BISTRIȚA ÎN CULORI

DE CURCUBEU
 Ilustrații: Cosmina Cosma
Consultant în probleme de istorie
medievală bistrițeană: Dr. Gabriela Rădulescu
Corectură: Bianca Moldovan

© toate drepturile sunt rezervate autorului

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

HAIDUC, IRINA-MIHAELA
Bistrița în culori de curcubeu/Irina-Mihaela Haiduc +
Târgu Lăpuş: Galaxia Gutenberg, 2019

ISBN 978-973-141-827-8

I. Haiduc, Irina-Mihaela (autor)

www.galaxiagutenberg.ro
Editura Galaxia Gutenberg
435600 TârguLăpuș, str. Florilor nr. 11
Tel: 0723377599, 0733979383
email: contact@galaxiagutenberg.ro

PRINTED IN ROMANIA
Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parțială,
multiplicarea prin orice mijloace și sub orice formă, cum ar fi xeroxarea,
scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziția
publică, inclusiv prin internet sau prin rețele de calculatoare, stocarea permanentă
sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informațiilor,
cu scop comercial sau gratuit, precum și alte fapte similare săvârșite fără
permisiunea scrisă a deținătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislației
cu privire la protecția proprietății intelectuale și se pedepsesc penal și/sau civil în
conformitate cu legile în vigoare.
IRINA-MIHAELA HAIDUC

BISTRIȚA ÎN CULORI
DE CURCUBEU

Galaxia Gutenberg
2019
 Prefața autoarei

Istoria cetǎții Bistriţa a fost scrisǎ cu mult

înaintea mea de oameni care i-au cercetat temeinic
adâncurile, iar eu nu încerc sǎ o rescriu.
Povestea mea încearcǎ sǎ punǎ culoare şi viaţǎ
în cetatea Bistriţa a Evului Mediu de înfloritor secol
al XVI-lea. Îmbinǎ personaje reale şi fictive, poveşti
adevǎrate şi cam atâta ficţiune cât sǎ punǎ puţin
condiment şi sǎ dea frâu liber imaginaţiei.
Îmi doresc sǎ o puteţi vedea prin ochii mei:
frumoasǎ, mândrǎ, puternicǎ, seninǎ… și încǎ aici,
dacǎ o cǎutaţi printre clǎdirile noi pe care
dezvoltarea oraşului şi istoria modernǎ şi le-a
revendicat.
Şi atâta timp cât ne luǎm puţin timp liber sǎ o
cunoaştem, ea poate trǎi mereu în sufletul nostru,
aşa cum a fost, doar sǎ îi facem puţin loc.
Prieten, sfǎtuitor, critic, suporter şi, întâi de
toate, expert în medievalul bistriţean, mi-a stat
alături dr. Gabriela Rǎdulescu.
Mi-am pus încrederea în grafica unui tânǎr
(foarte tânǎr) penel/creion, elev al Liceului de Arte
„Corneliu Baba” din Bistriţa. Se numeşte Cosmina
~5~
Cosma şi are 18 ani. Desenele ei prezintǎ, în
manieră proprie, instantanee ale trecutului
inspirate de imagini vechi ale oraşului.

Am dorit ca şi artistul sǎ fie precum tânǎra

cetate din povestirea mea: la început de drum.

Descrierea de mai jos aparține lui Giovanni

Andrea Gromo, condotier. În relatǎrile sale
ulterioare, Gromo afirma cǎ ar fi avut comanda
ostaşilor din garda lui Ioan Sigismund pânǎ la
plecarea sa din Transilvania la 6 aprilie 1565.
Gromo, a cǎrui experienţǎ din perioada şederii în
Transilvania se regǎseşte naratǎ într-o operǎ pe
care a alcǎtuit-o în folosul stǎpânului sǎu, descrie
(printre alte cetǎţi) şi Bistriţa:

«La o depărtare de şase mile de Beclean, se

găseşte frumosul, bogatul, populatul şi puternicul
oraş Bistritz, aşezat într-un loc de şes, într-o vale
veselă, înconjurată de izvoare care udă întregul
ţinut spre vest până la muntele foarte înalt,
depărtat cu vreo 1500 de paşi şi mai bine de
zidurile oraşului, celelalte trei laturi ale oraşului, în
parte scăldate de apele unor asemenea izvoare, în
parte de un şanţ lat care se umple cu apă de râu,
fac ca acest oraş să fie de necucerit. Forma sa este
ovală. Cele două laturi mai mici sunt îndreptate
~6~
una spre sud, una spre nord, iar celelalte două, una
spre est, alta spre vest. Străzile drepte sunt tăiate
de la un capăt la celălalt al oraşului de pâraie
formate, din aceste izvoare şi curg prin tot oraşul
spre marele folos al locuitorilor şi spre desfătarea
ochilor privitorilor. Şi pe fiecare din locurile acelea
este o poartă principală cu foarte multe mori de-a
lungul şanţurilor, puse în mişcare de apa izvoarelor
ce ţâşnesc de acolo şi ele pot să macine mult mai
mult decât cer nevoile oraşului. Pâraiele amintite
care curg prin oraş, se împreună la ieşirea lor în
suburbia dinspre miazăzi şi se revarsă apoi la 14
mile spre nord. Are o biserică frumoasă refăcută de
un meşter din Bergamo, pe cheltuiala proprie a
oraşului».

