Sunteți pe pagina 1din 41

Memoria apei

(The Memory of Water)


de Shelagh Stephenson
traducerea Diana David

Personajele:
Mary
Vi
Teresa
Catherine
Mike
Frank

Actul I

Întuneric. O rază de lumină verzuie o pune în valoare pe Vi, o femeie în jurul vârstei de
40 de ani. Stă la măsuţa de toaletă. Sertarul este deschis. Ea poartă o rochie din tafta verde de
cocktail din anii '60. E sexy, machiajul îi e imaculat, iar părul e coafat perfect. Poartă cercei, un
colier asortat cu ei şi o poşetă din care scoate o ţigară şi o brichetă. O aprinde. O mare de
lumină descoperă şi restul camerei, lumină neclară, ireală; un dormitor cu un pat mare, dublu în
care stă întinsă Mary, care poartă o pereche de ochelari de soare. Se uită la Vi. Camera pare
destul de demodată, cu o măsuţă de toaletă şi un dulap asortat. Pe un scaun sunt aruncate nişte
haine. Pe peretele din spatele patului observăm o crăpatură lungă, în diagonală. O valiză
deschisă se află pe jos, pe jumătatea despachetată, o jumătate de sticlă de whisky şi un teanc de
cărţi se află pe măsuţa de la marginea patului.

MARY: Ce vrei?
VI: Cineva a căutat prin sertarele astea.
MARY: Nu eu.
VI: Ce credeai că o să găseşti?
MARY: Nimic. (Închide sertarul şi se uită spre pat.)
VI: Crăpătura asta e tot mai pronunţată. Ai observat vreo schimbare?
MARY: Nu.
VI: E mai aproape.
MARY: Ce?
VI: Marea. Cu 50 de metri. Până la urmă va înghiţi casa. Totul va dispărea fără urmă. Nu va
rămâne nimic. Şi tot ce am trăit aici se va scufunda, se va îneca, ca şi cum n-ar fi existat.
MARY: Îţi amineşti cutia verde de metal, cu crizanteme pe ea?
VI: Nu.
MARY: Erau nişte acte în ea. Unde e?

1
VI: Habar n-am.
MARY: Ce-ai făcut cu ea?
(Vi ia nişte cărţi de pe măsuţa de lângă marginea patului şi se uită la titluri.)
VI: Loviturile la cap şi modificările comportamentului neural... Fenomenologia memoriei...
Stimularea periferică a creierului. (Le pune înapoi.)

(Întuneric. Se aprinde lampa de la marginea patului. Vi a dispărut. Mary merge la măsuţa de


