De 60 de ani încoace, preşedintele Franţei este, cel mai puternic lider al lumii democratice.

Niciun alt
şef de stat nu dispune de asemenea prerogative, care pornesc de la numirea unui premier şi
dizolvarea Parlamentului, până la a-şi acorda singur atribuţii sporite, în circumstanţe deosebite.

Președintele este un “arbitru” care asigură “funcționarea regulamentară a puterilor publice” și

“continuitatea statului” și este un garant al “independenței naționale, integrității teritoriale și
respectului tratatelor”.

Președintele Franței este ales șef de stat al Franței și deținătorul titlului de co-principe al Andorrei și
Marele Maestru al Legiunii de Onoare. Din cele cinci republici franceze, patru au avut un președinte
ca șef al statului, făcând astfel din postul de președinte francez, cel mai vechi post de președinte din
Europa care a existat de-a lungul istoriei într-o formă sau alta. În fiecare constituție franceză, atât
puterile președintelui, precum și funcțiile/îndatoririle sale și relația cu Guvernul au fost diferite. Cu
toate că procesul legislativ este efectuat și supervizat de Primul ministru și de către Parlament,
președintele Franței are o influență semnificativă asupra acestuia, fie în mod formal, fie datorită
puterilor constituționale.

Președintele ocupă cea mai importantă putere în stat și surclasează ceilalți politicieni. Probabil cea
mai importantă putere a sa este aceea de a alege primul-ministru. Totuși, deoarece doar Adunarea
Națională are puterea de a demite guvernul primului ministru, președintele este forțat să numească
un prim ministru ce are sprijinul majorității adunării. Când majoritatea Adunării Naționale este din
spectrul politic opus președintelui, situația se numește COABITARE. În acest caz, puterile
președintelui sunt diminuate.

Președintele are puterea de a promulga legile: în acest domeniu, președintele are o putere limitată
de veto, el putând propune doar o dată reîntoarcerea legii în Parlament; Președintele poate, de
asemenea, să trimită legea spre verificare Consiliului Constituțional.

Președintele are puterea de a dizolva Adunarea Națională. Poate propune, în anumite condiții,
aprobarea legilor prin referendum național; Președintele numește anumiți oficiali (cu acordul
Guvernului); numește anumiți membri ai consiliului Constituțional; el are un rol de reprezentare și
primește ambasadorii străini. Președintele poate pardona, dar nu poate amnistia, persoanele
condamnate și poate ușura sau suprima sentințele criminale. Aceasta era de o importanță capitală în
perioada în care Franța adopta pedeapsa capitală; el cerea în general comutarea sentinței cu
închisoare pe viață. Toate deciziile președintelui trebuie consemnate de primul ministru, cu excepția
deciziei de dizolvare a Adunării Generale. Există o tradițe de o așa numită amnestie prezidențială,
care are loc atunci când președintele și Adunarea Națională sunt alese din cadrul aceluiași partid
politic. Aceasta este o lege ce autorizează președintele să desemneze anumiți indivizi, ce au comis
anumite infracțiuni, cărora să le fie amnistiate pedepsele. Se consideră că astfel de legi permit
reducerea suprapopulării închisorilor, dar totodată metoda este criticată deoarece se consideră că
încurajează comiterea de infracțiuni rutiere înaintea perioadei alegerilor. Diferența dintre amnistie și
pardon prezidențial este că prima elimină consecințele următoare ale sentinței, ca și cum
infracțiunea nu a fost comisă, în timp ce a doua doar termină sentință, fără însă de a elimina
eventualele consecințe.

În materie de politică externă, președintele numește ambasadori, negociază tratate și poate supune
aceste tratate la referendum pentru aprobare, fără a mai trece prin Parlament. În cazul unei
amenințări “grave și imediate” la adresa instituțiilor, independenței națiunii, integrității teritoriale
sau executării angajamentelor internaționale, el poate să preia toate puterile din stat.

În cadrul sistemului constituțional francez, președintele și primul ministru împart puterea executivă.
În mod concret, președintele Franței este ales prin vot universal direct, după care desemnează primul
ministru. Tot președintele este cel care aprobă competența guvernului, propusă de primul ministru.