~7~
 Îi plǎceau mult cǎlǎtoriile, dar cel mai mult iubea
popasurile îndelungate ce îi îngǎduiau sǎ cuprindǎ
locurile vizitate ca într-o picturǎ, sǎ aşeze fiecare
culoare la locul ei si sǎ o savureze iar și iar.

Dar Giovanni nu era, totuşi, un simplu iubitor de

cǎlǎtorii, deşi înclinaţia sa spre observaţie, filosofie
şi picturǎ l-ar fi putut transforma cu uşurinţǎ într-
un pelerin perpetuu. Nu, cǎpitanul Giovanni di
Destra era condotier, un militar cu vechime în arta
rǎzboaielor, cu renumitǎ iscusinţǎ în strategii de
arme, cu experienţǎ îndelungatǎ în lupte de
ambuscadǎ și chiar şi ceva culegere de informaţii,
drept pentru care fusese, rând pe rând, cǎpetenia
armatelor în mai multe cetǎți ale imperiului, în
ultimul deceniu, în mod special în cetǎţi ale
Siebenbürg-ului, servind atât oraşul, cât și
împǎrǎţia în organizarea apǎrǎrii contra tǎtarilor și
a tuturor celor ce ameninţau graniţele imperiului,

~8~
antrenând şi coordonând atât soldaţi începǎtori,
cât şi războinici angajaţi, cu experienţǎ.

Dar, pe lângǎ toate astea, Cǎpitanul Giovanni

era un bon viveur, cu mare dragoste de vin,
mâncare şi povestiri despre toate locurile în care
fusese și ale lucrurilor pe care le vǎzuse. Dacǎ
gǎsea un auditoriu bun și era gǎzduit bine, putea
povesti zile în şir la gura focului sau la umbra
nucului, ba chiar îşi putea ilustra povestirile cu
desene iscusite, pe care apoi le dǎruia celui care îi
asigura gǎzduirea şi masa. Deoarece era florentin
de obârşie, iubea arta cu pasiune şi, deşi conştient
de limitele lui, nu putea sǎ se lipseascǎ de cǎrbune
și culori, întotdeauna gǎsind prilejul când mergea
la Orlat sǎ îşi facǎ provizii de hârtie.

De obicei, când oprea la vreun han, gazdele erau

bucuroase sǎ îl aibǎ oaspete, deoarece poveştile
lui atrǎgeau muşterii de pe zece sate dimprejur,
bucuroşi sǎ îl asculte, mai ales cǎ acele istorisiri
prindeau viaţǎ în culorile lui. Multe hanuri de-a
lungul şi de-a latul imperiului agǎţau desenele lui
cu mândrie pe pereţi.

Îşi prepara cu atenţie și grijǎ culorile, desenând

cu multǎ dragoste. Desenele lui, poate simple,

~9~
poate copilǎreşti, reuşeau sǎ ilustreze auditoriului,
crâmpeie din aventurile lui.

La capǎtul aleii cu nuci împovǎraţi de nea se

zǎrea hanul cel mare al lui Hans, o promisiune de
mâncare caldǎ şi vin parfumat.

Giovanni mai oprise pe acolo și când plecase de

la Braşov la Bistriţa, cu doi ani în urmǎ şi ştia cǎ,
dacǎ îşi rǎsfaţǎ auditoriul cu poveşti înteresante,
putea zǎbovi chiar şi o sǎptǎmânǎ în ospeţie.
Aveau, atât el, cât şi calul lui, nevoie de asta,
drumul cǎlare fusese lung şi anevoios din cauza
frigului, iar zǎpada nu fǎcuse lucrurile mai uşoare.

Şi de data asta avea o tolbǎ plinǎ cu poveşti,

umplutǎ de cei doi ani de serviciu în slujba oraşului
pe care tocmai îl pǎrǎsise. Sǎtenii din Bladenmarkt
(Bǎlǎuşeri) erau în bunǎstare, generoşi şi
înfometaţi de o poveste bunǎ, iar vinul era bun și
parfumat.

Zâmbind pe sub mustǎţile îngheţate, cǎpitanul

grăbi pasul spre poarta spre curtea hanului, îşi lǎsa
calul în grija rândaşilor şi intră în încǎperea largǎ
cu pereţi înalţi şi tavane arcuite, cu câteva mese
lungi din lemn nerendeluit şi cu un foc vesel ce

~ 10 ~
ardea în soba mare pe marginea cǎreia murmura o
tocanǎ ce îţi stârnea visele.