toaletă, deschide sertarele, cotrobăie prin ele. Sună telefonul.)
MARY: Alo?... Cât e ceasul? Nu aş vorbi cu tine dacă aş dormi, nu? Nu aş avea cum... Unde
eşti?... Dumnezeule... Ce? Deci vrei să vin să te iau din staţie?
(Se deschide uşa şi intră Teresa.)
TERESA: Oh...
MARY: Stai... (Teresei:) Nu e pentru tine.
TERESA: Cine e?
MARY: (în telefon:) Poftim? Unde s-a dus?... OK, OK. Ne vedem mai tarziu. Eşti sigur că nu
vrei să te iau... (Convorbirea se intrerupe) Alo?... Căcat.
TERESA: Cine a fost?
MARY: Cineva enervant. Cu care încerc să fiu împreună.
TERESA: Nu va sta aici, nu-i aşa?
MARY: Cine?
TERESA: Iubitul tău, nu?
MARY: Cât am dormit? ( Ia un ceas deşteptător şi se uită la el.)
TERESA: Ce mai face soţia lui?
MARY: Dumnezeule. Două jumate. (Se trânteşte din nou pe perne. Se uită la Teresa.) Cum de
eşti atât de fresh?
TERESA: M-am trezit la cinci şi un sfert. Probabil în cazul ăsta o va lăsa acasă.
MARY: Ai o uşoară iritare în voce. Ca o placă stricată.
TERESA: Întrebam doar...
MARY: Sigur că o lasă naibii acasă. Va sta cu mama ei.
TERESA: Credeam că e bolnavă.
MARY: Probabil are un plămân de fier. Poate s-a recuperat în mod miraculos. Nu ştiu. Nu am
întrebat.
TERESA: El unde va dormi?
MARY: Poftim?
TERESA: Nu poţi dormi cu el în patul ăsta.
MARY: Va sta la hotel.
TERESA: Credeam că e ceva important.
MARY: Ce?
TERESA: Telefonul. Credeam că sunt cei de la pompe funebre.
MARY: Am lămurit totul. Pot să mă culc din nou?
TERESA: Unde e Catherine?
MARY: A spus că s-ar putea să întârzie.
TERESA: Încă mai are prieteni aici?
MARY: Poate. Nu ştiu.
(Se întoarce cu spatele, se aşează comodă şi închide ochii. Teresa se uită la ea pentru un timp.)
TERESA: Ar fi putut să sune şi să ne anunţe. I s-ar fi putut întâmpla orice.
MARY: Are 33 de ani, Teresa.
2
TERESA: Drumurile sunt groaznice.
MARY: O să ia un taxi.
TERESA: Probabil face la fel ca atunci când a mai întârziat. Bea patru sticle de cidru şi e adusă
acasă în maşina poliţiei. Apoi i se face rău şi varsă pe televizor.
MARY: Avea treisprăzece ani când a făcut asta.
TERESA: A avut noroc că nu s-a electrocutat.
MARY: Televizorul nu era pornit.
TERESA: Ba da. Mă uitam la Dr.Quinn.
MARY: Nu, nu era. M-aş bucura dacă nu ţi-ai mai aminti lucruri care nu s-au întâmplat de fapt.
TERESA: Eram acolo. Tu nu.
(Mary renunţă la incercarea de a dormi. Se ridică.)
MARY: Ba eram acolo.
TERESA: Asta a fost altcândva. Atunci când a mâncat canabis.
MARY: Aia am fost eu. Eu am mâncat prăjituri cu haşiş.
TERESA: Nu tu, Catherine.
MARY: Ba, eu.
TERESA: Am fost acolo.
MARY: Şi eu unde eram?
TERESA: Probabil îţi făceai temele. Disecai broaşte. Jupuiai iepurii de vii. Strangulai pisici. Ca
de obicei.
MARY: Teresa. Aş vrea să mai dorm încă o oră. Nu mă simt bine, OK?
(Încearcă să se aşeze comod în pat şi scoate ceva ce îi provoacă disconfort, un dispozitiv de
sticlă cu o pompiţă de cauciuc la capăt. Îl pune pe măsuţa de la marginea patului şi se aşează
din nou. Teresa ia obiectul.)
TERESA: Oh, pentru Dumnezeu... Asta e ceea ce cred eu că e?
MARY: Nu ştiu. Ce crezi că e?
TERESA: O pompă pentru sâni
MARY: Am găsit-o în dulapul de sus. Mi-ar plăcea s-o păstrez.
TERESA: De ce?
MARY: Pentru că tu ai luat ceasul şi inelul de logodnă.
TERESA: Pentru Lucy. Nu pentru mine. Pentru Lucy.
MARY: Ok. Dacă vrei pompiţa de sâni, ia-o.
TERESA: Nu o vreau.
MARY: Bine. Rămâne stabilit. Acum lasă-mă să dorm.
TERESA: Nu poţi să iei lucrurile aşa, pur şi simplu.
MARY: Tu ai făcut asta.
TERESA: Da, înţeleg. Înţeleg ce vrei să spui. (Mary se ridică.)
MARY: Nu vreau să spun nimic, vreau doar să dorm puţin. Pentru Dumnezeu, Teresa, nu e ora
potrivită pentru asta.
(Mary îşi acoperă capul cu aşternuturile. Linişte. Teresa merge la uşă, apoi se întoarce.)
TERESA: Poţi să te lipseşti de telefon, aştept să sune Frank şi mobilul meu e la încărcat...
MARY: Dacă iei iar telefonul la înmormântare...
TERESA: Oh, culcă-te. (Mary se ridică.)
MARY: Mă mir că tata nu s-a sculat din mormânt să te pocnească.
TERESA: Nu ştiam că e în geantă.
MARY: Puteai să-l opreşti. Nu trebuia să vorbeşti cu ei.
TERESA: N-am vorbit cu ei.
3
MARY: Ba da. Te-am auzit. Le-ai spus că eşti într-o întâlnire.
TERESA: Inventezi asta. E o amintire complet falsă.
MARY: Toate amintiriile sunt false.
TERESA: Ale mele nu.
MARY: În special ale tale.
TERESA: Oh, înţeleg, ale mele sunt toate false, iar ale tale nu.
MARY: Nu asta am spus.
TERESA: Şi ce-i cu ochelarii ăştia Ray-Ban? (Mary îi scoate.)
MARY: Nu am putut să dorm cu lumina aprinsă.
TERESA: Puteai să o stingi.
MARY: Mi-a fost frică de întuneric.
TERESA: De când ţi-e frică de întuneric?
MARY: Pentru tine nu e nici o problemă. Tu nu dormi în patul ei.
TERESA: Pentru Dumnezeu.
MARY: Ai luat imediat cealaltă cameră.
TERESA: Am ajuns prima aici.
MARY: Au fost schimbate aşternuturile?
TERESA: Da.
MARY: Când?
TERESA: Ce contează?
MARY: Nu-mi place că dorm în patul ei, asta-i tot.
TERESA: Nu a murit în el.
MARY: Ea a fost ultima care a dormit în el. E plin de resturi de piele... fire din părul ei.
TERESA: Încetează...
MARY: Şi nu mă simt confortabil...
TERESA: Ce piele şi ce păr?
MARY: Celule moarte care se descoamează. Se desprind când dormi. Mai devreme am găsit şi o
unghie de la degetul mare.
TERESA: Te rog.
MARY: Mă gândeam că aş putea s-o păstrez într-un medalion la gât. Sau o vrei tu...
TERESA: Încetează, pentru Dumnezeu. (Ia o carte de pe măsuţă.) Poţi măcar cinci minute uita
de munca ta, mai ales într-un moment ca ăsta?
MARY: Am un pacient foarte bolnav.
TERESA: Ai avut o mamă foarte bolnavă.
MARY: Nu începe, Teresa.
TERESA: Oh, ea nu s-a plâns niciodată pentru că munca ta era importantă. Adică, doctorii sunt
nişte Dumnezei, în timp ce eu şi Frank doar nişte mici comercianţi. Deci, noi puteam lăsa totul
baltă, dacă ea ne chema.
MARY: Nu e vina mea. (Linişte.)
TERESA: De ce facem mereu asta?
MARY: Ce anume?
TERESA: De ce ne certăm întotdeauna?
MARY: Nu ne certăm, ne contrazicem.
TERESA: OK, de ce ne contrazicem?
MARY: Pentru că nu ne înţelegem.
TERESA: Ba da.
MARY: Fie cum vrei tu. (Deschide sticla de whisky şi bea o înghiţitură. Teresa se uită la ea
4
uimită.)
TERESA: Încă nici nu te-ai dat jos din pat.
MARY: E singurul fel în care putem trece prin asta. (Îi oferă sticla Teresei, care refuză dând din
cap.)
TERESA: Bei adesea dimineaţa?
MARY: La naiba, sigur că nu, cine crezi că sunt?
TERESA: Mulţi doctori sunt alcoolici. Din cauza stresului.
MARY: Când moare cineva, bei whisky. E normal, e ca un sedativ, e ceea ce fac oamenii
normali în vremurile anormale. (Mai bea o înghiţitură. Linişte) OK. Să fim drăguţe una cu
cealaltă. (Linişte) Despre ce vorbesc oamenii de obicei când mamele lor tocmai au murit?
TERESA: Nu ştiu. Despre detaliile înmormântării. Culoarea sicriului. Aveam o listă pe undeva.
MARY: Ar trebui să existe un set de reguli. Ca şi Ghidul pentru nunţi. Ghid pentru morţi subite.
Lecţia numărul unu: răspândirea veştii. Cuvinte care trebuie evitate: Ghici?
TERESA: Eram zapăcită, nu gândeam clar...
MARY: Am crezut că ai câştigat la loterie sau ceva de genul...
TERESA: Pentru tine e destul de complicat să fii drăguţă, nu-i aşa?
MARY: Scuze! Am uitat. Cum te simţi? (Teresa se uită la ceas)
TERESA: Aştept să sune de o oră.
MARY: Nu era vorba de Frank.
TERESA: Nu ştiu cum mă simt. Tot ce mănânc are gust sărat. (Linişte. Traversează camera şi ia
sticla de whisky de la Mary. Ia o înghiţitură şi se strâmbă.) Sare. Totul e sărat. (Înapoiază sticla.
Se aşează pe pat.) Cel de la pompe funebre are o mână de plastic.
MARY: Dumnezeule. (Pauză.) Cum arată?
TERESA: Roz.
MARY: Ce s-a întâmplat cu mâna lui?
TERESA: De unde să ştiu?
MARY: Nu l-ai întrebat?
TERESA: Nu mi s-a părut oportun.
MARY: Nu. Aşa e.
TERESA: Ne-a arătat fotografii cu sicrie.
MARY: Aşa fac de obicei.
CATHERINE: (în culise) Salut!
MARY: Oh Doamne.
TERESA: Suntem aici.
(Catherine dă buzna înăuntru, înfofolită cu paltoane şi fulare şi cărând o grămadă de genţi. Se
dezbracă în timp ce vorbeşte.)
CATHERINE: Doamne, e al naibii de frig afară, iar şoferul era unul din aceia care întreabă
mereu, ai fost la cumpărături, sau te duci într-un loc drăguţ? Iar eu i-am răspuns, da , la o
înmormântare. A mamei. Am crezut că asta o să-i închidă gura, dar de fapt mi-a spus că o
cunoştea. Am uitat cum e pe aici. Toata lumea se cunoaşte cu toată lumea. S-a întristat, iar eu l-
am invitat la înmormântare. Pun pariu că nu o să vină. Dumnezeule, am o durere ciudată în partea
de jos a abdomenului, aici, uite, deasupra osului pubian. E ca un junghi, ca şi cum aş avea un
chist, dar de fapt, pentru Dumnezeu, ştiu ce e. Pun pariu că sunt la ovulaţie. Nu e extraordinar?
Pot să simt cum ovulul e eliberat. Deşi... staţi aşa, nu cred că ar trebui să am ovulaţie. Nu pot sa
fiu la ovulaţie de două ori într-o lună, nu-i aşa? Nu e apendicele, fiindcă e scos deja. Futui.
Trebuie să fie sindromul premenstrual. Ceea ce înseamnă că am un chist ovarian.
(Linişte)
5
MARY: Vrei sa te ducem la spital sau să ţi-l scot chiar acum pe masa din bucătărie?
CATHERINE: O să-mi treacă.
MARY: Bine, pentru că mi-ar fi fost greu să fac ceva acum.
CATHERINE: Oh grozav, whisky. (Ia sticla şi soarbe o înghiţitură.)
TERESA: Unde ai fost?
CATHERINE: La cumpărături.
TERESA: La cumpărături?
CATHERINE: Bun, tu i-ai zice activitate deplasată, eu i-aş spune shopping.
TERESA: Toată noaptea?
CATHERINE: Am fost şi la un pahar. Am stat cu nişte prieteni.
TERESA: Ce prieteni?
CATHERINE: Nu-i cunoşti. Oh Doamne, iar începe. Ai simţit vreodată asta? Chiar aici, în
partea de jos.
TERESA: Nu.
CATHERINE: Ce crezi că e?
MARY: Habar n-am.
TERESA: Am fost foarte îngrijorate.
CATHERINE: Uite, chiar aici... (Ia mâna lui Mary şi o pune pe burta ei.)
MARY: Balonare.
CATHERINE: Supravieţuieşte vreunul din pacienţii tăi?
TERESA: Puteai să dai măcar un telefon. Unde ai fost?
CATHERINE: Unde crezi? În spatele docurilor, mi-o trăgeam cu marinarii.
MARY: Aş fi venit cu tine dacă aş fi ştiut.
TERESA: E deplasat...
MARY: Da este. Momentul şi locul ne permite orice.
TERESA: Să dispari aşa, să ne laşi cu toate astea...
CATHERINE: Care toate? Îţi plac pantofii mei? Nu mă pot abţine să cumpăr pantofi. Îmi place
chiar şi mirosul lor. La fel ca bulimia, numai că e vorba de pantofi, sau uneori, lenjerie. Ţi s-a
întâmplat vreodată să cumperi douăzeci de perechi de chiloţi, doar pentru că eşti un pic
depresivă...
TERESA: Nu poţi să porţi aşa ceva la înmormântare. Arăţi ca Lady Gaga.
CATHERINE: Nu i-am cumparat pentru înmormântare.
MARY: Îmi amintesc când i-am văzut prima dată. Erau îngrozitori şi atunci.
CATHERINE: I-am luat la reduceri.
MARY: Oh, bine. M-am mai liniştit.
CATHERINE: Care-i problema cu ei?
TERESA: Credeam că nu ai nici un ban.
CATHERINE: Cărţi de credit. Care-i problema cu ei?
TERESA: Ai spus că eşti falită.
CATHERINE: Oh, pentru Dumnezeu, falit nu înseamnă că nu poţi cumpăra. Încerc şi eu să mă
înveselesc, sau nu e voie? Din momentul în care intru pe uşă simt că voi două abia aşteptaţi să
săriţi pe mine, cautând ceva de reproşat. Dumnezeule, e de mirare că nu prea am încredere în
mine? (Pauză)
CATHERINE: Cer doar să-mi clarificaţi poziţia voastră vizavi de pantofii mei. Deci, în mod
evident nu vă plac, dar de ce trebuie să aveţi întotdeauna aere de superioritate? De ce nu îmi
spuneţi pur şi simplu că nu vă plac?
MARY: Îi urăsc. Pot să mă culc din nou acum?
6
TERESA: Încă mă întreb cum de îţi poti permite să ieşi să cumperi toate astea dacă nu ai bani.
MARY: Fură din magazine.
CATHERINE: Îmi spune şi mie cineva ce ar fi trebuit să fac?... Bun, ştiu, mama e moartă...
TERESA: Nu trebuie să o iei aşa...
CATHERINE: Voi vreţi să stau jos şi să plâng, dar nu pot.
MARY: Eu nu vreau. Eu vreau să pleci.
CATHERINE: Întotdeauna îmi faci asta.
MARY: Sunt obosită.
CATHERINE: Ştii, unele din lucrurile pe care mi le spui sunt nepotrivite. Ca şi cum eu nu aş
conta. Viaţa mea e de căcat. Nu o mai pot schimba. Nu mai vreau să o schimb, OK?
TERESA: Te-ai drogat, Catherine?
CATHERINE: Oh, pentru Dumnezeu. Mă simţeam chiar bine înainte de a veni aici.
TERESA: Mama ta tocmai a murit, cum te poţi simţi bine? Încearcă să fii un pic mai sensibilă...
CATHERINE: Nimeni nu e sensibil cu mine.
MARY: La naiba, noi suntem. (Linişte)
CATHERINE: A sunat Xavier?
MARY: Cine?
CATHERINE: Xavier.
MARY: Credeam că îl cheamă Pepe.
CATHERINE: Vezi, asta îmi faceţi voi mie: aceast permanent, constant, interminabil dispreţ.
TERESA: Nu a sunat.
CATHERINE: Sunt pe punctul de a mă căsători cu el şi nici măcar nu i-ai reţinut numele.
MARY: Tu întotdeauna eşti pe punctul de a te căsători cu cineva.
CATHERINE: Ce vrei să spui?
MARY: Şi nu o faci niciodată.
TERESA: Oh, tăceţi amândouă. (Linişte.)
CATHERINE: Dacă nu iau ceva calmante o să mor.
MARY: Ar trebui să fie nişte paracetamol în geanta mea.
CATHERINE: Nu ai ceva mai exotic? (Catherine merge spre geantă.)
MARY: Nu, pentru tine nu am. Vezi în buzunar. Mă lăsaţi să dorm?
TERESA: Vrea cineva ceai de orz? (Catherine găseşte pastilele şi ia câteva.)
CATHERINE: Mai bine mi-aş bea propria urină.
MARY: Poţi să râzi.
TERESA: Eu nu-mi beau propria urină.
MARY: Încă.
CATHERINE: Nu avem ceai normal?
TERESA: Cel din bucătărie e făcut din gunoiul de pe jos. Ai putea la fel de bine să bei cancer
lichid.
MARY: Doamne, vorbeşti numai tâmpenii câteodată.
TERESA: Unii cred că dacă îţi bei propria urină...
MARY: Da, ştiu. Sunt toţi nebuni.
TERESA: Întotdeauna eşti atât de sigură pe tine când vine vorba de lucruri despre care nu ştii
nimic.
MARY: Tu nu ştii absolut nimic despre absolut nimic.
TERESA: Eşti bătută în cap şi asta mă enervează. Eşti atât de îngâmfată, nici măcar nu asculţi...
MARY: Dacă Dumnezeu ar fi vrut să-ţi bei propria urină, te-ar fi făcut cu un pai care să-ţi iasă
din vezică. Te-ar fi scutit de umilinţa de a te pişa într-o cană. Acum, te rog, am nevoie de o oră
7
liberă.
TERESA: Mai sunt lucruri de făcut.
MARY: Pot aştepta.
CATHERINE: Eu o să fac o baie fierbinte şi o să fumez un joint. Nu mai pot suporta asta.
(Pleacă.)
TERESA: Din nou e vina mea. Totul pică pe mine.
MARY: Du-te şi te întinde, Teresa.
TERESA: La naiba, nu pot să mă întind, nici jos nu pot să mai stau. Nu mai rezist. Am nevoie de
ceva care să mă salveze. (Iese)
MARY: Am ceva beta blocante, sunt mult mai bune decât...
TERESA: (din culise) Devin agitată, aşa ca acum. Nu am nevoie de medicamente.
(Se întoarce cu o valiză şi fredonează.)
TERESA: Un kilogram şi jumătate de rasol de vită se rumeneşte într-o cratiţă. Se călesc două
cepe medii şi doi căţei de usturoi zdrobiţi...
MARY: Ce faci?
TERESA: Reţete. Recit reţete. E foarte relaxant. Am încercat să fac meditaţie, dar mintea îmi
zboară. Mă gândesc la toate telefoanele pe care ar fi trebuie să le dau în loc să stau acolo degeaba.
Carbonnade de vită ar fi cea mai bună.
MARY: Eşti vegetariană.
TERESA: Am încercat o reţetă cu alune, dar nu e la fel. Iar acum am acest gust sărat în gură şi
mă simt rău. (Catherine intră cu o grămadă de scrisori.)
CATHERINE: Scrisori de la admiratori.
MARY: Am crezut că mergi să faci baie ca să-ţi calmezi chistul.
CATHERINE: Nu e destulă apă. E destul de neplăcut, aş vrea să îmi treacă...
(Merge la geamantan şi scoate diverse articole de îmbrăcăminte. Deschide uşa dulapului şi le
probează în oglindă.) Cred că e din cauza stresului. Adică, am o perioadă foarte stresantă şi
întotdeauna mi se întâmplă lucruri din astea când sunt agitată. Anul trecut am avut durerea aceea
ciudată şi supărătoare la picioare. De fiecare dată când mergeam la culcare simţeam nişte spasme.
Doctorul din Spania mi-a spus că e destul de normal şi că trebuie doar să ma relaxez mai mult,
dar nu am putut, am un metabolism al naibii de accelerat şi spasmele astea mi-au ajuns în stomac,
ceea ce e clar legat de stres şi sigur e sindromul colonului iritabil. Adică, începe în momentul
când simt cea mai mică încordare. Am observat asta imediat, căci am o legătură foarte strânsă cu
corpul meu, şi aproape că îl aud vorbindu-mi. (Pauză.)
TERESA: Cred că o să înnebunesc.
CATHERINE: Noaptea trecută am visat că eram o yoghina care zboară. Pun pariu că asta
înseamnă ceva... (Arată spre jachetă.) Nu prea îmi place asta, ţie? Nu îmi vine bine negrul, asta e
problema.
TERESA: Când a sunat telefonul am şi ştiut.
CATHERINE: Se pot purta pantaloni la înmormântare?
TERESA: I-am spus lui Frank că nu pot răspunde. Nu ar fi trebuit să o lăsăm la spital chiar aşa.
Ar fi trebuit să rămânem acolo.
MARY: Nu aveai de unde să ştii.
TERESA: Nu îmi plac spitalele, trebuia să ies de acolo. Toţi cei din salonul ei, arătau de parcă ar
fi murit deja, toţi erau palizi şi aveau câte o sondă.
(Mary deschide o scrisoare. Citeşte.)
MARY: Condoleanţe pentru această pierdere, cu simpatie, Mimi. Cine e Mimi?
TERESA: Când Frank a vorbit cu ei, i-au spus: „se simte mai rău, mai bine aţi veni la spital”.
8
Am luat telefonul şi le-am spus: „A murit, nu-i aşa? Nu sunaţi la trei noaptea în afară de cazul în
care cineva a murit.” Acum vine partea nasoală, am închis telefonul, şi ce mi-am dorit mai mult
ca orice, a fost să fac sex. Era deplasat, ştiu că asta a gândit Frank. Ştiu că ar fi trebuit să vă sun,
dar m-am gândit ca s-ar fi putut să nu fi murit, deşi simţeam că aşa e, dar dacă ei nu mi-au spus
prin telefon, v-aş fi trezit degeaba şi voi sunteţi atât de departe...
MARY: E în regulă. Nu-ţi mai face griji...
TERESA: De asta nu am sunat imediat. Mimi locuia la trei case de aici.
