1.. Explicaţi noţiunile de viscozitate, coeficinet de viscozitate. Arătaţi care este forţa de frecare dată
după formula lui Newton. Care sunt unităţile de măsură în SI şi în CGS (în practica medicală).
Aplicaţiile viscozimetriei în practica medicală.
Răspuns:
Vâscozitate – o proprietate caracteristică fluidelor ce reprezintă forța frecării interne ce apare în
timpul curgerii atât în lichide cât și în gaze reale, forța dată opunându-se forțelor intermoleculară a
deplasării relative a moleculelor vecine.
Coeficientul de vâscozitate absolută este numeric egal cu forţa de frecare pe care o exercită un
strat mono-molecular din interiorul unui fluid asupra altui strat mono-molecular (ambele egale ca
suprafaţă cu unitatea şi paralele cu direcţia de curgere).
Efectele fizice ale ultrasunetelor sunt: mecanice, termice, electrice, optice, chimice. Din efectele
mecanice fac parte: cavitaţia, dispersia, precipitarea, degazarea lichidelor, coagularea ş. a.
Cavitaţia este un fenomen deosebit de complex urmat de efecte secundare importante, apare la
propagarea ultrasunetelor cu energii mari în lichide. Sursele de ultrasunete pot emite oscilaţii de
energii considerabile (până la 20 W/cm2 ) şi cu presiuni de zeci de atmosfere. În aşa caz apar ruperi
locale ale lichidului cu apariţia unor cavităţi iniţial vidate, dar care se umplu rapid cu gaze rarefiate
(provenite din gazele dizolvate) sau cu vaporii lichidului. În bulele formate presiunea variază cu
zeci de atmosfere în ritmul impus de frecvenţa ultrasunetelor. Fiecare zonă a lichidului este supusă
unor comprimări şi dilatări succesive. Dacă frecvenţa proprie de rezonanţă a cavităţii (care depinde
în special de raza ei) e mai mare decât frecvenţa ultrasunetelor, comprimările şi destinderile într-un
punct devin atât de puternice încât lichidele „ se rup”. Se formează bule gazoase mici, umplute cu
vapori, care se dilată rapid, apoi revin la un volum extrem de mic – implozie. Implozia durează
(0,01 – 0,1 μs), se desfăşoară adiabatic şi duce la o creştere locală a temperaturii până la ≈104 °C.
Ele provoacă unde de şoc cu presiuni până la zeci de mii de atmosfere, care produc rupere de
legături chimice, provoacă ionizări şi în cele din urmă duc la distrugerea microstructurii substanţei
Dispersia are loc la intensităţi şi frecvenţe relativ mari. Iradierea cu ultrasunete permite formarea
unor sisteme de dispersie, emulsii, aerosoli, hidrosoli. Efectul are loc fiindcă particulele substanţei
oscilează cu amplitudini diferite, iar în lichide, în special, datorită cavitaţiei. Unda de şoc din
momentul imploziei duce la o fărâmiţare a particulelor substanţei. Fenomenul invers dispersării este
precipitarea, care apare la intensităţi mici ale ultrasunetelor. Sub influenţa presiunii acustice
mişcarea particulelor se amplifică şi duce la creşterea probabilităţii ciocnirilor şi deci la formarea
unor agregate moleculare. Cavităţile relativ stabile se unesc şi se ridică la suprafaţa lichidului,
emiţând gaze dizolvate, astfel având loc degazarea lichidului.
Efectele termice se datorează energiei absorbite de către substanţă, depinzând de intensitatea şi
frecvenţa ultrasunetelor şi de coeficientul de absorbţie al substanţei. Se manifestă la intensităţi mici
prin ridicarea temperaturii ţesuturilor datorită transformării energiei ultrasonore în căldură.
Efectele electrice constau în apariţia unei tensiuni alternative în lichid ca urmare a oscilaţiei
particulelor purtătoare de sarcini electrice. La suprafaţa de separaţie între două medii se formează
dublul strat ionic. În cavităţi apar diferenţe de potenţial electric între pereţii lor şi pot produce
descărcări electrice în gazele rarefiate.
