______________. Astfel, una din formele delirante
monotematic poate fi centrat - sau motivat de subiect - pe lupta pentru
__________ viaţa socială. Lupta care este intens rigidă şi nu ţine cont de
complexitatea vieţii umane.

12