CATHERINE: Pot să împrumut o fustă de la careva?
TERESA: Mă gândesc la asta tot timpul...
CATHERINE: Mă ascultă cineva?
MARY: Oh, taci şi stai jos. S-ar putea să-ţi explodeze chistul.
TERESA: Doctorul era foarte stânjenit. Până la urmă a trebuit s-o spunem noi în locul lui. Se tot
juca cu pixul şi povestea tot ce s-a întâmplat, până când în cele din urmă Frank a zis: „Încercaţi să
ne spuneţi că nu se mai întoarce? Că e moartă?” Iar doctorul a spus: „Da, mai mult sau mai
puţin”. „Cum adică mai mult sau mai puţin? E moartă sau nu, pentru Dumnezeu, nu poţi fi mort
doar un pic.” am spus eu. Şi apoi m-am uitat la picioarele mele şi eram încălţată aiurea. Un pantof
negru şi unul maro. Nici măcar nu semănau. Asta m-a făcut să izbucnesc în râs şi nu m-am mai
putut opri. A trebuit să-mi dea un sedativ. Frank a fost şocat. Ai lui sunt altfel, au sânge italian.
Când moare cineva, plâng. Nu devin confuzi şi nici nu încep să râdă.
CATHERINE: Tot ce vreau să ştiu e dacă pot împrumuta o fustă.
MARY: Oh, pentru Dumnezeu, taci, Catherine!
CATHERINE: Dacă aş primi un răspuns, aş...
(Linişte. Teresa merge la geanta ei şi scoate o sticluţă cu pastile. Ia două.)
CATHERINE: Ce sunt astea?
TERESA: Tablete pentru nervi. Ia una, pentru Dumnezeu. Ia şase. Ia-le pe toate. Sunt organice,
nu au chimicale.
CATHERINE: Îmi plac chimicalele.
TERESA: (îşi goleşte geanta pe pat) Bine, atunci nu lua. Aveam pe undeva o listă cu lucrurile
care trebuie rezolvate.
MARY: Fă asta mai târziu, Teresa.
TERESA: Nu pot. Nu mai am stare. Trebuie să o fac acum.
MARY: Tu eşti o reclamă inutilă la industria de alimente organice.
TERESA: Suplimente. Ne ocupăm cu suplimente nutritive. Remedii. De câte ori trebuie să-ţi
spun? Faci asta intenţionat... te prefaci că înţelegi greşit ceea ce facem pentru că ţi se pare
amuzant sau ceva de genul, iar eu m-am săturat de asta.
CATHERINE: Amândouă mă faceţi să devin foarte tensionată.
TERESA: Noi te facem să devii tensionată? Dumnezeule mare, nu te-ai oprit de când ai intrat în
casă. Te agiţi permanent, ca si cum ai avea ceva în tine, ceea ce nu ar fi exclus, te plângi de
ovare, de picioare şi de sindromul premenstrual. Nu mă interesează măruntaiele tale. Mi-a văzut
cineva agenda? (Fetele aruncă o privire prin cameră. Linişte.)
MARY: Cum arată?
TERESA: O aveam acum un minut, o aveam...
(Teresa îşi aruncă geanta pe jos. Linişte. Catherine îi oferă jointul.)
CATHERINE: Vrei?
TERESA: Nu, mulţumesc.
MARY: Poate ţi-ar prinde bine.
CATHERINE: E complet organică. Din grădina noastră.
9
(Teresa trage un fum, apoi altul. Pauză.)
CATHERINE: Ştii, atunci când te-ai dus la spital, după ce a murit...
TERESA: Da?
CATHERINE: Ai văzut-o?
TERESA: Pe cine?
CATHERINE: Pe mama.
TERESA: Sigur că da.
CATHERINE: Cum arăta?
TERESA: Adormită. Arăta ca şi cum ar dormi. (Catherine ia jointul inapoi.)
CATHERINE: Bun. (Pauză.)
TERESA: Aveam lista acolo. Lista era în geantă. (Catherine deschide un plic şi citeşte o
scrisoare.)
CATHERINE: „Gândul meu e la voi în aceste momente triste. Mama voastră a fost o femeie
minunată. Norman Pearson.” Norman Pearson?
(Teresa ia scrisoarea şi se uită la ea.)
TERESA: Patterson. Norman Patterson.
MARY: Cine e ăsta? Şi ce vroia să zică prin „femeie minunată”?
TERESA: Nu ştiu. Are un teren pe aici.
CATHERINE: Mor de foame. Voi nu?
MARY: Poate au avut o relaţie.
CATHERINE: Yam yam. Mi-ar plăcea nişte cereale. Credeţi că avem?
TERESA: Era tot mai confuză. Epuizasem totul. Am încercat orice. I-am oferit tot felul de
remedii. Am vrut să o duc la botanistul din Whitby. Nu a vrut nimic.
MARY: Nu cred că irigarea colonului a fost o idee prea buna, nu pentru Alzheimer.
TERESA: Nu ştii ceea ce e mai important despre colon...
MARY: Ştiu că e conceput să funcţioneze independent, fără ajutorul vreunei pompe.
TERESA: Nu a avut niciodată grija de ea, asta e problema.
MARY: Avea 75 de ani. A murit. Asta e.
TERESA: A fumat până la sfârşit.
MARY: Şi ce dacă?
TERESA: A murit pentru că inima ei a cedat deoarece niciodată nu s-a îngrijit aşa cum trebuie.
MARY: Nu cred că-i chiar aşa.
TERESA: Eşti medic, ştii bine că am dreptate.
MARY: OK. E doar vina ei. A mâncat pâine albă feliată aşa că merita să moară. Tu nu aveai
astfel de pâine în casă aşa că probabil ai fi reuşit să eviţi acest deces. Asta e idea, nu? Noi toţi
ceilalţi ne merităm soarta, pentru că am fost nesăbuiţi în ceea ce priveşte dieta sau nu am putut
suporta tuburile de plastic care ne-au fost băgate prin fund.
TERESA: Mulţumesc lui Dumnezeu că nu eşti doctorul meu...
MARY: Mulţumesc lui Dumnezeu că nu eşti pacienta mea...
TERESA: Ziceam şi eu, dacă mănânci sănătos...
MARY: Şi eu ziceam că oamenii mor. Nu poţi evita asta. Nici măcar tu.
TERESA: Ei bine, voi două aţi reuşit să o evitaţi destul de bine atunci când a fost vorba de
mama, de fiecare dată când nu aţi fost aici.
MARY: Grozav. Balul vinovăţiei. Am ştiut că în cele din urmă o să ajungem aici.
CATHERINE: Nu e ok să încerci să mă faci să mă simt vinovată, pentru că nu mă simt.
TERESA: Nici nu m-am gândit că te vei simţi.
CATHERINE: Ţi-ai dori asta, dar refuz să-ţi ofer această plăcere. Nu am de ce să mă simt
10
vinovată. Nu am plăcut-o.
MARY: Pe cine?
CATHERINE: Pe mama.
TERESA: Nu fi ridicolă.
CATHERINE: Nici ea nu m-a plăcut.
MARY: Ba da.
CATHERINE: De unde ştii?
TERESA: A fost mama ta.
CATHERINE: Am avut o copilărie groaznică.
TERESA: Toate am avut aceeaşi copilărie. Nu a fost groaznică.
CATHERINE: A mea a fost.
MARY: Asta pentru că eşti egomaniacă.
CATHERINE: Când nu i-a venit ciclul a crezut că e la menopauză, dar era însărcinată cu mine.
MARY: Cine ţi-a spus asta?
CATHERINE: Ea. A lăsat pisica să fugă fără să-mi spună. M-a închis într-un dulap. A spus că a
fost un accident, dar nu a fost.
MARY: Când a făcut toate astea?
CATHERINE: Niciodată nu am avut pantofi frumoşi. Nu m-a lăsat să te vizitez la spital când ai
avut apendicele perforat. A făcut-o intenţionat. M-a exclus din orice. M-a făcut să stau la
magazin după ora închiderii şi să verific inventarul.
MARY: Când mă gândesc la copilărie, îmi amintesc că mergeam foarte des cu bicicletele şi că
toate zilele erau însorite.
TERESA: Ei bine, erau pentru tine. Tu nu ai călcat greşit niciodată.
CATHERINE: Când mă gândesc la copilărie, îmi amintesc că ploua mereu. Şi ce bicicletă? Nu
am avut niciuna.
TERESA: Sunt sigură că ai venit la plajă cu noi, îmi amintesc...
CATHERINE: Singura dată când am fost la plajă a fost atunci când m-ai lăsat acolo. M-ai uitat.
Nu ţi-ai amintit de mine până ai ajuns acasă şi mama a întrebat „Unde e Catherine?”
TERESA: Asta i s-a întâmplat lui Mary. Era foarte mică, era o pacoste, aşa că am fugit şi am
lăsat-o acolo fără bilet de autobuz, chiar când începea fluxul.
CATHERINE: Mie mi s-a întâmplat asta!
MARY: Ba nu. Mie.
CATHERINE: Şi atunci cum de-mi amintesc eu?
MARY: Pentru că eu ţi-am povestit întâmplarea, iar tu ţi-ai însuşit-o pentru că se potriveşte.
Dacă e ceva groaznic, trebuie să ţi se fi întâmplat ţie. Iar mama n-a dat drumul pisicii, a murit pur
şi simplu.
TERESA: De fapt a fost călcată de o combină de treierat.
CATHERINE: Nu-mi amintesc nimic din toate astea.
TERESA: La câte chimicale ai în tine, mă mir că încă îţi mai aminteşti ceva.
CATHERINE: M-aţi lăsat pe plajă. Cineva m-a lăsat pe plajă. Îmi amintesc clar. Am o memorie
excelentă. Îmi amintesc totul.
TERESA: Ai uitat de ziua lui Lucy, în fiecare an de când s-a născut....
MARY: Ai înnebuni dacă ţi-ai aminti totul. Unde s-ar ajunge? Capul ar exploda. De fapt există o
boală, un sindrom, când îti aminteşti tot, absolut orice, în cele mai mici detalii, iar asta nu e o
binecuvântare, e o nenorocire. Nu există lumini sau umbre, nu există diferenţe între esenţial şi
neesenţial, nu e selectat nimic. (Se uită la Catherine.) Ştii ce Catherine, poate ar trebui să vii la
mine pentru nişte teste.
11
CATHERINE: Iar faci asta.
(Teresa a observat ceva sub pat. E agenda ei pe care o ia de jos.)
TERESA: Am găsit-o. Mi-am găsit lista. (Îşi consultă agenda.) Cei de la Asigurări la 10.30,
colăceii... cred că au mai rămas doar florile...
CATHERINE: Trebuie să facem asta acum?
TERESA: Nu se vor face singure. Dacă era după voi două, ar fi trebuit să se incinereze de una
singură...
MARY: Bine, bine...
TERESA: În timp ce tu învăţai dansuri spaniole cu Pepe în Fuengirola...
CATHERINE: Numele lui este Xavier şi nu am fost în viaţa mea în Fuengirola...
TERESA: Eu o priveam cum se stinge şi făceam 20 de mile la dus, plus alte 20 la întors, de trei
ori pe saptămână.
CATHERINE: Am vorbit cu ea acum o săptămână. Nu era aşa rău. Era la coafor.
TERESA: Oh, pentru Dumnezeu, era nebună de legat. Şi eu a trebuit să-mi pun mintea cu ea.
MARY: Sunt sigură că atunci când se va reedita Cartea Martirilor îţi vor dedica un capitol întreg.
TERESA: Cu fiecare lună era tot mai rău, ceva nu mai mergea ca înainte. Nu lucruri grave,
nimicuri. Îşi punea ochelarii în cuptor. Sau întreba: „Ce zi e azi?”, iar eu spuneam: „Miercuri”,
iar ea întreba: „De ce?”. „Păi aşa e pentru că ieri a fost marţi.” Apoi zicea: „Era aici o femeie cu o
găleată de plastic. Cine e?” Îi răspundeam :”Elaine, menajera ta, o ştii doar.” Se uita la mine şi
începea din nou: „Ce zi e azi?”. Nu era atât de bătrână. (Pauză. Scoate nişte fotografii din
geantă.) Bun. Am adus aceste fotografii de la florărie. Sub fiecare este un număr, spuneţi-mi pe
care îl alegeţi, iar eu sun să fac comanda.
(I le dă lui Mary, care aruncă o privire rapidă peste ele.)
MARY: Îl vreau pe acela în formă de minge de fotbal.
TERESA: Hotărâţi voi, nu vreau să mă implic, încerc să rămân neutră, atâta tot.
MARY: Să alegi flori pentru înmormântarea mamei tale, nu e o activitate pe care aş numi-o
neutră. (Sună telefonul. Teresa şi Mary se aruncă asupra lui... Mary câştigă.)
MARY: Alo?... Alo?
CATHERINE: E Xavier?
MARY: Alo?
TERESA: Dă-mi-l.
MARY: Se aude un sunet ciudat. Alo, mă auzi? (Teresa ia receptorul.)
TERESA: Frank?
CATHERINE: Cred că e Xavier. (Mary ia receptorul înapoi)
MARY: Mike? (Convorbirea se întrerupe. Pune receptorul. Linişte.) E ca şi cum am aştepta
eliberarea. (Linişte.)
CATHERINE: Vrea cineva un sandwich?
(Mary se dă jos din pat şi începe să scotocească printre hainele din valiză. Catherine dă să
plece.)
CATHERINE: Am fost la o înmormântare grozavă în Madrid... (Iese.)
MARY: Grozavă. Ai fost la o înmormântare grozavă.
CATHERINE: (în culise) A fost un prieten al lui Xavier care a căzut de pe un acoperiş, iar la
pomană au dat colăcei cu cocaină.
MARY: Oh, ce idee bună.
CATHERINE: (în culise) Pentru înmormântare i-au vopsit pudelul negru. Era vopsea temporară,
aşa că nu a fost traumatizant, dar oricum, ploua şi să fi văzut cum arătau covoarele. A fost un mic
dezastru, iar mai târziu când au început artificiile a fugit ca din puşcă.
12
MARY: Cine?
CATHERINE: (off) Mortul, nu pudelul.
MARY: Nu o să facem aşa şi cu mama.
(Catherine revine în cadrul uşii cu un cuţit de pâine în mână.)
CATHERINE: Vreau să spun că funerariile nu trebuie să fie triste. Pot fi vesele.
MARY: Chiar comice.
CATHERINE: Omletă. Asta vreau. Pun pariu că nu avem nici un ou... (Catherine iese.)
MARY: Încă o visez.
TERESA: Pe cine?
MARY: Pe mama.
(Teresa deschide o scrisoare.)
TERESA: Mulţumesc lui Dumnezeu. Credeam că pe Catherine o visezi. E suficient de rău să stai
cu ea în casă, nu mai trebuie s-o şi visezi.
MARY: Visez că are în jur de 40 de ani şi poartă rochia aceea verde din tafta.
TERESA: „Sincere condoleanţe de la Winnie şi de la băieţi. Ne pare rău că datorită unei operaţii
la şold nu putem participa la înmormântare.”
MARY: Nu am auzit de niciunul dintre oamenii ăştia, tu? Şi simt acest miros în vis.
TERESA: Poţi să visezi mirosuri?
MARY: Cred că da.
TERESA: Eu nu pot.
MARY: E parfumul ei. Era într-o sticlă mică, iar sâmbăta seara când venea să ne spună noapte
bună mirosea a ţigări, pudră de faţă, alcool şi parfum.
TERESA: Phul Nana
MARY: Phul Nana...ăsta era.... mirosea toată camera.
TERESA: Spunea mereu că dacă nu te dai cu parfum, nu o să-ţi găseşti niciodată un bărbat.
MARY: Nu o să-ţi găseşti niciodată un iubit.
TERESA: Şi sincer vorbind....
MARY: Asta dacă nu eşti călugăriţă.
TERESA: Înseamnă că ai putea foarte bine să-ţi tai gâtul cu cuţitul de pâine.
MARY: Nu ştiu cum a reuşit să dea naştere la trei fete şi apoi să ne trimită în lume atât de
nepregătite. Ar fi trebuit să ne pună să urcăm Everestul. Cu valizele potrivite.
TERESA: Ne-a învăţat totuşi ceva, altfel am fi murit până acum. (Pauză.)Ţi-a vorbit vreodată
despre sex? (Mary îi aruncă o privire dispreţuitoare.)
TERESA: Nu, cred că nu.
MARY: Am găsit o cutie de absorbante în dulapul ei. Aveam nouă ani. Am întrebat „Ce sunt
astea?” Sigur, ştiam că e ceva în neregulă cu ele, dar eram moartă de curiozitate şi am îndrăznit
să întreb. Mă gândeam la tot felul de lucruri. Ea mi-a smuls cutia şi a spus: „Pune-o înapoi. E de
la setul de îngrijire a părului.”
(Se aude un zgomot la fereastră.)
TERESA: Ce a fost asta?
MARY: E cineva la fereastră...
TERESA: Hei...? (Se aude iar.) Oh doamne, e ca în La răscruce de vânturi.
MARY: Cineva vrea să intre.
TERESA: Atunci deschide fereastra.
MARY: Deschide-o tu.
TERESA: Oh, Dumnezeule... (Merge la fereastră, o deschide, se sperie.)
MIKE: Scuze...
13
MARY: Mike... Oh Doamne... Teresa, e Mike...
TERESA: Salut.
MIKE: Am sunat la uşă.
TERESA: Soneria e stricată.
MIKE: Da. (Pauză.)Aş vrea să intru dacă nu vă supăraţi. Altfel, pot rămâne aici şi voi muri,
aparent e un mod plăcut de a o face, îngheţi, nu simţi nimic şi adormi definitiv...
MARY: Oh Doamne, da, scuze, o să-ţi deschid uşa...
MIKE: Pentru numele lui Dumnezeu... (Intră pe fereastră.)
MARY: De când stai acolo?
MIKE: De mult.
MARY: Scuze. Hai, dă-mi paltonul.
MIKE: Ceva de băut... am nevoie de ceva de băut. (Mary îi dă jos hainele de stradă. Apare
Catherine, mâncând un sandwich şi fumând un alt joint. Are şi un pahar în mână.)
CATHERINE: Cine e ăsta?
MARY: Mike, ea e Catherine. Catherine, el e Mike. (El încearcă să zâmbească.)
MIKE: Scuză-mă, nu prea pot să vorbesc. Sunt îngheţat.
CATHERINE: Mike, iubitul însurat al lui Mary? (Mary aduce o sticlă de whisky.)
TERESA: Vrei un ceai?
CATHERINE: Nu arăţi ca la televizor. Eşti destul de mic, nu-i aşa?
MIKE: Mi se spune des asta, dar de fapt nu sunt.
CATHERINE: Nu te supăra, dar ai zice că Robert Redfort are 1,67m?
(Mary îi smulge paharul lui Catherine)
MARY: Dă-mi-l. (Îl umple şi-l dă lui Mike.)
CATHERINE: Ele întotdeauna îmi fac asta. Deci, ce înălţime ai?
MIKE: Am 1,80.
CATHERINE: Nu fi ridicol, nu te cred. (Teresa fluieră după Catherine.)
TERESA: Catherine....
CATHERINE: Scuze, vrei nişte droguri? (Îi întinde jointul. Mike refuză.) Nu ai voie?
MARY: Nu, nu are. Hai aici şi stai jos. (El se aşează pe pat, ea îi încălzeşte mâinile, îi dă jos
pantofii.)
MIKE: Cred că am degerături.
CATHERINE: Nu o să spun nimănui. Sau o să spun că ai facut-o, dar nu ai tras în piept.
MIKE: Poftim?
CATHERINE: Asta spun vedetele de obicei.
MARY: El nu e vedetă, el e doctor.
CATHERINE: Ţi-am văzut ieri emisiunea... despre femeia cu psoriazis. Doamne. Cred că ţi-a
ieşit foarte bine.
MIKE: Mulţumesc...
CATHERINE: Nu-i aşa că nu vrei să fii văzut cu un joint în mână? Asta ar fi senzaţional. Tu nu
poţi fi dependent de droguri sau să ai o relaţie extraconjugală. Îţi imaginezi ce ar scrie ziarele?
”Medicul care are emisiunea Tv m-a şocat, ar spune purtătorul de cuvânt al spitalului...”
MARY: Catherine, e destul...
TERESA: De ce nu vii cu mine să facem ceai pentru toată lumea?
CATHERINE: Mama noastră tocmai a murit.
MIKE: Ştiu. Îmi pare foarte rău. (Catherine începe să plângă.)
MARY: Îmi pare rău pentru asta, Mike. Catherine, încetează...
CATHERINE: Dumnezeule, nimeni nu poate să-şi arate sentimentele aici? Sunt depresivă. Mi s-
14
a intâmplat o nenorocire, e normal să plâng, pentru Dumnezeu...
MARY: Încetează, nu mai fă asta....
MIKE: E în regulă, e în regulă, are voie să fie nefericită...
CATHERINE: Vezi? Voi sunteţi ciudate, voi nu înţelegeţi...
TERESA: (ieşind furioasă) Destul. Iau o puşcă. (Catherine se aruncă în pat şi urlă.)
CATHERINE: Suntem orfane...
(Mike o îmbrăţişează. Ea se agaţă de el şi îşi pune capul în poala lui.)
CATHERINE: Eu sunt cea mai mică şi am petrecut cel mai puţin timp cu părinţii....
MARY: Catherine, ridică-te din pat şi ieşi...
MIKE: Las-o, are o cădere. Ce e cu voi?
MARY: Tu să taci, nu ştii nimic. Catherine dacă nu te ridici de acolo, te zdrobesc!
(Catherine se ridică plângând. Vrea să pară slăbită şi îndurerată. Se duce spre uşă.)
CATHERINE: Iar am durerea aceea...
MIKE: Ce durere? Unde? (Merge clătinându-se spre Mike şi îşi ridică bluza.)
CATHERINE: Aici...
MARY: Nu ai nimic.
CATHERINE: Mereu spune asta... (Sună telefonul. Se opreşte din plâns şi ia receptorul) Alo?
Xavier?... Futui... OK... OK... Unde eşti? OK, o să-i spun. (Trânteşte receptorul.) E nenorocitul
de Frank... (Iese trântind uşa. Din culise): Teresa?
MARY: Scuze, scuze. Trebuie doar să o ignori. Tu nu o cunoşti.
MIKE: De ce eşti atât de dură cu ea?
MARY: De unde vrei să încep?
MIKE: Bine, bine, bine, hai aici...
(Îl îmbrăţişează şi se sărută din ce în ce mai pasional. Apoi ea se retrage.)
MARY: Ăsta e patul mamei.
MIKE: Ştiu. Îmi pare rău. Deci...
MARY: Deci...
MIKE: Ce faci?
MARY: Bine.
MIKE: Bun.
MARY: Eşti OK?
MIKE: Am stat în tren toată noaptea din cauza furtunii.
MARY: Îmi pare rău. (Pauză.)Ai adus cartea pe care ţi-am cerut-o? (Mike priveşte jenat.)
MIKE: Am uitat titlul.