* Bun gǎsit!, zise fluturându-şi cu gesturi largi

pǎlǎria şi scuturându-şi zǎpada de pe haine.
* Oooo, bine ai venit, Herr Kapitan!, strigǎ
neamţul mare, roşu la faţǎ şi chel ce se învârtea
între oale şi mese cu agilitatea unuia mult mai
tânǎr și mai uşurel.

Ochii îi strǎluceau de bucurie sincerǎ. Mai rar

veneau oaspeţi atât de preţioşi la hanul lui.
Cǎpitanul avea harul poveştilor și asta aducea
toate satele dimprejur la cârciuma lui sǎ-i soarbǎ
poveştile şi în acelaşi timp sǎ soarbǎ şi vinul de la
cârciumǎ. Vânzǎrile aveau sǎ-i crescǎ binişor la
începutul ǎsta de an, mai mult decât ar fi sperat,
poate avea ocazia sǎ punǎ deoparte pentru
zestrea fetii mai mari, Katryn, sǎ o mǎrite la anu'!

Doi dintre oaspeţii de la han întoarserǎ capul a

recunoaştere, când auzirǎ vocea de tenor a noului
venit. Îşi aminteau de cǎpitanul mercenar şi de
poveştile lui şi un fior de anticipare plǎcutǎ le
tremura buzele. Aveau sǎ se bucure de noutǎţi din
alte zone. Abia aşteptau sǎ ajungǎ acasǎ în
GrossKend (Chendu), sau Agreshteln (Agrişteu) și
sǎ dea de veste cǎ venise Cǎpitanul.
~ 11 ~
 * De unde vii, cǎpitane?
* De la Bistritz!
* Frumoasǎ cetate, remarcǎ Hans iscoditor.
* Nu am fost niciodatǎ acolo, zise Johann cel
vesel, renumit pentru podgoriile bine îngrijite, de la
Mierteskirsh (Tarnava-San-Martin/Târnǎveniul de
azi), dar și pentru bonomia și generozitatea sa.
* Îngǎduie o zǎbavǎ sǎ îmi întind oasele douǎ
ceasuri, sǎ îmbuc ceva şi sǎ mǎ bucur de o canǎ
cu vin și apoi am sǎ vǎ povestesc despre Oraşul cel
Frumos în voie...
* Sigur, desigur, se învoi Johann cel vesel,
ruşinat oarecum de graba lui. Jupâne Hans, ai grijǎ
de toate poftele Cǎpitanului, cǎ am baierele pungii
deschise pentru toatǎ şederea dumnealui!

Mulţumit cǎ îşi asigurase de la bun început o

şedere plǎcutǎ şi gratuitǎ, cǎpitanul se îndrepta
spre camera lui sǎ îşi ducǎ boccelele şi sǎ îşi
odihneascǎ oasele trudite de cǎlǎtoria cǎlare prin
gerul nǎprasnic al lunii ianuarie. Zgomotul gros din
cârciumǎ îl trezi. Se întinse și cǎscǎ zdravǎn, apoi
se duse la ligheanul de lângǎ sobǎ, îşi turnǎ apǎ şi
se spǎlǎ, pregǎtindu-se de masǎ. Îl încânta faptul
cǎ Johann cel vesel se oferise sǎ plǎteascǎ toate
cheltuielile șederii lui. Asta îi dǎdea o poftǎ mai
mare de poveşti şi vin.

~ 12 ~
 *****

În cârciumǎ era plin de nu aveai unde arunca un

ac. Vorba se întinsese în toate satele din
împrejurimi şi, cum fiecare îşi dorea sǎ mai audǎ
ceva nou, veniserǎ cu toţii sǎ-l asculte pe italian.
Acesta le deprinsese limba foarte bine, cu un
accent mai cântat care sporea farmecul poveştilor
lui. Aşteptarǎ cu rǎbdare pânǎ îşi mânca tocana şi
îşi bǎu prima canǎ de vin...

* Și zi aşa, cǎpitane, vii de la Bistritz. Ai servit

orașul?
* Da, un contract de doi ani, pânǎ acuma la
Sfântul Ioan.

~ 13 ~
 * E adevǎrat cǎ e cea mai frumoasǎ cetate din
Şapte Scaune?
* Povesteste-ne, Herr Kapitan!
* Aşa dupǎ cum unii dintre dumneavoastrǎ
ştiţi, sunt cǎpitanul Giovanni di Destra, din
Florenţa, umil slujitor al mǎritului guvernator al
Transilvaniei, care m-a angajat sǎ întǎresc
principalele cetǎţi ale Siebenbürgen-ului, sǎ
angajez soldaţi şi sǎ antrenez cetǎţeni, pentru ca
fiecare dintre aceste aşezǎri sǎ poatǎ fi în stare sǎ
se apere de tǎtari, tâlhari şi alţi rǎufǎcǎtori.

