UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA FILOLOGIE

SPECIALIZAREA: LITERATURA ROMÂNĂ ȘI DIALOG

PLURI-IDENTITAR: PARADIGME CULTURALE ȘI DIDACTICE
CONTEMPORANE

REFERAT

EUGEN IONESCU

REALIZAT:

GROZAV NATALIA

ANUL DE STUDIU:

Anul univ. 2019 – 2020

 EUGEN IONESCU - dramaturg, eseist, critic literar, prozator si poet, nascut 26 noviembrie 1909,
Slatina – judetul Olt, părinţii săi fiind Eugen Ionescu, avocat de meserie şi subprefect al judeţului Olt şi
Marie-Thérèse, născută Ipcar, fiica unui inginer francez care lucra în România.
Pe când avea doar doi ani, familia părăsește România și se stabilește la Paris. Franța va deveni
leagănul copilăriei lui Ionescu alături de mama sa și de sora Marilina. Tatăl îi părăsește în 1916, pentru a
se întoarce în România și a se înrola în armată.
În urma separarii parintilor, isi petrece o parte din copilarie in Franta, unde face scoala primara, apoi
a urmat studiile liceale la Colegiul Național Sfântul Sava din București – nevoit să învețe limba română -
pe care l-a absolvit în 1928, unde peste câțiva ani se întoarce ca profesor de limba franceză. A fost admis,
apoi, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, secţia Literatură franceză, obținând,
în 1932, licența.
Cei doi copii ai familiei Ionescu sunt îndepărtați de dragostea maternă în anul 1922, când tatăl se
întoarce și obține custodia celor doi copii. Din paradisul copilăriei sale, Eugen Ionescu ajunge în România,
pe care a considerat-o un exil al ființei sale. Inadaptarea lângă noua familie și asimilarea dificilă a noii
culturi se vor reflecta în notele scăzute pe care le obține la școală, elocventă fiind media 6 la purtare.
Caracter rebel și dificil de modelat, se va considera mereu Eu, cel fără adăpost. După doar patru ani
petrecuți lângă tată și soția acestuia, Lola, Eugen Ionescu pleacă de acasă împreună cu Marilina și se mută
la mama lor, care părăsise Franța și se stabilise în București, pentru a fi mai aproape de copii. Plecarea de
acasă, mizeria în care a fost nevoit să supraviețuiască, exmatricularea de la liceu sunt momente marcante
în existența scriitorului, care, ajuns la maturitate, le consideră, în stilul inovatorului teatrului absurd, o
binecuvântare a divinității. Doar traversând aceste obstacole a ajuns să se cunoască pe sine și să valorifice
potențialul său artistic.
Anii petrecuți în România îi vor contura complexul de a nu se fi născut francez, considerând poporul
român leneș în viața de zi cu zi, liric în poezie și tembel în politică. Debutul său literar a reprezentat
publicarea unor poezii în Bilete de papagal, in anul 1928 revistă coordonată de Tudor Arghezi. Un an mai
tarziu îi apare primul volum de versuri “Elegii pentru ființe mici”. A colaborat si cu alte reviste: Viata
literara, Fapta, Romania literara, Rampa, Vremea, Universul literar, Viata Romaneasca, in care a publicat
cronici literare, cronici plastice, pagini de jurnal, eseuri, poezii si fragmente de roman. In anul 1934 publica
volumul "Nu", un volum de eseuri contestatare care provoaca un scandal in lumea literara. Cel din urmă
volum prezintă deja mai multe abordări ale absurdului, fiindcă după ce Ionescu atacă figurile majore ale
literaturii române din acea vreme – Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi,
Ion Barbu, Camil Petrescu – pe motiv că nu ar fi creat o operă valabilă, revine mai apoi și susține că ar
putea dovedi exact contrariul.
In 1938 pleaca la Paris, unde lucrează pentru o perioadă ca atașat cultural al guvernului Antonescu
pe lângă guvernul de la Vichy – poziţie din care traduce şi facilitează traducerea unor autori români
contemporani şi aranjează publicarea lor în revistele literare franceze – şi își scrie și teza de doctorat cu
subiectul „Tema morții și a păcatului în poezia franceză”, o lucrare pe care nu o va susţine niciodată. Tot
