MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

FACULTATEA „KINETOTERAPIE”
CATEDRA „CULTURĂ FIZICĂ DE RECUPERARE”

Teză de licenţă

Tema: Kinetoterapia în traumele cotului la jucătorii tenisului de masă

Autor:

Conducător ştiinţific:
Zavalisca Aurica,
doctor în pedagogie,
conferenţiar universitar

Chişinău, 2016
 CUPRINS:

Introducere………………………………......................................................3

CAPITOLUL I Caracteristica anatomică, biomecanica şi afecţiunile

articulaţiei cotului tenisul de masă.............................................................7

1.1. Abordări teoretice referitor la anatomia şi fiziologia cotului.........................7

1.2. Caracteristica afecţiunilor cotuluiîn tenisul de masă---15
1.3.Particularităţile aplicării kinetoterapiei în traumele cotului la jucătorii de tenis
de masă ............................. 25
1.4. Concluziile capitolului I...........................................................................31

CAPITOLUL II Metode şi tehnici de cercetare. Organizarea

cercetării…………………………………………………………………….32
2.1. Metode şi tehnici de cercetare..................................................................32
2.2. Organizarea cercetărilor...........................................................................40
2.3. Program de exerciţii pentru recuperarea traumelor cotului......................42
2.4. Concluziile capitolului II..........................................................................46

CAPITOLUL III. Argumentarea experimentală a cercetării...................47

3.1. Argumentarea experimentală a cercetării. Analiza comparativă şi
generalizarea datelor cercetării………………………………………………47
3.2. Eficienţa programului de recuperare complexă a traumatismelor
cotului………………………………………………………………………..52
3.3. Concluziile capitolului III
Concluzii şi recomandări metodice ……………………………….………56

Bibliografie……………………...........................................………………..59

Anexă………………………………………………………………………..64

2
 INTRODUCERE

Actualitatea temei. Activităţile de profilaxie şi recuperare a afecţiunilor cotului trebuie

să fie bazate pe cunoaşterea anatomiei şi biomecanicii cotului, afecţiunilor existente şi remediile
kinetoterapeutice folosite.
În organismul uman, articulaţiile au două funcţii de bază: permit mişcarea scheletului, a
unui segment faţă de altul; transmit forţe de la un segment la altul. În lanţul kinetic al membrului
superior, cotul este articulaţia care permite antebraţului orientat în cele trei planuri de către umăr
să poarte mai mult sau mai puţin departe extremitatea sa activă - mîna. Dar în procesul muncii şi
al gestualităţii vieţii obişnuite cele două mîini lucrează împreună, ori raporturile spaţiale dintre
ele sunt asigurate în mare parte de activitatea coatelor [26]. O problemă importantă în
biomecanica cotului, cu consecinţe în recuperare, este poziţia axei de mişcare, flexie-extensie, în
articulaţie. Axa de mişcare trece prin trohlee dar nu rămîne fixă, ea deplasîndu-se pe parcursul
flexiei cotului. Astfel, pe ultimele 5-10° de flexie axa se deplasează spre fosa coronoidă, iar pe
ultimele grade de extensie deplasarea este spre fosa ole-crană. Datorită acestor devieri de axă se
schimbă şi tipul mişcării intraarti-culare, care în cea mai mare parte este de tip „alunecare”,
devenind la capetele amplitudinii de mişcare de tip „rulare”.
Cavitatea articulară este sediul unor stări patologice variate care vor determina deficit
funcţional mai mult sau mai puţin sever respectiv redoare, limitarea mobilităţii articulare,
ankiloze la care adăugăm durerea, element cauzal important al disfuncţionalităţii.
Rezultatele obtinute prin mijloace kinetice sunt puţin studiate şi desfăşurate în literatura
de specialitate. Principalele efecte ale aplicării kinetoterapiei ar trebui să fie: menţinerea
mobilităţii articulare încă de la începutul procesului patologic; stretchingul nu are logică decît în
cazul implicării capsulei în deficitul de mobilizare; postararea de menţinere sau redresare a
alinierii segmentelor; mobilizări pasive de refacere a jocului articular; scăderea încărcării.
În această lucrare autorul încearcă să stabilească, pe lîngaă metodologia clasică de
tratament fizical-kinetic (în general cunoscută de medicii din această specialitate) rolul
recuperatorului în diverse faze de evoluţie a bolii, precum şi limitele acestui gen de terapie,
perceperea momentului în care mijloacele noastre nu mai au nici o eficienţă şi trebuie să se
recurgă la ortopedia chirurgicală reparatorie a aparatului locomotor.
Aceste momente au grenerat problema investigaţiei şi au determinat autorul de a-şi alege
tematica tezei de licenţă.
Scopul cercetării constă în demonstrarea eficienţei kinetoterapiei în reabilitarea
bolnavilor cu traumatisme ale cotului.

3
 Obiectivele cercetării:
- analiza surselor teoretice privind caracteristica anatomică şi biomecanica cotului;
- scoaterea în evidenţă a particularităţilor afecţiunilor cotului şi a efectelor sale negative
asupra activităţii membrului superior;
- selectarea şi expunerea criteriilor de clasificare a afecţiunilor cotului şi caracterizarea
succintă a tipurilor şi formelor acestora;
- raportul între patologia articulară şi kinetoterapie;
- analiza şi selectarea formelor şi mijloacelor de reabilitare a bolnavilor cu afecţiuni ale
cotului.
Ipoteza cercetării. S-a presupus că mijloacele kinetoterapeutice aplicate direcţionat în
reabilitarea bolnavilor cu afecţiuni ale cotului vor avea ca efect îmbunătăţirea stării articulaţiei şi
nivelului de mobilitate.
Obiectul cercetării îl constituie procesul de reabilitare a bolnavilor cu afecţiuni ale
cotului.
Noutatea ştiinţifică a lucrării de faţă constă în faptul că a fost întreprinsă încercarea de
demonstrare a eficienţei kinetoterapiei în reabilitarea bolnavilor cu afecţiuni ale cotului.
Însemnătatea teoretică a lucrării constă în analiza detaliată a esenţei, clasificării şi
particularităţilor afecţiunilor cotului, precum şi a kinetoterapiei acestora. Rezultatele
investigaţiilor realizate oferă o amplă informaţie despre caracteristica anatomică şi biomecanica
cotului, caracteristica şi clasificarea afecţiunilor cotului, precum şi despre mijloacele de
recuperare a acestora.
Însemnătatea practică a investigaţiilor este determinată de:
- evidenţierea metodelor practice de reabilitare a bolnavilor cu afecţiuni ale cotului;
- îmbunătăţirea mecanismului de recuperare a articulaţiei cotului şi funcţiilor sale.
Baza teoretică a lucrării o constituie concepţiile tratate pe larg în literatura de
specialitate, atît în ce priveşte caracteristica antomică şi biomecanica cotului, cît şi kinetoterapia
acestora (Baciu C.; Caun E.; Cotoman R.; Fozza C.; Marcu V.; Pastai Z.; Robănescu N.;
Sbenghe T.; Sidenco E.L.; Todea S.F.; Добровольский В.К.; Епифанов В.А.; Ласская Л. И.;
Найдин В. Л.; Саркисов-Серазини И.М.; Попов С.Н.; Фонарев М.И.; Юмашев Г. С.).
Metodele cercetării:
- teoretice: selectarea literaturii în domeniu; analiza teoretică şi generalizarea datelor literaturii
de specialitate;
- practice: metodele de observare; convorbire; anamneza sau interviul biografic;
experimentele de constatare.

4
 Structura, sumarul şi volumul tezei
Teza a fost structurată în următoare compartimente: introducere, 3 capitole, concluzii,
recomandări practico-metodice, bibliografie şi anexe. Volumul tezei cuprinde 64 de pagini.
În capitolul I se argumentează teoretic procesul de recuperare a afecţiunilor cotului prin
mijloace fizice. Totodată, acest capitol cuprinde informaţii privind caracteristica anatomico-
funcţională şi biomecanica articulaţiei cotului; caracteristica afecţiunilor cotului; cauzele şi
profilaxia afecţiunilor cotului; recuperarea traumatismelor cotului prin mijloacele fizice.
În capitolul II se caracterizează metodele şi organizarea cercetării. Suplimentar este descris
programul de recuperare a afecţiunilor cotului prin mijloace fizice şi specificat complexul-model
de exerciţii.
În capitolul III este argumentată experimental eficacitatea complexului de exerciţii aplicat
pentru recuperarea afecţiunilor cotului. Este descris experimentul desfăşurat la bolnavii cu
afecţiuni ale cotului şi efectele mijloacelor fizice în procesul de reabilitare.
Cuvinte cheie: kinetoterapie, afecţiuni ale cotului, fracturi de cot, luxaţii, entorsii,
recuperare fizică, complex de exerciţii, mijloace speciale.

5
 CAPITOLUL I. CARACTERISTICA ANATOMICĂ, BIOMECANICA ŞI
AFECŢIUNILE ARTICULAŢIEI COTULUI

1.1. Caracteristica anatomică şi funcţională a cotului.

Tratatul de anatomie Testut defineşte articulaţia ca ansamblul elementelor moi prin care
se unesc două sau mai multe oase vecine [21]. Aceasta ar însemna: capsulă, ligamente, tendoane,
chiar muşchi plus capetele osoase.
O articulaţie care prezintă mai mult decât o pereche de suprafeţe articulare în contact se
numeşte articulaţie compusă. Exemplul reprezentativ în acest caz este acela al articulaţiei
cotului; în cazul acestei articulaţii capătul distal al humerusului prezintă doua suprafeţe convexe
distincte, capitulum şi trochlea, care se conjugă cu doua suprafeţe distincte de pe radius,
respectiv ulan; mai mult, o suprafaţă convexa a capului radiusului articulează cu o suprafaţă a
ulnei, formînd articulaţia radio-ulnară superioară. În acest fel iau naştere trei articulaţii simple,
care sunt înglobate în aceeaşi capsulă articulară.
Anatomia cotului. Articulaţia cotului este formată din 3 oase : humerusul, radiusul şi ulna
3 articulaţii: humeroradială, humeroulnară (trohlea humerusului se articulează cu olecranul
definind planul de flexie-extensie) şi radioulnară ( permite mişcări de pronaţie-supinaţie).
Stabilizatorii dinamici ai cotului:
1. complexul flexori-pronatori (toti aceşti muşchi au origine pe epicondilul medial). -
flexorul radial al carpului - flexorul superficial al degetelor - flexorul ulnar al carpului - rotundul
pronator;
2. complexul extensori - pronatori(origine pe epicondilul lateral) - extensorul ulnar al
carpului – extensorul comun al degetelor - extensorul radial scurt al carpului - brahioradialul -
supinatorul – muşchii flexori ai cotului - bicepsul brachial - brahialul ant - muşchii extensori ai
cotului - tricepsul brahial – anconeul.
Stabilizatorii statici ai cotului - ligamentele laterale - ligamentul colateral ulnar -
limitează mişcarea de extensie a cotului - ligamentul colateral radial- ligamentul inelar -
ligamentul pătrat - limitează mişcarea de supinaţie [1, p. 259].
În lanţul kinetic al membrului superior, cotul, articulaţie de mijloc, este subordonat
funcţional umărului, iar din punctul de vedere al finalităţii, mîinii. Această realitate Kapandji o
exprimă astfel: „Cotul este articulaţia membrului superior care permite antebraţului orientat în
cele trei planuri de către umăr să poarte mai mult sau mai puţin departe extremitatea sa activă –
mîna” [2, 9]. Dar în procesul muncii şi al gestualităţii vieţii obişnuite cele două mîini lucrează

6
împreună, ori raporturile spaţiale dintre ele sunt asigurate în mare parte de activitatea coatelor [1,
20].
Cotul este format din trei articulaţii, fiecare avînd un rol specific în poziţionarea mîinii (la
care ar trebui să adăugăm articulaţiile distale ale antebraţului care participă la pronosupinaţie).
Deşi este o articulaţie considerată cu două grade de libertate, flexie-extensie, biomecanica
articulaţiei cotului se complică prin participarea la mişcarea de prono-supinaţie a antebraţului,
proces care explică de ce cotul trebuie analizat întotdeauna împreună cu antebraţul şi chiar cu
articulaţia pumnului participantă de asemenea la pronosupinaţie. însăşi construcţia anatomică
articulară justifică o atare abordare. Cele două oase ale antebraţului fac două articulaţii cu
humerusul la nivelul cotului (humero-radială şi humero-cubitală) şi două articulaţii distale la
nivelul carpului (carpo-ulnară, carpo-radială). Rolul principal în flexia-extensia cotului îl joacă
articulaţia humero-cubitală [2, 21]. Cea humeroradială are rol minor. La aceste articulaţii trebuie
să adăugăm articulaţiile radioulnare (proximală şi distală). Ambele radio-ulnare participă la
mişcarea de pronosupinaţie acţionînd ca o singură articulaţie. Mişcarea de pronosupinaţie este de
fapt asigurată de antebraţ în principal. Radiusul - os mai lung decît ulna - execută în jurul
acestuia o mişcare de învăluire. Alături de această mişcare, la pronosupinaţie contribuie şi
deplasarea laterală de 10° a ulnei.
Un rol important îl joacă şi membrana interosoasă care are o ţesătură a fibrelor cu totul
specială. În poziţie de pronosupinaţie intermediară fibrele sunt în tensiune maximă, ele
elaxîndu-se în pronaţie sau supinaţie. Şi humerusul participă la pronosupinaţie cînd cotul este la
90° printr-o rotaţie internă (în supinaţie) şi externă (în pronaţie) realizînd 9-12° [17].
Suprafeţele articulare. Sunt reprezentate de partea humerusului prin faţa articulară a
epifizei distale, iar de partea oaselor antebraţului prin fetele articulare ale epifizelor proximale
ale ulnei şi radiusului. Suprafata humerală este compusă din: trohlee, capitulul humerusului şi
santul intermediar. Epifiza proximala a ulnei prezintă incizura trohleară, iar epifiza proximală a
radiusului, foseta capului radial.
Toate aceste suprafeţe articulare sunt acoperite de un cartilaj hialin avand o grosime de
1,5 mm. Corespunderea suprafeţelor articulare se face astfel: incizura trohleară răspunde trohleei
humerale, foseta capului radial corespunde capitulului humeral, iar şantului intermediar îi
corespunde marginea fosetei capului radial.
Mijloacele de unire. Sunt reprezentate printr-o capsula întarită de ligamente.
Capsula articulară este constituită din doua straturi unul extern fibros şi altul intern
sinovial. Membrana fibroasă prezintă o inserţie humerală şi alta antebrahială; inserţia humerală
se face de-a lungul unei linii ce trece inainte, deasupra fosei coronoide şi a celei radiale; inapoi la

