Compoziția chimică a celulei

Celula este formată din diferite molecule cu rol diferit. În componența acestor molecule intră atomi
reprezentând 63 elemente chimice. În funcție de proporția în care iau parte la formarea celulelor,
elementele chimice se pot clasifica în:

macroelemente, (elemente prezente în proporție de 98%):

oxigen, (66%)

hidrogen, (10%)

carbon, (18%)

azot, (3,5%)

microelemente, (elemente prezente în proporție de 2%):

calciu, (1,2%)

sulf, (0,9%)

potasiu, (0,15%)

sodiu, (0,15%)

clor, (0,1%)

magneziu, (0,1%)

ultramicroelemente, (elemente prezente în proporție redusă - 0,01%):

iod

fier

mangan

zinc

cobalt, etc.

Substanțe anorganice

Substanțele anorganice, sau minerale, sunt prezente în celulă atât sub formă de molecule, cât și sub
formă de ioni.Ele impregneaza unele membrane , polarizeaza membranele celulare, schimba
proprietatile fizice ale protoplasmei
Substanțe organice

Aceste substanțe sunt cele mai importante, ele luând parte activ la toate procesele intracelulare.

Acizi nucleici;

Glucide;

Lipide;

Proteine.

Proprietăți fiziologice generale

Printre proprietățile care diferențiază materia vie de corpurile lipsite de viață se pot aminti:

Metabolismul

Din substanța intercelulară în celulă pătrund substanțe nutritive: oxigen, glucoză, lipide, apă, săruri, iar
din ea se elimină substanțe sub formă de deșeuri. Substanțele care intră în celulă participă la procesele
de biosinteză. Biosinteza semnifică formarea proteinelor, glucidelor, lipidelor din substanțe mai simple,
ce sunt specifice celulei date. De exemplu, în celulele mușchilor se formează niște proteine speciale, care
le asigură contractilitatea. O dată cu biosinteza, în celule are loc și descompunerea substanțelor
organice. În urma descompunerii se formează niște substanțe de structură mai simplă. Reacțiile de
descompunere decurg cu participarea oxigenului (reacții de oxidare) și sunt însoțite de degajare de
energie. Această energie se consumă în procesul activității vitale a celulei sub formă de energie chimică,
termică, mecanică. Procesele de biosinteză și descompunere constituie metabolismul.

Excitabilitatea

Această proprietate a materiei vii este reprezentată prin capacitatea oricărui corp viu de a răspunde, în
mod activ, la unele modificări în mediul său de viață și, în general, la orice acțiune care îi tulbură
echilibrul. Factorii de mediu care provoacă în celula vie tulburări reversibile sunt numiți excitanți. În
celulele excitate se schimbă viteza proceselor de biosinteză și de descompunere a substanțelor,
consumul de oxigen și temperatura. Celulele își îndeplinesc funcțiile lor firești numai în stare de
excitație. Celulele grandulare produc și secretă anumite substanțe, cele musculare se contractă, în
celulele nervoase apare un semnal electric foarte slab numit impuls nervos, care se propagă pe
membranele celulare.
adaptabilitatea

Diviziunea celulară

Diviziunea (în latină divisio, divisionis = diviziune, împărțire) se realizează pe două căi:

- directă (amitoză)

- indirectă (mitoză și meioză).

Diviziunea este procesul prin care o celulă ajunsa la maturitate (celula mamă) va da naștere la doua
celule identice (celulele fiice) care vor avea cromozomi identici cu aceasta.

Diviziunea directă: Amitoza

Diviziunea amitotică este caracteristică procariotelor. Ea reprezintă diviziunea care are loc fără fus de
diviziune. Se poate întâlni și la unele eucariote cum ar fi: unele ciuperci (drojdiile), alge albastre verzi
(alga Pleurococcus - verzeala zidurilor), celule maligne, celule pe cale de regenerare, în gale (țesuturi ale
plantelor).