Acum vin de la Bistritz (Bistriţa), o foarte

frumoasǎ cetate aflatǎ aproape de marginea
imperiului, la poarta Transilvaniei, dinspre
Moldova.

Prima datǎ am vǎzut oraşul cu câţiva ani în

urmǎ, când am dus nişte scrisori imperiale la
Nassendraf (Nǎsǎud) şi am trecut prin Mattersdraf
(Dumitra), coborând spre Bistritz.

Coborând agale, pe lângǎ cal, drumul umbrit de

pǎdurea deasǎ de foioase şi ascultând zgomotele
pǎdurii, îmi ţineam calul de dârlogi mergând la
pasul lui şi bucurându-mǎ de ce vedeam. Tocmai
ce trecuse o ploaie scurtǎ dar zdravǎnǎ, de varǎ.

~ 14 ~
Dintr-o datǎ, dupǎ o curbǎ a drumului prǎfuit,
apare ea, Cetatea!

Cu modestie mǎrturisesc cǎ originea mea

fiorentinǎ mǎ face un mare iubitor de artă, dar şi
de natura şi de frumuseţea pe care numai puterea
divinǎ o poate dǎrui unui loc.

(în timp ce povestea, scoase o bucatǎ de hârtie

şi câteva bucǎți de cǎrbune şi, la repezealǎ,
desenǎ o frunzǎ mare de stejar, care urma sǎ
încadreze desenul cetǎţii)

De unde mǎ oprisem ca fulgerat, la capǎtul unui

curcubeu ivit după ploaie, vedeam o cetate
frumoasǎ, înconjurată de izvoare care udă întregul
ţinut spre vest până la muntele foarte înalt,
depărtat bine de zidurile oraşului, celelalte trei
laturi ale oraşului, în parte scăldate de apele unor
asemenea izvoare, în parte de un şanţ lat care se
umple cu apă de râu, fac ca acest oraş să fie greu
de cucerit. Cele două laturi mai scurte sunt
îndreptate spre sud si spre nord, iar cele mai lungi,
spre est și spre vest.

~ 15 ~
 Am coborât pe lângǎ vechea cetate, prima
pavǎză de apǎrare, acum dǎrâmatǎ (se pare cǎ
mare parte din piatra cetǎţii a fost dusǎ si
refolositǎ, probabil la întǎrirea cetǎţii de jos) și am
continuat sǎ merg traversând câteva pâraie
limpezi cu apǎ rece, oprind sub un nuc, unde am
lǎsat murgul sǎ se adape în voie.

În timp ce așteptam ca murgul sǎ se adape şi

odihneascǎ, m-am asezat pe un petec de iarbǎ

~ 16 ~
înaltǎ și frumos mirositoare, urmǎrind ţaranii ce
lucrau pǎmânturile din josul pǎdurii. Din ce vedeam
pânǎ în depǎrtare, spre munte, cultivau grâu, mei,
ovǎz, secarǎ şi hrişcǎ. În satele de mai sus
vǎzusem plantaţii de livezi cu cireşi, vişini, nuci şi,
îndeosebi, meri și pruni.

Rodnicia pǎmântului şi hǎrnicia ţǎranilor mǎ

fǎceau sǎ mǎ îndoiesc cǎ trecuserǎ prin perioade
de foamete. Aici, ca peste tot în aceastǎ margine
de imperiu, majoritatea locuitorilor sunt români,
apoi sunt maghiari si, bineînţeles, aşa-numiţii
saxoni, populaţie germanǎ, cǎci zona este “fundus
regius”, adicǎ pǎmânt regesc, fost spaţiu de
colonizare pentru grupuri de populaţii aduse de
către regii maghiari din regiunea Rinului, în scopul
întǎririi şi stabilizǎrii graniţelor regatului maghiar.

Pe când stam la umbrǎ, lângǎ mine descǎlecă

un om înveşmântat în straie curate, dar nu bogate,
cu înfǎţişare sobrǎ. Bǎnuiam cǎ e preot din ritul cel
nou, al lui Luther. Mi-a dat bineţe şi s-a prezentat
ca fiind Christian Pomarius, preot reformat și notar
al cetǎţii.

M-am bucurat foarte tare sǎ cunosc o persoanǎ

importantǎ din cetate, aşa cǎ m-am ridicat și m-
am prezentat ceremonios, specificându-i cǎ urma
~ 17 ~
sǎ organizez şi sǎ conduc apǎrarea militarǎ a
cetǎţii în urmǎtorii doi ani, începând cu anul
urmǎtor, la Sfântul Ioan, dar cǎ, fiind în trecere,
voiam sǎ mǎ familiarizez cu locurile.

S-a aşezat lângǎ mine şi a scos din desagǎ un

fel de plǎcintǎ, hanklich, pe care o împǎrţi în douǎ,
dǎruindu-mi mie o bucatǎ.

Nu ştiam atunci, dar acesta avea sǎ fie începutul

unei prietenii bazate pe respectul imens pe care
acest mare învǎţat mi l-a inspirat de-a lungul
şederii mele la Bistritz, apoi în timpul întrevederilor
la Kronstdt (Brasov), unde s-a mutat.

Am înconjurat parţial cetatea împreună, pentru

a ajunge la Holztor (Poarta Lemnelor), una dintre
cele trei porţi principale ale cetǎţii. Christian avea
sǎ îmi fie cel mai bun ghid al cetǎţii, precum şi un
povestitor înflǎcǎrat când venea vorba de istoria
acesteia. Am aflat apoi cǎ voia să facă un fel de
documentar, sǎ adune toate documentele cetǎţii la
un loc, pentru a se şti despre fapte întâmplate de-a
lungul timpului.

Urma sǎ mǎ însoţeascǎ pânǎ la han, arǎtându-

mi drumul şi binevoind a-mi descrie, ca o primǎ
parte a poveştii cetǎţii, date ce aveau sǎ-mi fie de

~ 18 ~
mare folos în timpul în care urma sǎ servesc
oraşul.”

Cǎpitanul se opri sǎ îşi tragǎ rǎsuflarea şi,

cuprinzându-şi auditoriul cu privirea, îşi zâmbi pe
sub mustaţǎ, plin de sine… Nu se auzea decât focul
troznind în soba mare în care clocotea, agǎţat de
pirostrii, un cazan mare cu tocanǎ de gâscǎ, dupǎ
cum fusese informat cu mândrie de gazdǎ.

Toţi îl ascultau sorbindu-i cuvintele. Desenul

trecuse din mânǎ în mânǎ, aşa cǎ visau,
ascultându-l, la o cetate frumoasǎ de la porțile
Transilvaniei.

Inclusiv hangiul stǎtea rezemat de perete,

gânditor, abia observând când cǎpitanul îl invită,
cu un gest, sǎ îi umple cana cu vin.

Hanul era plin, norocoşii stǎteau pe scaune sau

pe bancuţe, ceilalţi pe scǎrile ce urcau spre camere,
ori rezemaţi de pereţi şi alǎturi de vin, îi sorbiserǎ
povestirea precum ascultǎ copiii poveştile înainte
de culcare. Pe deplin mulţumit, sorbi din vin, se lasǎ
pe spǎtarul bancuţei învelite cu pǎtura ţesutǎ de
lânǎ şi continuă…

În drumul nostru spre intrarea în cetate,

Christian Pomarius începu sǎ îmi povesteascǎ:
~ 19 ~
 * Aşa cum ţi-am zis, cǎpitane, mǎ preocupă sǎ
adun acte, documente și sǎ descifrez istoria cetății,
să o înregistrez și sǎ o pǎstrez mǎcar ca pe o
cronicǎ a aşezǎrii noastre. Aşa cǎ, iatǎ, pe scurt,
ceea ce am aflat: aşa cum ştii, regii maghiari au
invitat colonişti pe aceste pǎmânturi spre a-şi întǎri
suzeranitatea la marginile regatului. Aceste grupuri
de colonişti, aşezaţi pe pământ regesc, s-au
organizat după modelul locurilor de unde veneau,
fiind singurul model pe care îl ştiau. Aveau parte
aici de libertǎţile şi de privilegiile care i-au
îndemnat sǎ se strǎmute în primul rând şi care au
dus la treptata ridicare a locului şi la schimbarea
statutului său. Adicǎ a început ca un târguşor,
ridicându-se la statutul de civitas (oraș).
* Pǎrinte, de ce e atât de important sǎ ştii exact
când a fost întemeiat oraşul, la ce foloseşte?
* Nu ştiu sǎ îţi explic prea bine…, se uitǎ
ganditor la mine… Face parte din mândria, mândria
localǎ, sǎ ai o mǎrturie doveditǎ, confirmatǎ, a
existenţei aşezǎrii tale, aşa aduni în memorie
istoria locului şi o transmiţi mai departe copiilor, de
la începuturi, aşa cum viaţa unui om începe din
leagǎn, de la data la care s-a nǎscut. În toate
vremurile au fost cronicari ce au povestit lucruri
întâmplate în jurul lor sau de care au auzit ca fiind
reale. Eu vreau ca aceste cronici sǎ existe şi sǎ
~ 20 ~
rǎmânǎ. Aşa cum ne bucurǎm sǎ auzim povestea
unor cetǎţi din alte timpuri, astfel ar trebui sǎ
facem ca povestea cetǎţii noastre sǎ dăinuiascǎ.
* Dar ştii cum şi când a început sǎ existe târgul?
* De fapt, chiar ştiu… Atacul tǎtarilor a început
sub conducerea lui Ogodai, care a condus neamul
tătar din anul 1226 şi până în anul morţii sale,
1241. În timp ce corpul de oaste principal al
tătarilor se rǎzboia în Ungaria şi în părţile vecine
acesteia, alte corpuri de oaste străbat Siebenbürg,
Moldova şi Ţara Românească. Se ştie că doi
comandanţi tătari, Cadan şi Buri, au trecut Carpaţii
pe la Vatra Dornei şi s-au îndreptat spre Rodna,
oraş pe care l-au cucerit, a doua bună parte din
populaţia sa, compusă predominant din saxoni,
fiind măcelărită. Au căzut pe rând, în mâinile
tătarilor, localităţile Bistriţa, Reghin, Dej, Cluj-
Napoca, Zalău şi Oradea. În “Codexul Mănăstirii
din Luxemburg” am gǎsit mențiuni despre aceste
evenimente: “În anul 1241 de la întruparea
Domnului în duminica Paştilor, peste codrii
Carpaţilor au năvălit tătarii în Rodna, un târg al
ungurilor, omorând 4.000 de oameni, ... în marţea
aceleiaşi săptămâni au fost omorâţi în târgul Nosa
(Bistriţa), 6.014 creştini, ... Acest codex a fost scris
de Toma din Spalato, un arhidiacon şi cronicar
croat. Dar am mai găsit şi scrierile unui cǎlugǎr,
~ 21 ~
Rogerius, din Oradea, care a scris Carmen
Miserabile (Cantec de jale), relatând distrugerile şi
pierderea de vieţi omeneşti pricinuite de tǎtari în
Siebenbürgen. Aproape au decimat toatǎ zona.
* Deci, Nosa… Am încercat sǎ mǎ lǎmuresc eu.
* Nosa a fost primul nume dat asezǎrii, atunci
când primele cǎruţe cu saxoni au ajuns aici şi au
hotǎrât sǎ se stabileascǎ aici, apoi, probabil auzind
de la populaţiile ce mai locuiau în zonǎ cǎ avea
deja un nume, Bistritz, aşa s-a împǎmântenit. Sǎ
revenim…Târgul a avut iniţial o evoluţie
neînsemnatǎ din cauza pericolelor permanente
cauzate de foarte desele raiduri tǎtare sau chiar
ale unor rǎufǎcǎtori de prin împrejurimi. Astfel cǎ a
apǎrut nevoia unui zid mai puternic de apǎrare și a
înǎlţǎrii unor elemente de fortificaţie, cum era şi
cetatea pe care ai vǎzut-o coborând dealul. Acolo
a fost prima cetate de apǎrare a împrejurimilor…
De-a lungul timpului a început un conflict destul de
puternic între orǎşeni şi autoritǎţile politice, marcat
de rǎzmeriţe şi tensiuni din ce în ce mai mari,
ajungând sǎ fie implicate la un moment dat chiar şi
în disputele pentru coroana dintre Carol Robert şi
Otto de Bavaria, acesta din urmǎ adǎpostindu-se
o vreme la Bistriţa. Toate acestea au fǎcut ca în
anii urmǎtori sǎ se organizeze Scaunul sǎsesc al
Bistriţei, urmat de acordarea autonomiei pentru
~ 22 ~
oraş, iar primul for de judecatǎ nu mai era un
comite numit de coroanǎ, ci un jude ales din
mijlocul cetǎţenilor. Dar uite cǎ am ajuns la
poartă… Aceasta este Holztor (Poarta lemnelor)”

Mǎ uitam la poartǎ, o construcţie formată din

turnul porţii, foarte înaltǎ, cu acoperişul în patru
ape, iar gangul larg al porţii era boltit, deasupra
mai existând două etaje cu legături înspre incintă şi
drumul de strajă al barbacanei. Poarta părea
solidă, înspre exterior era amenajată o curte
întărită cu ziduri care avea un turn în formă de
potcoavă pe latura de sud, urmat de un
propugnaculum (meterez) în axul turnului mare, cu
intrarea protejatǎ de hersa (grătar metalic care
închide intrarea cetǎţilor, servind ca o barierǎ
ajutǎtoare a porţii). Turnul este prevăzut cu guri de
tragere, iar în partea superioară cu maşiculi pentru
aruncat lichide fierbinţi (apă, smoală) sau bolovani.
Din câte vedeam, cetatea era bine apǎratǎ.

Intrând în cetate alǎturi de Christian

Pomarius, am vǎzut cǎ acesta era respectat de
localnici, care îi dǎdeau bineţe zâmbitori.

Acesta se întoarse spre mine și îmi zise:

~ 23 ~
 * Aceasta este Holzgasse (strada Lemnelor), o
stradǎ importantǎ din cetate. Aici locuiesc unii
meşteşugari şi negustori înstăriţi. În capǎtul strǎzii,
înspre biserică, se aflǎ chiar casa judelui. Tot pe
aceastǎ stradǎ se aflǎ şi hanul în care o sǎ
locuieşti. Este un loc bun, cu gazdă cinstitǎ şi
mâncare gustoasǎ. Dupǎ ce te aşezi şi îţi termini
treburile, trimite după mine şi voi fi onorat sǎ îţi
prezint cetatea pe care o vei lua în primire.
* Aşa sǎ fie, cu mare mulţumire, pǎrinte!

Strada era largǎ, iar în piaţeta de lângǎ poartǎ

se afla un târg de lemne. Casele erau frumos
colorate și curate, semn cǎ zugrǎveala era
reînnoitǎ în fiecare primǎvarǎ, iar pǎrâurile care o
traversau pǎreau a fi binevenite pentru raţele și
gâştele gospodarilor din zonă.

~ 24 ~
 Am intrat în hanul ce pǎrea pustiu la acea orǎ
de dimineațǎ târzie. Probabil, toatǎ lumea era la
muncǎ, inclusiv hangiul, pentru cǎ se simţea un
puternic miros de mâncare ce venea de undeva din
curtea interioarǎ. Mi-a plǎcut hangiul imediat ce a
intrat pe ușa mare din spate. Un om mare, solid, cu
un sort curat prins pe talia mare şi cu un zâmbet
larg:

* Bine ai venit, cǎpitane!

* Bine v-am gǎsit, jupâne! Oare ai un pat liber
pentru câteva zile şi un blid de mâncare pentru un
cǎlǎtor înfometat?
* Vai, dar desigur! Pânǎ ce îţi pregǎtesc o masǎ
delicioasǎ, omul meu de bazǎ, Gheorghe, îţi va
arǎta camera, îţi va aduce apǎ sǎ te speli şi te va
ajuta sǎ îţi primeneşti hainele.

Îl strigǎ pe Gheorghe și, dupǎ câteva momente,

apǎru un ţǎran tânǎr în straie simple, ca acelea ale
românilor întâlniţi pe drumurile de pânǎ aici.
Înţelegeam şi vorbeam destul de bine limba
românilor, se aseamǎna foarte bine cu limba mea
maternǎ, italiana, aşa cǎ puteam sǎ mǎ înţeleg cu
el. Iar el vorbea foarte bine şi limba cetǎţii, aşa cum
o deprinsesem și eu de-a lungul anilor de serviciu
în Siebebürgen. Avea o fațǎ deschisǎ şi privirea

~ 25 ~
directǎ, fruntea îi era brǎzdatǎ de riduri timpurii şi
mâinile vizibil muncite. Într-un fel ciudat, mi-a
inspirat respect şi încredere.

Gheorghe mi-a luat desagile şi l-am urmat pe

scǎri, în sus, înspre o camerǎ curatǎ, aerisitǎ, cu
vag miros de izmǎ. Mi-a cerut sǎ îi dau hainele sǎ
le aeriseascǎ şi primeneascǎ, mi-a adus apǎ sǎ mǎ
spǎl şi m-a îndemnat sǎ mǎ odihnesc pânǎ e gata
masa, cǎ mǎ va chema el. Nu ştiam atunci, dar
Gheorghe urma sǎ devinǎ prietenul şi sfǎtuitorul
meu secret.

Am coborât decis sǎ mânânc şi sǎ fac o scurtǎ

plimbare. Urma sǎ mǎ întâlnesc cu actualul cǎpitan
de gǎrzi a doua zi dimineaţa, dar am vrut sǎ mǎ
familiarizez cu cetatea la o primǎ vedere, sǎ îmi fac
o idee despre ea.

În sala hanului mǎ aştepta, aburindǎ, o plǎcintǎ

cu iepure cu mult usturoi, ceapǎ şi ghimbir, apoi o
ciorbǎ de mere preparatǎ cu miere, scorţişoarǎ și
smântânǎ.

De-a lungul șederii mele la Bistriţa, am observat

felul specific în care gǎteau saşii. Foloseau mult
vânat, apoi peşte, mai ales în perioadele de post,
apoi porc și oaie. Aşa-numitele plǎcinte puteau fi

~ 26 ~
dulci sau acrişoare sau puteau fi umplute cu carne,
legume sau fructe. Mǎcrişul, ceapa, usturoiul şi
coacǎzele erau condimentele cele mai folosite,
alǎturi de sare și piper. Nu erau nicidecum atât de
bogate ca la curţile ungureşti şi nu semǎnau nici cu
bucatǎria italianǎ, dar erau gustoase şi sǎţioase.

După cum aveam sǎ vǎd, saşii erau pragmatici

şi serioşi, nu se zgârceau nici cu mâncarea, nici cu
berea sau vinul, dar aveau o disciplinǎ deloc
apropiatǎ de poporul italian, predispus la artǎ şi
visare, desigur, influenţatǎ şi de acea picǎturǎ în
plus de vin, specific latinǎ.

