Sunteți pe pagina 1din 16

PEREGRINUL TRANSILVAN - Relatie de

calatorie de Ion Codru Dragusanu. A aparut


mai intai in foiletonul ziarului Concordia din
anii 1863-l864, sub titlul Caieva epistole ale
unui peregrin transilvan revazute si ajustate
dupa 25 de ani, apoi intr-un volum, in
1865, la editorul S. Filtsch din Sibiu. Editia
in volum poarta titlul Peregrinul transe/van
sau Epistolele scrise den (ere straine unui
amic in patrie, de la anul 1835 pana
inchisive 1848 si cuprinde 32 de „epistole";
ulterior, autorul le-a adaugat inca trei,
publicate in revista Familia din 1869 si . In
ciuda titlului versiunii in volum (in intentiile
autorului ar fi trebuit sa urmeze un al
doilea), povestirea calatoriilor nu ajungea
decat pana la . intre versiunea din
Concordia si cea aparuta in volum exista
deosebiri, uneori notabile, de cuprins, dar
mai ales de distribuire a materialului in
capitole, de constructie si de expresie.
Inceput in timpul calatoriilor sub forma unui
jurnal-mcmento cuprinzand notatii extrem
de rezumative (pastrat in arhiva familiei si
publicat partial in Manuscriptum, 1974, nr.
1), Peregrinul transilvan se constituie ca
opera literara sub forma unei suile de 35 de
pseudo scrisori trimise „unui amic in patrie"
in chiar timpul desfasurarii calatoriilor.

In realitate, acestea suni doar o forma, care


permite autorului sa-si organizeze, la
distanta de doua decenii, impresiile
calatoriilor facute in tinerete si
invatamintele pe care le-a tras din clc la
maturitate. Materia vietii devenind materie
a cartii nu poate ramane ea insasi, ci e
obligata sa se supuna unor necesitati de
expresivitate si reprezentativitate care-i
modifica in mod inevitabil trasaturile. Forma
epistolara, desi poate cea mai apropiata de
fictiunea vietii ca atare, imprima totusi
materialului real o grila, un decupaj
ordonator si creator de semnificatie, lasand
insa autorului o mare libertate
compozitionala.

Modalitatea de abordare si structura


diferitelor epistole-capitole variaza, ele
putand fi, totusi, reduse la trei tipuri
principale: capitole formate din inseilarea
unor episoade succesive, relatari scurte,
impingand povestirea mereu inainte pe o
axa temporala liniara, capitole cu subiect
unic, tratat mai simplu, oglindind o etapa
mai indelungata de existenta, si capitole
descriptive si teoretice, in care autorul
prezinta o tara, un popor, un sistem politic
si de guvernamant s. a. m. d. Alternanta
acestor structuri duce si la o variatie de ritm
a comunicarii. Cartea lui Codru Drăguşanu
face parte dintr-o categorie de texte -
relatiile de calatorie - pentru care in
perioadele pasoptista si postpasoptista ale
literaturii romane s-a manifestat o
predilectie speciala. Dar fizionomia
particulara a Peregrinului transilvan intre
celelalte memoriale ale epocii este data de
capacitatea lui speciala de a transforma
calatoria in „romanul" unei existente si al
unei aventuri. Ea incepe printr-o
desprindere brusca de casa, familie si
traditie si il poarta pe autorul-povestitor
prin Tara Romaneasca, Ungaria, Austria,
Italia, Franta, Anglia, Rusia, pe parcursul
mai multor ani, cu reveniri in unele locuri
(Franta si Parisul indeosebi) si cu popasuri
uneori indelungate, in timpul carora
peregrinul se integreaza cu totul in viata
tarii in care se afla, cunoscand-o cu
adevarat din interior. Asemenea
personajului romanului picaresc (el insusi se
compara undeva cu Gil Ulas), peregrinul
descopera lumea colindand spatiile
geografice si mediile sociale, schimband cu
dezinvoltura meseriile si suportand cu
stoicism ridicarile si caderile. Totusi,
personajul lui Codru Drăguşanu nu
indeplineste cateva dintre conditiile
esentiale ale picarescului veritabil: el nu
este si nu se simte nici un moment un
outsider, societatea in care se misca nu-l
respinge, dimpotriva, il asimileaza in mod
firesc, iar adaptarea lui nu inseamna
niciodata renuntarea la ceva esential din
firea sau modul lui de a gandi. Oricum,
accentul in scrierea lui Codru Drăguşanu
cade pe mediul descris, nu pe istoria
personajului; acesta e prezenl tot timpul,
dar nu atat ca erou ai actiunii (desigur,
exista si exceptii), cat mai ales ca unitate a
punctului de vedere in aprecieri si judecati,
a privirii, in capitolele descriptive.

Tocmai de aceea personajul are in carte o


prezenta, dar mai putin o poveste:
povestea lui e povestea locurilor prin care a
trecut si a oamenilor pe care i-a intalnit,
rareori individualitati si acestia. De cele mai
multe ori ei fac parte din „peisaj" (in sensul
cel mai larg al termenului), prezenta lor nu
influenteaza decat foarte rar destinul
peregrinului; in multe cazuri ci nu au nume
sau au nume ce-i ataseaza doar unei
categorii etnice, sociale sau profesionale,
fara a-i individualiza. Peregrinul ii cunoaste,
le vorbeste, ii insoteste o vreme, apoi trece
mai departe, fara ca vreunul sa fi facut
realmente parte din viata lui si (ara sa
incerce a pastra ulterior contactele, E
aproape straniu cat de singur apare
peregrinul in toata aceasta relatare, in
ciuda faptului ca e tot timpul printre oameni
si acestia il intereseaza in cel mai inalt grad.
Efectul se datoreaza, in parte cel putin,
indepartarii in timp intre momentul
calatoriei si cel al scrierii, dar cu siguranta si
unei slabiciuni a talentului scriitorului, care
nu are imaginatia necesara pentru a crea
personaje, iar amintirea oamenilor reali
intalniti de-a lungul calatoriilor s-a sters
pana la reducerea lor la niste simple
scheme si nume.

Personajul calatorului, in schimb, proiectie a


tineretii autorului - domina textul in
intregime prin optimismul sau funciar,
simtul umorului, sociabilitate si onestitate,
prin lipsa de prejudecati si spontaneitatea
in intelegerea si aprecierea tuturor celor
vazute si traite. Portretul peregrinului,
dedus din comportamentul sau in diferite
situatii, din comentariile cu privire la
realitatile infatisate, ca si, mai rar, din
scurte alunecari confesive, este acela al
unui om cu radacinile bine infipte in
realitatea imediata, lipsit de grandilocventa,
putin inclinat spre autoiluzionare, judecand
pe ceilalti si pe sine insusi cu masura si
corectitudine, malitios la ocazie, dar cu
moderatie, si totodata gata de autoironie.
Ca mai toti calatorii romani din epoca
pasoptista si postpasoptista, peregrinul lui
Codru Drăguşanu e un spirit practic si
constructiv. Dorul de duca este la el sete de
experienta, iar aceasta din urma nu arc
rostul de a satisface o inclinatie individuala
si pur spirituala; peregrinul nu cunoaste
pentru a cunoaste, ci si pentru a aplica;
spiritul sistematic si temeinicia transilvana
se vadesc in atentia cu care observa si
comenteaza detaliile de organizare
administrativa, politica si economica,
subliniind de fiecare data aspectele ce i se
par aplicabile in propria tara. Caci, desi
calator din gust cel putin in aceeasi masura
ca din necesitate, eroul lui Codru
Drăguşanu (care in acest punct se identifica
cu autorul) sufera mereu de nostalgia
pamantului natal. Peregrinul e miscat ori de
cate ori are ocazia sa auda vorbindu-se
romaneste, ba chiar si sunetul limbii
maghiare -pe care n-o poseda si nu o va
invata niciodata -i se pare a avea dulci
„accente patriotice", pentru ca-i aminteste
de indepartata sa Transilvanie. Peisajul
tarilor prin care trece, atunci cand il
impresionacza realmente, o face totdeauna
prin trasaturi in care crede a recunoaste
coincidente cu imaginile familiare de acasa,
acestea din urma ramanand, insa, in fond,
inegalabile. Tara sa, Transilvania in special,
dar si Muntenia unde se stabilise o vreme,
este mereu prezenta in gandul peregrinului,
ca termen de referinta pentru cele vazute,
ca stimulent al comparatiilor edificatoare
sau ca prilej de induiosare retrospectiva.
Totusi, patriotismul si nostalgia nu-l fac nici
un moment pe peregrin sa-si piarda
luciditatea: el nu are idei preconcepute, ci
judeca direct si spontan cele vazute si
auzite.

In Tara Romaneasca, spre care pleaca plin


de iluzii, descopera curand saracia si
necazurile, ca si dorinta de capatuiala si o
lipsa de delicatete a tranzactiilor care-!
provoaca la afirmatii de o mare asprime. In
Ungaria si Franta, remarca libertatea
neingradita de a exprima verbal parerile
politice, spre deosebire de Italia, unde e
bine „a-ti tine limba intre dinti".

In Elvetia apreciaza in genere sistemul


cantoanelor si, mai ales, egala indreptatire
a tuturor nationalitatilor (comparatia cu
situatia din Transilvania e explicita), dar nu
se poate abtine sa nu comenteze in mod
negativ obiceiul de a-si vinde soldatii
puterilor invecinate. Trecand in revista si
sistemul parlamentar bi sau pluripartit, de
tip englezesc sau frantuzesc, Codru
Drăguşanu lasa sa se inteleaga ca in toate
peregrinarile sale de-a lungul si de-a latul
Europei n-a intalnit nicaieri starea politica
ideala.