Efectele optice constau în modificarea indicelui de refracţie al substanţei ca rezultat al comprimării
şi dilatării succesive a mediului în care se propagă undele ultrasonore. Se obţine o reţea de difracţie
pentru raza de lumină, permiţând vizualizarea undei ultrasonore. Distrugerea bulelor în timpul
cavitaţiei e însoţită uneori de emisia de radiaţii ultraviolete.
Efectele chimice depind de temperatura mediului şi de concentraţia substanţei. Sunt legate de
cavitaţie, constând în declanşarea sau accelerarea unor reacţii chimice.
5. Efectul piezoelectric direct şi efectul piezoelectric invers. Transductor piezoelectric şi
transductor magnetostrictiv. Importanţa ultrasunetului în practica medicală.
Efectul piezoelectric direct constă în apariţia diferenţei de potenţial electric pe feţele unor cristale,
sub acţiunea unei presiuni din exterior.
Aplicarea unei tensiuni electrice alternative , determină comprimări şi dilatări succesive ale
cristalului, emiţând unde acustice (ultrasunet). Frecvenţa ultrasunetului produs cu ajutorul efectului
piezoelectric invers este egală cu frecvenţa curentului alternativ (Vultrasunet) = (Vtensiunea
electrică).
Efectul piezoelectric invers constă în deformarea elastică a unor cristale la aplicarea unei diferenţe
de potenţial între feţele lor.
Transductorul (emiţătorul) magnetostrictiv se bazează pe modificarea dimensiunilor unui corp
feromagnetic, situat într-un câmp magnetic exterior . Emiţătorul magnetostrictiv este construit dintr-
o bară feromagnetică , plasată în interiorul unui solenoid, alimentat de curent electric alternativ.
Bara se dilată când curentul electric din solenoid atinge valori maxime şi revine la dimensiunile
iniţiale, când valorile intensităţii curentului devin nule. Astfel bara suferă alungiri la fiecare
alternanţă a câmpului magnetic , adică oscilează cu o frecvenţă dublă în raport cu frecvenţa
curentului electric (vultrasunet ) = (vtensiunea electrică ).
Recepţionarea ultrasunetelor se face cu un dispozitiv (receptor de ultrasunete) care funcţionează în
baza efectului piezoelectric direct. Undele ultrasonore duc la polarizarea cristalului piezoelectric şi
ca urmare la generarea câmpului electric alternativ.
Importanța ultrasunetului în practica medicală
Ultrasunetele sunt utilizate la ora actuală în: ecografie, fizioterapie cu ultrasunete, aerosoli cu
ultrasunete, medicina estetică, chirurgie, neurochirurgie, măsurarea debitului sangvin, măsurarea
dimensiunii organelor interne, distrugerea calculilor, stomatologie. Aplicaţiile ultrasunetelor pot fi
active, când modifică structura ţesuturilor: distrugerea microorganismelor, distrugerea pietrelor din
rinichi, a calculilor biliari, şi pasive când nu intervin în structura ţesutului: defectoscopia
ultrasonoră, microscopia ultrasonoră, ecografia, fizioterapia cu ultrasunete. Ultrasunetele datorită
capacităţii de distrugere a microorganismelor sunt utilizate în prepararea vaccinurilor, sterilizarea şi
conservarea alimentelor. Vibraţiile sonore de înaltă frecvenţă sunt folosite pentru a trata afecţiuni de
tipul artrozei şi artritei, dar şi boli precum incontinenţa urinară sau boala inflamatorie pelviană,
acţionând asupra locului dureros. Mai exact, se aplică o substanţă specială pe zona afectată şi apoi
se fixează în locul respectiv un emiţător cu vibraţii sonore de înaltă frecvenţă.
6. Efectele biologice ale ultrasunetului. Efectul Doppler şi utilizarea lui în practica medicală
(formula de calcul a vitezei sângelui cu aplicarea efectului Doppler).
Importanţa medicală
Coeficientul de tensiune superficială a lichidelor biologice din organismul uman este, în general,
mai mic decât al apei, ceea ce probează că moleculele de interes biologic sunt agenți tensioactivi. În
organismul uman se găsesc 2 categorii de agenți tensioactivi: a. molecule care acționează în mod
secundar ca agenți tensioactivi, cum sunt majoritatea cataboliților ajunși în stadiul de acizi organici.