MARY: „Teoria trofică a conexiunilor neurale”. De ce nu ţi-ai notat?
MIKE: Nu m-aş fi gândit, de fapt nu credeam că ai atâta nevoie de ea. Mă gândeam că o să ai
oricum destule pe cap. De fapt e ridicol, e o obsesie. Care-i treaba cu pacientul ăsta? Ai mai văzut
amnezii post-traumatice şi înainte, nu e chiar atât de neobişnuit...
MARY: Nu e o obsesie. M-am ataşat de el, asta-i tot.
MIKE: Cum te poţi apropia de cineva care nici măcar nu-şi mai aminteşte numele?
MARY: Las-o baltă. O să consult lucrarea când mă întorc. (Pauză.)Totul e bine acasă?
MIKE: Ca de obicei. (Pauză.)
MARY: Mike.
MIKE: Da.
MARY: Mă iubeşti?
MIKE: Da.
MARY: Atunci spune-mi.
15
MIKE: Te iubesc. Acum e rândul tău.
MARY: La ce?
MIKE: Să-mi spui. Aşa se face.
MARY: Oh, e ridicol.
MIKE: Tu ai început. (Linişte.)
MARY: Deci, se simte mai bine?
MIKE: Cine?
MARY: Chrissie.
MIKE: Nu. De ce? Ce vrei să spui?
MARY: Am văzut o fotografie cu voi doi. În revista spitalului, la o tombolă. Era cât o balenă. În
formă maximă. Şi m-am întrebat unde e branula? Ce s-a întâmplat cu cateterul? Cred că nu
mergea cu linia rochiei, nu-i aşa?
MIKE: Mary...
MARY: Îmi pare rău, nu mă pot abţine, mă face să fiu rea. Vreau să zic că m-ai lăsat să cred că e
pe moarte....
MIKE: Nu exagera....
MARY: Eu exagerez? Tu ai spus că abia umblă. Bine, iartă-mă, dar ori această fotografie e
trucată, ori ea se preface...
MIKE: Se simţea un pic mai bine...
MARY: Dumnezeule, ce e cu mine? E din cauza lui Catherine, ea mă face să vreau să omor
oameni şi acum aş vrea să o omor pe soţia ta, ceea ce ştiu că nu e normal şi îmi pare rău.
MIKE: Eşti în stare de şoc.
MARY: Nu sunt în stare de şoc. Dar dă-mi voie să spun ceva: nimeni nu se ridică de pe patul de
moarte doar pentru o tombolă.
MIKE: Iartă-mă că am fost la o petrecere cu soţia. Îmi pare rău că nu e atât de bolnavă pe cât ai
vrea tu. Poate ai prefera chiar să fie moartă. Pentru Dumnezeu, Mary, ce ai vrea să spun?
MARY: Mă simt umilită! M-am gândit, am filozofat şi am ajuns la concluzia că trăiesc într-o altă
lume, cu alte reguli, unde nu sărbătorim Crăciunul, nu ieşim la iarbă verde, iar dacă tu vei muri,
eu o să fiu ultima care va afla. Accept situaţia asta pentru că credeam că soţia ta e incapabilă să
traverseze singură, iar acum descopăr că ţopăie pe ringul de dans ca o capră. Ştiu că nu ar trebui
să simt umilinţă sau furie sau gelozie pentru că e absurd, dar câteodată le simt, pur şi simplu le
simt, OK? (Linişte.)
MIKE: Îmi pare rău. (Pauză.) Cred că am hipotermie. Pot să mă pun în pat? O să stau cu hainele
pe mine.
MARY: Poate i-ar surâde ideea unui bărbat în patul ei. Întinde-te. (El se pune în pat. Ea se
aşează pe un scaun.)
MIKE: Nu sta acolo. Hai lângă mine.
MARY: Mi-e bine aici.
MIKE: Haide. Te rog. Am venit atâta drum. Căldura din tren s-a oprit, luminile s-au stins, iar la
vagonul restaurant nu mai era mâncare. Stăteam în pustiul ăla şi am început să mă gândesc cine
va fi primul pe care îl vom mânca dacă lucrurile vor scăpa de sub control. Cel care stătea vizavi
de mine era grăsuț și îmi imaginam cum ar fi să-i filetez muşchii cu un cuţit pentru hârtie.
MARY: O să mă aşez. Nu intru sub aşternuturi.
(Se aşează aproape de el. El o sărută. Ea îşi pune picioarele în pat, dar nu îl mai lasă să o
sărute. Se aşează lângă el, peste aşternuturi. El îşi pune o mână în jurul ei.) Iartă-mă. Această
situaţie mă face foarte tensionată. Mă simt ciudat.
MIKE: Îmi pare atât de rău. (El îşi pune mâinile la ceafă.)
16
MARY: Îşi aminteşte numele.
MIKE: Cine?
MARY: Pacientul. Îşi revine încet, încet. Dacă îi arăţi o bicicletă, ştie să meargă cu ea... nu îşi
aminteşte cum i se spune, atâta tot.
MIKE: Zilele trecute vorbeam cu cineva care mai demult a lucrat la un laborator în Franţa... sau
ştia pe cineva care a lucrat acolo, nu-mi amintesc exact. În orice caz, acolo făceau experimente cu
apă, deoarece vroiau să testeze eficienţa homeopatiei şi după luni întregi de teste s-a observat că
dacă îndepărtezi rând pe rând toate substanţele curative dintr-o soluţie pe bază de apă, aceasta
încă îşi păstrează efectul benefic. Şi au ajuns la concluzia că apa e ca o bandă magnetică. Că apa
are memorie. Poţi să diluezi oricât de mult soluţia şi totuşi elementul esenţial rezistă. Nu poate fi
observat, detectat, găsit, dar totuşi acţionează. Au făcut o mulţime de teste. Nu au fost doar
presupuneri. (Pauză.) Totul e o mare tâmpenie, desigur. Exceptând faptul că...
MARY: Exceptând ce?
MIKE: Faptul că am o erecţie. (Pauză.)
MARY: Nu putem. Categoric nu se poate.
MIKE: Nu.
MARY: O să treacă dacă o ignorăm. (Se întinde spre ea şi o sărută. După un timp ea se trage la
o parte şi se ridică din pat. Merge prin cameră, ridică câte un obiect de pe masa de toaletă, apoi
îl pune înapoi.) Totul din jur mă face să plâng. Văd aceste lucruri şi o viaţă întreagă îmi trece prin
faţa ochilor. Nu pot dormi din cauza amintirilor.
MIKE: Ce? (Pauză. Mary e nervoasă.)
MARY: Tu nu eşti nostalgic după ceva ce nu a existat niciodată de fapt? Îmi amintesc că am
crescut aici. Îmi amintesc licuricii şi o casă cu păpuşi. Le văd cu ochii minţii. Nu sunt sigură dacă
am avut aşa ceva. Uneori îmi doresc, tânjesc după ea, după această copilărie pe jumătate
imaginară.
MIKE: Ai vrea să fii iar copil? (Pauză.)
MARY: Aş vrea să mai trec prin asta odată, să revăd lumina de pe hol, să reascult poveştile
dinainte de culcare. Chiar dacă ştiu că unele amintiri nu sunt reale... e ca şi cum aş face parte
dintr-un tablou imens, care pare atât de real încât începe să-mi placă. (Pauză.) Cred că sunt
însărcinată. (Pauză.)
MIKE: Poftim?
MARY: Ai auzit bine.
MIKE: Nu se poate.
MARY: Ba da, sunt.
MIKE: Nu ai cum.
MARY: Ştiu că nu mai sunt la prima tinereţe, dar nu sunt complet stafidită....
MIKE: Stai puţin, e ridicol...
MARY: Nu e ridicol.
MIKE: Ţi-ai făcut vreun test?
MARY: Nu, dar mă simt foarte ciudat.
MIKE: Ce vrei să spui prin „ciudat”?
MARY: Ciudat, ca şi atunci când eşti însărcinată, cum altcumva?
MIKE: Nu cred până nu-ţi faci un test.
MARY: Sunt cât casa. Uită-te la mine.
MIKE: Dar mereu ai arătat aşa, nu?
MARY: Nu ai deloc simţul observaţiei. (Pauză.) Mă simt ciudat.
MIKE: Nu se poate. Nu se poate să te simţi ciudat.
17
MARY: Ei bine, mă simt.
MIKE: Nu e adevărat. Nu e deloc adevărat. Nu cred că se întâmplă aşa ceva.
MARY: Nu mai face presupuneri, bine?
MIKE: Nu fac la dracu presupuneri! (Linişte) Ce ai de gând să faci?
MARY: Ce am de gând să fac eu? Ce spui de noi?
MIKE: Bine, bine, noi.
MARY: Ei bine, mă aştept la ceva normal. Ştii tu, nouă luni de sarcină, urmate de naşterea a
ceva mic şi drăgălaş cu formă umană, sau ţi se pare că cer prea mult.
MIKE: Hai să nu ne panicăm, da?
MARY: Eu nu o fac. Tu faci asta.
MIKE: Nu. Nu. Vreau să spun că poate nu eşti însărcinată.
MARY: Sunt. (Se urcă în pat lângă el şi-l sărută. Îi pune mâna pe organele genitale.)
Grozav. Sunt însărcinată. Fecundare instant. (Linişte.)
MIKE: Cred... nu cred... ştii, vreau să zic, problema e că încerc să spun...
MARY: Asta o să fie pe prima pagină a ziarelor, soţia ta va fi umilită, tu nu vei putea face faţă
situaţiei şi mă vei părăsi.
MIKE: Nu, nu asta vreau să spun. (Pauză.) Eşti sigură că eşti însărcinată?
MARY: Vrei să-ţi dau în scris?
MIKE: Trebuie să spun că este o mică problemă. Problema e... cum să-ţi spun... nu e al meu.
Adică, dacă eşti însărcinată, nu e al meu...
MARY: Scuteşte-mă, bine?
MIKE: Mi-am făcut vasectomie. (Linişte.)
MARY: Poftim?
MIKE: Mi-am făcut vasectomie.
MIKE: Ţi-ai făcut vasectomie.
MIKE: Da. (Linişte.)
MARY: Când?
MIKE: Înainte să te cunosc pe tine. (Ea se holbează la el.) Am vrut să-ţi spun. Vroiam să-ţi spun
şi apoi... nu mi s-a mai părut important, cred...
MARY: Nu ţi s-a părut important?
MIKE: Nu... adică... doar... tu niciodată... adică... credeam că nu-ţi doreşti copii. Nu ai spus
niciodată că vrei. M-am gândit că, ştii tu, având o carieră şi tot ce-ţi trebuie...
MARY: Şi tu ai o carieră. De asemenea ai şi trei copii.
MIKE: Îmi pare rău. Îmi pare rău. De ce nu mi-ai spus nimic? De ce nu mi-ai spus că vrei un
copil?
MARY: Am 39 de ani, Mike. Am 39 de ani. Nu ţi-a trecut niciodată prin cap că aş vrea?
MIKE: Nu citesc gândurile oamenilor. Nu ai arătat nici cel mai mic semn că ai vrea. Nici măcar
o aluzie nu ai făcut. (Pauză.)
MARY: Credeam că o să mă părăseşti.
MIKE: Credeai că o să te părăsesc?
MARY: Credeam ca o să mă părăseşti dacă-ţi spun că vreau un copil.
(Uşa se deschide şi intră Teresa aducând nişte saci menajeri.)
TERESA: O să mă urâţi pentru asta... O Doamne.
(Mary şi Mike sar unul de lângă celălalt. Mary se ridică.)
MARY: Doar vorbeam. (Mike se dă jos din pat.)
MIKE: Uite, sunt îmbrăcat... (Intră Catherine, fumând alt joint.)
CATHERINE: Oh Doamne, voi doi eraţi în pat? E dezgustător.
18
MARY: Poftim? Uite, eu şi Mike încercam să purtăm o conversaţie...
TERESA: Trebuie să-i sortăm hainele.
CATHERINE: De ce acum? (Teresa scoate deja hainele din dulap.)
TERESA: Un prieten de-al meu trimite ajutoare în Zimbabwe şi i-am promis că vor fi sortate
până după-amiază.
MARY: Nici măcar nu am îngropat-o şi dincolo de asta...
TERESA: Dacă aşteptăm până după înmormântare o să rămân cu toate.
MARY: Teresa, ascultă...
TERESA: Nu. Tu să asculţi. Fără mine nimic nu ar fi fost rezolvat. Ea ar sta moartă pe podea,
voi v-aţi trage-o în patul ei...
CATHERINE: Sfântă Teresa...
TERESA: Cineva trebuie să fie pragmatic. Cineva trebuie să fie responsabil, dacă voi două
puteţi trăi în haos, eu nu pot...
CATHERINE: Ce haos? (Cotrobăie printre haine, ia câte o rochie şi se uită la ea.) Oare din ce
e asta? E mătase?
MIKE: Poate ar trebui, ştii...
MARY: Nici să nu te gândeşti...
MIKE: Bine.
MARY: Sunt şocată. Tot nu-mi vine să te cred...
TERESA: Cu cât terminăm mai repede, cu atât mai bine. Bun. Ştiu cum facem. Le împărţim în
două categorii. Bune şi rele.
CATHERINE: Pe cele rele le trimitem nenorociţilor din Zimbabwe...
TERESA: Pe cele rele le ducem la gunoi.
CATHERINE: Chiar îmi place asta. Pot s-o păstrez? (Ţine o rochie în mână , îi dă jointul
Teresei care pufăie în timp ce cotrobăie printre haine.)
MIKE: Hmmm, ce ai vrea să fac?
MARY: Nu ştiu. Spânzură-te. (Ea apucă sticla de whisky şi bea o înghiţitură.)
MIKE: Crezi că e bine să bei? Adică...
MARY: Stai jos şi mori, bine?
TERESA: Mike ia sacii ăştia. Ăsta e pentru gunoi, iar celălalt pentru lucrurile bune. Noi ţi le
dăm iar tu le împături.
MIKE: Bine. Ok. Ăsta e pentru gunoi, iar celălalt pentru lucrurile bune...
(Teresa ia alte haine din dulap şi le aruncă pe pat. Mary stă înmărmurită, uitându-se la ea.
Catherine se mişcă în faţa oglinzii punând rochiile pe lângă ea.)
TERESA: Oh, pentru Dumnezeu, Mary, ştiu că nu e o treabă prea plăcută, dar trebuie făcută.
MARY: Bine, bine. (Fără chef, Mary ia nişte haine. Catherine ia o rochie cu flori foarte
ţipătoare.)
CATHERINE: Doamne, vă amintiţi asta? Ce greşeală. (Dansează cu rochia pe lângă ea.)
TERESA: Cred că asta e de aruncat.
CATHERINE: S-ar putea să le placă în Zimbabwe.
TERESA: O purta împreună cu o pălărie oribilă, vă amintiţi?
(Catherine cotrobăie în grămadă. Ia o pălărie.)
CATHERINE: Uite-o, uite-o... (Teresa începe să chicotească. Mai trage un fum din joint.)
MARY: Pentru asta ne-ai adunat aici? Un dulap plin cu zdrenţe şi trei pui de pelican?
TERESA: Oh dragă, îmi simt capul atât de uşor... ia şi tu, Mary, e totul mult mai simplu... marfă
pură...
CATHERINE: Iarbă.
19
TERESA: Exact, fără chimicale. (Mai trage un fum şi îi întinde jointul lui Mary. Catherine şi-a
pus o pălărie şi o rochie pe lângă ea.)
TERESA: Astea le-a purtat la nunta verişoarei June.
CATHERINE: Era groaznică chiar şi atunci. Vă aduceţi aminte că nu am vrut să stăm lânga ea
în biserică.
MARY: Dă-mi-o. (O ia şi i-o da lui Mike.) Asta se pune la gunoi.
MIKE: Eşti sigură? Poate ar trebui încă un sac pentru lucrurile cu care nu ştiţi ce să faceţi.
(Catherine ia rochia înapoi.)
CATHERINE: Nu, nu, Mary, e perfectă.
(Mary o smulge din mâna Catherinei. Mike o pune la gunoi. Teresa zbiară.)
TERESA: Aaaa, uitaţi-vă la asta... (Scoate din grămadă o rochie de cocktail din anii ’60.
Catherine râde zgomotos.)
TERESA: Sunt sigură că nu a purtat aşa ceva.
CATHERINE: Ba da, îmi amintesc, oh Doamne, dă-mi-o. (Ia rochia şi începe să-şi dea jos
hainele de pe ea.)
MARY: Catherine, pentru Dumnezeu....
CATHERINE: Am lenjerie. Şi oricum, el e doctor, nu te mai panica atâta...
(Se aude un strigăt trimufător din partea Teresei, care continuă să caute prin grămadă.)
TERESA: Da! (Scoate o rochie roz ţipătoare, de prin anul 1963.) Aici era în faza flower-power
pe care sincer o prefer fazei cu haine din plastic de după.
MARY: Teresa, sortăm sau nu hainele astea, pentru că am şi altceva mai bun de făcut?
TERESA: De fapt nu erau din plastic, ci dintr-o muşama, nu? (Ţine rochia pe lângă ea în faţa
oglinzii.)
MARY: Oh, e ridicol....
TERESA: De fapt, ştiţi că şi margarina e un derivat din plastic. Sau petrolul e?
(Catherine şi-a pus rochia şi pălăria.)
CATHERINE: Ce ziceţi? Îmi vine bine? (Teresa râde isteric. Râde chiar şi Mike.)
MARY: Nu ştiu de ce râdeţi... (În cameră e un haos total. Catherine şi Teresa sunt de neoprit
acum. Catherine încearcă pantofi, pălării, rujuri, cercei, orice.)
TERESA: Întoarce-te, Mike, întoarce-te... (Merge în spatele uşii de la dulap.)
MARY: Nu mai pot. Dă-mi-l mie. (Ia sacul pentru gunoi de la Mike şi începe să îndese haine în
el.)
MARY: Cine a făcut-o?
MIKE: Ce?
MARY: Operaţia. Cine a făcut operaţia?
MIKE: Charlie Morgan. De ce? (Mary începe să râdă.)
MARY: Charlie Morgan?
CATHERINE: Cine e Charlie Morgan? Oh, uite am găsit o agrafă de păr de la 1900. Uitaţi-vă la
asta...
MIKE: E vreo problemă?
MARY: Nu, nu, nu. Sincer. (Teresa vine repede din spatele uşii şi se uită în oglindă.)
TERESA: Oh Doamne, cum arăt?
MIKE: Deci, ce e amuzant?
MARY: Charlie – oupps – am încurcat-o-un –pic- Morgan.
MIKE: Oh, pentru Dumnezeu, sunt doar bârfe răutăcioase, el e OK.
MARY: Acum se află într-o clinică la dezalcolizare.
MIKE: Mi-a făcut operaţia acum câţiva ani. Era în formă maximă pe vremea aceea.
20
MARY: Nu ai simţit un miros năucitor de aftershave?
MIKE: Dumnezeule. Nu cred că obişnuia să-l bea, sau?
TERESA: (cotrobăind prin dulap) Unde sunt pantofii roz?
MARY: În curând va fi demis...
CATHERINE: Oh, uitaţi-vă la asta...
MARY: Neglijenţă profesională gravă, cred că a fost...
CATHERINE: Mary, pentru tine... (Ţine în mână rochia verde pe care Vi a purtat-o la începutul
actului I.)
TERESA: Încearc-o...
MIKE: Eşti sigură?
MARY: Dă-mi şi mie jointul ăla, Catherine... foarte sigură...
TERESA: Crezi că e nevoie de poşetă la asta?
MARY: Nu pot să cred că ai mers la Charlie Morgan. Ţi-a făcut o reducere sau ceva de genul?
(Mary ia rochia şi încearcă să o îmbrace, chicotând.)
MIKE: O să îmbraci asta?
CATHERINE: Haide, Mary!
MARY: Dacă practica microchirurgia beat, înseamnă că vedea dublu.
MIKE: Cred că exagerezi un pic...
MARY: Ba nu...
CATHERINE: Ţi-ar sta bine cu părul mai umflat. Ondulat şi cu volum.
TERESA: Aşa-i, nu prea ai un păr strălucitor. Pe bune, fixativul e plin de elemente cancerigene.
Deci credeţi că geanta asta sau.... (Le arată două genţi. Mary şi-a luat deja rochia.)
MARY: Aceea. Ce părere aveţi?
CATHERINE: Arăţi la fel de moartă ca şi mama.
(Puţina linişte, până îşi dau seama ce a spus Catherine, apoi izbucnesc într-un râs zgomotos.
Teresa şi Catherine se tăvălesc pe pat, ţinându-se de burtă, râzând isteric. Mary li se alătură.
Uşa se deschide şi intră Frank, îmbrăcat în palton şi cu o valiză în mână.)
FRANK: Ce dracu...? (Linişte.)
TERESA: Frank...
FRANK: Ce faceţi?
MARY: Sortăm hainele mamei... (Pauză.)
CATHERINE: Crezi că suntem dereglate? (Frank se uită la ceas.)
FRANK: Mi-a luat 14 ore să ajung aici de la Dusseldorf. Şase ore le-am petrecut stând lângă o
femeie din Italia care are un teatru de păpuşi pentru surzi. Avea părul mov şi a băut o sticlă
întreagă de gin în timp ce-mi spunea despre tatăl ei alcoolic care odată a zdrobit capul unui pui.
Purta o rochie ca o cuvertură şi mergea la un curs de pantomimă şi dansuri păgâne nord-africane.
Îmi doream să scap de acolo şi am ajuns aici, la balamuc. (Linişte. Femeile se opresc.)
MIKE: Eu sunt Mike. Salut.
FRANK: Salut. Ce-i şi cu ţara asta? Ba e prea rece, ba e prea cald...
CATHERINE: Frank, linişteşte-te, ia nişte droguri... (Toţi încep să chicotească.)
FRANK: De când sunt aşa?
MIKE: Ştii, cred că e din cauza nenorocirii... (Femeile devin şi mai isterice. Se împing una pe
alta şi se uită în oglindă. Zbiară şi râd.)
MARY: Oh Doamne, cum arătăm!
CATHERINE: Unde mi-e camera, unde mi-e camera? (Merge spre geanta ei şi începe să
cotrobăie. Scoate o cameră.)
TERESA: Oh da, trebuie să ne facem fotografii...
21
FRANK: Nu fi ridicolă...
CATHERINE: Frank, ia-o tu... (Îi dă camera. Cântă împreună ca un grup de suporteri.)
TOATE: Poză, poză, poză...
FRANK: OK, OK... (Femeile cântă, pozează şi râd isteric.) Doamne, sunt un dezastru când sunt
toate împreună. E abia începutul... o să te obişnuieşti cu asta... bine... bine, apropiaţi-vă... Unde
vreţi să staţi...? (Se înşiră toate în faţa patului, ţinându-se de mână, împleticindu-se şi
împingându-se una pe cealaltă.)
MARY: OK, OK, zâmbiţi vă rog!
CATHERINE: Eu vreau să fiu în mijloc!
(Se aşează în mai multe poziţii. Frank le face o fotografie. Un blitz. Stop cadru: toate zâmbesc şi
se ţin de mână. Ne dăm seama că în şir se află patru persoane: una e Vi, care zâmbeşte, ţine în
mână o ţigară şi e îmbrăcată în rochia de tafta verde.)