Dintre toate tarile vizitate, cea al carei spirit


i se pare mai apropiat de al nostru si al
carei exemplu ar putea fi urmat cu folos e
Franta. Lauda impresia de calitate si
soliditate pe care i-o da arhitectura
cartierelor, precum si serviabilitatea
francezilor, dragostea lor pentru democratie
si patriotismul, relativa emancipare a
femeilor, cultura intemeiata pe propriile
cuceriri intelectuale. Dar, mai ales, spre
deosebire de Anglia, de exemplu. Franta e
capabila - crede ci - sa ajute si alte popoare
sa-si cucereasca libertatea si sa se
modernizeze. Admira si limba franceza,
bogata si nuantata, variata si mladioasa,
apta pentru „conversatiunc", dar si pentru
exprimarea celor mai complicate si subtile
idei. Ca om al secolului al XlX-lea, Codru
Drăguşanu manifesta un interes deosebit si
pentru cunostintele stiintifice. Fenomene
ale naturii cum ar fi marcele, fosforescenta
marii sau eclipsele il gasesc intotdeauna
gata sa le observe, cu un ochi sensibil la
frumusetea lor salbatica, dar si cu o minte
doritoare sa Ic afle cauzele. Vorbeste, pe de
alta parte, despre tunelul de sub Tamisa,
„telegrafia electrica" si „locomotiunea prin
vapor", viziteaza Muzeul Britanic, asista la o
demonstratie cu stramosul scafandrului si
se plimba in gradina zoologica. E foarte
interesat si de urmarile asupra vietii de
fiecare zi ale culturii si civilizatiei moderne:
e preocupat de calitatea vietii, de la
soliditatea cladirilor la intretinerea
drumurilor sau organizarea postei, si nu se
da in laturi sa guste si sa se desfete cu
specialitatile culinare ale fiecarei tari prin
care trece (la fel de usor se adapteaza,
insa, la nevoie, si la un regim de economie
si frugalitate).

Dar interesul cel mai mare il acorda


pretutindeni oamenilor. Surprinsi de multe
ori in grup si in atitudinile lor familiare
(personajele sunt de fapt tipuri, dand
ocazia unor mici portrete-fiziologii), ei ii
prilejuiesc peregrinului si compunerea
catorva „scene de gen" izbutite. Unele au
caracterul de eveniment uman fundamental
(o nunta pe Baragan, o inmormantare la
Paris), altele sunt retinute pentru puterea
lor de inmagazinarc a unui pitoresc nu lipsit
de precedente literare (receptia pasei de la
Ada Kaleh, carnavalul roman, balul Operei
din Paris, vanatoarea la Rambouillet), sau
par a descinde dintr-unul din romanele
realiste ale caror baze se puneau in
literaturile occidentale tocmai in timpul
calatoriilor peregrinului (cersetoarele de la
Paris, „targul" din fata tavernei lui Peyronet,
„duelul populariu", declamatiile asa-
numitilor „cantastoria" napolitani, „muntii
rusesti" la Petersburg). Prin procedee
simple, in care observatia atenta se
combina cu expresia pregnanta si cu o
permanenta unda de umor subiacent,
Codru Drăguşanu reuseste sa creioneze
tablouri dinamice, de o mare putere de
sugestie, sa fixeze in memoria cititorilor
elemente definitorii pentru fiecare tara si
aproape fiecare localitate vizitata si, in
acelasi timp, sa inzestreze personajul
peregrinului cu darul privirii acute si intuitia
specificitatii. Aceasta din urma se observa si
atunci cand este vorba de caracterizarea
diferitelor limbi, pe care Codru Drăguşanu si
le insuseste cu miraculoasa usurinta si
rapiditate.

Cat despre limba romana in care e scris


textul, ea a devenit, pentru cititorul actual,
una din principalele sale seductii. Autorul si-
a publicat lucrarea in doua variante ale
ortografiei etimologice ardelenesti de
inspiratie cipariana (cea din Concordia
difera de cea din volum) si a dorit, dupa
toate probabilitatile, sa influenteze in sens
latinizant si deprinderile fonetice ale
cititorilor sai, ceea ce, la primul contact,
ingreuneaza in oarecare masura lectura.

In fond, insa, Codru Drăguşanu cunoaste


foarte bine resursele lexicale ale limbii
romane si le valorifica indiferent de
provenienta lor, populara sau culta, literara
sau dialectala. Cartea cuprinde o mare
cantitate de termeni noi, putin familiari
cititorilor sai prezumtivi (cei din zilele
noastre sunt avantajati sub acest raport),
pe care autorul se simte obligat sa-i
gloseze, in text sau in note de subsol, ce
devin, adesea, un adevarat spectacol.
Entuziasmul adoptiv al creatorului in
materie de vocabular, capacitatea sa de a
integra materialul nou in fondul vechi, fara
umbra de ezitare sau complexe, duce la
realizarea unor pasaje de un deosebit
pitoresc, rezultat din efectul de contrast
intre clementele lexicale autohtone si cele
imprumutate.
EDITII: Peregr