atunci, Ionescu a organizat emisiuni de radio la Marsilia despre România, a deschis catedra Mihai Eminescu
la Nisa și primul lectorat de limba română la Montpellier.
În 1942 se stabileşte definitiv la Paris, iar în 1945, Eugen Ionescu trimite revistei ”Viaţa
românească” un articol intitulat ”Scrisori din Franţa”, în care prezintă motivele plecării sale din ţară,
precizând punctul său de vedere critic la adresa regimului politic din România de atunci.
Pentru acest material, Eugen Ionescu a fost judecat în România. Sentinţa, pronunţată la 31 mai 1946, autorul
articolului injurios apărut în revista „Viaţa românească” considerat ofensator pentru armată şi naţiune.
Acuzatul a fost judecat în lipsă. După expunerea procurorului şi examinarea piesei din dosar, Eugen Ionescu
fost condamnat la: 5 ani închisoare corecţională pentru ofensa armatei; 6 ani închisoare corecţională pentru
ofensa naţiunii; 5 ani interdicţie corecţională. Curtea a decis să se facă demersuri pentru a se cere extrădarea
condamnatului din Franţa. Cererea de extrădare a rămas fără efecte.
Tot în anul 1945, Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al
ardeleanului Pavel Dan, „Urcan Bătrânul”, care a apărut la Editura Jean Vigneau din Marsilia, sub titlul
„Le Père Urcan”.
Prima piesă a lui Eugene Ionescu este și piesa de inaugurare a teatrului absurdului. Povestea piesei
este binecunoscută: pe când Ionescu încerca să învețe limba engleză a fost șocat de absurditatea și
banalitatea frazelor din manualul lui de limba engleză. A abandonat studiul englezei, a luat frazele din
manual și le-a organizat astfel încât să iasă o piesă. Absurdul piesei care ne șochează atât de tare chiar și
azi este absurdul unui manual de limbi străine, nefiresc ca orice manual.
Apoi a urmat o operă absolut remarcabilă, marcată de sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea
morții, splendoarea și neantul condiției umane.
Scrierile lui Ionescu reflectă un comic născut din absurd, o manieră expresivă, care la începutu nu
a fost apreciată de public. Incepand cu anul l950 Eugen Ionescu se afirma ca dramaturg, debutand cu piesa
Cântăreața cheală, piesa de teatru ce a fost reprezentata la Theatre de la Huchette in regia lui Nicholas
Bataille, pe 11 mai 1950, apoi urmeaza "Lectia" (1951), "Scaunele" (1952), "Victimele datoriei" (1953).
Dintre cele mai cunoscute piese ale lui Ionescu fac parte si: Ucigas fara simbrie, Rinocerii, Setea si foamea,
Regele moare ș.a. Treptat, crește interesul față de abordarea ionesciană, operele dramaturgului fiind
montate pe scena celui mai important teatru francez La Comédie Française, în 1966. Ca apreciere a muncii
sale, în 1970 este numit membru al Academiei Franceze, devenind primul dramaturg de origine română cu
o distincție atât de înaltă.
În anul 1961, piesele lui Eugen Ionescu aveau reprezentaţii în 35 de ţări din întreaga lume. Trebuie
de mentionat că, între anii 1964 și 1970, unele piese i-au fost jucate și în România, însă ulterior, criticile la
adresa regimului comunist a făcut ca autoritățile de la București să-l interzică cu desăvârșire.
 În anul 1987, a fost distins cu medalia de onoare a oraşului Paris şi alte două medalii de aur ale
oraşelor Saint-Etienne şi Saint-Chamond, la 7 mai 1989, a primit Premiul Moliere, iar la 30 decembrie
1989, Eugen Ionescu şi Emil Cioran au devenit membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor Francezi.
În anii comunismului din ţara sa natală, Eugen Ionescu a militat cu o stăruință remarcabilă împotriva
politicii promovate de Ceaușescu – prin scrisori deschise, semnarea unor proteste, mesaje televizate –
demascând cu o virulență aparte ”genocidul cultural” instaurat de regimul de la București.
Deşi a fost respins de regimul comunist din România, Eugen Ionescu a contribuit ca nimeni altul la
cunoașterea şi promovarea valorilor culturii române în Franța, cu toate că a rămas în istorie cu unele
afirmaţii care au stârnit controverse.
După Revoluția din anul 1989, s-a exprimat în repetate rânduri în favoarea reinstaurării monarhiei,
sub conducerea regelui Mihai I, ca unică soluţie de redresare a României. Şi-a exprimat în dese ocazii
scepticismul privind politica românească post-revoluţionară, cu toate că a declarat că, după 1989, ”s-a
simțit a fi redevenit român”.
În timpul vieţii, i-au fost publicate o serie de traduceri în limba română: romanul „Însinguratul”,
traducere de Rodica Chiriacescu, „Eu”, ediție îngrijită de Mariana Vartic, cu un prolog la „Englezește fără
profesor”, de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, 1990, „Jurnal în fărâme”, traducere de Irina Bădescu,
1992, „Note și contranote”, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, 1992, „Război cu toată lumea”.
Publicistică românească”, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, 1992,
„Prezent trecut, trecut prezent”, traducere de Simona Cioculescu, 1993, „Antidoturi”, traducere de Marina
Dimov, 1993 şi „Sub semnul întrebării”, traducere de Natalia Cernăuțeanu, 1994.
Însă puţini cunosc că Eugen Ionescu a expus şi desene, litografii şi picturi ale sale în Franța, SUA,
Germania şi Elveția, că a jucat într-un film sau că a scris un libret de operă. Despre litografiile sale, Eugen
Ionescu declara: „Am făcut nouăsprezece litografii din care au fost alese cincisprezece.
Eugen Ionescu a decedat la 28 martie 1994, la Paris, la vârsta de 84 de ani, găsindu-şi odihna veşnică
în Cimitirul Montparnasse din capitala Franţei.
Operele sale au fost traduse și montate în întreaga lume, de-a lungul timpului bucurându-se de un
prestigiu răsunător. Deși Eugen Ionescu s-a născut și a trăit pentru o perioadă în România, dorința sa a fost
de a rămâne în istoria literaturii universale ca scriitor francez, dezgustat de moravurile societății românești.
Personalitatea sa complexă şi opera sa au reprezentat subiectele a nenumărate cărți, studii, teze de
doctorat, colocvii internaționale, simpozioane, filme și festivaluri, fiind dezbătute temele predominante pe
care le-a abordat, singurătatea, izolarea, falsitatea şi obsesia morții – considerată forța motrice a operei lui
Eugen Ionescu. Pornind de la moartea gândirii, a limbajului sau cea neînțeleasă și neacceptabilă a
individului, autorul creează în mod paradoxal comicul, printr-un teatru-joc, liber, straniu, pur, sincer,
provocator.
 La 21 mai 2009, pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la naşterea dramaturgului, Teatrul
Naţional Radiofonic a prezentat, la Radio România Cultural, premiera „Delir în doi … în trei, în câţi vrei”
de Eugène Ionesco, traducerea: Vlad Russo şi Vlad Zografi, regia artistică: Attila Vizauer.
În anul 2009, pe care UNESCO l-a declarat „An internaţional Eugène Ionesco”, cu ocazia centenarului
nașterii scriitorului, opera sa a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a
ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar şi profesorul Nicolae Manolescu. Lui Ionescu i-au
fost dedicate atunci numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate. Interesant a fost
atunci faptul că fiica sa, Marie-France Ionesco, deţinătoarea drepturilor de autor, a protestat împotriva
prezentării lui Eugen Ionescu ca autor român, arătând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză.
 Webografie

1.http://www.autorii.com/scriitori/eugen-ionescu/index.php
2.https://www.edusoft.ro/eugen-ionescu-aspecte-biografice/
3. https://www.artline.ro/Eugen-Ionescu-29693-1-n.html
4.http://www.rador.ro/2019/03/28/portret-eugen-ionescu-de-la-arta-absurdului-la-eliberarea-constiintei-
umane/