De exemplu, glucidele și lipidele, pe măsură ce sunt oxidate, trec prin stadiul de cataboliți acizi,
tensioactivi; b. molecule care au ca rol principal în organism scăderea tensiunii superficiale a
lichidelor biologice. În această categorie intra acizii biliari: glicocolic și taurocolic, care formează
cu ionii metalelor alcaline săruri solubile în apă compuși puternic tensioactivi. Eliminate prin
canalul coledoc în duoden, unde întâlnesc bolul alimentar ce conține lipide aproape în totalitate
nedigerate, sărurile acizilor biliari vor contribui la scăderea tensiunii superficiale a grăsimilor
alimentare, ceea ce ușurează emulsionarea lor. Această emulsionare are ca efect transformarea
grăsimilor în particule cu volume foarte mici și cu suprafața de contact cu mediul de arie foarte
mare. Aria interfeței grăsimilor mărindu-se considerabil prin emulsionare, acestea pot fi mai eficient
metabolizate de către lipazele pancreatice. Tensiunea superficială condiţionează permeabilitatea
membranelor, deci schimbul dintre celule și mediul interstiţial. Astfel, agenții tensioactivi,
favorizează permeabilitatea și resorbția intestinală. Acesta este motivul pentru care o serie de
medicamente se administrează împreuna cu substanțe tensioactive (cazul supozitoarelor).
Anestezicele sunt substanțe tensioactive, micșorând coeficientul de tensiune superficială a sângelui.
8. Determinarea coeficientului de tensiune superficială cu ajutorul stalagmometrului. Unităţile de
măsură a coeficientului de tensiune superficială în sistemul SI şi CGS. Embolia gazoasă.
Importanţa medicală a coeficientului de tensiune superficială.
Stalagmometrul Traube eprezintă un capilar fixat vertical într-un stativ. Porţiunea de mijloc a
capilarului reprezintă un rezervor cu volumul V, delimitat cu un reper superior A şi unul inferior B.
La extremitatea superioară se găseşte ataşat un tub de cauciuc, cu ajutorul căruia se aspiră lichid în
stalagmometru. O picătură de lichid cu masă m se va desprinde de gura capilarului dacă greutatea ei
devine egală cu forţa de tensiune superficială.
Embolia gazoasă are loc şi atunci când mai multe bule de gaz nimeresc în capilarele sistemului
vascular sangvin.La un număr n de bule de gaz diferența dintre presiunile suplimentare se va opune
presiunii din exterior astfel presiune rezultată, poate deveni egală cu valoarea presiunii din exterior
şi în consecinţă curgerea prin capilar se va stopa.
nedigerate, sărurile acizilor biliari vor contribui la scăderea tensiunii superficiale a grăsimilor
alimentare, ceea ce ușurează emulsionarea lor. Această emulsionare are ca efect transformarea
grăsimilor în particule cu volume foarte mici și cu suprafața de contact cu mediul de arie foarte
mare. Aria interfeței grăsimilor mărindu-se considerabil prin emulsionare, acestea pot fi mai eficient
metabolizate de către lipazele pancreatice. Tensiunea superficială condiţionează permeabilitatea
membranelor, deci schimbul dintre celule și mediul interstiţial. Astfel, agenții tensioactivi,
favorizează permeabilitatea și resorbția intestinală. Acesta este motivul pentru care o serie de
medicamente se administrează împreuna cu substanțe tensioactive (cazul supozitoarelor).
9. Determinarea coeficientului de tensiune superficială prin metoda desprinderii inelului. Unităţile
de măsură a coeficientului de tensiune superficială în sistemul SI şi CGS. Chemotaxisul.
Importanţa medicală a coeficientului de tensiune superficială.
Inelul (plăcuța) se aduce în contact cu suprafaţa liberă a lichidului; la ele aderă un strat subţire de
lichid, asupra căruia acţionează forţele superficiale, care se compun într-o rezultantă Ft .
Modelarea chemotaxisului
În sistemul de imunitate al organismului uman activează celule speciale, numite fagocite. Aceste
celule atestă locul apariţiei microbului (sau altui organism monocelular), migrează spre el şi îl
capturează (înhaţă). Procesul de migrare a fagocitelor spre microbi se numeşte taxis. Când această
migrare are loc sub influenţa substanţelor chimice, eliminate de microb, acest proces se numeşte
chemotaxis şi este bazat pe fenomenele tensioactive. Modelarea chemotaxisului poate fi efectuată
folosind dispozitivul reprezentat în Fig. 3.8.