7
periferia fosei olecraniene. Lateral şi medial ea coboară pe partea inferioară a epicondilului
lateral şi a celui medial. Cei doi epicondili rămîn astfel liberi pentru inserţii musculare. Inserţia
antebrahială se face dupa cum urmează: pe radius, imprejurul colului, la 5-6 mm sub capul
radial, iar pe ulnă, pe ambele margini ale incizurii trohleare, pe incizura radială, pe olecran şi pe
procesul coronoidian. Vîrfurile olecranului şi procesului coronoidian se gasesc în interiorul
capsulei. Inserţia capsulei ne ajută să înţelegem de ce fracturile sau smulgerile epifizelor
respective vor interesa şi capsula, pe cand fracturile izolate ale epicondililor o vor evita.
Ligamentul colateral ulnar (lig. Collaterale ulnare) se desprinde de pe epicondilul medial
şi radiază spre faţa medială a epifizei proximale a ulnei (marginea incizurii trohleare). Este un
ligament puternic, de forma triunghiulară caruia i se pot descrie două fascicule:
humerocoronoidian şi humeroolecranian.
Ligamentul colateral radial (lig. Collaterale radiale) porneste de pe faţa anteroinferioară a
epicondilului lateral şi se imparte în doua fascicule divergente. Acestea trec unul înaintea,
celalalt înapoia capului radial şi se fixează fiecare la extremitatea respectivă a incizurii radiale a
ulnei. Ele sunt strîns legate cu fibrele ligamentului inelar al radiusului.
Ligamentul colateral ulnar şi radial sunt foarte rezistente. Astfel se explica de ce prin
intermediul lor se pot produce smulgeri ale epicondililor.
Sinoviala. Stratul sinovial al capsulei tapeteaza fata profunda a capsulei. Stratul fibros se
termina la oarecare distanta de cartilajul articular. Stratul sinovial se reflecta la nivelul inserţiei
stratului fibros acoperind intreaga suprafata osoasa dintre inserţia acestuia şi cartilaj. Datorita
acestei dispozitii, stratul sinovial tapeteaza fata anterioara a fosei coronoidiene şi a celei radiale,
formand un fund de sac bilobat anterior [51]. Pe faţa posterioară, ea tapeteaza fosa olecraniana,
formand fundul de sac posterior (subtricipital). Pe acest fund de sac posterior se insera cateva
fibre musculare din triceps. Aceste fibre il trag în sus în timpul extensiunii bratului. De aceea, ele
sunt considerate ca fascicule tensoare ale stratului sinovial, similare cu cele ce se intalnesc la
articulaţia genunchiului. Cunoasterea dispozitiei fundului de sac posterior prezinta importanta
clinica. Prelungirile lui se gasesc intre triceps şi cei doi epicondili. Cînd el este plin cu lichid, ca
în unele leziuni inflamatorii, prelungirile sale pot fi observate pe laturile olecranului. Datorita
situatiei sale superficiale, el poate fi deschis pentru drenarea colectiilor din cavitatea articulară
[21]. Stratul sinovial al capsulei formează, de asemenea, un fund de sac imprejurul colului radial,
numit fund de sac periradial
Kinematica cotului este destul de complicată, motiv şi în prezent de discuţii, uneori
contradictorii. Iată spre exemplu curioasa comportare a axului lung al cotului în timpul mişcării
de flexie: în prima parte a flexiei axul se rotează intern cu 5°, ca în ultima parte a flexiei să se

8
producă o rotaţie tot de 5° dar înspre extern.

Fig. 1. Unghiurile de mişcare ale cotului pentru activităţile obişnuite

Există, normal, un uşor valg al cotului în poziţia de extensie (mai accentuat la femei)
care, pe măsură ce cotul se flectează, se transformă în var. Tendinţa de valg şi var poate
determina dezagremente articulare, uneori importante, ale cotului. Există însă mijloace de
rezistenţă pentru aceste deviaţii: astfel valgul din extensie este blocat de ligamentul ulnar
colateral, de con-gruitatea osoasă şi de capsulă, iar varul de flexie de către ligamentul radial
colateral şi de capsulă.
O problemă importantă în biomecanica cotului, cu consecinţe în recuperare, este poziţia
axei de mişcare, flexie-extensie, în articulaţie. Axa de mişcare trece prin trohlee dar nu rămîne
fixă, ea deplasîndu-se pe parcursul flexiei cotului. Astfel, pe ultimele 5-10° de flexie axa se
deplasează spre fosa coronoidă, iar pe ultimele grade de extensie deplasarea este spre fosa ole-
crană. Datorită acestor devieri de axă se schimbă şi tipul mişcării intraarti-culare, care în cea mai
mare parte este de tip „alunecare”, devenind la capetele amplitudinii de mişcare de tip „rulare”.
Din acest motiv, tipul de exerciţii pentru refacerea jocului articular pentru amplitudinile extreme
va fi de refacere a rulării”.
Articulaţia cotului este considerată ca o articulaţie cu mare congruenţă de unde
dificultăţile deosebite de recuperare a mobilităţii în cazul diminuării amplitudinii de mişcare
datorită diverselor afecţiuni.

9
 Din fericire, deşi mişcarea de flexie normală are 140-150° (în fiecare sens) activităţile
zilnice obişnuite ale mîinii se realizează în limitele a 30-130° flexie şi 50-150° pronosupinaţie. în
fig. 1 sunt schematizate unghiurile de mişcare ale cotului pentru cîteva activităţi obişnuite [23].
Mişcarea de flexie este limitată în mod normal de relieful musculaturii anterioare a braţului, iar
cea de extensie de blocarea olecranului în fosa olecrană.
O problemă importantă mult cercetată a fost analiza presiunilor exercitate în articulaţia
cotului, membrul superior nesuportînd greutatea corporală ca cel inferior. Desigur este vorba
doar de presiunea „os pe os” dată de contracţia musculară. S-a constatat astfel că o contracţie
isometrică maximă pe flexori cînd cotul este extins realizează o presiune articulară egală cu de
două ori greutatea corporală. Cu valori de asemenea mari fiind şi forţele tangenţiale (de
forfecare).
Presiunile în articulaţia humero-radială şi humero-ulnară determinate de forţa musculară
variază cu poziţia cotului şi cu grupa musculară care realizează contracţia isometrică (flexorii sau
extensorii).
Orientativ, presiunile în cele două articulaţii în timpul unor activităţi obişnuite au fost
apreciate la [1]:
 300 newtoni în timpul îmbrăcatului - dezbrăcatului sau în timpul mesei;
 1700 newtoni cînd tragem obiecte mai grele sau cînd ne ajutăm de braţe să trecem din
şezînd în ortostatism sau invers (Newton = forţa care, aplicată unei masse de 1 kg,
determină o acceleraţie de 1 m/ sec2 [1 kg forţă = 9,81 N].);etc.
Kinetica cotului arată o predominentă clară de forţă a flexorilor apreciată încă de Fick la
începutul secolului XX prin suprafaţa de secţiune musculară (26,5 cm2 pentru flexori şi 20,3
cm2 pentru extensori) [57]. Explorările moderne deşi au mai modificat valorile au confirmat
raportul de forţe între flexori şi extensori. Astfel analiza torque-ului arată că indiferent de poziţia
cotului, a unghiului format de braţ-antebraţ, torque-ul flexorilor este cu 50% mai mare decît al
extensorilor. Este explicabil deci că un cot în flexie rezistă la o încărcare mult mai mare decît un
cot în extensie. în acelaşi timp, forţa de tracţiune a antebraţului (ca în vîslit) este de două ori mai
mare decît aceea de împingere a unui corp greu.
Deşi calculat în termeni de suprafaţă de secţiune, brahialul se dovedeşte a fi cel mai
puternic flexor al cotului, analiza eficienţei flexorilor în funcţie de diversele poziţii de
pronosupinaţie ale mîinii dovedeşte că pe primul loc este brahioradialul datorită unui „braţ al
momentului” mai mare (ceea ce va determina un torque mai bun).
Într-adevăr, poziţia pronosupinaţiei are o influenţă importantă asupra forţei flexorilor şi
extensorilor cotului. Se constată că poziţia cea mai favorabilă este poziţia de mijloc de

10
pronosupinaţie (mîna cu policele în sus) situaţie în care forţa flexorilor şi extensorilor este cea
mai mare. Cauza este mărirea braţului momentului (care creşte torque-ul) dar şi faptului că se
alungeşte fibra musculară (mai ales a flexorilor) ceea ce măreşte forţa pro-priu-zisă.
Este cunoscut faptul că avem o capacitate mai mare de a menţine greutăţi atunci cînd
ţinem cotul la 90° decît la o poziţie de flexie sub această valoare. Spre exemplu, într-un studiu
[22] se constată că la 90° flexorii au produs un torque de 82 Nm în timp ce la 15° flexie doar de
48 Nm. Acest fapt ca şi cele arătate mai sus, deşi contravin principiului raportului între lungimea
fibrei musculare şi forţa musculară, sunt corecte căci se referă la „torque” (adevărata capacitate
de lucru a muşchiului) şi nu la forţa intrinsecă a muşchiului. Diferenţa este dată de mărimea
braţului momentului.
Acţiunile musculaturii cotului au reprezentat mult timp subiect de discuţii.
Reconsiderarea acestor acţiuni o rezumăm în cele ce urmează.
1. Flexorii cotului sunt bicepsul brahial, brahialul şi brahioradialul (lungul supinator).
Există o mare varietate între subiecţi în ceea ce priveşte aspectele particulare ale activităţii
acestor muşchi (momentul începerii şi terminării activităţii, intrarea în contracţie în funcţie de
viteza mişcării sau de rezistenţa opusă etc).
Bicepsul este activ în flexia antebraţului supinat şi în flexia antebraţului semipronat cînd
se ridică o greutate (cea 1 kg). Dacă antebraţul este pronat, activitatea bicepsului este infimă sau
nulă în timpul flexiei sau în extensia cu o greutate - ca muşchi antagonist (contracţie excentrică).
În general, atît contracţia statică, cît şi cea dinamică a flexorilor este slabă cînd braţul este
pronat [23]. Bicepsul este şi un supinator al antebraţului extins, dar numai cînd se aplică o
rezistenţă anti-supinatorie.
În general, activitatea cea mai importantă în toate situaţiile o are capătul lung al
bicepsului (în comparaţie cu cel scurt).
Brahialul este un flexor al antebraţului supinat, semipronat sau pronat atît în flexia rapidă,
cît şi în cea lentă, cu sau fără încărcare. Deci, vechile considerente că ar acţiona doar în flexia
rapidă, dar fără rezistenţă, au căzut. El este principalul antagonist al extensiei antebraţului anti-
gravitaţie (contracţie excentrică), indiferent de poziţia acestuia. Tot el intră în contracţie is
ometrică în orice poziţie a antebraţului. Pentru activitatea lui ubicuitară, brahialul a şi fost numit
„calul de bătaie” al flexiei cotului.
Brahioradialul este un flexor al antebraţului în poziţie intermediară şi nu are rol în
susţinerea cotului flectat, în flexia lentă şi în extensia (ca antagonist) fără contrarezistenţă. Dacă
se ridică o greutate, devine moderat activ în flexia cu antebraţul semipronat şi pronat şi doar uşor
activ în cea cu antebraţul supinat. Este activ însă în toate cele trei poziţii ale antebraţului cînd

11
mişcarea de flexie sau extensie este rapidă.
În general, cei trei flexori ai cotului acţionează cel mai bine cînd antebraţul este în poziţie
neutră (intermediară) - poziţie care poate declanşa forţele maxime [3].
Rotundul pronator este şi el un flexor al cotului, dar numai cînd există o rezistenţă.
2. Extensorii cotului sunt următorii:
- Tricepsul brahial este principalul extensor, dar în extensia fără rezistenţă activitatea apare în
special în fasciculul medial, slabă în cel lateral şi deloc în cel lung. Capetele lateral şi lung, sunt
activate doar contra unei rezistenţe.
- Anconeul este unanim acceptat ca extensor, indiferent de situaţie. Studiile lui Sousa, Da Hora,
Ray etc. dovedesc acţiuni surprinzătoare ale acestui mic muşchi, şi în pronaţie, şi în supinaţie, şi
chiar în flexie.
3. Pronatori, în afara celor discutaţi la celelalte grupe musculare, mai
sunt şi flexorii radiali ai carpului, ca şi extensorii ulnari ai acestuia:
- Pătratul pronator este principalul pronator, el intrînd în acţiune în orice fel de pronaţie (lentă,
rapidă, cu sau fără rezistenţă).
- Rotundul pronator este un „întăritor" al pronaţiei, cînd se execută rapid sau contra unei
rezistenţe.
4. Supinatorii au fost discutaţi deja în cadrul musculaturii flexoare.
în acţiunea musculaturii cotului să nu se uite de relaţiile reciproce dintre aceşti muşchi nu numai
relativ la mişcările cotului, ci şi ale articulaţiei glenohumerale. Astfel, bicepsul flectează cotul şi
supinează articulaţia radio-ulnară dar fiind un muşchi anterior articulaţiei glenohumerale va
participa şi la flexia braţului.
Tricepsul acţionează într-un mod opus. Relaţiile reciproce între biceps şi triceps nu se limitează
deci doar la nivelul cotului, ci şi la nivelul glenohumeralei.

1.2. Caracteristica afecţiunilor cotului la tenisul de masă

Afecţiunile cotului, avînd la bază criteriul etiologic, se împart convenţional în două

categorii mari: patologice şi traumatice [13].
Afecţiunile patologice, conform clasificării propuse de reumatologi (1985), după
etiopatogeneza lor, se împart în trei grupe: inflamatorice - artritele; degenerative - osteoartrozele,
guta; inflamativ-degenerativ - artropatiile.
Din grupa bolilor inflamatorice, fac parte: artritele reumatice (poliartritele), boala
Behterev (spondiloartrita anchilozantă), artritele combinate cu spondiloartrite, artritele

12
infecţioase (bacteriale, virotice).
Din grupa bolilor cu caracter degenerativ, fac parte: osteoartritele primare
(spondiloartrozele, osteochondroza intervertebrală, spondilozele, monoartrozele, oligoartrozele)
şi cele secundare (reumatice, statice).
Din grupa bolilor cu caracter inflamativ-degenerativ fac parte artritele microcristatice
(podagra, chondrocalcinoza), artropatiile de origine alergică şi metabolică [4,38]
Traumatismele cotului pot determina ca tip de leziuni: contuzii, plăgi, scalpuri, arsuri;
entorse; luxaţii; fracturi; leziuni de nervi şi vase.
Traumatismele cotului pot fi urmarea fie a unui traumatism direct (macrotrauma) fie a
unui traumatism direct asupra ţesuturilor moi care au devenit sensibile în urma suprasolicitărilor,
fie pot fi rezultate în urma unor microtraumatisme repetate (cronice). Deoarece articulaţia cotului
este o articulaţie stabilă, este necesar un traumatism direct şi intens pentru a se ajunge la fracturi
sau dislocări.
Ruptura ligamentului colateral anterior poate apărea la mişcarea de aruncare numai dacă
ligamentele sunt deja slăbite în urma suprasolicitărilor. Articulaţia radiocapitelară asigură o
anumită stabilitate la stresul în valg dar totuşi fără un ligament colateral anterior puternic
articulaţia s-ar disloca în lateral la un stres în valgus, acesta fiind ligamentul stabilizator cel mai
important al cotului şi mai bine dezvoltat decât cel lateral. Stabilitatea crescută permite ridicarea
obiectelor mari, acţiune în care cotul este supus mai degrabă unui stres în valg decât în var.
Stabilitatea cotului împotriva stresului în varus este asigurată de tendoanele extensorilor care au
origine pe epicondilul lateral.
Traumatismele acute – pot apărea în urma unor căzături cu sprijin în mâna respectivă.
Dacă cotul este în uşoară flexie se poate instala dislocarea postlaterală, iar dacă este în extensie,
forţa se transmite ascendent spre radius putând cauza o fractură a capului radial sau a capitulului.
Forţele varus sau valgus în timpul impactului pot duce la fracturi ale structurii condiliene şi
supracondiliene mai ales la copii.
Traumatismele directe asupra cotului pot duce cel mai probabil la fractura olecranului.
Cauzele cele mai frecvente ce favorizează suprasolicitarea: suprasolicitare excentrică a
extensorilor antebraţului (cotul tenismenului) sau valgus stres la mişcarea de aruncare
(suprasolicitarea tendoanelor flexorilor, ruptura ACL).
La nivelul articulaţiei cotului traumatologia sportivă mai frecventă include:
- entorse (gimnastica, lupte, handbal), acestea sunt frecvent de gradul 2 sau 3,
complicându-se cu fibroze sau osteofitoze periarticulare. Din acest motiv se recomandă
imobilizarea redusă, maxim 14-21 zile, cu cotul în flexie la 90, asociat cu mişcări pasive de

13
flexie-extensie şi ionizări cu novocaină;
- luxaţiile se pot produce prin cădere directă sau în mână, cu cotul în hiperextensie; mai
frecvente sunt luxaţiile posterioare;
- fracturi supracondiliene cu deplasare; echimoza liniară transversală pe faţa anterioară a
cotului semnifică o fractură supracondiliană;
- bursita olecraniană;
- hemartroza;
- hidrartroza;
- tendinite. Tendonul extensorului inelarului la volei, baschet, handbal, portari fotbal;
intervenţie chirurgicală, imobilizare 30 de zile;
- epicondilite şi mioentezite (dureri la apăsare pe inserţiile musculare). O formă
particulară este epicondilita humerală (cotul dureros al jucătorilor de tenis). Această afecţiune
este cauzată de acţiunea bruscă şi violentă a muşchilor supinatori ai antebraţului asupra
inserţiilor epicondiliene. În stadiul incipient produce entezita, iar în cel tardiv se complică cu
periostita şi afectarea secundară a ţesutului osos subiacent fie sub forma distructivă (necroza
aseptică), fie sub forma productivă (osteofitoza heterotropă). Afecţiunea se caracterizează prin
apariţia unor dureri intense la nivelul articulaţiei cotului (regiune superoexternă) accentuate de
supinaţie. Examenul radiologic este de obicei negativ. Tratamentul include antialgice,
trofostimulente, antiinflamatorii, aplicaţii locale cu unguente cu enzime proteolitice, curenţi
diadinamici;
- artroze (gimnaşti) ca afecţiuni cronice posttraumatice. În cazul acestor afecţiuni
tratamentul este mai ales preventiv, cu tratarea corectă a fracturilor şi luxaţiilor ce pot devia axele
biomecanice ale articulaţiilor - contuzia nervului cubital.
Epicondilita laterală („cotul tenismenului”). Este rezultatul unor microtraumatisme
repetate la nivelul tendoanelor extensorilor antebraţului şi se întâlneşte în special la jucătorii de
tenis.
Este cunoscută de la începutul secolului 19 şi este frecvent la jucătorii de tenis, de golf,
badminton, tenis de masă şi la toţi cei care efectuează mişcări repetate şi într-o singură direcţie în
timpul activităţii lor.
Factori predispozanţi:
- tehnica greşită care duce la încărcare excesivă la nivelul grupul de extensori ai
antebraţului;
- strângerea rachetei prea tare în timpul mişcării de lovire a mingii;
- musculatura slab tonifiată la nivelul antebraţului;

14
 - tehnica incorectă la serviciul mingii;
- folosirea unei rachete prea grele sau prea mari.
Aceşti factori pot determina forţa excesivă la nivelul extensorilor antebraţului ducând la
microtraume repetitive şi inflamaţie.
Cotul dureros al jucătorilor de tenis de câmp este o afecţiune microtraumatică exprimată
printr-un proces de epicondilită humerală. Aceasta afecţiune este cauzată de acţiunea sub forma
de tracţiuni bruşte şi violente asupra inserţiilor epicondiliene ale muşchilor supinatori ai
antebraţului.
Afecţiunea poate fi produsă printr-o tehnică deficitară de lovire, în mod special tehnica
reverului. În cazul în care tehnica loviturii forehand este greşită poate apare afectarea medicală a
cotului, mai ales la amatori. Un service răsucit poate produce probleme la nivel posterior şi
medial la sportivii profesionişti. La amatori problemele la nivelul cotului apar ca rezultat al
lovirii mingiei în lovituri de rever, folosind mişcările din articulaţia pumnului în loc de cele din
articulaţia umărului (lovire cu o articulaţie a pumnului fermă şi cu mişcarea întregului membru
din articulaţia umărului).
În stadiul incipient această afecţiune produce o entezită a inserţiilor osoase, iar în cel
tardiv se complică cu un proces de periostită şi cu afectarea secundară a ţesutului osos subiacent,
fie sub forma distructivă (necroza aseptică), fie sub forma productivă (osteofitoza heterotropa).
Această afecţiune, întâlnita uneori şi la aruncătorii de suliţă, se caracterizează prin
apariţia durerilor vii la nivelul regiunii supero-externe a cotului, accentuate mai ales de mişcările
de supinaţie ale antebraţului.
Palparea regiunii provoacă dureri mari, în schimb examenul radiologic este de obicei
negativ.
Semne şi simptome:
- durere în zona epicondilului lateral;
- scăderea forţei musculare la nivelul antebraţului;
- dificultate la prinderea şi strângerea obiectelor;
- durere la întinderea tendoanelor extensoare ale antebraţului şi la flexia pasivă a
pumnului. [30, 32, 44].
Durerea apare şi se intensifică gradual: iniţial poate apărea numai după activităţi intense
ulterior poate apărea la începutul efortului, dispare în timpul acestuia dar reapare după
terminarea efortului. În final poate apărea la orice activitate cotidiană şi chiar în repaus total.
Extensia pumnului pentru epicondilita laterală şi flexia pentru cea medială sunt dureroase. Este
localizată la nivelul epicondilului dar dacă ramâne netratată se poate extinde la toţi muşchii

15
antebraţului, mişcările de pronaţie şi supinaţie devenind şi ele dureroase, scăzând abilitatea de a
apuca şi strânge obiecte în mană. Durerea scade mobilitatea articuaţiei radiocubitale, în special
când e asociată cu extensia cotului. [38, 44]
Reabilitare. Ca şi în alte cazuri de tendinită, primul pas al recuperarii este reprezentat de
depistarea şi eliminarea cauzei apariţiei acesteia scăzând astfel riscul recidivei.
FAZA I - scăderea inflamaţiei şi durerii - electroterapie – iopnoforeza, ultrasunet,
fonoforeza – masajul (cross friction massaj) ţesuturilor moi din aria epicondiliară pentru
îmbunătăţirea circulaţiei locale astfel: se aplică presiuni cu degetul mare în zona sensibilă
mobilizând ţesuturile moi peste planul osos perpendicular pe direcţia fibrelor musculare pe o arie
de 1-2 cm.
Exerciţii pentru umăr şi trunchi: - izometrie uşoară dacă tendonul este inflamat şi nu
permite mobilizări - mişcări pasive în limitele nedureroase, iar presiunea mâinii mobilizatorului
cât mai aproape de articulaţie – medicaţie.
FAZA II - îmbunătăţirea flexibilităţii, creşterea mobilităţii articulare - stretching (activ
sau asistat) – flexia şi extensia cotului, articulaţiei radiocubitale şi degetelor, pronaţie, supinaţie.
Stretchingul activ acţionează atât asupra articulaţiei cât şi asupra musculaturii - exerciţiile de
tonifiere - se încep exerciţii cu rezistenţă manuală, cu greutăţi uşoare sau cu terabandul,
progresând apoi spre greutăţi mai mari (exerciţii excentrice). Iniţial exerciţiile încep în planul
perpendicular pe planul scapulei apoi pe diagonală - exerciţii în lanţ kinetic închis.
FAZA III - în faza finală a recuperării - exerciţii pliometrice care pregătesc sportivul prin
mişcări funcţionale pentru reîntoarcerea la activitatea sportivă - se începe cu exerciţii uşoare de
pliometrie apoi se creşte viteza de execuţie şi rezistenţă în funcţie de capacitatea zonei lezate de a
suporta din ce în ce mai mult stres - mişcările izokinetice trebuie să fie cât mai apropiate de
activitatea sportivă. Creşterea progresivă a intensităţii nu trebuie să fie mai frecventă de o dată la
3 zile, modificându-se intensitatea unui singur parametru o dată. Orteza (nu elastică) poate asista
mişcarea în timpul programului de exerciţii, rolul acesteia fiind reducerea activităţii extensorilor
şi distribuţia stresului aplicat la nivelul tendoanelor extensoare. Orteza trebuie purtată atât în
timpul programului de recuperare, cât şi după începerea activităţii sportive. [13, 20, 30].
Tratamentul constă din repaus segmentar 6-10 zile. În tratamentul general se foloseşte
medicaţie antalgică, antiflogistică şi trofostimulentă, iar în cel local infiltraţii cu hidrocortizon,
aplicaţii percutante cu unguente cu enzime proteolitice şi rezorbtive (mobilat, bayolm),
roentghenterapie şi curenţi diadinamici. De obicei, tratamentul dă rezultate bune, menţionăm
totuşi posibilitatea recidivelor. [42, 44].

16
 1.4. Particularităţile aplicării kinetoterapiei în traumele cotului în tenisul de masă.

Cavitatea articulară este sediul unor stări patologice variate care vor determina deficit
funcţional mai mult sau mai puţin sever respectiv redoare, limitarea mobilităţii articulare,
ankiloze la care adăugăm durerea, element cauzal important al disfuncţionalităţii.
Elementele patomorfice intraarticulare generatoare de deficit motor sunt [1; 12]:
1. Fractura intraarticulară şi apoi căluşul exuberant sau corp străin intraarticular.
Acest aspect nu are tratament conservator ci numai ortopedo-chirurgical;
2. Luxaţia capetelor osoase. Rezolvare de asemenea numai ortopedică;
3. Retracţia (contractară) capsulei care compromite jocul articular al capetelor
osoase şi în acest fel blochează mişcările oscilatorii ale segmentelor
adiacente;
4. Inflamaţia (sinovita) în stadiul acut este disfuncţională prin durere. Inflamaţia
cronică este distructivă pentru toate structurile intraarticulare inclusiv
cartilajul osos. Blocarea mobilităţii este consecinţa durerii (la început) şi mai
ales - tardiv - a imposibilităţii alunecării capetelor osoase articulare (lipsa
lubrifîcării, pierderea congruenţei, dezaxări, retractară capsulară, panus
invaziv);
5. Proliferarea ţesutului fribrogrăsos invadant într-o articulaţie imobilizată timp
îndelungat;
6. Procesul degenerativ primar, dar mai ales secundar articular.

Obiectivele kinetoterapiei vor fi [6; 14; 39]:

- Menţinerea mobilităţii articulare încă de la începutul procesului patologic (mobilizări pasive cu
mîna sau aparate automate, mobilizări autopasive şi active). Stretchingul nu are logică decît în
cazul implicării capsulei în deficitul de mobilizare.
- Postararea de menţinere sau redresare a alinierii segmentelor;
- Mobilizări pasive de refacere a jocului articular;
- Scăderea încărcării (pentru articulaţiile portante).
După cum am văzut în paragraful anterior, traumatismele cotului pot determina ca tip de
leziuni: contuzii, plăgi, scalpuri, arsuri; entorse; luxaţii; fracturi; leziuni de nervi şi vase.
Aceste leziuni lasă o largă varietate de sechele, care pot fi sistematizate astfel [44]:
- Sechele mai ales de tip mecanic articular, determinînd limitarea, mai mult sau mai puţin
gravă a mişcărilor cotului prin: organizare colagenică între planurile de mişcare şi

17
 alunecare;
- retractii musculotendocapsulare; fragment osos intraarticular; calus vicios; osteom
periarticular. Există posibilitatea, deşi mai rară, ca depunerile calcare să se producă în
grosimea capsulei articulare, blocîndu- se mişcarea: artrită posttraumatică şi cicatrice
retractilă.
- Mai puţin frecvent, pot exista deviaţii axiale (cubitus varus şi cubitus valgus), retractii
ischemice ale flexorilor, cot batant.
- Muşchii efectori ai mişcării cotului pot rămîne deficitari prin: atrofia de imobilizare;
ruptura tendinomusculară; miozitele calcare.
- Paraliziile nervilor periferici ai membrelor superioare sunt destul de frecvente şi trebuie
căutate întotdeauna;
- Ischemia structurilor antebraţului, ce duce la retractia Volkman sau necroze.
În perioada de imobilizare a cotului programele kinetice de recuperare încep prin
utilizarea unor mijloace fizioterapeutice şi kinetoterapeutice avînd următoarele obiective şi
mijloace [2; 18; 41; 44]:
1. Menţinerea troficitătii ţesuturilor prin: aplicarea undelor electromagnetice de înaltă
frecventă, a fototerapiei, a luminii polarizate ( Bioptron), pentru grăbirea consolodării fracturii,
cicatrizării plăgilor, pentru creşterea circulaţiei şi a resorbţiei hematoamelor, la început în
aplicaţii zilnice, apoi de două, trei ori pe săptămînă; masajul mîinii şi a antebraţului; angiomat;-
posturarea antideclivă-ş4 gimnastica Moberg în scopul îndepărtării edemului;
2. Menţinerea mobilităţii articulaţiiilor neafectate, atît a celor distale, cît şi a umărului
prin exerciţii kinetice active în toate planurile.
Durata imobilizării cotului este variabilă în funcţie de tipul lezional şi poate dura de la 10
zile pînă la 50-60 zile. Cu cît această perioadă este mai lungă, cu atît problemele de recuperare
sunt mai anevoioase şi greu de realizat.
Obiectivele kinetoterapiei după suspendarea imobilizării:
 Combaterea durerii.
 Combaterea tulburărilor vaso-motorii şi trofice.
 Recîştigarea mobilităţii articulare.
 Creşterea forţei musculare.
1. Combaterea durerii:
- cotul este o articulaţie care dezvoltă cu cea mai mare uşurinţă redori strînse şi ireductibile;
- capsula articulară la cot este foarte bogată în fibre senzitive;

18
- durerea apare mai des în timpul mişcării, limitînd mobilitatea pacientului.
2. Combaterea tulburărilor vaso-motorii şi trofice:
- trebuie tratate cît mai precoce;
- încetenirea circulaţiei artero-capilare prin intermediul masajului manual, electroterapiei;
- hipotrofia tegumentelor, hidroterapie, masaj manual, electroterapie.
3. Recîştigarea mobilităţii articulare:
- reprezintă obiectivul de bază al recuperării;
- amplitudinea flexie-extensie de 80º-120º este considerată ca fiind absolut funcţională;
- pronaţia poate fi compensată uşor prin abducţia cu rotaţia internă a umărului;
- supinaţia nu poate fi compensată;
- remobilizarea cotului poate începe uneori chiar înaintea suspendării complete a imobilizării;
- redoarea cotului este o prezenţă clinică constantă;
- înainte de a începe reeducarea mobilităţii cotului trebuie să ne asigurăm că: nu există
obstacol osos (fragment intra-articular, osteome, calus vicios); integritatea anatomică a
musculaturii este conservată.
4. Creşterea forţei musculare.
4.1. Pentru flexori-umăr în poziţie de repaus:
- cotul la 90º;
- se flectează cotul cu rezistenţă, concomitent cu flexia braţului.
4.2. Pentru extensori-umăr flectat la 90º
- cotul flectat la 30º;
- se extinde cotul cu rezistenţă, concomitent cu extensia umărului.
4.3. Pentru prono-supinaţie – braţul lipit de corp:
- pronaţie cu rezistenţă, concomitent cu abducţia braţului;
- supinaţia în rezistenţă se asociază cu abducţia braţului.
Exerciţiile fizice tonifică funcţia sistemului nervos central, îmbunătăţeşte funcţiile
sistemului cardio-vascular, respiratoric, endocrin, schimbul de substanţe [9; 15; 20]. Are loc
mărirea proceselor de absorbţie a lichidului intraarticular, se micşorează procesele degenerative
şi atrofia musculaturii şi a ligamentelor, se măreşte circulaţia sangvină şi limfatică.
Există anumite particularităţi de aplicare a kinetoterapiei în dependenţă de caracterul leziunii.
În recuperarea entorselor cotului urmează să se ţină cont de gradul acesteia. Astfel, la
entorsele de gradul I, dacă sunt imobilizate 5-7 zile, acestea se vindecă total. Entorsele de
gradul II se menţin imobilizate 10-14 zile. Recîştigarea totală a funcţiei articulare necesita 2-3
saptamîni ulterior în care se realizeaza tratament fizioterapic şi kinetoterapie. Entorsele de

19
gradul III necesita imobilizare prelungită (3-4 saptamîni) în aparat gipsat şi tratament
complex de vindecare şi recuperare încă 1-2 luni [6; 10].
În cazul luxaţiilor, recuperarea include: combaterea durerii; sedarea bolnavului; reducerea
luxaţiei şi imobilizarea segmentului în pozitia în care se găseşte [33].
Reducerea va fi cît mai rapidă, primele 35-40 minute, înainte de apariţia
contracturilor musculare (extensie şi contraextensie, poziţia şi procedeele sunt stabilite în
funcţie de localizarea luxaţiei). Scopul manevrelor de reducere consta în deplasarea capului
osului luxat, astfel încît el să parcurgă în sens invers drumul făcut în momentul ieşirii
din articulaţie. Imobilizarea se va face timp de 7-14-21 zile în funcţie de sediul şi graviditatea
luxaţiei.
Tratamentul recuperator se începe imediat dupa imobilizare prin contracţii
izometrice ale musculaturii segmentelor adiacente şi mişcărilor articulare vecine. După
suprimarea imobilizării se apelează la mişcări activ pasive şi cu rezistenţă pînă la restabilirea
completă a amplitudinii şi valorii musculaturii [8].
Luxaţiile recidivante survin la solicitări care în mod normal sunt bine suportate
datorită laxităţii capsulei şi ligamentelor aparută pe fond de traumatizare articulară. Ele
impun intervenţii chirurgicale.
În cazul fracturilor de cot, distingem mai multe etape ale procesului de recuperare:
preoperatorie, tratamentul chirurgical, postoperatorie.
Rolul kinetoterapiei se intensifică numai în etapa postoperatorie, care impune anumite
reguli specifice [40]:
• Controlul ortopedului peste 3-4 saptamîni de la operaţie.
• Respectarea regimului ortopedic cel putin 3 luni dupa operaţie cu regim fizic special.
• Radiografia obligatorie dupa operaţie în cazul pacienţilor operaţi şi dupa repoziţie ortopedică.
• Kinetoterapie continuă sinestatator la domiciliu pîna la recuperarea completă a mişcărilor.
• Radiografii de control peste 3 luni dupa intervenţie chirurgicală, la necesitate, controlul
radiologic mai frecvent va fi bine argumentat de către specialist.
• Bolnavii operati obligatoriu v-or respecta regimul fizic special pe întreaga perioada de
realibilitare.
La bolile cu caracter degenerativ, gimnastica curativă, în primul rînd, măreşte procesele
de congregaţie, iar sarcinile fizice asupra musculaturii normalizează schimbul de substanţe,
micşorează cantitatea de colesterol din sînge [35]. La osteohoridrozele intervertebrale şi
spondiloartrozele deformative, care sunt urmate de dureri mari, gimnastica curativă efectuează o
acţiune tonifiantă asupra sistemului nervos central. Îndeplinirea exerciţiilor speciale micşorează

20
tonusul patologic (rigiditatea musculară). Relaxarea musculaturii, la rîndul său, ameliorează
circulaţia sangvină şi limfatică din muşchi. Dezvoltarea corsetului muscular stabileşte segmentul
coloanei vertebrale atacat, micşorînd excitaţia terminaţiunilor nervoase.

1.4. Concluziile capitolului I.

1. Cotul este format din trei articulaţii, fiecare avînd un rol specific în poziţionarea mîinii (la
care ar trebui să adăugăm articulaţiile distale ale antebraţului care participă la pronosupinaţie). În
lanţul kinetic al membrului superior, cotul, articulaţie de mijloc, este subordonat funcţional
umărului, iar din punctul de vedere al finalităţii, mîinii. Articulaţia cotului este considerată ca o
articulaţie cu mare congruenţă de unde dificultăţile deosebite de recuperare a mobilităţii în cazul
diminuării amplitudinii de mişcare datorită diverselor afecţiuni.
2. Afecţiunile cotului, avînd la bază criteriul etiologic, se împart convenţional în două
categorii mari: patologice şi traumatice. La rîndul lor, traumatismele cotului pot determina ca tip
de leziuni: entorse; luxaţii; fracturi; leziuni de nervi şi vase, etc. Traumele cotului în tenisul de
masă se manifestă mai ales sub forma de epicondilită laterală („cotul tenismenului”), care este
rezultatul unor microtraumatisme repetate la nivelul tendoanelor extensorilor antebraţului şi se
întâlneşte în special la jucătorii de tenis de masă, precum şi la toţi cei care efectuează mişcări
repetate şi într-o singură direcţie în timpul activităţii lor.
3. Obiectivele kinetoterapiei în cazul traumatismelor în tenisul de masă vor fi: a) Menţinerea
mobilităţii articulare încă de la începutul procesului patologic (mobilizări pasive cu mîna sau
aparate automate, mobilizări autopasive şi active); b) postararea de menţinere sau redresare a
alinierii segmentelor; c) mobilizări pasive de refacere a jocului articular; d) scăderea încărcării
(pentru articulaţiile portante).

21
 CAPITOLUL II. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE. ORGANIZAREA
CERCETĂRII

2.1. Metode şi tehnici de cercetare.

În cadrul cercetării autorul a avut la bază următorul scop: demonstrarea eficienţei

kinetoterapiei în reabilitarea pacienţilor cu afecţiuni ale cotului obţinute în rezultatul practicării
tenisului de masă.
În acest scop, autorul şi-a organizat cercetarea folosind diverse metode, după cum
urmează:
- Analiza teoretică şi generalizarea datelor literaturii de specialitate;
- Metoda conversaţiei;
- Metoda observaţiei;
- Anamneza sau interviul autobiografic;
- Testarea forţei musculare;
- Evaluarea bilanţului articular;
- Experimentul pedagogic.
Analiza teoretică şi generalizarea datelor literaturii de specialitate.
Aspectele teoretice abordate în teza de licenţă sunt cercetate pe larg în literatura de
specialitate, atît în ce priveşte caracteristica afecţiunilor cotului, recuperarea acetora prin remedii
kinetoterapeutice.
Literatura de specialitate studiată evidenţiază diferite probleme privind anatomo-
fiziologia cotului, caracteristica şi cauzele apariţiei afecţiunilor cotului. În acelaşi timp
reabilitarea afecţiunilor, în special a traumatismelor cotului necesită mijloace specifice.
Metoda conversaţiei, este o metodă de cercetare, de investigare a vieţii subiective
datorită posibilităţilor de care dispune. În cadrul cercetărilor a fost solicitat de la subiecţi
răspunsuri la problemele care interesează investigaţia, ca urmare s-a constatat anumite
particularităţi în recuperarea traumatismelor cotului.
Metoda conversaţiei a fost desfăşurată dirijat şi semidirijat, pornind de la obiective precis
stabilite, urmărite prin întrebări stabilite din timp, precum şi întrebări puse în ordine diferită.
Metoda în cauză este aplicabilă şi datorită faptului că, în cadrul acesteia, subiecţii se simt mai
liber şi degajat şi pot spune lucruri care nu le-ar reda în cadrul anchetei.
Metoda observaţiei. Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare, folosită în
diferite domenii. Este frecvent utilizată deoarece este cel mai uşor de aplicat din punct de vedere

22
tehnic şi nu necesită o aparatură sofisticată.
Observaţia este contemplarea intenţionată a unui obiect, fenomen, document sau proces.
Ca metodă de cercetare observaţia constă în urmărirea atentă intenţionată şi înregistrarea exactă,
sistematică a diferitelor manifestări ale comportamentului individului, ca şi a contextului
situaţional unde acesta se produce, în scopul sesizării unor aspecte esenţiale ale vieţii.
Cuvîntul „observaţie” semnifică tocmai constatarea exactă a unui fenomen, fapt, cu ajutorul unor
mijloace-de-investigaţie şi apoi studierea aprofundată a acestei constatări. Observatorul este doar
un „fotograf” al faptului, iar observaţia trebuie să redea exact natura faptului, fenomenului.
Aplicarea metodei obseraţiei pe parcursul lucrării a stat la baza investigaţiilor
funcţionale, pentru a stabili ceea ce s-a considerat a fi important de consemnat în fişele
individuale ale subiecţilor. De asemenea, a fost utilizată şi pentru a stabili cauzele ce au produs
modificări faţă de parametrii cunoscuţi şi în plus, a dus şi la formarea unor obiective pentru
etapele următoare ale programelor de tratament.
Anamneza sau interviul biografic, este o metodă de cercetare prin care se urmăreşte
cunoaşterea evenimentelor mai importante din viaţa subiectului care ar fi putut avea influenţă
asupra evoluţiei sale fizice şi psihice. Importanţa anamnezei constă în stabilirea cauzelor
generatoare, precum şi a momentului apariţiei afecţiunii. Un exemplu de formular de anamneză
este prezentat în anexa 2 la prezenta lucrare.
Testarea sau evaluarea forţei musculare. Evaluarea musculară este complexă, în final ea
trebuind să ne dea răspunsul asupra valorii forţei musculare, a rezistenţei musculare, a tonusului
muscular, asupra inervării musculare, a controlului motor şi desigur a integrităţii anatomice a
musculaturii.
Testarea musculară are un mare rol chiar în precizarea diagnosticului de boală. Tot pe
testarea exactă a muşchilor paralizaţi apreciem nivelul lezional medular la un traumatizat
vertebromedular. În toate bolile neurologice testarea musculară alături de cea sensitivă devine
definitorie pentru diagnostic.
Alături de precizarea diagnosticului de boală, evaluarea musculară ne dă o suită de
lămuriri obligatorii pentru programul recuperator:
 să apreciem valoarea musculară disponibilă pe care ne putem baza în programul
terapeutic;
 să înţelegem cît de mult slăbiciunea muşchilor afectează activităţile zilnice (ADL);
 să putem preveni sau corecta dezechilibrele musculare care au generat diformităţi sau
dezaxări;

23
  să apreciem necesităţile pentru aparate şi dispozitive de asistare ca măsură compensatorie
(de la purtare de baston, orteze pînă la stimulatoare neuromusculare);
 să putem selecta activităţile posibile ale individului în funcţie de capacităţile musculare
ale sale (ale restantului muscular);
 să ştim exact ce muşchi trebuie reeducaţi şi cît de importantă trebuie să fie această
evaluare.
 să apreciem posibilităţile vocaţionale. Evaluarea musculară se face întotdeauna după
bilanţul articular.
Evaluarea musculară subiectivă. Primul contact cu deficitul muscular îl luăm prin
anamneză asupra acestui deficit. Bolnavul ne va prezenta acuzele caracteristice.
Întrebările medicului sau kinetoterapeutului trebuie să completeze şi să lămurească toate
aspectele observaţiilor şi afirmaţiilor pacientului.
Evaluarea obiectivă. Se referă la examenul clinico-funcţional făcut pacientului, care
include inspecţia şi palparea maselor musculare:
 Inspecţia ne arată relieful muscular comparat cu cel opus sau cu relieful normal al acelei
zone. Astfel apreciem de la început hipotrofia sau hipertrofia musculară. Inspecţia maselor
musculare a teritoriilor interesate trebuie să aibă ca termen de orientare starea nu numai a
musculaturii simetrice, ci şi a musculaturii întregului corp, pentru a nu interpreta ca
patologică musculatura subţire, fără relief, a persoanelor slabe sau longiline.
 Palparea maselor musculare (în poziţii de relaxare) ne precizează hipotoniile sau hipertrofiile
(contracturile) musculare. Şi mişcarea pasivă a segmentelor ne dă informaţii asupra acestor
aspecte putînd chiar să deosebim o spasticitate piramidală (semnul lamei de briceag) faţă de
o rigiditate extrapiramidală (semnul roţii dinţate).
În cazul testării forţei musculare se testează forţa maximă relativă, adică forţa dintr-un
anumit moment. Există mai multe tehnici de testare a forţei musculare.
Testingul muscular manual sau bilanţul muscular manual (metoda Fundaţiei Naţionale
pentru Paralizie Infantilă, 1946, prelucrat şi generalizat de L. Daniels şi C. Warthingham [24])
este cel mai folosit.
Testul muscular manual cere o bună cunoaştere a sistemului muscular de către testator.
Testul apreciază forţa nu a unui muşchi, ci a grupului muscular care execută o anume mişcare
(este una din părţile negative ale testului). Pentru fiecare grup muscular, testarea cere poziţionări
deosebite pentru anularea gravitaţiei (forţă 0-1-2) sau, din contră, pentru implicarea gravitaţiei
(forţă 3-4-5) cu sau fără rezistenţe suplimentare.

24
 Execuţia bilanţului muscular are cîteva precauţii deosebite şi contraindicaţii cum ar fi:
dislocările articulare, fracturile recente, stări postoperatorii (locale), miozitele osifiante, procese
infecţioase şi inflamatorii locale, durerile intense, operaţiile pe abdomen (pentru musculatura
abdominală), boli cardiovasculare severe, stări de oboseală locală sau generală.
Forţa poate fi testată şi cu ajutorul unor aparate speciale numite „dinamometre”. Au fost
create o serie de dinamometre adaptate unui singur sau mai multor tipuri de mişcări.
Dinamometrele înregistrează valoarea de vîrf a forţei grupului muscular respectiv.
Valoarea reală a forţei unui muşchi de fapt nu o obţinem cu nici unul din testele de mai
sus. Evaluările acestea au însă o mare valoare orientativă şi în funcţie de acurateţea testării ne
putem apropia mult de valorile relative reale.
Evaluarea bilanţului articular. Evaluarea bilanţului articular sau amplitudinii articulare
constă în aprecierea gradului de mobilitate într-o articulaţie, prin măsurarea analitică a
unghiurilor de mişcare, pe direcţiile anatomice posibile, în planurile şi axele corespunzătoare.
După numărul axelor de mişcare şi forma suprafeţelor articulare, deosebim articulaţii:
- uniaxiale - cu o singură axă de mişcare: trohleare (humero-ulnară, interfalangiene), trohoide
(radioulnară proximală şi distală, atlantoaxoidiană);
- biaxiale - cu două axe de mişcare, perpendiculare una pe cealaltă: elipsoidală (radiocarpiană,
metacarpofalangiene) şi articulaţii în şa (carpometacarpiană a policelui, trapezometacarpiană);
- triaxiale - care permit mişcări în toate planurile spaţiului şi includ articulaţii sferoidale, cotilice
numite şi enartoze (umăr, şold).
Posibilităţile de apreciere ale unghiurilor maxime de mişcare sunt numeroase, dar
goniometria rămîne cea mai uzitată.
Goniometrele sunt de diferite modele şi mărimi, adaptate dimensiunilor segmentelor de
studiat. Se compun dintr-un raportor (0-180°) şi două braţe: unul fix şi celălat mobil. Cele două
braţe se întîlnesc într-un punct, care reprezintă axul goniometrului.
Condiţii de aplicare ale goniometrului:
- raportorul se plasază în planul mişcării;
- axul goniometrului se aşează în axul biomecanic al mişcării, mai precis pe proiecţia lui
cutanată, definită cu precizie clinică relativă, respectiv prin repere vizibile sau palpabile;
- braţele se aşează paralel cu axele longitudinale ale segmentelor care formează unghiul
articular ce urmează a fi măsurat, astfel: braţul fix pe segmentul fix, iar braţul mobil pe
segmentul mobil care execută mişcarea, deci practic se aliniază pe segmentele situate de
o parte şi de alta a articulaţiei;
- nu se va presa pe segmente, ci va fi aplicat uşor, pentru a nu limita mişcarea;

25
 - articulaţia de testat, va fi poziţionată în zero (0) anatomic (poziţie neutră) sau într-o
poziţie preferenţială;
- poziţia subiectului va fi comodă şi relaxantă, subiectul dezbrăcat la nivelul segmentului
de examinat pentru a permite o evaluare corectă a amplitudinii de mişcare în articulaţia
testată;
- poziţia kinetoterapeutului va fi de asemenea comodă şi relaxantă, pentru a asigura o
maximă tehnicitate;
- testările se vor realiza prin mobilizări active sau pasive.
Valorile obţinute, în urma măsurătorilor, se exprimă în grade de la 0 la 180, deoarece
orice mişcare se încadrează între aceste limite.
Înregistrările se notează în diverse sisteme de tabele, grupînd valorile mişcărilor opuse pe
acelaşi ax (flexia şi extensia, abducţia şi adducţia, rotaţia internă şi rotaţia externă), alături de
valorile standard.
În cazul articulaţiilor membrelor interpretarea se face în comparaţie cu unghiul aceleiaşi
mişcări, efectuată cu segmentul opus şi/sau cu valorile standard ale amplitudinii maxime de
mişcare.
Amplitudinile articulare pot fi afectate în caz de redoare sau ankiloză.
Redoarea - defineşte un deficit de amplitudine, indiferent de mecanismul său. De exemplu,
redoarea în extensie evidenţiază un deficit de flexie, redoarea în abducţie reprezintă un deficit de
adducţie etc.
Ankiloză - este definită prin absenţa totală, a oricărei mişcări la nivelul unei articulaţii,
ceea ce nu corespunde realităţii din punct de vedere mecanic decît în fuziunea osoasă.
Constatarea unei anomalii de amplitudine articulară, impune depistarea cauzei,
reprezentată de anomalii prin exces (hiperlaxitate capsulo-ligamentară sau hipotonie musculară)
sau prin deficit (redoare articulară sau hipertonie musculară).
Ideal este ca mişcările să se execute în amplitudinea lor maximă.
Experimentul pedagogic.
Avînd ca bază ipoteza cercetării expusă în prezenta lucrare, în ianuarie-martie 2016, a
fost desfăşurat experimentul pedagogic.
Metoda experimentului propriu-zis este observarea şi măsurarea efectelor manipulării
unei variabile independente asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor
factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum” [25].
Aşadar experimentul este o observaţie provocată, controlată, iar conceptele de bază pe
care le implică sunt: variabile, situaţie experimentală, manipulare experimentală.

26
 Cea mai cunoscută clasificare este cea care evidenţiază trei tipuri de experiment: natural,
de laborator şi psiho-pedagogic.
a). Experimentul natural se realizează în condiţii naturale, fireşti. Sarcina este şi ea
naturală, pentru că subiectul îşi desfăşoară activitatea sa obişnuită. Desfăşurîndu-se în condiţii
obişnuite, reacţiile subiectului nu vor fi influenţate de ambiantă acesta fiind principalul avantaj
al experimentului natural. Dezavantajul constă în faptul că acest tip de experiment este mai
imprecis şi nu avem certitudinea că nu intervin şi alţi factori care să influenţeze desfăşurarea
fenomenului.
b). Experimentul de laborator se realizează în condiţii artificiale, deoarece presupune
scoaterea subiectului din ambianta obişnuită de viată şi introducerea lui într-un laborator special
amenajat în acest scop, cu aparatură adecvată, condiţii şi programe de desfăşurare bine
determinate etc.
Avantajul acestui tip de experiment constă în faptul că este foarte precis şi riguros prin
dozarea şi succesiunea precisă a sarcinilor, realizarea unui control maxim al situaţiei
experimentale, eliminarea variabilelor ascunse care ar putea influenţa rezultatele.
Dezavantajele sunt legate de caracterul artificial al experimentului de laborator. Condiţiile
de laborator fiind total diferite de cele din viaţa reală, se pune problema identităţii
comportamentului subiecţilor în condiţii de laborator şi în condiţiile concrete, naturale de viată.
De asemenea forţa unor variabile care intervin în laborator este cu totul alta decît cea din viaţa
reală, subiectul fiind în stare să o supraaprecieze. Este posibil de asemenea ca uneori
experimentatorul să sugereze în mod involuntar ce anume aşteaptă de la subiect, deformandu-i
astfel reacţiile, sau subiecţii din dorinţa de a se prezenta într-o lumină favorabilă să reacţioneze
altfel decît în condiţii obişnuite.
În cadrul experimentului au fost observaţi pacienţii din punct de vedere somatic şi
funcţional cît şi impactul pe care afecţiunea o are asupra lor, influenţa asupra comportamentului,
reactivitatea psihică a pacienţilor la mediul ambiant şi la programul de recuperare la care au fost
supus.

2.2. Organizarea cercetărilor.

Cercetarea a avut loc în perioada ianuarie-martie la SPB „Constructorul”, care dispune de
sală de kinetoterapie complet echipată.
Sala a fost dotată după cum urmează: scări fixe; bare paralele pentru sprijin în mers;bănci
de gimnastică; canapele; baie galvanică tetracelulară, aparat pentru electroterapie; aparate de

27
vibromasaj; saltele; lămpi Solux pentru termoterapie; trepte pentru reeducarea mersului; bicicletă
ergonomică; aparate şi dispozitive necesare facilitării mişcărilor pacienţilor: planşete; scripeţi,
haltere şi saci cu nisip de diferite greutăţi; oglinzi; lavoar; electrostimulator; ultrasunet.
Cercetarea s-a desfăşurat în perioada ianuarie-martie 2016, organizarea şi desfăşurarea
acesteia fiind divizată convenţional în trei etape succesive.
În prima etapă au fost stabilite scopul, obiectivele şi ipoteza cercetării, a fost studiată
literatura de specialitate şi datele statistice în domeniu. Totodată, au fost scoase în evidenţă
problemele existente în domeniul cercetat, cauzele apariţiei traumelor în tenisul de masă şi
modalităţile specifice de recuperare, au fost determinate modalităţile de profilaxie a afecţiunilor
cotului. În cadrul acestei etape, autorul a utilizat metoda analizei literaturii de specialitate,
metoda conversaţiei, anamneza sau interviul autobiografic.
Cea de-a doua etapă – etapa cercetărilor de bază, în cadrul căreia a fost efectuată realizarea
experimentală a fenomenului supus cercetării.
În această etapă am selecţionat subiecţii şi mi-am alcătuit grupa destinată studiului. Tot în
această etapă s-a făcut o pregătire prealabilă a lotului de desfăşurare a experimentului, materiale
şi instrumente necesare evaluării (masa de tratament, goniometru şi centimetru).
În cadrul acestei etape, au fost examinaţi pacientii şi au fost înregistrate datele obţinute. Mi-
am întocmit fişele individuate cu datele necesare fixării diagnosticului clinico-funcţional. Aceste
fişe au constituit baza decizională stabilirii obiectivelor, mijloacelor şi indicaţiilor de tratament.
După realizarea unui program de recuperare cu aplicarea remediilor kinetoterapeutice, a fost
efectuată evaluarea finală a experimentului, în cadrul căreia au fost realizate măsurările şi
testările finale, fiind înregistrate rezultatele obţinute. Pe baza rezultatelor s-a realizat aprecierea
evoluţiei individuate a subiecţilor, concretizate în prezentarea grafică.
Etapa a treia – de evaluare, în cadrul căreia a fost efectuată analiza şi generalizarea
rezultatelor cercetării, au fost interpretate rezultatele obţinute. Totodată, autorul a conturat
recomandările metodico-practice şi concluziile în domeniul cercetat, punîndu-se accent pe
kinetoterapia afecţiunilor cotului şi reabilitarea acestora.
Caracterizarea lotului de pacienţi
Pentru acest studiu, am urmărit un lot de 6 pacienţi cu diferite traume ale cotului,
determinate de diverse cauze, instalate la nivelul cotului, care au necesitat tratament recuperator.
Evoluţia clinică a pacienţilor din acest lot a fost observată în perioada februarie-martie
2016.
Pacienţii incluşi în acest lot provin atît din mediul rural cît şi din mediul urban.
Criterii de includere a pacienţilor în acest lot:

28
- vîrsta, cuprinsă între 20 ani şi 40 ani;
- diagnosticul cert de traume ale cotului;
- cooperarea pacienţilor.

2.3. Program de exerciţii pentru recuperarea traumelor cotului.

Traumatismele cotului pot determina următoarele leziuni: contuzii, plăgi, arsuri, entorse,
luxaţii, fracturi, leziuni de nervi şi vase. Acestea pot lăsa o gamă diversificată de sechele
posttraumatice, sechele care urmează programe diferite de recuperare, dar care respectă
obiectivele majore pentru recuperare.
Obiectivele kinetoterapiei:
 combaterea durerii şi a redorii articulare;
 refacerea mobilităţii articulare;
 refacerea forţei musculare.
Mijloacele folosite:

Poziţia iniţială Exerciţiul Recomandări metodice

Poziţionarea Cu braţul în uşoară abducţie, antebraţul în supinaţie. se plasează un săculeţ
Cu cotul fixat pe o orteză statică, în poziţie de flexie, de nisip în 1/3
membrului
apoi de extensie proximală a
superior afectat antebraţului

Exerciţii de reeducare globală a cotului

Din aşezat Pacientul apucă un obiect de pe masă, aşezat la Kinetoterapeutul
diverse distanţe şi îl mută în diverse locuri de pe aruncă o minge către
masă, astfel încît braţul său să facă cît mai multe pacient, acesta trebuie
mişcări. să o prindă şi să o
Pacientul apucă un obiect de pe masă şi îl dă arunce înapoi
kinetoterapeutului, astfel încît membrul său să facă kinetoterapeutului.
toate mişcările.
Pe saltea, genunchii extinşi, cu o minge
medicinală în mîini la nivelul coapsei, coatele sunt
extinse; pacientul ridică mingea cu coatele extinse
iar deasupra capului flectează coatele ducînd mingea
la ceafă.

Mobilizările active (baza recuperării cotului) şi active cu rezistenţă

Din decubit Cu membru superior pe o placă alunecoasă, în mînă Exerciţiile se
o patină cu rotile; execută abducţii - adducţii îndeplinesc sub
dorsal
(simultan şi alternativ). supravegherea strică a
Cu membru superior pe o placă alunecoasă, în mînă kinetoterapeutului
o patină cu rotile; execută flexii - extensii de cot
(simultan şi alternativ).

29
 Cu un baston în mîini; pacientul execută flexia
braţelor, apoi cînd ajunge în dreptul capului, execută
flexia coatelor.
Cu un baston în mîini, apucat de capete, membrele
superioare fiind în flexie; execută flexia şi extensia
coatelor.

Din decubit Cu membru superior pe o placă alunecoasă, în mînă Exerciţiile se

o patină cu rotile; execută abducţii - adducţii îndeplinesc sub
ventral
(simultan şi alternativ). supravegherea strică a
Cu membru superior pe o placă alunecoasă, în mînă kinetoterapeutului
o patină cu rotile; execută flexii - extensii de cot
(simultan şi alternativ).

Din aşezat Cu antebraţul pe o masă, în mînă o patină cu rotile; Exerciţiile se

execută mişcări din cot. îndeplinesc sub
Cu antebraţul în supinaţie pe o masă, sub cot o supravegherea strică a
perniţă; kinetoterapeutul pune mîinile în 1/3 distală a kinetoterapeutului
antebraţului (de-o parte şi de alta); pacientul execută
flexia cotului învingînd rezistenţa.
Cu antebraţul pe o masă în supinaţie, în mînă o
ganteră; execută flexia cotului.
Cu antebraţul pe o masă în supinaţie/pronaţie, în
mînă o ganteră; execută flexia /extensia pumnului.
Cu antebraţul fixat pe un dispozitiv cu discuri
gradate; pacientul execută supinaţii-pronaţii.
Cu antebraţul pe masă, mînă în afara mesei, în mînă
ţine un baston mic la capătul căruia este prinsă o
greutate; pacientul execută supinaţii-pronaţii.
Pe un scaun, mîinile împreunate la piept; pacientul
execută ducerea mîinilor în faţă astfel încît faţa
dorsală a mîinilor să fie orientată către piept.
Pe scaun cu o ganteră în mînă, braţul lipit de corp:
execută flexia cotului cu supinaţia antebraţului.
Pe un scaun cu o ganteră în mînă, trunchiul uşor
aplecat astfel încît cotul să se sprijine de partea
internă a genunchiului, antebraţul în supinaţie;
execută flexia şi extensia cotului.
Pe un scaun, spatele lipit de spetează, membrul
superior afectat în flexie 180° şi o ganteră în mînă,
cealaltă mînă susţine cotul opus; pacientul execută
flexii-extensii de cot.
Din patrupedie Cu mîinile orientate spre interior; pacientul execută Se urmăreşte
flotări. intensitatea efortului
Cu mîinile orientate înainte; pacientul execută flexia
unui cot şi se sprijină pe antebraţ, celălalt membru
superior este dus în faţă.
Cu mîinile orientate înainte; pacientul execută
ridicări pe vîrfuri.
Din ortostatism În faţa unei uşi deschise, membrele superioare în Kinetoterapeutul în

30
 abducţie 90° se sprijină de tocul uşii; pacientul face spatele pacientului
un pas înainte astfel încît să obţină o întindere a prinde mîinile acestuia
membrelor superioare. astfel încît membrele
Cu o minge în mîini, coatele flectate; pacientul superioare ale
apasă în minge încercînd să-şi apropie mîinile. pacientului sunt în
- Cu un baston apucat de mijloc; execută pronaţii şi abducţie şi extensie;
supinaţii. pacientul încearcă să
- Cu un baston apucat de capete, o mînă la nivel aducă braţele în faţă.
lombar, cealaltă la nivel occipital; execută ridicarea
şi coborîrea bastonului.
- Cu un elastic ţinut de capete, o mînă la nivelul
urechii, cealaltă la nivelul şoldului opus; execută
mişcări de „ştergere a spatelui", apoi schimbă
mîinile (vezi fig. 4.3.).
- Cu faţa la spalier, prinde şipca din dreptul
umerilor; execută flotări.
- Cu faţa la spalier urcat pe prima şipcă, mîinile
prind şipca din dreptul umerilor; execută flexii-
extensii de cot (pe extensii se lasă mult pe spate).
- Cu faţa la spalier, prinde şipca din dreptul
umerilor; execută genoflexiuni.
- Cu faţa la spalier, prinde un cordon elastic cu
mîinile încrucişate; execută flexii-extensii de cot
prin mişcări în „ferăstrău".

2.4. Concluziile capitolului II:

1. Selectarea metodelor de cercetare potrivite au un rol de bază în organizarea şi desfăşurarea

experimentului şi contribuie la stabilirea obiectivelor tratamentului kinetoterapeutic.

2. Organizarea şi desfăşurarea experimentală a cercetării urmează a fi efectuată pe etape cu

respectarea scopului, obiectivelor şi ipotezei cercetzării.

3. Programul kinetoterapeutic selectat trebuie să contribuie la realizarea obiectivelor

kinetoterapiei în traumele cotului în tenisul de masă.

31
 CAPITOLUL III. ARGUMENTAREA EXPERIMENTALĂ A CERCETĂRII

3.1. Argumentarea experimentală a cercetării. Analiza comparativă şi generalizarea datelor

cercetării.

În corespundere cu scopul şi sarcinile expuse în prezenta lucrare a fost realizat

experimentul pedagogic pentru a demonstra practic posibilitatea recuperării traumatismelor
cotului în tenisul de masă prin intermediul kinetoterapiei.
La realizarea experimentului au contribuit metodele de cercetare expuse în capitolul II din
prezenta lucrare.
Cercetarea experimentală a fost realizată în 3 etape consecutive.
În prima etapă (etapa iniţială) a experimentului autorul a urmărit realizarea următoarelor
obiective:
- studierea anamnezei lotului experimental;
- examinarea şi testarea pacienţilor prin intermediul metodelor antropometrice şi testelor
specializate, inclusiv metoda goniometrică;
- înregistrarea datelor obţinute şi determinarea prin intermediul testelor specializate a stării
traumatismelor cotului;
- selectarea programului kinetoterapeutic adecvat pentru recuperarea traumatismelor
cotului.
A doua etapă a avut la bază realizarea unui program de recuperare kinetoterapeutic asupra
lotului experimental.
Cea de a 2-a etapă a avut următoarele obiective:
- implementarea programului kinetic cu respectarea principiului individualizării
tratamentului;
- refacerea amplitudinii mişcărilor;
- aplicarea exerciţiilor de tonifiere sau refacere a forţei musculare (atunci cînd este cazul de
reducere a trofiei musculare);
- refacerea stabilităţii şi creşterea forţei musculare.
În ultima etapă autorul a urmărit următoarele obiective:
- examinarea şi testarea pacienţilor prin intermediul testelor specializate, inclusiv metoda
goniometrică;
- înregistrarea datelor obţinute şi evaluarea prin intermediul testelor specializate a dinamicii
traumatismelor cotului în etapa finală;

32
 - analiza rezultatelor şi a eficienţei programului kinetoterapeutic selectat pentru recuperarea
traumatismelor cotului.
În procesul de recuperare funcţională evaluarea constituie primul şi ultimul act al
kinetoterapeutului [33]. Iniţial evaluarea este necesară pentru aprecierea dificitului ce urmează a
fi recuperat, iar în final, evaluarea apreciază rezultatele obţinute prin aplicarea programului
kinetoterapeutic. Evaluarea statistică şi analiza clinică au servit argumentare ştiinţifică a
strategiilor de studiere în continuare a posibilităţilor de acoperire a defectelor prin elaborarea
metodelor noi de recuperare, şi ameliorarea esenţială a rezultatelor divizînd tratamentul în
funcţie de direcţia de migrare.
Optimizarea tratamentului kinetic în traumele de cot s-a realizat prin analizarea unui
material de studiu constituit dintr-un un lot format din 6 pacienţi. Cei 6 bolnavi luaţi în studiu
aveau traume de cot cu diagnostic confirmat dobândite în urma practicării tenisului de masă.
În acest experiment am încercat sa formez un lot omogen, în ceea ce priveşte valoarea
fiecăruia, diferenţele dintre pacienţi să fie minime pentru, ca diferenţele de la sfîrsitul studiului
sa fie cît mai concludente şi să scoată în evidenţa cît mai bine şi mai corect eficienţa
tratamentului kinetic.
Ne-am străduit ca lotul să fie echivalent din punct de vedere al diagnosticului, este
echivalent şi în ceea ce priveşte sexul, lotul avînd 3 bărbaţi şi 3 femei, singura diferenţă este
legata de vîrstă, însă aceasta diferenţă nu poate influenţa studiul.
Una dintre sarcinile importante ale experimentului pedagogic constă în determinarea prin
intermediul testelor specializate a dinamicii traumatismelor cotului la începutul şi la finele
experimentului.
În faza intermediară dintre începutul şi sfîrşitul experimentului, bolnavilor li s-a aplicat un
program kinetoterapeutic special selectat pentru recuperarea traumatismelor cotului, cu o durată
de 1-2 luni.
Evaluările s-au efectuat la începutul şi finalul tratamentului, bolnavii fiind comparaţi cu ei
înşişi. Comparaţiile efectuate pe baza parametrilor urmăriţi a permis de a scoate în evidenţă
diferenţele existente la fiecare pacient după aplicarea tratamentului.
Rezultatele au fost interpretate prin tabelul 1, iar pentru facilitarea evaluării eficienţei am
utilizat metoda grafică.

33
 Tabel nr.l Testarea mobilităţii articulaţiei cotului (etapa iniţială)

N.P. Sex Vîrsta Diagnoza Bilanţul Bilanţul articular (la

articular (anatomic) internare)

flexie extensie flexie extensie

G.A M 25 traumă a 145 170° 95° 125°
cotului
L.A F 32 traumă a 145 170° 100 130°
cotului
D.F M 37 traumă a 145 170° 90° 120°
cotului
B.L F 20 traumă a 145 170° 100° 130°
cotului
A.S F 24 traumă a 145 170° 90 135
cotului
M.C M 40 traumă a 145 170° 100 130
cotului

În tabelul 2 sunt reflectate rezultatele evaluării bilanţului articular şi valorile înregistrate la

externarea pacienţilor.

Tabelul nr. 2 Testarea mobilităţii articulaţiei cotului (etapa finală)

N.P. Sex Vîrsta Diagnoza Bilanţul articular Bilanţul articular
(la externare)
(anatomic)

flexie extensie Flexie extensie

G.A M 25 traumă a cotului 145 170° 130° 150°

L.A F 32 traumă a cotului 145 170° 120° 150°

D.F M 37 traumă a cotului 145 170° 130° 150°

B.L F. 20 traumă a cotului 145 170° 130° 150°

A.S F. 24 traumă a cotului 145 170° 120 155

M.C M. 40 traumă a cotului 145 170° 135 160

În tabelul nr. 3 sunt reflectate rezultatele valorilor bilanţului articular în dinamică la

internarea şi externarea pacienţilor, cu scoaterea în evidenţă a gradului de îmbunătăţire şi

34
 mediei aritmetice a valorilor la flexie şi extensie.
Tabelul 3. Dinamica valorilor bilanţului articular la internare şi externare
N.P. Flexia º extensia º
Diferenţa Îmbunătăţirea
dintre valori la în mediu a
internare şi la bilanţului
externare articular (în
La la La la flexia extensia grade) º
internare externare internare externare º º
G.A 95° 130° 125° 150° 35 25
L.A 100 120° 130° 150° 20 20
D.F 90° 130° 120° 150° 40 30
B.L 100° 130° 130° 150° 30 20
A.S 90 120 135 155 30 30
M.C 100 135 130 160 35 30

În rezultatul experimentului, s-a constatat ameliorarea mobilităţii articulare, fapt ce a

condiţionat o îmbunătăţire a mişcărilor de flexie şi extensie a cotului la toţi pacienţii, deşi
efectele traumei mai persistau. Ca urmare, conchidem că mijloacele kinetoterapeutice utilizate au
avut un efect pozitiv asupra mobilităţii articulare. În urma programului kinetoteraputic aplicat,
valoarea bilanţului articular s-a îmbunătăţit în mediu cu 26 grade la extensie şi 33 grade la flexie.

3.2. Analiza comparativă şi generalizarea datelor cercetării

Pentru a putea face o analiză mai buna a fiecărui caz în parte, am întocmit fişe individuale
de tratament al fiecărui pacient.
In fişe am notat periodic datele bilanţului articular pentru următoarele mişcări: flexie,
extensie, datele bilanţului articular.
Pentru a evalua calitatea forţei musculaturii ce deserveşte articulaţia cotului, am recurs la
înregistrarea forţei globale a musculaturii ce efectuează următoarele mişcări: flexie, extensie.
Evident datele au fost înregistrate atît la începerea tratamentuiui prin kinetoterapie, cît şi la
sfîrşitul perioadei de tratament. Din rezultatele obţinute în urma testărilor efectuate, se poate
constata cu uşurinţă îmbunătăţirea indicilor de mobilitate, deosebit de importantă pentru
membrul superior precum şi a forţei musculare a braţului afectat.
Studiul pe care l-am desfăşurat pe cei 6 pacienţi la care am urmărit modul în care s-a
recuperat şi dezvoltat mobilitatea articulaţiei genunchiului echilibrul static şi dinamic, în cadrul
evoluţiei a fiecăruia dintre ei, precum şi modul în care au influenţat metodele individuale şi
globale de evaluare amintite mai sus .

35
 Metodele utilizate au fost completate iniţial, cînd bolnavii au fost evaluaţi la includerea
în lotul de studiu, după o săptămînă de derulare a programului de recuperare, şi la finalul
studiului adică după o lună.
Asistenţa medicala complexă a fost asigurată permanent bolnavilor incluşi în cercetare.
Din echipa medical-paramedicală care supraveghea pacienţii, kinetoterapeuţii au fost cei care
au colaborat efectiv în derularea etapelor programului de recuperare, ţinând cont de gradul de
avansare a mobilităţii articulaţiei afectate. În scopul aprecierii directe a efectelor favorabile ale
programului kinetic asupra articulaţiilor afectate, am folosit goniometria.
Mobilitatea şi evoluţia ei la bolnavii studiaţi a fost apreciat cu ajutorul goniometrului,
pentru care am stabilit programa kinetică de mai departe. Rezultatele le-am cuprins în tabele
individuale la fiecare pacient.
Conform datelor menţionate, parametrii urmăriţi s-au îmbunătăţit mai ales la finalul
programului de recuperare ceea ce concordă cu datele de literatura, conform cărora
recuperarea artrozelor este un proces îndelungat, adesea anevoios care solicită multă răbdare
din partea terapeutului şi pacientului.

Tabel. 5 Cazul 1. Interpretarea valorilor bilanţului articular

G.A. Flexie Extensie

internare 95° 130°

externare 125° 150°
Gradul de îmbunătăţire 30° 25°

36
Diagrama 1. Valorile bilanţului articular cazul 1.

În urma programului kinetoterapeutic şi testării articulare cu ajutorul goniometrului se

poate observa în tabelul dat o creştere de 25° pe mişcarea activă de extensie şi 30 ° la mişcarea
flexie.

Tabelul 6. Cazul 2. Interpretarea valorilor bilanţului articular

L.A. Flexie Extensie

internare 100° 120°

externare 130° 150°
Gradul de 30° 30°
îmbunătăţire

37
 Diagrama 2 Valorile bilanţului articular cazul 2
În urma realizării programului kinetoterapeutic şi testării articulaţiei genunchiului
cu ajutorul goniometrului se poate observa o creştere de 30° pe mişcarea activă de extensie
şi 30° pe mişcarea de flexie.

Tabel 7. Cazul 3. Interpretarea valorilor bilanţului articular

D.F. Flexie Extensie

internare 90° 120°

externare 130° 150°
Gradul de 40° 30°
îmbunătăţire

Diagrama 3. Valorile bilanţului articular cazul 3

Pe baza diagnosticului efectuat şi în rezultatul tratamentului recuperator, testarea articulaţiei

afectate la bolnavul dat înregistrează o creştere a valorilor bilanţului articular de 30° la mişcarea

extensie şi 40° la mişcarea flexie.

Tabel 8. Cazul 4. Interpretarea valorilor bilanţului articular

B.L. Flexie Extensie

internare 100° 130°

externare 130° 150°
Gradul de îmbunătăţire 30° 20°

38
Diagrama 4 Valorile bilanţului articular cazul 4

În urma realizării programului kinetoterapeutic şi efectuării măsurărilor

goniometrice se poate observa o creştere de 20° la mişcarea activă de extensie şi 30° la
mişcarea flexie.

Tabelul nr.9. Cazul 5. Interpretarea valorilor bilanţului articular

A.S. Flexie Extensie

internare 90° 135°

externare 120° 155°
Gradul de îmbunătăţire 40° 20°

39
 Diagrama 5. Valorile bilanţului articular cazul 5

În urma programului kinetoterapeutic şi măsurărilor goniometrice se poate observa o

creştere de 20° pe mişcarea activă de extensie şi 40° la mişcarea de flexie.

Tabelul nr.10. Cazul 6. Interpretarea valorilor bilanţului articular

M.C. Flexie Extensie

internare 100° 130°

externare 135° 160°
Gradul de îmbunătăţire 35° 30°

40
 Diagrama 6. Valorile bilanţului articular cazul 6

În urma programului kinetoterapeutic şi măsurărilor goniometrice se poate observa o

creştere de 30° pe mişcarea activă de extensie şi 35° la mişcarea de flexie.
Toate constatările realizate obiectiv demonstrează eficienţa tratamentului kinetic aplicat,
precum şi atingerea obiectivelor propuse în cadrul acestei cercetări. Astfel la capitolul
mobilitate, valorile înregistrate în urma tratamentului kinetic ilustrează creşteri
semnificative la toţi pacienţii cu traume ale cotului.
Analiza şi generalizarea datelor înregistrate în tabelele colective se poate constata că s-
au înregistrat creşteri ale valorilor testate şa toţi cei 6 pacienţi, ca urmare a programului de
kinetoterapie.
În mod firesc aceste rezultate au variat atît în funcţie de specificul traumei, cît şi de
particularităţile individuale ale fiecărui pacient.

3.2. Eficienţa programului de recuperare complexă a traumatismelor cotului.

Programul kinetic, efectuat în cadrul şedinţei de recuperare, trebuie să includă cicluri de
mişcări, care prin repetare devin mai sigure, dobîndesc continuitate armonioasă, economisesc
energie şi prin aceasta oxigen. Dacă numărul de repetări este prea mare scade coordonarea.
Urmează a atrage atenţia că starea sănătăţii nu conferă totdeauna capacităţi maxime de efort. De
asemenea, sunt bolnavi, care după recuperare ating doar nivelul eforturilor uşoare, automatizate,
după cum alţii, cu o stare de sănătate limitată, datorată unor afecţiuni cronice sau disabilităţii
motrice, cu sechele ireversibile, dobîndesc o capacitate de efort foarte bună şi sunt motivaţi să
practice chiar activităţi sportive competiţionale.
Gimnastica articulară este una din metodele de bază ale kinetoterapiei (gimnasticii
terapeutice) care se adresează aparatului locmotor, care cuprinde exerciţii şi procedee grupate
după principalele axe şi planuri de mişcare ale articulaţiilor mobile luate ca unitate motorie.
Pentru aplicarea eficientă a gimnasticii articulare este necesară o cunoaştere foarte bună
anatomo-fiziologică a tuturor articulaţiilor corpului, în mod deosebit a celor mobile. La rîndul ei,
cercetarea mobilităţii articulare trebuie realizată după aceeaşi metodologie la toate articulaţiile
corpului. Pentru stabilirea gradului de mobilitate articulară, mai întîi de toate se efectuează
examenul vizual al fiecărei articulaţii. În contnuare, se trece la determinarea capacităţii
funcţionale a articulaţiei respective.
Testarea capacităţii funcţionale a articulaţiei se realizează prin mai multe metode:

41
 1. Dinamometria – este metoda de apreciere în kilograme-forţă a forţei musculaturii
adiacente unei articulaţii. Măsurarea se face cu dinamometru adaptat special.
2. Goniometria – reprezintă metoda de apreciere a mobilităţii articulare şi se realizează cu
ajutorul unor aparate speciale numite goniometre.
3. Electromiografia – este o metodă obiectivă de înregistrare a capacităţii funcţionale a
musculaturii şi implicit a articulaţiilor.
4. Testele clinice - cu ajutorul cărora se stabileşte valoarea exactă a capacităţii
funcţionale a unei anumite articulaţii. Cercetarea se realizează iniţial cu ajutorul mişcărilor active
realizate de subiect şi apoi se completează cu mişcări active şi pasive cu rezistenţă. Există mai
multe teste clinice, dar în ţara noastră se foloseşte cu precădere testul FNPI, gradat pe o scală de
la 0 la 5.
Descrierea testului FNPI:
- valoarea „0” – cînd muşchiul nu realizează nici o contracţie, iar articulaţia este fără
mişcare;
- valoarea „1” – o aprecşiem cînd sesizăm o contracţie modestă sau uşoare frisoane la
palparea muşchiului, dar mişcarea este imposibilă;
- valoarea „2” – se apreciază cînd contracţia este posibilă, iar mişcarea se poate efectua
numai prin eliminarea forţei gravitaţionale şi a oricărei rezistenţe externe;
- valoarea „3” – se apreciază cînd muşchiul se contractă şi se produce o mişcare posibilă
chiar împotriva gravitaţiei, fără rezistenţă externă;
- valoarea „4” – este considerată cînd prin contracţia musculară se realizează o mişcare
împotriva forţei de gravitaţie la care se mai adaugă o rezistenţă uşoară sau medie;
- valoarea „5” – este cea normală cînd muşchiul poate executa mişcarea împotriva unei
forţe exterioare egală cu valoarea forţei normal, deci capacitzatea funcţională este totală.
Testarea clinică musculo-articulară va reprezenta modalitatea prin care se va aprecia
cantitativ şi calitativ capacitatea de mişcare a sistemului mioarticular.
După realizarea examenului static şi dinamic al capacităţii funcţionale a articulaţiei pe
baza cunoaşterii exacte şi amănunţite a principalelor indicaţii şi contraindicaţii se va stabili
programul concret de recuperare.
Programul kinetic în articulaţia cotului trebuie să cuprindă mai multe etape, inclusiv:
- refacerea amplitudinii mişcărilor;
- exerciţii de tonifiere sau refacere a forţei musculare (atunci cînd este cazul de reducere a
trofiei musculare);
- refacerea stabilităţii şi creşterea forţei musculare.

42
 1. Refacerea mobilităţii. Este primul obiectiv recuperator pentru articulaţia cotului, deoarece
orice limitare a mişcărilor este greu suportată de pacient şi îl împiedică în exercitarea activităţilor
profesionale, cît şi a celor uzuale zilnice.
Refacerea mobilităţii se realizează prin următoarele mijloace:
- adoptarea unor posturi;
- mobilizări pasive;
- mobilizări autopasive;
- refacerea forţei musculare;
- refacerea stabilităţii mişcării controlate şi abilităţii;
- exerciţii pentru musculatura braţului;
- exerciţii pentru musculatura antebraţului.
2. Creşterea forţei musculare. Se realizează prin intermediul următoarelor mijloace:
- exerciţii active cu rezistenţă;
- utilizarea cordoanelor elastice sau a instalaţiilor cu arcuri;
- utilizarea ganterelor şi halterelor;
- contracţii izometrice.
Pentru a spori eficienţa programelor de kinetoterapie, programe pentru recuperarea
mobilităţii articulare şi a hipotrofiei musculare ce sunt determinate de impotenţa funcţională şi a
durerii la nivelul cotului, este necesar să se aplice principiul individualizării tratamentului. De
aceea au fost efectuate fişe speciale, individuale cu programe de kinetoterapie diferenţiate, în
funcţie de vîrsta pacientului, de forma afecţiunii, de asemenea în funcţie de bolile asociate şi de
gradul de afectare al mişcării şi al forţei musculare.

Concluziile capitolului III

1. În rezultatul experimentului, s-a constatat ameliorarea mobilităţii articulare, fapt ce a
condiţionat o îmbunătăţire a mişcărilor de flexie şi extensie a cotului la toţi pacienţii, deşi
efectele traumei mai persistau. Ca urmare, mijloacele kinetoterapeutice utilizate au avut un
efect pozitiv asupra mobilităţii articulare. În urma programului kinetoteraputic aplicat, valoarea
bilanţului articular s-a îmbunătăţit în mediu cu 26 grade la extensie şi 33 grade la flexie
2. Programele de kinetoterapie sunt eficiente, dacă sunt realizate într-o perioadă de timp necesară
şi suficientă aplicării acestora la nivelul cotului pînă la refacerea totală şi parţială a mobilităţii
articulare, precum şi a forţei musculare (desigur în funcţie de traumă). În cercetarea de faţă
perioada de recuperare a fost variabilă de la 1 la 3 luni în funcţie de următorii factori: lungimea
perioadei acute cu impotenţa funcţională; localizarea afecţiunii (manşonul rotatorilor, tendonul

43
 supraspinos, tendonul lung al bicepsului) şi de precocitatea aplicării tratamentului kinetic.
3. Pentru a spori eficienţa programelor de kinetoterapie, programe pentru recuperarea mobilităţii
articulare şi a hipotrofiei musculare ce sunt determinate de impotenţa funcţională şi a durerii la
nivelul cotului, este necesar să se aplice principiul individualizării tratamentului.

CONCLUZII

1. În lanţul kinetic al membrului superior, cotul, articulaţie de mijloc, este subordonat

funcţional umărului, iar din punctul de vedere al finalităţii, mîinii. Cotul este format din trei
articulaţii, fiecare avînd un rol specific în poziţionarea mîinii (la care ar trebui să adăugăm
articulaţiile distale ale antebraţului care participă la pronosupinaţie). Articulaţia cotului este
considerată ca o articulaţie cu mare congruenţă de unde dificultăţile deosebite de recuperare a
mobilităţii în cazul diminuării amplitudinii de mişcare datorită diverselor afecţiuni.
2. Afecţiunile cotului, avînd la bază criteriul etiologic, se împart convenţional în două
categorii mari: patologice şi traumatice. La rîndul lor, traumatismele cotului pot determina ca tip
de leziuni: entorse; luxaţii; fracturi; leziuni de nervi şi vase, etc. Traumele cotului în tenisul de
masă se manifestă mai ales sub forma de epicondilită laterală („cotul tenismenului”), care este

44
rezultatul unor microtraumatisme repetate la nivelul tendoanelor extensorilor antebraţului şi se
întâlneşte în special la jucătorii de tenis de masă, precum şi la toţi cei care efectuează mişcări
repetate şi într-o singură direcţie în timpul activităţii lor.
3. Obiectivele kinetoterapiei în cazul traumatismelor în tenisul de masă vor fi: a) Menţinerea
mobilităţii articulare încă de la începutul procesului patologic (mobilizări pasive cu mîna sau
aparate automate, mobilizări autopasive şi active); b) postararea de menţinere sau redresare a
alinierii segmentelor; c) mobilizări pasive de refacere a jocului articular; d) scăderea încărcării
(pentru articulaţiile portante).
4. Selectarea metodelor de cercetare potrivite au un rol de bază în organizarea şi
desfăşurarea experimentului şi stabilirea obiectivelor tratamentului kinetoterapeutic. Programul
kinetoterapeutic selectat contribuie la realizarea obiectivelor kinetoterapiei în traumele cotului.
5. În rezultatul experimentului, s-a constatat ameliorarea mobilităţii articulare, fapt ce a
condiţionat o îmbunătăţire a mişcărilor de flexie şi extensie a cotului la toţi pacienţii, deşi
efectele traumei mai persistau. Ca urmare, mijloacele kinetoterapeutice utilizate au avut un efect
pozitiv asupra mobilităţii articulare. În urma programului kinetoteraputic aplicat, valoarea
bilanţului articular s-a îmbunătăţit în mediu cu 26 grade la extensie şi 33 grade la flexie.

RECOMANDĂRI METODICE
Analiza surselor teoretice şi generalizarea rezultatelor cercetării experimentale, permit de a
înainta următoarele recomandări:
1. Programele de kinetoterapie trebuie să fie realizate într-o perioadă de timp necesară şi
suficientă aplicării acestora la nivelul cotului şi pînă la refacerea totală şi parţială a mobilităţii
articulare, precum şi a forţei musculare (desigur în funcţie de traumă).
2. Înainte de a începe reeducarea mobilităţii cotului trebuie să ne asigurăm că: a) nu există
obstacol osos (fragment intra-articular, osteome, calus vicios); b) integritatea anatomică a
musculaturii este conservată.
3. Tratamentul recuperator se începe imediat dupa imobilizare prin contracţii izometrice
ale musculaturii segmentelor adiacente şi mişcărilor articulare vecine. După suprimarea
imobilizării se apelează la mişcări activ pasive şi cu rezistenţă pînă la restabilirea completă a
amplitudinii şi valorii musculaturii.
4. La aplicarea tratamentului de recuperare se impun următoarele acţiuni: a) Menţinerea
troficitătii ţesuturilor prin: aplicarea undelor electromagnetice de înaltă frecventă, a fototerapiei,
a luminii polarizate ( Bioptron), pentru grăbirea consolodării fracturii, cicatrizării plăgilor, pentru
creşterea circulaţiei şi a resorbţiei hematoamelor, la început în aplicaţii zilnice, apoi de două, trei

45
ori pe săptămînă; masajul mîinii şi a antebraţului; angiomat; -posturarea antideclivă şi gimnastica
Moberg în scopul îndepărtării edemului; b) Menţinerea mobilităţii articulaţiiilor neafectate, atît a
celor distale, cît şi a umărului prin exerciţii kinetice active în toate planurile.
5. Programele de kinetoterapie sunt eficiente, dacă sunt realizate într-o perioadă de timp
necesară şi suficientă aplicării acestora la nivelul cotului, pînă la refacerea totală şi parţială a
mobilităţii articulare, precum şi a forţei musculare (desigur în funcţie de traumă). În cercetarea
de faţă. perioada de recuperare a fost variabilă de la 1 la 3 luni în funcţie de următorii factori:
lungimea perioadei acute cu impotenţa funcţională; localizarea afecţiunii (manşonul rotatorilor,
tendonul supraspinos, tendonul lung al bicepsului) şi de precocitatea aplicării tratamentului
kinetic.

BIBLIOGRAFIE

În limba română:
1. AVRAMESCU T. Recuperare Funcţionala în patologia sportivă. 291 p.
2. BACIU C. Aparatul locomotor. Anatomie funcţională biomecanică. Bucureşti: Editura
Medicală, 1981.
3. BACIU C. Kinetoterapie pre- şi postrecuperatorie. Bucureşti: Editura Medicală, 1981.
4. CAUN E. Gimnastica medicală în ortopedie (curs de lecţii). Chişinău, 1999.
5. CORDUN M. Kinetologie generală. Bucureşti: Editura Axa, 1999.
6. COTOMAN R. Kinetoterapie: metodica desfăşurării activităţii practice. Bucureşti:
Editura Fundaţiei Romînia de Mîine, 2006.
7. FOZZA C. Îndrumar pentru corectarea deficienţelor fizice la şcolari. Bucureşti, 1977.

46
 8. KISS J. Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicală. Bucureşti: Editura Medicală, 2002.
9. MARCU V. Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice în kinetoterapie. Oradea: Editura
Universităţii din Oradea, 1998.
10. MOŢET D., MÎRZA D. Bazele teoretico-metodice ale exerciţiului fizic în kinetoterapie
(activităţi motrice). Bacău: Universitatea Bacău, 1995.
11. Protocol clinic naţional „Fracturile cotului la copil”. Chişinău, 2008.
12. PANAIT Gh. Ortopedie şi Traumatologie practică. Bucureşti: Editura Publistar, 2002.
13. PASTAI Z. Kinetoterapia în recuperarea funcţională posttraumatică a aparatului
locomotor. Oradea: Editura Arionda, 2001.
14. PASTAI Z., PASTAI E., PASTAI A. Terapii, tehnici şi metode complementare de
relaxare, decontracturare folosite în kinetoterapie. Galaţi: Editura Logos, 2001.
15. ROBĂNESCU N. Reeducarea neuromotorie. Bucureşti: Editura Medicală, 1992.
16. SBENGHE T. Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei. Bucureşti: Editura
Medicală, 1999.
17. SBENGHE T. Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor.
Bucureşti: Editura Medicală, 1981.
18. SIDENCO E.L. Metodica recuperării mîinii. Bucureşti: Editura Fundaţiei Romînia de
Mîine, 2005.
19. ŞERBESCU C. Kinetoterapia deficienţelor fizice. Oradea: Editura Univerşităţii din
Oradea, 2003.
20. TODEA. S.F. Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie. Bucureşti: Editura
Fundaţiei Romînia de Mîine, 2001.
21. Tratat de Anatomie Umană – Testut. Ediţia 7. Bucureşti, 1921.

În alte limbi
22. ANDERSON M., SCHULZ S. Syngas Generation and Conversion to Fuels and
Chemicals. //Catalysis Today, volume 84, Issues 1-2, 30 August 2003, p.99-109.
23. BANKOV D., JORGENSEN C. Relative contribution of individual muscles to the
isometric contraction of a muscular group. // Journal of Biomechanics, volume 8, Issues
3-4, July 1975, p.191-197.
24. DANIELS L., WARTHINGHAM C. Muscle Testing. Washington, 1946.
25. FESTINGER L., RATZ C. A theory of cognitive dissonance. New York, 1963.
26. GUCKER T. Introduction to Theoretical Chemistry. New York, 1968.

47
27. GARTLAND J.J. Demand for orthopaedic surgeons. // The Journal of bone and joint
surgery. American volume, 1979(9), p.1279-1281.
28. JUDET D. Acetabulum Fracture Imaging. //Injury, Volume 8, Issue 1, August 1976, p.70-
71.
29. ГЕРШБУРГ М.И. Послеоперационная реабилитация спортсменов с разрывами
ахиллова сухожилия: Методические рекомендации. Москва, 1997.
30. ДЕМБО А.Г. и др. Спортивная медицина. Москва: Физкультура и cпорт, 1975.
31. ЕПИФАНОВ В. А. Лечебная физическая культура и спортивная медицина: Учеб.
для студ. мед. вузов. Москва, 1999.
32. ЖУРАВЛЕВА А.И., ГРАЕВСКАЯ Л.Д. Спортивная медицина и лечебная
физкультура: Руководство для врачей. Москва, 1993.
33. КАПТЕЛИН А. Ф. Гидрокинезотерапия в ортопедии и травматологии. Москва,
1985.
34. ЛАССКАЯ Л. И. Реабилитация спортивной работоспособности после травм
опорно-двигательного аппарата. Москва, 1971.
35. Лечебная физическая культура: Учеб. для студ. ин-тов физ-ры / Под ред. проф.
С.Н.Попова. Москва, 1988
36. Лечебная физкультура в системе медицинской реабилитации / Под ред.
А.Ф.Каптелина, И.П.Лебедевой. Москва, 1985.
37. МИРОНОВ СП., Цыкунов М.Б. Основы реабилитации спортсменов и артистов
при повреждениях и заболеваниях опорно-двигательного аппарата. Москва, 1998.
38. Реабилитация больных с некоторыми заболеваниями и повреждениями кисти:
Сборник научных трудов Горьк. НИИ травматологии и ортопедии / Под ред.
В.В.Азолова. Горький, 1987.
39. САРКИЗОВ-СЕРАЗИНИ И.М. Лечебная физическая культура. 2-е изд. Москва,
1960. СЕЛУЯНОВ В.Н. Технология оздоровительной физической культуры. Москва,
2001.
40. ПОПОВ С.Н. Лечебная физическая культура. Москва: Медицина, 2005.
41. Учебник инструктора по лечебной физкультуре для институтов физкультуры /
Под ред. В. П. Правосудова. Москва, 1980.
42. Физическая реабилитация: Учеб. для акад. и ин-тов физ-ры / Под ред. проф.
С.Н.Попова. Ростов на Дону, 1999.
43. ЮМАШЕВ Г.С. Травматология и ортопедия. Москва, 1984.
44. Traumatisme pe ramuri sportive. http://www.creeaza.com/familie/sport/Traumatisme-pe-

48
ramuri-sportive325.php. accesat 25.02.2016.

Anexa 1 Diagnosticul diferenţial al fracturilor cotului

49
Anexa 2.

50
 MODEL DE FORMULAR ENTRU ANAMNEZA UTILIZAT LA SPORTIVI
Anul_______Luna_________Ziua___
Anamneza medico-sportivă
Numele______________________Prenumele__________________Sex____
Data naşterii (an, lună, zi)___ Localitatea_____________Starea civilă______
Sportul___________Proba (postul)__________________ Club___________
1. ANTECEDENTE Medicale: Antecedente heredo-colaterale (AHC) - (TBC, boli de inimă,
vase, diabet, HTA, cancer, ulcer, reumatism)
tata_______________mama________________fraţi____________________
2. Antecedente personale (AP - a) Fiziologice - APF (naştere, dezvoltare, menstră) __________
b) Patologice - APP (boli, accidente, operaţii) _______________ c) Obiceiuri alimentare
(preferinţe pentru carne, grăsimi animale, prăjeli, dulciuri, vegetale etc.). Schimbări în obiceiul
alimentar________de ce__________când_________cu ce alimente _____________________
3. Condiţii de viaţă şi muncă - CVM (locuinţă, felul şi locul muncii, muncă în ture
etc.)_______________________________________________________
4. Antecedente sportive (AS) - Prima formă de educaţie fizică______________ De la ce
vârstă___________Sporturi practicate de plăcere şi cât timp_____________________________
Sporturi de performanţă (de la ce vârstă)_____________________________ Dacă este
component al loturilor de juniori, tineret, seniori şi de când______________________________
Evoluţia performanţelor: Cea mai bună performanŢă (cm, greutate, secunde, data, locul)_______
___________ Vechimea în sportul de performanţă________________________________
II. Situaţia actuală: Etapa de pregătire__________Număr de antrenamente săptămânale_______
Volum (ore)____Intensitate (%)___________Constând din PFG, PS, tehnic, tactic. Se pune
accent pe:___________________________ Cum este suportat efortul în antrenament
_________în competiţie__________ Cum se obţine forma sportivă: uşor, mediu, greu.
Starea de start: gata de start, apatie de start, febră de start. Ultimul antrenament _____________
Obiectivul de performanţă principal al sezonului____________Locul _____________________
Obiective intermediare___________________________________________________________
Starea prezentă: Acuze subiective_________________________________________________
Pofta de antrenament______________. Apetitul__________. Somnul: cantitativ (ore)_________
calitativ_______. Tulburări de somn ______ De când__________________ Alte tulburări
(comportament)_____________________________________
OBS. Se completează de către medicul de medicină sportivă care realizează controlul iniţial
(primul contact) şi periodic, la vizitele medicale bianuale (pentru situaţia actuală).
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________

51
 Recenzie
la teza de licenţă „Kinetoterapia în traumatismele cotului în tenisul de masă”, elaborată de
studenta

Studierea traumelor cotului şi a măsurilor kinetoterapeutice de recuperare a acestora este

actuală şi necesară atît din punct de vedere ştiinţific, cît şi practic. Actualitatea lucrării reiese din
numărul mare şi din diversitatea traumelor cotului, precum şi din importanţa articulaţiei cotului
pentru viaţa de zi cu zi şi pentru activitatea profesională.
În cadrul lucrării un accent deosebit se pune pe mijloacele kinetoterapeutice de
recuperare a traumelor cotului. Efectele aplicării kinetoterapiei se referă la: menţinerea
mobilităţii articulare încă de la începutul procesului patologic; postararea de menţinere sau
redresare a alinierii segmentelor; mobilizări pasive de refacere a jocului articular; scăderea
încărcării.
Structura tezei este determinată de scopul şi obiectivele stabilite de autor şi caracterul
problematic actual. Prin urmare, teza este constituită din introducere, trei capitole, concluzii,
recomandări practico-metodice, bibliografie şi anexe.
În introducere autorul argumentează actualitatea temei de cercetare, determină cu
concreteţe scopul şi obiectivele cercetării, ipoteza şi obiectul cercetării, noutatatea ştiinţifică a
lucrării, însemnătatea teoretică şi ptractică a investigaţiilor, baza teoretică şi metodele cercetării.
În capitolul I „Caracteristica anatomică, biomecanica şi afecţiunile articulaţiei
cotului” este elucidat materialul teoretic referitor la anatomia şi funcţionalitatea cotului,
caracteristica şi clasificarea afecţiunilor cotului, aplicarea kinetoterapiei în traumele cotului.
În capitolul II „Metode şi tehnici de cercetare. Organizarea cercetării” sînt expuse
principalele metode şi tehnici de cercetare, este descris procesul de organizare a cercetării.
Totodată, autorul prezintă programul de recuperare a afecţiunilor cotului prin mijloace fizice şi
expune un complex-model de exerciţii pentru recuperare.
În capitolul III „Argumentarea experimentală a cercetării” autorul argumentează
cercetarea în bază experimentală, realizează o analiză comparativă şi generalizare a datelor
cercetării. La fel, este demonstrată eficienţa programului de recuperare complexă a
traumatismelor cotului.
Concluziile şi recomandările expuse în finalul lucrării constituie realmente rezultatele
investigaţiilor efectuate, au caracter adecvat şi generalizează rezultatele cercetării efectuate.
Lucrarea dispune de un bogat bloc bibliografic, peste 55 surse, care include monografii şi
lucrări ştiinţifice ale cercetătorilor moldoveni, români şi ruşi.
Teza de licenţă are o structură bine gîndită şi o formă de expunere accesibilă, argumentată
şi logică, care denotă capacitatea validă de analiză şi sinteză a autorului.
Avînd în vedere cele expuse, considerăm că teza de licenţă elaborată de Natalia Stricişin
satisface toate condiţiile pentru susţinerea publică în vederea obţinerii titlului de licenţiat şi
merită să fie apreciată cu un calificativ înalt.

Recenzent:

AVIZ
la teza de licenţă a studentei, gr. K,
Universitatea de Stat de Educaţie Fizică şi Sport

52
 Tema „Kinetoterapia în traumatismele cotului în tenisul de masă”

Lucrarea de faţă abordează o temă actuală şi importantă pentru recuperarea şi restabilirea

funcţionalităţii cotului. Cotul este una dintre cele mai importante articulaţii ale corpului uman,
care permite mişcarea mîinii şi transmite forţe de la un segment la altul. Articulaţia cotului este
sediul unor stări patologice variate care determină deficitul funcţional mai mult sau mai puţin
sever respectiv redoare, limitarea mobilităţii articulare, ankiloze la care se adaugă durerea,
element cauzal important al disfuncţionalităţii.
Rezultatele în recuperarea cotului la sportivii ce practică tenisul de masă, obţinute prin
mijloace kinetice, sînt puţin studiate şi desfăşurate în literatura de specialitate. Astfel, în lucrarea
de faţă autorul a încearcat să stabilească, pe lîngă metodologia clasică de tratament fizical-kinetic
(în general cunoscută de medicii din aceasta specialitate) rolul recuperatorului în diverse faze de
evoluţie a bolii, precum şi limitele acestui gen de terapie, perceperea momentului în care
mijloacele noastre nu mai au nici o eficienţă şi trebuie să se recurgă la ortopedia chirurgicală
reparatorie a aparatului locomotor.
Conţinutul tezei este expus de către autor în următoare compartimente: introducere, 3
capitole, concluzii, recomandări practico-metodice, bibliografie şi anexe.
Întrucît activităţile de profilaxie şi recuperare a afecţiunilor cotului trebuie să fie bazate
pe cunoaşterea anatomiei şi biomecanicii cotului, afecţiunilor existente şi remediile
kinetoterapeutice folosite, autorul abordează în primul capitol aşa aspecte precum caracteristica
anatomico-funcţională şi biomecanica articulaţiei cotului, caracteristica afecţiunilor cotului,
cauzele şi profilaxia afecţiunilor cotului, recuperarea traumatismelor cotului prin mijloacele
fizice.
În capitolul II autorul a expus metodele de cercetare şi a prezentat organizarea cercetării.
Suplimentar a fost descris programul de recuperare a afecţiunilor cotului prin mijloace fizice şi
specificat complexul-model de exerciţii.
În cel de-al III-lea capitolul este argumentată experimental eficacitatea complexului de
exercitii aplicat pentru recuperarea afecţiunilor cotului. Este descris experimentul desfăsurat la
bolnavii cu afecţiuni ale cotului şi efectele mijloacelor fizice în procesul de reabilitare.
Teza are un stil de expunere clar şi concis. Sunt efectuate referinţe la un număr important
de surse bibliografice ale autorilor din străinătate cît şi a celor autohtoni. Totodată, lucrarea dată
are o valoare deosebită atît sub aspect teoretic, cît şi practic, recomandările acesteia putînd fi
folosite în viaţa cotidiană la recuperarea kinetoterapeutică a traumelor cotului.
În aspect de formă şi conţinut, teza prezentată corespunde cerinţelor şi exigenţilor
înaintate faţă de o astfel de lucrare şi se recomandă spre susţinere în faţa comisiei de stat,
meritând a fi înalt apreciată.
Conducător ştiinţific Zavalişca Aurica,
doctor în ştiinţe pedagogice,
conferenţiar universitar

53