Amitoza la procariote decurge astfel:

cromozomul bacterian se atașează de peretele celulei divizându-se și formându-se astfel doi cromozomi
identici;

apariția celor 2 cromozomi fie va determina creșterea celulei; între cromozomi fie se va stabili un perete
despărțitor ce îi va separa în final;

separarea cromozomilor și formarea celor două celule fiice.

Amitoza poate decurge prin două moduri:

prin clivare: apariția unui perete transversal sau longitudinal la nivelul ecuatorial al celulei mamă,
avansarea acestuia prin membrana celulară și peretele celular, până la formarea celor două celule fiice;

prin ștrangulare: apariția unei ștrangulări la nivelul zonei mediane a celulei mamă, avansarea acesteia
prin membrana celulară, citoplasmă și nucleu, până la formarea celor două celule fiice.
Diviziunea indirectă

Diviziunea indirectă se realizează în prezența fusului de diviziune. Fusul de diviziune se formează din
centrozom. Fusul de diviziune este format din fibre polare (mențin distanța dintre cei doi poli ai celulei)
și kinetocorale(de acestea se atașează centromerii cromozomilor). Fusul de diviziune asigură distribuția
echilibrată a cromozomilor în cele două celule fiice.

Diviziunea indirectă este de două tipuri:

Mitoza: diviziune ecvațională/equațională;

Meioza: diviziune reducțională.

Mitoza

Mitoza este diviziunea prin care din celula mamă iau naștere două celule fiice cu numărul de cromozomi
egal cu cel al celulei mamă.

Mitoza presupune:

Diviziunea nucleului: Cariokineza/Cariochineza;

Diviziunea citoplasmei: Citokineza/Citochineza.

Cariokineza (diviziunea nucleului)

Are 4 faze:

1) Profaza:

celula este în stare diploidă;

are loc diviziunea centrozomului, astfel încât spre fiecare pol al celulei să se deplaseze câte unui;

se dezorganizează membrana nucleară și nucleolul;

cromatina se fragmentează, se condensează și se spiralizează;

cromozomii încep să se individualizeze, putând fi astfel observați la microscopul optic;

se formează fusul de diviziune alcătuit din fibre polare și kinetocorale (fibre de natură proteică).

2) Metafaza:

celula este în stare diploidă;

cromozomii sunt individualizați la maxim, observându-se foarte bine la microscopul optic;

cromozomii bicromatidici se află în planul ecuatorial al celulei, în placa metafazică;

la sfârșitul acestei faze are loc clivarea cromozomilor bicromatidici.

3) Anafaza:

celula este în stare tetraploidă (are 4 seturi de cromozomi monocromatidici);

spre fiecare pol al celulei se îndreaptă câte două seturi de cromozomi;

deplasarea cromozomilor spre polii celulei se face pasiv prin scurtarea (contractarea) fibrelor
kinetocorale.

4) Telofaza:

cromozomii monocromatidici încep sa își piardă din individualitate, nemaiputând fi observați la

microscop;

cromatina se decondensează și se despiralizează;

fusul de diviziune se dezorganizează;

are loc reorganizarea membranei nucleare și a nucleolului;

se formează, în final, doi nuclei fii/două nuclee fiice, fiecare având același număr de cromozomi ca și
celula mamă.

Citokineza (diviziunea citoplasmei)

Are loc în cadrul telofazei.

Se finalizează cu cele două celule, fiecare având același număr ce celule cu celula mamă.

În celulele animale, citokineza se realizează printr-un șanț de clivare.

La celulele plantelor, citokineza se realizează printr-o placă celulară ce se formează prin unirea peretelui
celular cu membrana celulară.

Placa celulară se dispune la nivelul ecuatorului celulei mamă între cele două nuclee fiice, în final
separându-le.

Importanța mitozei

Asigură formarea embrionului din celula ou.