Importanţa medicală
Coeficientul de tensiune superficială a lichidelor biologice din organismul uman este, în general,
mai mic decât al apei, ceea ce probează că moleculele de interes biologic sunt agenți tensioactivi. În
organismul uman se găsesc 2 categorii de agenți tensioactivi: a. molecule care acționează în mod
secundar ca agenți tensioactivi, cum sunt majoritatea cataboliților ajunși în stadiul de acizi organici.
De exemplu, glucidele și lipidele, pe măsură ce sunt oxidate, trec prin stadiul de cataboliți acizi,
tensioactivi; b. molecule care au ca rol principal în organism scăderea tensiunii superficiale a
lichidelor biologice. În această categorie intra acizii biliari: glicocolic și taurocolic, care formează
cu ionii metalelor alcaline săruri solubile în apă compuși puternic tensioactivi. Eliminate prin
canalul coledoc în duoden, unde întâlnesc bolul alimentar ce conține lipide aproape în totalitate
nedigerate, sărurile acizilor biliari vor contribui la scăderea tensiunii superficiale a grăsimilor
alimentare, ceea ce ușurează emulsionarea lor. Această emulsionare are ca efect transformarea
grăsimilor în particule cu volume foarte mici și cu suprafața de contact cu mediul de arie foarte
mare. Aria interfeței grăsimilor mărindu-se considerabil prin emulsionare, acestea pot fi mai eficient
metabolizate de către lipazele pancreatice. Tensiunea superficială condiţionează permeabilitatea
membranelor, deci schimbul dintre celule și mediul interstiţial. Astfel, agenții tensioactivi,
favorizează permeabilitatea și resorbția intestinală. Acesta este motivul pentru care o serie de
medicamente se administrează împreuna cu substanțe tensioactive (cazul supozitoarelor).
Anestezicele sunt substanțe tensioactive, micșorând coeficientul de tensiune superficială a sângelui.
10. Explicaţi noţiunile de difuzie, membrană semipermiabilă. Explicaţi metoda de determinare a
presiunii osmotice cu ajutorul osmometrului Dutrochet. Legea concentraţiei. Legea temperaturii.
Difuzia este un proces de amestecare spontan inițiat a particulelor diferitor substanțe.
Membranele care permit trecerea moleculelor de solvent, însă nu permit trecerea moleculelor
substanţei dizolvate (solvitului) se numesc semipermeabile.
Dispozitivele utilizate pentru evidenţierea şi măsurarea presiunii osmotice se numesc osmometre
(ex. osmometrul Dutrochet), confecţionat dintr-un vas de sticlă, al cărui fund este înlocuit cu o
membrană semipermeabilă (vezică urinară de porc sau celofan). În partea superioară vasul se
prelungeşte cu un tub gradat cu diametrul mic.
Crioscopul Beckmann este prevăzut cu un vas 3 confecţionat din sticlă, în care se introduce
amestecul răcitor (gheaţă şi sare). În acest amestec se introduc două eprubete din sticlă, coaxiale 1,
2. Eprubeta interioară 1 este prevăzută cu două braţe laterale şi pe axă cu un dop perforat prin care
se introduce în interior termometrul Beckmann 4. Stratul de aer dintre cele două eprubete permite o
răcire lentă a soluţiei 7. Starea de suprafuziune se realizează agitând cu o bară magnetică 5, pusă în
mişcare de rotaţie cu ajutorul unui magnet 6 în formă de potcoavă. Magnetul este fixat pe axa unui
motor electric, alimentat la reţeaua de curent. Termometrul Beckmann are o scară redusă, divizată în
sutimi de grad.
– Legea lui Van’t Hoff. Presiunea osmotică nu depinde nici de natura solventului, nici de natura
substanţei dizolvate, depinzând numai de numărul de particule (molecule şi ioni) în unitate de
volum.
14. Arătaţi forţele ce acţionează pe direcţia de mişcare a particulei. Scrieţi formula mobilităţii
ionice ţinând cont de natura particulei şi natura mediului, arătaţi unităţile de măsură în SI şi în
practica medicală. Utilizarea metodei electroforetice în farmacie şi medicină.
Unitatea de măsură a mobilităţii în S.I. este: