LUCIAN BLAGA (1895-1961)

Lumina raiului de când cu ochii de otravă șarpele pândește

Spre soare râd!
Eu nu-mi am inima în cap
nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume şi-s pagân!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atâta râs făr'de căldura răului?
Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,
de n-ai fi frământată,
Sfânto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului?
Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:
De unde-şi are raiul –
lumina? – Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!
Pax magna
(vol. Poemele luminii, 1919)
călcâiul adevărului să-l muște-nveninându-l.
Dați-mi un trup, voi munților (vol. Pașii
profetului, 1921)
Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.
Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!

De ce-n aprinse dimineți de vară

Prin cosmos
mă simt un picur de dumnezeire pe pământ
auzi-s-ar atuncia măreţii mei paşi
și-ngenunchez în fața mea ca-n fața unui idol ?
şi-aş apare năvalnic şi liber
De ce-ntr-o mare de lumină mi se-neacă eul
cum sunt,
ca para unei facle în văpaia zilei ?
pământule sfânt.

De ce în nopți adînci de iarnă, Când as iubi,

cînd sori îndepărtați s-aprind pe cer mi-aş întinde spre cer toate mările
și ochi de lupi prădalnici pe pământ, ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
un glas îmi strigă ascuțit din întuneric spre cer,
că dracul nicăieri nu râde mai acasă să-l cuprind,
ca-n pieptul meu ? mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.
Pesemne – învrăjbiți
de-o veșnicie Dumnezeu și cu Satana Când aş urî,
au înțeles că e mai mare fiecare aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
dacă-și întind de pace mâna. Și s-au împăcat bieţi sori
în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet călători
credința și iubirea și-ndoiala și minciuna. şi poate-aş zâmbi.

Lumina și păcatul Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

îmbrățișându-se s-au înfrățit în mine-ntâia oară
de la-nceputul lumii, de când îngerii
strivesc cu ură șarpele cu solzii de ispită,

1
 LUCIAN BLAGA (1895-1961)

Scrisoare (vol. În marea trecere, 1924)

Cu cuvinte stinse în gură
Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând, am cântat şi mai cânt marea trecere,
dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte – –
somnul lumii, îngerii de ceară.
şi-a trebuit să strig :
De pe-un umăr pe altul
Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat ?
tăcând îmi trec steaua ca o povară.
Sunt mai bătrân decât tine, mamă, Paradis în destrămare
ci tot aşa cum mă ştii : (vol. Lauda somnului, 1929)
adus puţin de umeri
şi plecat peste întrebările lumii. Portarul înaripat mai ţine întins
un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.
Nu se luptă cu nimeni,
Numai ca să umblu printre lucruri
şi să le fac dreptate spunându-le
dar se simte învins.
care-i mai adevarăt şi care-i mai frumos ? Pretudindeni pe pajişti şi pe ogor
Mâna mi se opreşte : e prea puţin. serafimi cu părul nins
Glasul mi se stinge : e prea puţin. însetează după adevăr,
De ce m-ai trimis în lumină, Mamă, dar apele din fântâni
de ce m-ai trimis ? refuză găleţile lor.

Trupul meu cade la picioarele tale Arând fără îndemn

greu ca o pasăre moartă.
cu pluguri de lemn,
Biografie (vol. Lauda somnului, 1929) arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.
Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu, Trece printre sori vecini
din umbră mă ispitesc singur să cred porumbelul sfântului duh,
că lumea e o cântare. cu pliscul stinge cele din urmă lumini.
Străin zâmbind, vrăjit suind, Noaptea îngerii goi
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare. zgribulind se culcă în fân:
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind, vai mie, vai ţie,
câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund. păianjeni mulţi au umplut apa vie,
De vânturi si isprăvi visate îmi sunt ochii plini, odată vor putrezi şi îngerii sub glie,
De umblat umblu ca fiecare: ţărâna va seca poveştile
când vinovat pe coperişele iadului, din trupul trist.
când fără păcat pe muntele cu crini.
Ioan se sfâșie în pustie
(vol. Lauda somnului, 1929)
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre. Unde esti Elohim?
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult Lumea din mâinile tale-a zburat
ca porumbul lui Noe.
în mine cum se tot revarsă
Tu poate si astazi o mai astepti.
poveştile sângelui uitat de mult.
Unde esti Elohim?
Binecuvânt pânea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

2
 LUCIAN BLAGA (1895-1961)

Umblăm turburați și fără de voie, şi mergem de-a pururi

printre stihiile nopții te iscodim, spre soare-apune.
sărutăm în pulbere steaua de subt călcâie
și-ntrebăm de tine - Elohim! Ni-e sufletul spadă
de foc stinsă-n teacă.
Vânt fără de somn îl oprim Ah iarăşi şi iarăşi
și te-ncerăm cu nările cuvintele seacă.
Elohim!
Animale străine prin spații oprim Vânt veşnic răsună
și le-ntrebăm de tine, Elohim! prin ceţini de zadă.
Până în cele din urmă margini privim, Purces-am în lume
noi sfinții, noi apele, pe punţi de baladă.
noi tâlharii, noi pietrele,
drumul întoarcerii nu-l mai știm Străbatem amurguri
Elohim, Elohim! cu crini albi în gură.
Închidem în noi un
Sat natal (vol. La cumpăna apelor, 1933) sfârşit sub armură.
lui Ion Pillat
Purtăm fără lacrimi
După douăzeci de ani trec iarăşi pe-aceleaşi uliţi o boală în strune
unde-am fost prietenul mic al ţărânii din sat. şi mergem de-a pururi
Port acum în mine febra eternităţii, spre soare-apune.
negru prundiş, eres vinovat.

Răni ducem – izvoare -

Nimeni nu mă cunoaşte. Vântul, el singur, sau plopul
de aur. Plop înălţat de-un fir nevăzut asemenea deschise subt haină.
fusului. Sporim nesfârşirea
Nedumirit turnul se va uita două ore în urma mea c-un cântec, c-o taină.
până m-oi pierde din nou subt dunga apusului.
Întoarcere (vol. La curțile dorului, 1938)
Totul cât de schimbat! Casele toate sunt mult mai
mici
decât le-a crescut amintirea.
Lângă sat iată-mă iarăși,
Lumina bate altfel în zid, apele altfel în ţărm.
Porţi se deschid să-şi arate uimirea. prins cu umbrele tovarăș.

Dar de ce m-am întors? Lamura duhului nu s-a ales, Regăsescu-mă pe drumul

ceasul meu fericit, ceasul cel mai fericit începutului, străbunul.
încă nu a bătut. Ceasul aşteaptă
subt ceruri cari încă nu s-au clădit. Câte-s altfel – omul, leatul!
Neschimbat e numai satul,
Cântăreți bolnavi
(vol. La cumpăna apelor, 1933) dup-atâți Prieri și toamne
neschimbat ca tine, Doamne.
Purtăm fără lacrimi
o boală în strune Aur scutură alunul.

3
 LUCIAN BLAGA (1895-1961)

Fluier zice. Cade fumul. colo la moara

lui Nenoroc.
Greierii părinților
mulcom cântă, mulcom mor. Macină el doar –
gârbov, cărunt.
Cu aroma-i ca veninul
Curge urâtul
amintește-mi-se-arinul.
greu şi mărunt.
Mult mă mustră frunza-ngustă
Vântul lacrima mi-o gustă. Lut fără slavă
umed absurd.
Cântec pentru anul 2000 Umblu-n ne-lume,
(vol. Nebănuitele trepte, 1943) drumul e surd.

Vulturul ce roteşte sus Unde răzbate

va fi atunci de mult apus. silnicul pas,
lung peste creştet
Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci cântă un glas.
numai stejarii vor mai fi şi-atunci.
Cântă prin ceaţa
Mai aminti-mă-va un trecător
care căzu –
vreunui străin, sub ceasul lor?
veşnic deasupră-mi
Nu cred să mă vestească cineva pasărea U.
căci basmul ar începe-aşa:
Ce aude unicornul
Pe-aici umbla şi el şi se-ntorcea mereu,
contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu. Prin lumea poveştilor
zumzetul veştilor.
Pasărea U (Vârsta de fier, 1940-1944)
Prin murmurul mărilor
Neguri acopăr plânsetul ţărilor.
câmpuri şi dâmb.
Freamătă ulmul, Prin lumea aievelor
duhul cel strâmb. cântecul Evelor.

Cuiburi mai multe-n Prin vuietul timpului

creste se văd. glasul nimicului.
Semn că-n coroane
dat-a prăpăd. Prin zvonul eonului
bocetul omului.
Neagră făină
cade prin scoc
4