Asigură creșterea organismelor până la maturizare.

Asigură refacerea țesuturilor lezate sau a părților pierdute.

Meioza

Este procesul prin care, dintr-o celulă mamă iau naștere 4 celule fiice, fiecare având numărul de
cromozomi redus la jumătate față de celula mamă.

Are două etape:

1) Etapa reducțională (meioza I): în această etapă, celula se divide formând două celule fiice cu numărul
de cromozomi redus la jumătate; această etapă este heterotipică.

2) Etapa ecvațională (meioza II): se realizează ca o mitoză în celulele haploide (n).

Între meioza I și meioza II are loc o interfază scurtă fără sinteză de ADN, deoarece cromozomii sunt deja
bicromatidici.

Meioza I

Profaza I

celula este în stare diploidă;

are loc diviziunea centrozomului, astfel încât spre fiecare pol al celulei să se deplaseze câte unul;

se dezorganizează membrana nucleară și nucleolul;

cromatina se fragmentează, se condensează și se spiralizează;

cromozomii încep să se individualizeze, putând fi astfel observați la microscopul optic;

se formează fusul de diviziune alcătuit din fibre polare și kinetocorale (fibre de natură proteică);

cromozomii omologi se grupează în perechi numite bivalenți sau tetrade cromozomiale;

cromozomii omologi ai bivalentului fac schimb reciproc de gene (proces numit crossing-over);

în urma crossing-overului rezultă cromozomi recombinați.

Metafaza I

celula este în stare diploidă;

cromozomii bivalentului sunt individualizați la maxim, observându-se foarte bine la microscopul optic;

bivalenții se află în planul ecuatorial al celulei, în placa metafazică;

la sfârșitul acestei faze are loc separarea cromozomilor bicromatidici ai bivalentului.

Anafaza I

celula este în stare diploidă (2n);

spre fiecare pol al celulei migrează câte un set de cromozomi bicromatidici;

deplasarea cromozomilor spre polii celulei se face pasiv prin scurtarea (contractarea) fibrelor
kinetocorale;

Telofaza I

celula este în stare haploidă (n);

cromozomii bicromatidici încep sa își piardă din individualitate, nemaiputând fi observați la microscop;

cromatina se decondensează și se despiralizează;

fusul de diviziune se dezorganizează;

are lor reorganizarea membranei nucleare și a nucleolului;

se formează, în final, două celule fiice, fiecare având numărul de cromozomi redus la jumătate față de
celula mamă.

După finalizarea meiozei I are loc meioza II. Astfel, fiecare dintre celulele fiice rezultate în meioza I intră
în meioza II.
Meioza II decurge ca o mitoză în celule haploide și presupune cariokineză și citokineză.

Meioza II are 4 faze:

Profaza II;

Metafaza II;

Anafaza II;

Telofaza II.

La sfârșitul telofazei are loc și citokineza, iar în final, din cele două celule fiice haploide (exemplu: n=2
cromozomi bicromatidici) intrate în diviziune, rezultă 4 celule fiice haploide (exemplu: n=2 cromozomi
monocromatidici).

Importanța meiozei

Duce la formarea celulelor reproducătoare sexuate (gameți) și asexuate (spori).

Istoria descoperirii celulei

Celula a fost descoperită de Robert Hook în 1665 care făcea studii pe tulpini de plută folosind
microscopul. Acesta a observat că materialul dat a fost împărțit în mai multe compartimente, egale ce
semanau cu niste camarute. Acestea au primit numele de celule (lat. cella=camera) Antonie van
Leeuwenhoek a observat primul organismele unicelulare într-o picătură de apă, folosind
microscopul.Teoria celulară a fost enunțată pentru prima dată de Matthias Jakob Schleiden și Theodor
Schwann în 1839. În 1858, Rudolf Virchow emite teoria sa, Omnis cellula ex cellula, potrivit căreia
celulele apar în urma diviziunii celulare.