Actul II. Scena I.

Scena I

(Lumină ca în scena precedentă. Vi şi Mary sunt singure. Vi se uită lung la ea.)

VI: Arăţi ridicol cu asta.


MARY: Cutia cu crizanteme pe ea. Cea pe care nu ti-o aminteşti. Unde este?
VI: Ţi-am spus. Habar n-am.
MARY: Ce ai făcut cu ea?
VI: Îţi trebuie puţină culoare în obraji. Întotdeauna ai fost palidă.
MARY: Nu schimba subiectul. Unde e cutia? (Pauză)
VI: Ai căutat în magazie?
MARY: Nu.
VI: S-ar putea să fie în magazie.
MARY: Atunci o să caut.
VI: Se poate şi să nu fie. Au trecut câţiva ani de când nu am văzut-o. A fost cu caramele, din
Maroc. Mi-ar fi plăcut să merg acolo. Sunt palmieri. Nu am văzut niciodată un palmier adevărat.
Cred că tu ai văzut o mulţime. Probabil eşti moartă după palmieri. (Mary îşi ia jeanşi şi un
pulover.)
VI: Mi-ar plăcea ca din când în când să porţi ceva mai feminin.
MARY: Evident că arăt ridicol. Merg să caut cutia. (Dă să plece, dar Vi o opreşte.)
VI: Pacientul acela. Pentru care citeşti toate cărţile. Ce problemă are?
MARY: S-a lovit la cap şi are probleme cu memoria. (Vi râde discret)
VI: Şi care e pronosticul, doctore?
MARY: Se va reface! Va fi mai mult sau mai puţin întreg. Cred.
VI: Întreg. Îmi place cuvântul. Întreg. Cu mansarda aranjată. Şi curată ca în palmă. Minunat. S-a
bătut?
MARY: Nu, a deschis un dulap şi i-a căzut în cap un borcan.
VI: Trebuie să fi fost un borcan mare.
MARY: Era cu gogoşari muraţi.
22
VI: Poate ar fi bine să nu aduci gogoşari muraţi şi aici. Par periculoşi.
MARY: Pot să plec acum? (Vi ia o rochie din grămadă.)
VI: Uite. Îţi aminteşti de asta?
MARY: Nu.
VI: Mi-a plăcut rochia asta. A fost singura rochie pe care tatăl tău mi-a cumpărat-o vreodată.
(Începe să danseze seducător şi senzual.) O purtam sâmbătă seara. Bărbaţii mă plăceau, ştii asta.
Oh, da. Toţi bărbaţii mă plăceau. Şi eu iubeam bărbaţii. Nu mi-a păsat niciodată de femei. Nu mi-
au plăcut. Odată ce mi-am luat primul sutien, nu am mai avut de a face cu ele.
MARY: Păcat că ai avut trei fiice, nu? (Vi se opreşte din dansat.)
VI: Îmi pui cuvintele în gură. Toţi faceţi asta, dar tu în special, tu mereu deformezi lucrurile.
Mama mea ridicolă. Mama mea proastă, intolerantă sau ignorantă.
MARY: Păi, nu ar trebui să spui asemenea lucruri prosteşti.
VI: Stai în pat cu iubiţii tăi şi spui poveşti depre mine. Nici una elogioasă. Acuzatoare cele mai
multe. Nici una adevărată.
MARY: Scuză-mă. Merg să caut cutia. (Dă să plece.)
VI: Nu fugi de mine! Asta ai făcut toată viaţa. (Mary se întoarce ca un copil vinovat. Vi ia o
carte de pe măsuţa de lângă pat şi o deschide la întâmplare.)
VI: (citind) Un sistem biologic de memorare diferă de un sistem simplu de stocare, prin abilitatea
de a folosi informaţiile pentru propria supravieţuire... O bibliotecă, de exemplu, nu poate să-şi
condiţioneze supravieţuirea. Problema nu e una de stocare. Problema constă în diferenţa dintre un
sistem viu şi unul mort. (Închide cartea.) Deci există o diferenţă între o pisică şi un raft de cărţi...
şi eu puteam să spun asta. (Se uită la preţul de pe carte.) 259,99. Dumnezeule. (O pune la loc.)
Nu ştiu cum s-a întâmplat asta. Mă uit la voi şi mi se pare că toate greşiţi. Problema e că v-aţi
schimbat. Nu sunteţi cum m-am aşteptat.
MARY: Ce păcat. După toate eforturile tale.
VI: Păreţi nişte fete drăguţe, simpatice. Cred că aşa sunteţi, dar nu ştiu ce vreţi de la mine.
Sunteţi închise. Se pare că nu mă pot baza pe nici una dintre voi. Nu îmi spuneţi nimic. Eu vă
spun... ce am făcut, unde am fost. Voi păreţi iritate. Nu aveţi răbdare cu mine. Nu sunteţi
tolerante. Iar eu am avut răbdare cu voi ani de zile. Nu e corect. Cum îndrăzniţi? Asta simt eu.
Cum îndrăzniţi?
MARY: Cum îndrăznesc ce?
VI: Câteodată când vorbesc cu voi, ştiu că nu mă ascultaţi, aş putea să vă smulg capul de pe
umeri. Aş putea să vă sfâşii cu dinţii. Pe toate. Vă comportaţi ca şi cum nu eu v-aş fi dat viaţa. V-
am dus la picnicuri, m-am trezit noaptea pentru voi. Dar voi vă amintiţi doar ce nu aţi avut.
Anumite vacanţe. Bicicletele. Anumiţi pantofi. De unde era să ştiu? Când o să terminăm cu toate
astea? Vă aud vorbind şi cred că amintirile voastre nu sunt la fel ca ale mele. Îmi amintesc
copilăria voastră şi mi se pare că voi nu vă amintiţi pentru că nu aţi fost acolo...
MARY: De ce îmi faci asta? De ce nu te comporţi aşa cu Teresa sau cu Catherine?
VI: De unde ştii cum mă comport? (Strânge hainele rămase pe pat.) Toate rochiile mele drăguţe.
MARY: Îmi pare rău. Nu mai ai nevoie de ele. (Începe să le îndese în saci negri.)
VI: Ai stat cu el în patul meu.
MARY: Îi era frig. Nu am făcut nimic.
VI: Dar aţi vrut.
MARY: Chiar nu s-a schimbat nimic? Îmi citeai jurnalele, ştiai totul despre iubiţii pe care i-am
avut. Îmi cotrobăiai prin cameră. Întotdeauna am ştiut că faci asta, te-am urmărit.
VI: Aveam motive întemeiate.
MARY: Ba nu. Înţelegi? Nu ai avut. Niciodată. Nimic nu îţi dădea dreptul să te bagi în viaţa mea
23
în felul ăsta.
VI: Ce îţi lipseşte? Cum să-i spun? Modestia, asta e? Am văzut cum ţi s-a oferit întreaga lume pe
tavă. Şi ai luat tot, fără să priveşti înapoi. Amanţi, sex. Sex exotic probabil. Orice. Ai încercat tot,
apoi ai dat cu piciorul. Ai luat prea în uşor totul, călătoriile la Paris, pantofii de la Milano, sticla
de vin pe care ai vrut-o, bărbatul pe care l-ai vrut. Ai ales şi ai cules...
MARY: Nu ştii nimic...
VI: Ştiu unele lucruri. Ştiu cum e să-ţi doreşti şi să nu poţi avea. Contează şi asta. Nu e puţin
lucru. Bei şampanie când ai chef, îţi cumperi lucruri cu carduri de plastic. Mi-ar fi plăcut şi mie
să fac asta. Dar am rămas doar cu un gust amar. Şi tu priveşti totul cu atâta uşurinţă, nici măcar
nu eşti recunoscătoare. Mă uit la detaşarea cu care priveşti totul şi nu ştiu cum te-am putut face în
felul ăsta. De la mine a început totul. Eu te-am învăţat să vorbeşti, te-am salvat de greşelile tale
prosteşti...
MARY: Nu a fost prostie, ci ignoranţă şi pentru asta te condamn...
Vi: M-am asigurat că o să ajungi undeva. M-am asigurat de asta...
MARY: A ajunge undeva însemna să mă mărit cu un dentist cu haină de blană din Clubul
Rotary...
VI: Îmi inventezi aceste chipuri, iar eu nu mă recunosc în ele...
MARY: Nu te ascult...
VI: Eu sunt mândră de tine, dar ţie ţi-e ruşine cu mine...
MARY: Ba nu...
VI: Te aud că spui asta tot timpul. Eu nu sunt ca mama, nu, nu. Eu sunt ca tata. Uită-te în
oglindă. De ce nu vezi asemănarea? Toţi ceilalţi o văd. Uită-te la forma obrajilor, la mâinile tale,
la felul în care le mişti. Aşa cum faci acum. Astea sunt de la mine. Le-am moştenit de la mama.
Ea de la mama ei. Şi tot aşa, încât nu mai ştim de la cine au început sau de ce, dar facem şi noi
aceste gesturi fără să vrem...
MARY: Am moştenit unele din gesturile tale. Şi ce dacă?
VI: Nu încerca să te reinventezi în faţa mea. Ştiu cine eşti.
MARY: Nu ştii nimic.
VI: Mă uit la tine şi mă văd pe mine.
MARY: Ai terminat?
VI: Niciodată.
(Heblu)

Scena II.

(Acelaşi loc. Catherine se roagă la telefon.)

CATHERINE: Sună, sună, sună, te rog Doamne, fă-l să sune. Sfântă Născătoare de Dumnezeu,
o să vin la biserică, o să fac orice, doar fă-l să sune acum. Xavier, ascultă-mă, ridică dracului
receptorul, te rog, o să-mi ies din minţi. Nu mai pot suporta. De ce îmi faci una ca asta? Nu e
drept. O să fac ulcer, mă îmbolnăveşti. OK, o să număr pâna la zece şi apoi te sun. Dacă nu mă
suni până termin jointul ăsta, te sun eu, auzi? Ridică receptorul şi vorbeşte cu mine. Poate ai
murit, poate ai avut vreun accident. Xavier, asta mă omoară. (Mary intră. Catherine se uită la
ea.)
CATHERINE: Doamne, îl urăsc. (Ridică receptorul şi formează un număr.) Hola? Xavier, por
24
favor... oh da... Sunt Catherine... Catherine... Mă întrebam dacă a primit mesajul meu, pentru că
am încercat să-i las un număr, dar s-a întrerupt... Oh, înţeleg... Când?... Bun, pe când credeţi că ar
putea... Ok, aţi putea să-i spuneţi că am sunat, spuneţi-i doar că am sunat şi dacă poate...
(Convorbirea se intrerupe.) Alo? Alo? (Intră Teresa şi Frank. Catherine pune receptorul în
furcă.)
TERESA: A sunat totuşi?
CATHERINE: Da, da, tocmai a sunat, el era... (Mary se întoarce şi se uită la ea. Catherine îi
evită privirea.)
TERESA: Unde e Mike?
MARY: I-am pregătit o baie fierbinte, era vânăt.
TERESA: Uitaţi, trebuie să alegem dintre aceste flori, doar ne uităm la fotografii, da? Ne ia două
minute... (Îi întinde broşura lui Mary.)
CATHERINE: Ce păcat, nu a putut ajunge la telefon, a fost o inundaţie în restaurant, toată
mobila pluteşte în apă, e un dezastru, dar asigurarea va plăti pagubele, cred. Aşa că din fericire
totul e în regulă.
TERESA: Oh, dragă. Frank, du sacii ăştia în maşină.
CATHERINE: Sper doar că o să ajungă la înmormântare, adică sper că totul se va rezolva şi va
prinde un zbor în seara asta, altfel, cred că nu va ajunge la înmormântare, ce ziceţi?
(Frank ia sacii de plastic.)
FRANK: A cunoscut-o pe mama ta?
CATHERINE: A vorbit cu ea la telefon. Dar ce vrei să spui? Doamne, de ce toţi cei din casa
asta fac aluzii şi ironii, de ce nu pot spune direct ceea ce vor?
FRANK: Catherine, nu mai fi atât de paranoică...
TERESA: Frank. Sacii. În maşină. Acum. (Frank pune sacii jos.)
FRANK: Pentru Dumnezeu, Teresa, de-abia m-am decongelat.
CATHERINE: Nici Mike nu a cunoscut-o şi nimeni nu se plânge de faptul că el a venit aici...
TERESA: OK, OK, deci ce a spus?
CATHERINE: Nimic. A spus că sună înapoi îndată ce va şti ce se întâmplă. Asta a spus. Vrei să
încetezi interogatoriul?
MARY: Aleg numărul 17 B. (Îi înapoiază broşura Teresei.)
TERESA: (uitându-se la fotografie) Era alergică la lăcrimioare, alege altceva...
MARY: Nu prea cred că o să simtă mirosurile de la propria înmormântare, nu?
(Ia broşura înapoi. Frank se chinuie cu sacii, deoarece unul i-a căzut şi s-a deschis.)
FRANK: Oh, la naiba! (Mike intră învelit într-un prosop, cu hainele în mână. Se uită la cei din
încăpere.)
TERESA: Mike, scuză-mă, vrei să te îmbraci?
MIKE: Nu, nu, sunt bine aşa, nu va faceţi griji pentru mine.
CATHERINE: Pun pariu că ai consumat toată apa...
MARY: (pasându-i broşura cu flori Teresei) 27 A, fără lăcrimioare... nici un risc de impetigo,
urticarii sau eczeme nici pentru morţi, nici pentru cei care-i jelesc! Catherine, acum alege tu şi
apoi ai putea să ne laşi în pace pentru cinci minute?
CATHERINE: De ce încerci mereu să scapi de mine?
TERESA: Oh, nu începe iar, Catherine. Pentru Dumnezeu, alege şi tu o coroană...
(Încearcă să-i dea broşura.)
CATHERINE: Nu, întotdeauna mi s-a spus asta: „dispari Catherine, nu te vrem aici”, deci ce ar
trebui să fac? Teresa îl are pe Frank, tu îl ai pe el şi eu ce ar trebui să fac de una singură? Nu
vreau să stau singură în living în timp ce ceilalţi şuşotesc, nu e corect, nu acum, dar dacă asta
25
vrei... (Intră în dulap şi închide uşa.)
FRANK: Te-ai gândit vreodată să renunţi la droguri pentru o vreme, Catherine?
CATHERINE: Cine ţi-a cerut părerea ? (Sună telefonul. Iese repede din dulap şi ia receptorul.)
Alo? Xavier?... Doamne, ce faci, unde ai fost? Ai primit... Oh, da... oh... Poftim?... Oh. Bine, nu
puteai... (Pauză lungă. Ascultă.) Nu cred că ar trebui... poate ar trebui să discutăm despre asta
când mă întorc... Ok, pa. (Pune receptorul în furcă. Toţi se uită la ea. Linişte de mormânt.) Nu
poate veni.
TERESA: Din cauza inundaţiei?
CATHERINE: Din cauza cui? Oh, nu, bine, da, o grămadă de chestii. Oricum, nu vine.
(Linişte)
MIKE: Eşti bine?
CATHERINE: Da. Da. A spus că sună mai târziu. (Se ridică.) Deci, ce mai e de făcut pe aici?
Facem ordine în sertare? Acolo sunt toate bijuteriile şi alte... (Merge la măsuţa de toaletă şi
începe să cotrobăie prin sertare, luând lucruri la întâmplare.) Doamne e aşa de amuzant uneori,
se scuză atât de mult. Aproape plângea la telefon, ar fi trebuie să-l auziţi. Mare păcat că nu poate
veni, e atât de drăguţ. V-am arătat vreo poză de-a lui? Are dinţi frumoşi. Şi-a dorit foarte mult să
vină. E foarte greu să conduci un restaurant sau o afacere, niciodată nu ai timp liber.
MIKE: Vrei un ceai?
CATHERINE: Nu vreau nici un ceai. (Scoate o cutie din sertar şi încearcă să o deschidă.)
MIKE: Bine. OK.
MARY: Poate e mai bine că nu vine. Nu cunoaşte pe nimeni aici şi noi trăim într-o ţară ciudată.
CATHERINE: Da. Poate e mai bine. (Aruncă cutia, care trece milimetric pe lângă Frank.)
FRANK: (aplecându-se) Isuse...
CATHERINE: Futui! (Linişte. Catherine plânge cu suspine.) Am fost la un consilier – v-am zis?
– sau terapeut sau ceva de genul şi mi-a spus că am o problemă şi anume că ofer prea mult, pur şi
simplu fac prea mult pentru alţii, sunt o persoană foarte darnică şi nu primesc nimic în schimb.
Nu am nici un prieten. De fapt am, dar nu îmi place nici unul dintre ei, în special nu îmi plac
femeile, dar eu mă străduiesc din greu şi sunt foarte sensibilă, dar niciodată lucrurile nu merg
bine, întotdeauna se întâmplă la fel ca şi cu bărbaţii. Ce se întâmplă cu bărbaţii? Nu vreau să spun
că aş avea vreo problemă cu ei. Iubesc bărbaţii. M-am culcat cu 78 până acum, am numărat, deci
e evident că nu e nici o problemă, doar că el nici măcar nu şi-a cerut scuze şi cum poate să-mi
spună la telefon că nu vrea să mă mai vadă? De ce nu a putut aştepta? Nu ştiu ce să fac, de ce
întotdeauna lucrurile merg prost? Nu vreau să fiu singură, m-am săturat de oamenii care îmi spun
că mi-ar fi mai bine singură, eu nu sunt genul acela, nu pot să fiu singură. Am făcut totul pentru
el, am avut răbdare şi am fost tot ce trebuia să fiu, dar oamenii continuau să mă sfătuiască să nu
accept una sau alta din partea lui, de exemplu, când stătea în oraş noaptea târziu, nu foarte des, o
dată sau de două ori, toată lumea m-a sfătuit să-i spun să plece, dar cum aş fi putut să fac asta,
dacă chiar ar fi plecat? Toţi o fac, toţi cei pe care i-am cunoscut o fac, toţi dispar şi nu ştiu dacă e
din cauza mea sau nu. Nu vreau să fiu singură, nu pot suporta asta, ştiu că se zice că e grozav,
dar eu nu cred. Nu pot trece peste asta, nu e bine să mă prefac, nu pot suporta singurătatea. (Iese
fugind din cameră. Se uită toţi unul la altul. Linişte. Frank ridică cutia.)
FRANK: Aproape că mi-a spart capul.
MARY: Dumnezeule. Mă întreb la ce fel de terapeut s-a dus. Cum a putut cineva întreg la minte
să-i spună lui Catherine că problema ei este că oferă, oferă, oferă? (Îşi toarnă whisky.)
MIKE: De fapt, într-un fel mai ciudat, ea încearcă să-ţi ofere tot timpul ceva. Doar că vrea să dea
ceva neadecvat, asta-i tot. E evident că are o problemă.
TERESA: Da, dar nu trebuie să ne spui asta, mulţumim...
26
MIKE: Îmi pare rău, ştiţi, ea se simte destul de rău şi nu e stabilă...
TERESA: Mulţumim, doctore...
FRANK: Teresa...
TERESA: Ei bine, m-am săturat de oamenii cărora le e milă de ea. E uşor când o întâlneşti prima
dată, dar dacă stai cu ea an de an, îţi vine să o omori... (Ia paharul de la Mary.)
TERESA: Dă-mi şi mie.
FRANK: Teresa, nu bea whisky, te scoate din minţi, ştii asta... (Teresa bea paharul până la fund
şi se strâmbă.)
TERESA: E sărat.
FRANK: Nu bea dacă e sărat...
TERESA: Credeam că duci sacii aceia la maşină...
MIKE: Poate una dintre voi ar trebui să mergeţi să vorbiţi cu Catherine.
TERESA: Cum îndrăzneşti să vii aici şi să dai ordine?
FRANK: Lasă sticla, Teresa...
MIKE: Eu vroiam doar...
MARY: Mike, te rog, nu te băga.
MIKE: Exprim şi eu un punct de vedere din afară, ea se confruntă cu o situaţie dificilă. Ştiu că
nu vedeţi asta pentru că nu mai aveţi răbdare cu ea, dar ea se simte foarte rău şi nimeni nu o
ascultă...
TERESA: Pentru că vorbeşte prostii, de aia. Sfatul ăsta valoros, vine de la un bărbat ce-şi înşeală
soţia de cinci ani şi care ne învaţă şi pe noi cum să ne comportăm...
FRANK: Teresa, ce legătură are viaţa lui personală cu ceea ce spune? Încetează.
TERESA: De ce să nu urlu? Toată lumea o face în casa asta...
FRANK: Nu am spus că urli...
TERESA: Ei bine, înseamnă că eşti surd, pentru că urlu. Răspunde-mi, Mike...
MARY: Nu o băga în seamă...
TERESA: Când o să fii şi tu decent? Când o să-ţi părăseşti soţia şi o să te căsătoreşti cu sora
mea?
FRANK: Oh, pentru Dumnezeu, asta nu e treaba ta, Teresa...
TERESA: Păi, e timpul să-l întrebe cineva...
FRANK: Dar nu tu, şi nu acum, OK?
MIKE: E foarte complicat.
MARY: Mike, nu trebuie să răspunzi. Teresa, poţi să încetezi chiar acum?
MIKE: De fapt, soţia mea e bolnavă...
TERESA: Oh, foarte convenabil.
MARY: Are EM... encefalomielită mialgică.
TERESA: EM curu.
FRANK: Teresa, te avertizez...
TERESA: Ce fel de boală e asta?
MARY: Încetează!
TERESA: Genul acela de boală când te întinzi pe canapea vreo şase luni pentru că te doare un
pic capul. De fapt asta nu e o boală. Nu e o tumoare pe creier. Nu e ca şi când îţi târăşti ambele
picioare. Să-ţi spun ceva, Mike!...
FRANK: Nu cred că acum ar trebui să spui ceva cuiva...
TERESA: Soţia ta nu are nici o problemă, Mike.
MIKE: Păi, de fapt are.
TERESA: Nu. Ştie că ai o aventură şi crede că dacă se preface bolnavă, nu o s-o părăseşti.
27
FRANK: Îmi pare rău, Mike, ştii, cred că e din cauza durerii...
MIKE: Nu-ţi face griji. Nu trebuia să încep....
FRANK: Teresa, încetează, vorbeşti prostii, haide şi întinde-te.
TERESA: De fapt, nu vorbesc prostii. Şi eu am făcut la fel! M-am prefăcut bolnavă pentru ca
oamenii să fie drăguţi cu mine. Îi făceam asta fostului meu soţ. Câteodată e tot ce-ţi mai rămâne
de făcut. Te îmbolnăveşti cu un motiv. O faci pentru un motiv. Pentru ca oamenii să nu te
părăsească.
FRANK: Teresa, te implor. Îmi amintesc ce s-a întâmplat ultima dată. După ce a băut trei pahare
de gin... s-a dezbrăcat într-o parcare.
TERESA: Îmi era cald.
MARY: Dă-mi sticla. Acum.
TERESA: Nu-mi spune mie ce să fac, şi nu mă mai privi dracului cu aerul ăsta superior, pentru
că nu ai de ce...
MARY: Soţia lui e bolnavă. Cu adevărat bolnavă. Boala e reală. Bine?
TERESA: Vezi. Suntem fetele mamei. Mereu luăm apărarea bărbaţiilor, chiar şi când sunt nişte
nenorociţi...
FRANK: Teresa, destul...
TERESA: E la fel ca şi tata.
MARY: Frank, scoate-o de aici...
TERESA: Mike, tatăl nostru de abia dacă a vorbit în cei 18 ani cât a stat însurat cu mama. Mary,
îţi aminteşti să-l fi auzit vorbind? Îţi aminteşti să fi spus vreodată o vorbă de încurajare sau de
alint?
MARY: Teresa...
TERESA: Parcă era mut tot timpul. Era ca un străin.
FRANK: Bine, asta e. Haide.
TERESA: Ştii care au fost ultimele lui cuvinte, Mike?
MIKE: Nu, nu ştiu.
TERESA: „Dă-mi muştarul, Marjorie”
FRANK: Ăsta a fost George al V-lea...
TERESA: Pe ea nu o chema Marjorie. Înţelegi?
MARY: Astea sunt tâmpenii, pentru Dumnezeu.
TERESA: Numele mamei era Violet, iar el a spus: „Dă-mi muştarul, Marjorie”. Cred că asta
spune totul despre el.
MARY: Asta e pură invenţie...
TERESA: De unde ştii? Ca de obicei, nu ai fost acolo... Nici măcar în momentul de criză.
Altcineva a trebuit să rezolve problemele. Întotdeauna eu şi mama.
FRANK: Teresa...
TERESA: În toţi aceşti ani ea nu a spus nici o vorbă împotriva lui. Tata avea mereu dreptate,
aveau o căsnicie perfectă. Nu avem secrete, obişnuia ea să spună. Pentru Dumnezeu! Pe cine
încerca să păcălească?
MARY: Teresa, te rog, m-am săturat de asta...
TERESA: Nu. Pe cine încerca să păcălească? Spune-mi.
MARY: Nu ştiu. Pe ea însăşi. Încerca să se păcălească singură. OK?
FRANK: Mike, crede-mă, sunt de partea ta...
TERESA: S-a vopsit roşcată, îţi aminteşti? Tata nici măcar nu a observat. Nu a zis nimic. Era
foarte greu să nu observi, arăta groaznic, chiar şi câinii fugeau de ea pe stradă...
MARY: Era politicos. Nu a vrut să o jignească...
28
TERESA: Nu încerca să-l aperi, nici măcar nu-i păsa. Am fi putut avea trei capete şi el nici
măcar nu ar fi observat. Toată viaţa noastră de căcat a trebuit să avem grijă să nu-l deranjăm.
Râdea de cuvântul „stres”. „Stresul”, spunea el, „o grămadă de căcat”. Spunea că nu ştie ce e.
Sigur nu ştia, dracului. Făceam noi totul în locul lui. Ne stresam noi pentru el. Ne dădeam noi
peste cap. Literal, în cazul nostru...
MARY: Nu vreau să vorbim despre asta acum...
TERESA: Nu cred că el nu a observat. Cum naiba ar fi putut să nu vadă? Se poate să fi fost mut,
dar nu era şi orb, pentru Dumnezeu...
MARY: Da, bine, asta a fost demult, hai să...
TERESA: Nu, să nu... să nu ne prefacem că nu s-a întâmplat niciodată...
MARY: Nimic nu s-a întâmplat....
TERESA: La naiba, cum poţi să nu observi că o femeie e însărcinată în luna a opta? (Linişte.)
FRANK: Cine era însărcinată în luna a opta? (Linişte.)
MARY: Eu.
(Pauză.)
TERESA: Avea 14 ani.
FRANK: Serios?
MARY: Da. Mai vrei să ştii şi altceva?
MIKE: Nu mi-ai spus niciodată...
MARY: A fost demult. Nu e nimic de spus...
TERESA: Cum adică, nu e nimic de spus?
MARY: Eu decid dacă o să discut despre asta sau nu. Dacă nu vreau să vorbesc e treaba mea. Nu
ţi s-a întâmplat ţie, ci mie.
TERESA: Oh, ce tâmpenie! Nu există nimeni în afară de tine. Ai idee prin ce am trecut eu şi
mama?
MARY: Nu aţi trecut prin nimic. Nu a însemnat nimic, mă înţelegi? Nu, nici nu-mi imaginez că
înţelegi, femeie proastă şi redusă.
FRANK: Azi te-ai întrecut pe tine, Teresa. Deşi, personal cred că ai cam ales greşit momentul.
Era mai bine să aştepţi până la înmormântare şi să te ridici în faţa cortegiului şi să dai vestea.
Trebuia să întorci tu casa cu susul în jos.
TERESA: M-am săturat. De ce trece ea prin viaţă ca şi cum nu ar fi călcat niciodată greşit?
FRANK: Continui să cred că nu e un moment potrivit pentru asemenea dezvăluiri, Teresa.
Vreau să spun, că asta trebuie să fie o discuţie privată...
TERESA: Nu ştii nici jumătate din adevăr... (Ia din nou sticla)
FRANK: Dacă mai bei încă o înghititură, ficatul o să-ţi explodeze.
TERESA: Am ascuns totul de tata. Mary era frumoasă și pură, iar din moment ce tata credea
asta nu puteam să-l dezamăgim, spunându-i altceva, nu?
MARY: Aceasta e o poveste spusă strict din punctul tău de vedere....
TERESA: Mama a trebuit să aranjeze totul, săraca, toate minciunile acelea despre peritonită şi
spitale şi Dumnezeu mai ştie ce...
MARY: Mi-a pus mâna la gură când au început durerile. Pun pariu că ai cam uitat asta...
TERESA: Nu a făcut aşa ceva. A găsit o familie catolică, iubitoare, care a avut grijă de el în timp
ce tu îţi urmai vocaţia de a fi cea mai bună în orice făceai. Nu s-a mai pus nici o întrebare despre
asta, nu s-a mai pomenit nimic, ca şi când nici măcar nu s-ar fi întâmplat. Nici măcar Catherine
nu ştie nimic. Săraca Catherine, ea mereu se plânge că nimeni nu-i spune nimic şi are dreptate,
nimeni nu a făcut-o şi nimeni nu o va face....
MIKE: Deci ai un copil mare pe undeva...
29
TERESA: Mary încolo, Mary încoace, temele lui Mary, examenele lui Mary.... Mergeam pe
vârfuri pentru ca preţioasele ei celule nervoase să nu fie zguduite de zgomote precum o uşă
trântită sau muzică. Şi toate astea au făcut-o să creadă că e imună şi are o aroganţă a dracului de
enervantă....
MARY: Asta e o invenţie, o deformare totală a adevărului...
TERESA: Şi încă mai crezi că eşti invulnerabilă la dracu, încă mai crezi?
MARY: Eşti beată. Nu o să ascult... (Iese afară nervoasă. Mike merge după ea.)
MIKE: Eu doar... Scuzaţi-mă un moment!... Mary.....
FRANK: Ştii ceva, Teresa, nu eşti doar penibilă, eşti şi respingătoare când eşti beată. O să-i dau
lui Mike un sfat prietenesc: nu-ţi părăsi soţia. Nu ai vrea să ajungi în familia asta. Aici e mai rău
ca în casa Borgias.
TERESA: Oh, termină. (Începe să plângă. Linişte. Îi curg lacrimile pe faţă.) De trei zile încerc
să plâng. (Mai ia o înghiţitură de whisky, suspină.) A dispărut gustul de sare.(Linişte.) Zi ceva,
Frank.(Pauză.)
FRANK: Sunt treaz de 36 de ore.
(Pauză.)
TERESA: Tu ştii să taci în atâtea feluri, nu?
FRANK: Poftim?
TERESA: Unul enervant, unul iritant, sau tăcerea de genul, te urăsc- atât-de-mult-pretind-că-
sunt-surd, sau ce e şi mai rău: te-urăsc-atât-de-mult-pretind-că-sunt-străin-şi-nu-înţeleg-nimic-
din-ce-spui. Tăcerea e un lucrul care te caracterizează cel mai bine. Îţi cunosc stările aşa cum un
eschimos cunoaşte starea zăpezii.
FRANK: Inuit.
TERESA: Poftim?
FRANK: Inuit. Aşa li se spune acum. Nu le place să li se spună eschimoşi.
TERESA: De unde ştii? Câţi eschimoşi ai întâlnit?
FRANK: Teresa, sunt frânt...
TERESA: Eşti întotdeauna frânt.
FRANK: Ce vrei să zici?
TERESA: Vii acasă, te holbezi la pereţi şi te retragi. Ai putea adormi chiar şi pe un cărucior de
supermarket, te-am văzut eu, ai putea să adormi cu ochii deschişi şi să pari treaz...
FRANK: Asta se întâmplă deoarece mă tot trimiţi la conferinţele alea tâmpite, la întâlniri de
vânzări, cluburi.... Futui, de cele mai multe ori nu ştiu ce se întâmplă acolo, iar uneori nici nu ştiu
unde mă aflu...
TERESA: Nu eu te trimit...
FRANK: Bun, atunci du-te tu. Petrece tu o săptămână hrănindu-te cu ficat de gâscă şi varză
murată, într-o ţară cu democraţie nou apărută. Încearcă tu să-i convingi pe cei care nu au văzut o
banană de 6 luni, că au naibii nevoie de lăptişor de matcă. Apoi încearcă să faci asta şase luni pe
an şi vezi cum te simţi. Tu nu doar că ai adormi în supermarket, probabil ai muri.
TERESA: Nu e vina mea că albanezii nu au banane, nu e vina mea....
FRANK: Nu am spus niciodată asta... (Teresa e foarte, foarte beată.)
TERESA: De ce e mereu vina mea?
FRANK: Teresa, ce vrei de la mine? Se pare că nu fac nimic bine. Ce fac greşit?
TERESA: De ce-mi faci asta?
FRANK: De ce fac, ce?
TERESA: Oh, Frank e atât de drăguţ, e atât de bun. Ei bine, de fapt, vreau să spun că de îndată
ce intră pe uşă, nu mai e drăguţ, nu mai vobeşte în propoziţii, doar mormăie, nu mai e
30
fermecătorul Frank, pe care îl ştiţi cu toţii, ar putea la fel de bine să fie o hologramă, un coşmar,
Frank, tu eşti ca...
(Se opreşte. Pauză.)
FRANK: Ca cine sunt?
TERESA: Ca nimeni. Lasă. (Se uită la el.) Ai spus că eşti amuzant şi haios. Asta ai spus.
FRANK: Oh nu începe cu asta din nou...
TERESA: Amuzant şi haios şi că ai 1.80. Hah!
FRANK: Tu ai spus că ai douăzeci şi nouă de ani.
TERESA: Nu am spus că am 29 de ani...
FRANK: Pardon, oh, pardon... (Scoate o bucăţică de hârtie din portofel şi citeşte.) Femeie
serioasă, sexi, vegetariană, în jurul vârstei de 30 de ani...
TERESA:... caută bărbat amuzant şi haios între 30 şi 45 de ani...
FRANK: Nu împlineai 30 de ani...
TERESA: Nici tu nu erai amuzant şi haois.
FRANK: Pe vremea aceea nu te luai la harţă.
TERESA: Spune-mi ceva amuzant. Haide.
FRANK: Oh, la naiba....
TERESA: Bun, atunci spune ceva interesant. Spune-mi ceva nou. (Pauză.)
FRANK: Uram „Hannah and Her Sisters”
TERESA: Poftim?
FRANK: O uram. Îl urăsc pe Woody Allen.
TERESA: Am văzut „Hannah and Her Sisters” la prima noastră întâlnire.
FRANK: Ştiu.
TERESA: Ai spus că ţi-a plăcut.
FRANK: Am minţit. Nu mi-a plăcut. Nu a fost amuzant.
TERESA: E ca şi cum bărbatul nu ar cumpăra tablourile pentru că nu se potrivesc cu canapeaua.
E amuzant.
FRANK: Nu e. E perfect rezonabil. Nu ai cumpăra un tablou mare verde cu mov dacă ai avea o
canapea roşie, nu? Ai urla de fiecare dată când ai intra în living. Ai avea migrene.
TERESA: Cu asta nu e de glumit.
FRANK: Atunci cu ce e de glumit?
TERESA: Te-ai prefăcut că îţi place Woody Allen toţi anii ăştia. Ai minţit. M-am măritat cu un
străin... (Pauză. Se uită la el suspicioasă.) Frank.
FRANK: Ce e?
TERESA: Ai o aventură?
FRANK: Ce?
TERESA: Spune-mi.
(Frank e bulversat.)
FRANK: Nu am o aventură.
TERESA: Eşti sigur?
FRANK: Oh, lasă-mă să-mi storc creierii, poate mi-a ieşit din minte...
TERESA: Vorbesc serios...
FRANK: Nu am o aventură. Nu am energia...
TERESA: Dar, dacă vreodată...deci...dacă ai avea vreo aventură, mi-ai spune, nu?
FRANK: Credeam că asta e tot farmecul unei aventuri...să nu spui despre ea.
(Teresa îl loveşte în stomac. Îşi ţine respiraţia.)
FRANK: Glumeam. Glumeam.
31
TERESA: Ai un simţ al umorului macabru.
FRANK: Îmi pare rău. Pune sticla jos. Haide ai băut destul. Stai jos. (Îi dă sticla, plângând.
Pauză. Frank respiră uşurat.) Teresa! În timpul călătoriei mele spectaculoase şi anevoioase de la
Dusseldorf până aici m-am gândit puţin. Cele două zile şi jumătate la o conferinţă despre hrana
sănătoasă, în care eşti hărţuit de oamenii care fac cure cu vitamine în funcţie de semnul zodiacal,
îmi amintesc de cât de josnici am ajuns. Vindem prostii.
TERESA: Frank...
FRANK: Nu, aşteaptă, lasă-mă să termin. Ştiu că tu crezi în ele. Ştiu asta. Dar te rog răspunde-
mi la o întrebare. Au fost fericiţi părinţii tăi având un magazin cu articole de menaj? Au fost
fericiţi conducând împreună o afacere?`
TERESA: Nu, evident că nu.
FRANK: Şi de ce ai crezut că tu ai fi?
TERESA: Nu are legătură cu părinţii mei. (Frank se uită la ea.)
FRANK: Poate mai târziu, când se va termina cu înmormântarea, am putea, ştii tu...
TERESA: Ce?
FRANK: Nu ştiu. Poate ar trebui să te ocupi tu de afacere şi eu să fac altceva.
TERESA: Ce anume?
FRANK: Teresa, chestia e că urăsc vânzările. Sau mai precis, urăsc să vând lucruri pe care
oamenii nu şi le doresc şi în care nu cred. Nu sunt făcut pentru asta. Ştii că îmi plac tranzacţiile
directe?: „Bună seara, două halbe de bitter, un rom şi o cola?” „Sigur, domnule, doriţi gheaţă şi
lămâie? E 5.50 lire , mulţumesc.” Sfârşitul tranzacţiei. Nu: „V-ar interesa.... ? Nu? Bine, atunci ce
spuneţi de un set de mese pliante sau de un izolator pentru crăpăturile din pereţi?” nu mai suport
asta, Teresa, mă înnebuneşte. Vreau să fac ceva simplu.
TERESA: Cum ar fi?
(Pauză.)
FRANK: Să lucrez la un bar. Să conduc un pub.
TERESA: Vrei să conduci un pub.
FRANK: Am văzut unul de vânzare în apropiere. (Teresa sare în picioare.)
TERESA: Un bar? Nu cred... (Intră Catherine)
CATHERINE: Ce se întâmplă?
FRANK: Nu se întâmplă nimic, încerc să port o conversaţie cu Teresa...
TERESA: Cred că mi-e rău. Nu te apropia de mine. Un bar, cred că ţi-ai pierdut minţile...
FRANK: Teresa...
TERESA: Nu mă atinge. Un bar, un bar pentru Dumnezeu...
(Iese. Se aude trântind lucrurile. Înjură. Frank se întinde pe pat, epuizat.)
CATHERINE: Oh Doamne!(Sare pe pat, lângă Frank.) Sunt atât de deprimată.
FRANK: Da, ştiu e o chestie deprimantă.... moartea şi tot ce implică ea. (Linişte.)
CATHERINE: Frank?
FRANK: Ce?
CATHERINE: Sunt respingătoare?
FRANK: Poftim?
CATHERINE: Crezi că sunt drăguţă?
FRANK: Sigur că eşti drăguţă. Uite, Catherine, sunt terminat, nu am chef de poveşti, scuză-mă.
(Pauză.)
CATHERINE: Sunt foarte drăguţă. Sunt amuzantă. Sunt o persoană foarte specială. Asta a spus
Carmen, terapeutul meu. Sunt o puicuţă grozavă! Dar de ce m-a părăsit?
FRANK: Isuse, Catherine, nu ştiu. Oamenii se mai despart. O să treci peste asta. Trebuie să merg
32
să vorbesc cu Teresa.
CATHERINE: Probabil se simte rău. Asta i se întâmplă de obicei când bea. Ce o să fac?
FRANK: În legătură cu ce?
CATHERINE: Cu Xavier.
FRANK: Catherine, nu pot să-ţi dau nici un sfat. Sunt un bărbat de vârstă mijlocie, am o afacere
cu hrană organică în care nu cred şi am o soţie de obicei antialcolică, care s-a apucat de băut. Aş
putea să-ţi spun să bei ceai de ginseng, să mănânci legume organice şi să înveţi să te iubeşti pe
tine însăţi, dar toate astea sunt tâmpenii.
CATHERINE: Trebuie să mă întorc la el, nu pot suporta asta. Trebuie să-l văd. Deci, asta e
adevărul, ştiu că ăsta e, nu pot să las lucrurile aşa, nu?....Nu pot suporta....
(Îşi pune capul în poala lui Frank. El o priveşte ca şi cum ar fi o bombă gata să explodeze.
Încearcă să scape. Ea îşi pune mâinile în jurul lui.)
FRANK: OK, OK, OK, destul, Catherine, las-o uşor... (O atinge cu indiferenţă.) Haide.
CATHERINE: Asta nu e o îmbrăţişare.
FRANK: O să te îmbrăţişeze Teresa.
CATHERINE: Cum ar putea, e cu capul în vasul de toaletă? (Îl strânge cu putere.)
FRANK: Catherine, lasă-mi piciorul...
CATHERINE: E OK, faci parte din familie...
FRANK: Exact...
CATHERINE: Îmbrăţişează-mă Frank. Sunt al dracului de singură. Ce o să fac? Am nevoie doar
de o îmbrăţişare, atât...
FRANK: Catherine sunt foarte flatat, dar linişteşte-te. Nu vrem să....
( Îl sărută, el se trage imediat şi sare din pat)
CATHERINE: Nu încercam să te seduc, sau ceva de genul....
FRANK: Catherine, eşti puţin dezorientată acum, OK....
CATHERINE: Oh, tipic...
FRANK: Nu, uite e de înţeles, uită-te la Teresa. Dacă aş fi în locul tău, l-aş suna pe acest Pepe
acum şi i-aş spune: „Îmi pare rău Pepe, mama tocmai a murit, nu am nevoie de asta, fă un drum...
CATHERINE: Nu-l cheamă Pepe...
FRANK: Mă rog... Jose....
CATHERINE: Oh, la dracu, tot ce îmi doream era un pic de afecţiune. Un pic de înţelegere.
Doar atât am cerut. Nu ţi-am cerut sa te însori cu mine şi să-mi creşti copiii. Ce e cu bărbaţii
ăstia? De ce întotdeauna înţeleg greşit intenţiile mele? Doamne, mi-e rău....
(Intră Mary şi Mike. Mary are o cutie de metal în mâna.)
MARY: Ştiu că sunteţi legaţi de camera asta ca nişte căpuşe de piele, dar credeţi-mă că m-am
săturat de voi. Dacă sună cineva răspund eu...
CATHERINE: Plecam oricum....
(Iese. Frank se ridică.)
FRANK: Îmi fac griji pentru ea. Serios... are nevoie să stea o vreme într-un loc sigur, e
complet.... oricum, mai bine plec şi o înveselesc pe Teresa...
(Iese. Mary se aşează pe pat şi deschide cutia. Caută printre hârtii.)
MARY: O să-mi înregistrez numele într-o bază de date, iar dacă o să mă caute, mă va găsi. Nici
măcar nu ştiu cum arată. Trebuie să mi-l imaginez. Stau la metrou şi mă uit la băieţii de 25 de ani
şi mă gândesc că poate el e vreunul. De când a plecat îl caut, dar e ca şi eterul, nu-l pot atinge.
(Despătură o bucată de hârtie.) Oh, mulţumesc lui Dumnezeu. Mulţumesc lui Dumnezeu că e
încă aici. Aici e. Oh, uite. Patrick. Patrick James. Băiatul meu. Vroiam să-i pun numele
Heathcliff. Aveam 14 ani. Încă credeam că viaţa e un roman. (Citeşte.) „Sexul: masculin.
33
Numele: Patrick James. Greutatea: două kilograme şi nouăsute de grame. Asta e tot ce mi-a
rămas de la el. (Se uită prin cameră.) Astea toate vor dispărea în curând... toată mobila, toate
lucrurile. Camera va dispărea. Va fi înghiţită de mare. Asta e tot ce vreau să iau din casă. E
singurul lucru pe care vreau să-l salvez. Aşa voi putea dovedi că e al meu. (Pune hârtia în poşetă.
Îşi pune mâna pe abdomen şi merge la oglindă. Se priveşte dintr-o parte.) E ciudat să fii
însărcinată. Te trezeşti într-o dimineaţă şi te simţi alt om. (Se uită la el.)
MIKE: Mary, cred că te pripeşti un pic.
MARY: Am nevoie de un copil adevărat, nu de o fantomă. Ce o să faci? O să mă ajuţi sau o să
mă părăseşti?
MIKE: Dacă eşti însărcinată, dacă eşti, sigur nu te voi părăsi, doar că nu cred că eşti... uite, ştiu
că Charlie Morgan e la dezalcolizare...
MARY: Poţi să-l dai în judecată. Toţi o fac.
MIKE: Uite. Ştiu că îţi doreşti un copil, pot să înţeleg asta. Ştiu că eşti nervoasă pe mine că mi-
am făcut vasectomie....
MARY: În cinci ani nu ai pomenit niciodată de aşa ceva, asta nu pot...
MIKE: Eu nu vreau un copil, Mary! Eu nu vreau un copil. Nu pot să îmi doresc unul doar pentru
că tu îţi doreşti. Iubirea şi paternitatea nu sunt tot una în mintea mea. Când spun că te plac, că
vreau să fiu cu tine, că vreau să mă culc cu tine, înseamnă o grămadă de lucruri, dar nu înseamnă
neapărat trei copii şi weekend-uri petrecute la Sainsblury pentru următorii 30 de ani...
MARY: Nu, pentru că tu ai deja toate astea....
MIKE: Nu pot schimba ceea ce s-a întâmplat înainte să te cunosc pe tine! Poate că nu-ţi place
ceea ce-ţi spun, dar nu te pot minţi ca să te simţi mai bine. În primul rând nu mi-am dorit
niciodată copii. Au venit şi acum îi iubesc, dar nu mai vreau alţii. Şi asta nu e pentru că aş fi o
fire rece sau egoist – cel puţin nu mai mult ca alţii – ci pentru că mă simt secătuit după tot ce vor
oamenii de la mine – pacienţii, Chrissie, copiii. Tu ar trebui să fii la fel ca mine, am venit la tine
pentru că tu nu-mi ceri să te vindec. Unii oameni nu au instinctul patern. Nu e o crimă. Eu sunt
unul dintre ei. Dacă tu eşti femeie şi te îngrijeşti de fertilitatea ta, nimeni nu comentează. Tot aşa,
eu am avut grijă de a mea. Nu mi-am făcut vasectomia pentru că Chrissie e bolnavă, am făcut-o
pentru mine. (Linişte.) Dar evident, ştii tu, dacă eşti însărcinată, voi fi alături de tine.
MARY: Bine, atunci. Asta mă face să mă simt mult mai bine. (Pauză.)Isuse, Oh, Isuse, ce
dezastru. (O bătaie la uşă.) Pleacă. (Intră Catherine.)
CATHERINE: Ştii unde a mers şi ce a făcut?
MARY: Nu ştiu şi nici nu-mi pasă.
CATHERINE: O omor... (Intră Frank.)
FRANK: Uite, îmi pare rău, ştiu că încercaţi să staţi puţin liniştiţi....
MARY: Oh, te rog, nu-ţi face griji pentru noi....
FRANK: Chestia e că Teresa a aranjat ca mama noastră să se întoarcă, asta e tot.
MARY: Poftim, cu siguranţă sunt victima unei halucinaţii. Mai spune odată.
CATHERINE: În ajun....se va întoarce....în ajunul înmormântării.....la noapte.
MARY: Cum, în sicriu?
CATHERINE: Nu, că vine pe picioare, ce crezi?
MARY: Dincolo de toate, unde o să o punem?
FRANK: Aici, asta e camera ei.
MARY: Eu dorm aici. Nu pot să dorm lângă mama moartă. Dumnezeule!
MIKE: Putem merge la un hotel...
FRANK: Sicriul poate fi deschis sau închis, depinde de voi.
CATHERINE: E moartă. Nu vreau să o văd moartă.
34
(Teresa apare în uşă, e beată şi toată răvăşită.)
TERESA: Ar trebui s-o vezi, e important şi apoi vei ştii că e moartă....
CATHERINE: Stă la rece de patru zile, sigur e moartă.
TERESA: Păi... îmi pare rău, se întoarce acasă, eu am aranjat totul şi nu ar trebui să ziceţi că nu
v-am întrebat, pentru că nu aţi fost aici să vă întreb. Vine acasă să-şi petreacă ultima noapte în
dormitorul ei. Şi ăsta e sfârşitul poveştii. Sfârşit. Punct. Finito. La fin. (Se clatină tare.) Frank....
FRANK: Ce e?
TERESA: Am băut mult prea mult.
(Heblu.)

Scena III:

(Aceeaşi cameră, dimineaţa următoare. Sicriul e aşezat pe un suport. Teresa e îmbrăcată de


înmormântare şi vorbeşte la telefon. Catherine e în halat, uitându-se la sicriu.)
TERESA: Deci, când spuneţi „puţin mai târziu”, la ce vă referiţi?... Înţeleg....Nu, sigur....
Înţeleg.... Mă puteţi suna de îndată ce.... Mulţumesc.... La revedere.... (Se uită la Catherine , apoi
la ceas.) Trebuia să fi ajuns deja.
CATHERINE: Cine?
TERESA: Cei care duc sicriul.... cei de la pompe funebre îi tot sună. Nu au ajuns la muncă.
Încearcă să găsească înlocuitori. Aş fi vrut să înţeleg ce a vrut să zică: nu vreau amatori să facă
asta. Trebuie sa fie ceva demn. Nu poate s-o facă oricine. (Catherine nu spune nimic. Se tot uită
la sicriu.)
TERESA: De ce nu te îmbraci, sau te gândeşti să mergi aşa?
CATHERINE: E foarte mic, nu-i aşa? (Teresa se uită.)
TERESA: Şi ea a fost mică.
CATHERINE: Nu atât de mică.
TERESA: Ba da. Doar nu-i îndoaie. (Pauză.)
CATHERINE: Crezi că le fac în funcţie de dimensiuni?
TERESA: Cred că da.
CATHERINE: Şi eu. Da. Sicriele pentru copii sunt foarte micuţe, nu? Cam aşa.
TERESA: Da, cam aşa... altfel, s-ar mişca de colo, colo.
CATHERINE: Mmmm.... asta dacă nu le umpli cu folie.
TERESA: Dacă vrei s-o vezi, trebie să desfaci şurubul de deasupra. Mi-au dat o şurubelniţă
micuţă. (Linişte.) Eu nu vreau, tu vrei?
CATHERINE: Nu, chiar nu. (Pauză. Se întoarce cu spatele la sicriu.) Sunt atât de deprimată.
Nu pot să-mi schimb zborul.
TERESA: Uită-l . E un nenorocit.
CATHERINE: De unde ştii?
TERESA: Nu ai avut vreun prieten care să nu fie. Nu faci alegeri potrivite.
CATHERINE: A fost suedezul acela drăguţ. Era OK. L-ai cunoscut? Era minunat, mă simţeam
ca Heidi.
TERESA: Am ştiut că Frank e omul potrivit pentru mine din prima. Am primit 47 de răspunsuri
şi l-am ales pe el. Le-am lăsat pe toate la o parte şi l-am ales pe cel mai compatibil.
CATHERINE: Da, chestia e...
TERESA: Ce?
CATHERINE: Dar seara trecută parcă o terminaseşi cu Frank.
35
TERESA: Noi suntem foarte, foarte fericiţi de fapt. Ne potrivim perfect. Mergem în direcţia
bună...
CATHERINE: Ştii de cine îmi aduce Frank aminte?
TERESA: Nu-mi spune.
CATHERINE: Am dreptate, nu? Trebuie să fie puţin deprimant. Ai trecut peste toate şi ai sfârşit
prin a te mărita cu cineva care e ca tata.
(Intră Mary, îmbrăcată pentru înmormântare. E palidă şi sfârşită.)
TERESA: Oh, uită-te la tine! Arăţi bine. (Pauză. Mary se uită la sicriu.) Cum a fost la hotel?
MARY: Bine. (Teresa o priveşte cum se uită la sicriu.) Scuze. E un pic şocant. Pare cam mic,
nu?
CATHERINE: Nu e cine să ducă sicriul...
TERESA: Ăsta nu e un motiv ca să fii încă în halat...
CATHERINE: Bine, bine, mă îmbrac, plec, nu-ţi face griji.
(Iese. Mary se uită prin cameră, cautând ceva.)
TERESA: Îmi pare rău pentru ieri.
MARY: Las-o baltă.
TERESA: Nu ar fi trebuit să beau.
MARY: Nu. Nu ar fi trebuit.
(Se aşează pe pat şi scoate cutia verde de sub aşternuturi. Începe să se uite prin ea. Teresa se
uită la ea cu acreală. )
TERESA: Unde ai găsit-o?
MARY: În spatele dulăpiorului de la ventilator. De ce?
TERESA: Când?
MARY: Ieri. Îmi trebuia certificatul de naştere. (Teresa îi smulge cutia.)
TERESA: Nu e acolo. (Mary e şocată.) Nu e acolo.
MARY: Ştii că nu e. L-am luat eu. Mă întrebam doar dacă mai e şi altceva....
TERESA: Cum ar fi?
MARY: Nu ştiu, actele de adopţie. Pentru Dumnezeu, ce e cu tine?
TERESA: Sunt doar facturi vechi de gaz, bilete de autobuz, ştii cum era ea, nu arunca nimic....
MARY: Vreau doar să văd dacă mai e ceva legat de Patrick...
TERESA: Nu mai e, m-am uitat.
MARY: Teresa, e ridicol, nu am chef acum, dă-mi cutia.
(Teresa ţine strâns cutia, incapabilă să dea un răspuns.)
MARY: Te rog.
TERESA: Ţi-o dau mai târziu... după înmormântare. OK?
MARY: De ce nu mi-o dai acum?
TERESA: O să le aranjăm mai târziu, OK.
MARY: Ce să aranjăm? Dă-mi cutia, pentru Dumnezeu... (Vrea să i-o smulgă. Se încaieră.)
TERESA: Ţi-am spus, ţi-o dau mai târziu.... (Încăierarea continuă.)
MARY: Ce ai?
TERESA: Nimic. (Încăierarea devine violentă.)
MARY: Dă-mi naibii cutia! (Se luptă. Teresa reuşeşte să scape. Se aşează ţinând cutia.)
Teresa, ce naiba ai?
TERESA: Nimic. Nimic. O să-ţi spun mai târziu...
MARY: Spune-mi acum.
TERESA: Nu pot.
(Pauză.)
36
MARY: Are legătură cu Patrick, nu? (Teresa pare copleşită. Pauză.)
TERESA: Sunt nişte tăieturi din ziare în care scrie despre el.
MARY: Ştii unde e? (Pauză.) Unde e? ( Pauză.)
TERESA: E mort. (Linişte.)Îmi pare rău. Am vrut să-ţi spun. Ţi-aş fi spus. Ţi-aş fi spus. Îmi pare
rău. I-am spus mamei, dar ea a zis să nu-ţi spun, si apoi...adică...apoi a fost....apoi nu am mai
găsit momentul potrivit...(Linişte.)
MARY: Ce s-a întâmplat cu el?
TERESA: Au căzut nişte stânci... lângă Whitby, peste el şi un alt baiat. Părintele Michael ne-a
spus.
FRANK: (din culise) Teresa! Ce s-a întâmplat cu pantalonii mei?
TERESA: Am vrut să-ţi spun, dar când? Când să-ţi fi spus?
MARY: Când s-a întamplat. De ce nu mi-ai spus atunci când s-a întămplat?
TERESA: ( îi dă cu delicateţe cutia.) Bucăţile de ziar sunt într-un plic cu o siglă medicală.
FRANK: (din culise) Teresa!
MARY: Du-te la el. Nu-l lăsa să intre aici.
TERESA: Mary, îmi pare rău....
MARY: Du-te.
(Iese. Lumina devine verzuie. La distanţă se aude slab muzica unei orchestre. Vi apare în uşă.
Părul îi e complet alb. Se uită la sicriu.
VI: Deschide-l. ( Merge spre sicriu, Mary nu zice nimic.) E deschis. Vezi. (Ridică partea de sus
a sicriului şi se uită.) O biată femeie bătrână. Nu o recunosc. O femeie bătrână, fardată cu verde.
Ei numesc asta demnitate. Verde proaspăt. (Închide capacul. Închide ochii şi începe să se legene
încet în ritmul muzicii.) Mai vreau un ultim dans înainte să plec... (Mary se uită la ea pentru o
vreme. Goleşte cutia de metal. Găseşte plicul, scoate articolele din ziar, se uită la ele şocată.)
MARY: 1980...1980... de ce nu mi-ai spus?
(Vi se opreşte din dans. Pauză.)
VI: Nu era momentul potrivit. Te pregăteai de licenţă. (Linişte.)
MARY: L-am aşteptat toţi anii ăştia. Am aşteptat să se întoarcă şi să mă cheme.
VI: Nu fi una din femeile acelea care dau vina pe alţii. Nu fi o victimă. E sub demnitatea ta.
MARY: Mi-ai spus să-l abandonez pentru că era stânjenitoare situaţia.
VI: Am vrut să faci ceea ce e mai bine. Nu am vrut să fi tarată. Am făcut-o pentru tine.
MARY: Mă uit la pacientul ăsta al meu. Un bărbat de 25 de ani care stă pe un pat de spital, fără
memorie, complet gol. Şi tot ce văd e Patrick.... cu o groază de amintiri în care eu nu
sunt....altcineva i-a umplut viaţa. Şi mă gândesc, i-am dat eu ceva? Are ceva din mine? Poate
zâmbeşte ca mine. Poate umblă ca mine. Poate că nu. Sunt obsedată.
VI: Am crezut că nimic nu te poate afecta. Am greşit.
(Pauză.)
MARY: Noaptea trecută am visat că eram la o fermă. Acolo era o cutie. Părea că e plină de pui....
legaţi cu sfoară. Nu eram sigură „ Sunt pui?”, am zis eu. El a luat îmvelitoarea şi nu erau pui, ci
bebeluşi. Bebeluşi morţi şi legaţi, mari cam cât mâna mea. Când m-am trezit... sânge. Nu sunt
însărcinată. Nu am fost niciodată. Totul e pierdut. Nu pot suporta asta. Nu mai pot să fac nimic.
VI: Disperarea e ultimul refugiu al egoului. (Pauză.) Am citit asta în Reader’s Digest.(Pauză.)
MARY: Sunt în cădere liberă. Parcă am deschis o uşă şi am păşit în gol.
VI: Nu ştiam cum te simţi. Niciodată n-am ştiut cum te simţi. Ai crezut că sentimentele tale sunt
prea preţioase ca sa le împărtăşeşti, m-ai blocat. Te uitai prin mine. Nu ai împărţit cu mine nici o
glumă, nici un zâmbet fără să mă tratezi de sus, nu m-ai lăsat să ajung la tine, nu m-ai lăsat să te
cunosc. Această pedeapsă am îndurat-o în toţi aceşti ani în care ai vrut să fiu mai bună decât sunt,
37
întotdeauna ai dat vina pe mama ta şi ai făcut-o responsabilă. Cum aş fi putut să-mi cer iertare,
dacă nu mi-ai dat ocazia? (Linişte.)
MARY: Îmi pare rău. (Pauză.) Cum a fost? Cum au trecut ultimele luni?
VI: A trecut mult timp de când nu m-ai mai întrebat omeneşte ceva. A trecut mult timp de când
nu mai m-ai lăsat să ştiu ceva despre tine.
MARY: Spune-mi cum te-ai simţit.
VI: Ca şi cum aş fi avut găuri în cap. Îngrozită. Tăieturi imense. Nu mai recunoaşteam oameni.
Mă întrebam, unde sunt? Ce se întâmplă? Apoi nu mai ştiam ce înseamnă cuvântul „eu”. Pentru
mine nu mai însemna nimic.
MARY: Întotdeauna ai arătat la fel. În esenţă ai fost al fel. E acelaşi felul în care îţi mişti
mâiniile, în care râzi.
VI: Unele lucruri rămân. Unele lucruri îţi sunt în sânge. Cântecele. Bebeluşii. Mi-au plăcut
întotdeauna copiii. Câinii. Părul oameniilor. Dansul. Am vrut să dansez... în locuri pe care Teresa
le numea ciudate... în grădină.
MARY: Cum te-ai simţit? Cine eşti dacă ţi se iau amintirile?
VI: M-am simţit de parcă aş fi fost terminată...ca şi cum m-aş fi rupt în bucăţi şi auzeam o
grămadă de cântece vechi şi îngrozitoare, în jurul meu erau bărbaţi pe care abia îi recunoşteam.
M-am simţit scindată. Uneori bucăţile din mine pluteau la suprafaţă, se reuneau şi iată-mă la mal,
spălată de o mare neagră şi goală. Eu. Tot eu. Sunt încă aici. (Pauză.) Nu e atât de greu să ierţi pe
cineva.
MARY: Da?
VI: O faci rapid. Şi apoi eşti liber.(Pauză.)Am făcut-o.
MARY: Da?
VI: L-am iertat pe tatăl tău. Acum te iert pe tine. Dar acum e timpul să plec. (Merge şi se uită în
oglindă.) Da. E timpul.
MARY: Mamă. Nu pleca încă....
(Vi se mai uită o dată în oglindă. Mary îşi pune capul în mâini şi începe să plângă. Teresa şi
Frank intră.)
TERESA: Frank, ia trusa de prim ajutor.
FRANK: Are nevoie de o băutură. (Teresa o ţine.)
TERESA: Mary, adună-te, trebuie să treci peste înmormântare. Frank, are nevoie de ajutor,
acuma... (Frank iese)
MARY: O să-mi treacă....
TERESA: Ia asta... ( Încearcă să-i dea nişte pastille.)
MARY: Ce sunt astea?
TERESA: Sunt din plante, e doar o chestiune de...
MARY: Nu e nici o chestiune, e viaţă mea! Nu încerca să minimizezi şi să rezolvi problemele cu
nişte vitamine.
TERESA: Nu sunt vitamine
MARY: Nu există tratament. (Frank intră cu Mike. Mike merge la ea.)
FRANK: Trusă de prim ajutor. Vodkă. Ia o gură.
MIKE: Eşti bine?
MARY: Sunt obosită, nu am dormit.
FRANK: Am citit undeva zilele trecute că dacă mănânci o salată înainte de culcare, are acelaşi
efect că şi Diazepamul.
MARY: Bun, sunt confuză acum. Nu ştiu dacă să-mi fac o salată Cezar sau să-mi tai venele. ( Ia
sticlă de la Frank şi bea destul de mult.)
38
TERESA: Nu, nu ai nevoie doar de câteva picături...
MARY:Uite, deja mă simt mai bine. Brusc viaţă are sens, brusc mama nu e moartă, sunt
însărcinată cu tripleţi. Tot ce nu avea sens înainte, acum are. Brusc sunt Prinţesa de Kent, la
naiba. ( Se aşează, istovită. Linişte.)
TERESA: Însărcinată?
MARY: E o fantezie.
MIKE: Poftim?
MARY: Credeam că sunt însărcinată, dar nu sunt. A fost o închipuire. Cu siguranţă l-ai prins pe
Charlie Morgan într-o zi bună.
TERESA: (disperată) Oh, dar voi doi de ce nu faceţi un copil? De ce nu faceţi? Părăseşte-ţi soţia
şi fă un copil cu Mary.... (Uşă se deschide şi apare Catherine purtând o fustă foarte scurtă.)
CATHERINE: Salut. Ce ziceţi?
(Toţi se uită la ea derutaţi.)
TERESA: Poftim?
CATHERINE: Îmbrăcămintea. Ce ziceţi de ea?
FRANK: Poftim?
CATHERINE: Arăt bine? (Linişte)
FRANK: Foarte drăguţă.
TERESA: De abia îţi acoperă fundul.
CATHERINE: E singură pe care o am. Mary, îţi place?
MARY: Dincolo de faptul că ţi se văd ovarele, e bună. (Sună telefonul, iar Frank răspunde.)
FRANK: Alo? Oh, Isuse..... Şi ce? Ce aţi a€...? Nu cred că€......... Dacă putem să ....? Poftim?...
Ce?... Bun, deci presupun că... bine. OK. OK. Mulţumesc. OK. (Închide telefonul.) E pe drum. A
întrebat dacă există nişte bărbati să-i dea o mână de ajutor şi să ducă sicriul până la dric. (Pauză.)
MIKE: Bine, în regulă, absolut nici o problemă.
FRANK: Cred că a spus că îi e un pic cam greu pentru că are o mână de plastic. Oare am auzit
bine?
TERESA: Mă tem că nu, nu. (Catherine se uită la sicriu.)
CATHERINE: L-aţi deschis.
TERESA: Nu.
CATHERINE: E atât de ciudat.
TERESA: Ce anume?
CATHERINE: E ciudat că ea e în sicriu. Nu-mi pot imagina asta.
FRANK: Nici nu trebuie s-o faci.
TERESA: Nu te poţi obişnui cu idea, nu? De fapt ar putea fi oricine altcineva acolo. Nu ne-am
da seama niciodată.
CATHERINE: Nu o s-o mai vedem niciodată. Şi e atât de aproape. Avea o faţă atât de
frumoasă! (Pauză.) Aş vrea să nu fie moartă.
MIKE: Poate ar trebui să bem ceva cu toţii.
(Începe să toarne whisky pentru toată lumea. Teresa o îmbrăţişează pe Catherine.)
CATHERINE: Sunt bine. O să fiu bine. O să fiu bine. (Mike le dă paharele. Linişte.)
FRANK: Uoops. Aproape că am zis „noroc”. (Linişte) Aşa deci. (Se uită la ceas, apoi la sicriu.)
E din furnir, nu?
TERESA: Ce?
FRANK: Sicriul. E din plăci aglomerate şi furnir. (Toţi se uită la sicriu.)
MARY: Păi, ştii, de fapt am vrut unul cu bijuterii şi perle încastrate, dar ne-am gândit că ăsta o
să arate mai bine. (Linişte.) Scuze.
39
FRANK: Acum poţi să-ţi faci şi singur sicriul, din carton.
MARY: Oh, perfect.
MIKE: Să faci ceva în serile lungi de iarnă... să-ţi contruieşti propriul sicriu. (De afară se aude
un claxon. Mary merge la fereastră.)
MARY: El trebuie să fie.
MIKE: Bine. În regulă. Mergem... Frank?
FRANK: Doamne. Bine. Apuc eu capătul asta, OK? (Apucă un capăt al sicriului.)
MIKE: Stai drept... (Îl ridică.)
FRANK: Eu o să merg cu spatele, sau vrei tu?
MIKE: Nu, nu, e în regulă... poate cineva să ţină uşă?
(Teresa ţine uşă. Bărbaţii manevrează sicriul. Catherine începe să râdă isteric.)
CATHERINE: Săracă mama! Chiar şi înmormântarea ei e un eşec!
MIKE: Trage puţin mai la dreapta...
FRANK: Ai grijă la covor... Oups, aproape... asta e... (Ies.) (Din culise): Spre mine, spre mine...
(Femeile îşi iau mănuşile, paltoanele etc.)
MARY: Vezi să nu ai telefonul în geantă, bine?
TERESA: Am verificat.
CATHERINE: Arăt ridicol, nu-i aşa?
MARY: Nu. Arăţi bine.
CATHERINE: Nu am urât-o cu adevărat.
MARY: Ştiu. Toţi ştim asta. Nici ea nu te-a urât.
(Pauză.)
CATHERINE: Vă amintiţi, când era tata plecat, uneori ne trezea în mijlocul nopţii şi ne dădea
prăjiturele, îngheţată şi sifon?
MARY: Iar ea bea Dubonnet şi limonadă. Doamne, am şi uitat de asta.
TERESA: Numea asta seara fetelor.
CATHERINE: Noi eram somnoroase în pijamale, iar ea ne punea Nat King Cole. (Pauză.)
MARY: Trebuie să se fi simţit singură. Nu m-am gândit niciodată la asta. (Linişte)
CATHERINE: Am pus o sticluţa în poşeta în caz că avem nevoie.
TERESA: Cred că o să iau un pic, dacă nu te superi.
MARY: Ai batiste?
TERESA: Da.
(Frank şi Mike intră.)
FRANK: Gata?
TERESA: Cred că da. Atunci mergem? Suntem gata?
MARY: Luaţi-o înainte. Vin într-un minut.
TERESA: Haide cu noi, Catherine. Haide.
(Frank, Teresa şi Catherine ies. Teresa e braţ la braţ cu Catherine. Linişte. Mary şi Mike se uită
unul la celălalt.)
MARY: Cred că francezul acela avea dreptate.
MIKE: Poftim?
MARY: Cel care spunea că apa e ca o bandă magnetică. Mama e fantoma din maşinărie. A trecut
prin vieţile noastre ca vinul prin apă. Fie că ne place, fie că nu, nimic nu are sfârşit.
MIKE: Ce ai de gând să faci?
MARY: Poţi să ai o viaţă împlinită fără copii?
MIKE: Ştii bine că da.
(Pauză.)
40
MARY: Da. Cred că da. (Pauză.) Vreau să îţi cer ceva, Mike. Îţi cer o singură data, apoi nu voi
mai cere nimic: părăseşte-ţi soţia şi vino la mine.
(Pauză.)
MIKE: Cred că... nu cred că ar trebui să vorbim despre asta acum. Poate ar trebui să discutăm
după înmormantare...
MARY: Nu îţi cer să discutăm. Profită de şansa asta, Mike.
(Pauză.)
MIKE: (aproape şoptit) Poate mai târziu am putea... (Ea merge la fereastră. El se uită
neajutorat la ea. Ea se uită pe fereastră.)
MARY: Zăpada asta nu se va opri niciodată. Totul e îngheţat în urma ei. Totul e şters.
TERESA: (din culise) Mary!
MARY: Am urât iarna toată viaţă. Gheaţă pe ferestre, întuneric la trei după-masă. Briza îţi
îngheaţă părul din nări. Am urât această amorţeală, aşteptarea primăverii.
TERESA: (din culise) Mary!
MIKE: Ce ai de gând să faci?
MARY: O să învăţ să iubesc frigul.
(Ies. În timp ce pleacă lumina scade în intensitate, devine gălbuie şi albastră. Perdelele se mişcă
şi în cameră intră un val de zăpadă. În depărtare se aud piesele lui Nat King Cole. Lumina se
stinge.)

41

S-ar putea să vă placă și