Cu burta plinǎ, am ieşit pe Holzgasse.

Oraşul pǎrea înfloritor, casele bine întreţinute şi

mari, arǎtând locuite de oameni înstǎriţi, semn cǎ
cetatea era înfloritoare şi îndestulatǎ. Vǎzusem
deja ceva însemne ale breslelor, pe câteva case de
pe stradǎ.

Mǎ ajunse din urmǎ Gheorghe, care îmi atrase

atenţia cǎ mǎ îndreptam spre poarta lemnelor şi
nu înspre centrul oraşului, aşa cum bine
presupunea ca intenționasem.

* E vremea târgului mare, căpitane, nu vrei sǎ

vezi ceva mǎrfuri?
~ 27 ~
 * Târgul mare?
* Da, e vremea lui, uite, acolo se aşazǎ tarabele
în jurul bisericii din Marktplatz (Piaţa Centrală).
* Cum e lumea în cetatea asta, mǎi Gheorghe?
Hai sǎ ne aşezǎm la o tarabǎ în piaţǎ, sǎ te
cinstesc cu o canǎ de vin și sǎ îmi povesteşti, de ai
vreme.
* Am vreme, cǎ mǎ trimise jupânul sǎ inspectez
în târg ce e bun şi ce ne-ar trebui la han.

Acest târg, organizat cu ocazia sǎrbǎtoririi de

Sf. Bartolomeu, a avut, probabil, o importanţǎ
foarte mare în creşterea cetǎţii, pentru cǎ
negustorii care participau veneau de cele mai
multe ori din afara Transilvaniei. Astfel, în luna
august, Bistriţa devenea pentru o sǎptǎmânǎ unul
dintre cele mai importante oraşe din Europa
Centralǎ şi de Est, piaţa marcantǎ a comerţului
dintre est şi vest.

Toate breslele îşi expuneau mǎrfurile aici. Se

gǎseau produse din est, condiment, covoare şi
ţesǎturi din mǎtase. Şi armele erau la mare
cǎutare, în mare parte fiind fǎcute la Bistriţa. Şi tot
felul de cumpǎrǎtori, negustori mari din est si vest,
localnici, ţǎrani de prin satele din împrejurimi… un
mic turn al lui Babel.

~ 28 ~
 În târg, la mare căutare erau opincile, chimirele,
pungile de piele, frânghiile, chingile şi pălăriile
ţărăneşti. Numeroase erau cârciumile cu cârnaţi şi
bere sau vin de Teaca şi Lechinţa, unde se putea
mânca bine şi ieftin.

Cu două luni înainte de începerea târgului,

negustorii se ocupau de închirierea şatrelor
(construcţii improvizate), în care urmau să-şi vândă
mărfurile: pânzeturi, stambe, oale de lut, cojoace,
încălţăminte, căciuli, diverse sortimente de brânză,
lână, pături miţoase, borangic, marame, miere,
carne şi peşte.

Pe omul intrat în bâlci îl asurzeau pocniturile

capselor de la ,,încercarea puterii”, zgomotul
trambulinelor, al flaşnetelor, sunetul spart al
alămurilor şi bătaia înfundată a tobei de la circuri şi
nenumărate panorame.

Dovada importanţei deţinute de comerţ în viaţa

economică a oraşului este dreptul de liberă trecere,
cu bunurile şi mărfurile lor, prin Transilvania, ca şi
prin tot regatul ungar, ea fiind pe deplin
consolidată de Ludovic de Sigismund, în 24 aprilie
1353, care a acordat Bistriţei dreptul de a ţine târg
anual, scos de sub jurisdicţia voievodală ori
nobiliară. Pricinile care se puteau ivi în perioada
~ 29 ~
iarmarocului urmau să fie soluţionate exclusiv de
juraţii oraşului. Târgul anual ţine o sǎptǎmânǎ.
Asta aduce cetǎţii provizii de toamnǎ, dar şi bani
obţinuţi din vânzǎri şi din taxe, binecuvântându-l
cu bunǎstare.

~ 30 ~
 Aici, în centru, se vede şi mai bine tipicul saxon
al oraşului, cu turnul înalt al bisericii. În piaţa largǎ,
tǎiatǎ de pâraiele ce o strǎbat, corturile sunt
asezate ordonat în jurul fortificației bisericii. În
Kornmarkt, partea de nord est a pieţii, sunt cereale,
iar în partea diametral opusǎ sunt halele pielarilor,
ale blǎnarilor şi ale mǎcelarilor, fiecare cu
însemnele breslei sale.

Gheorghe stǎtea tǎcut lângǎ mine, sorbind

liniştit din cupa de bere (pe care o preferase în locul
vinului) cu care îl cinstisem şi uitându-se, parcǎ
pierdut în gânduri, la furnicarul de oameni.

* Câte bresle aveţi în cetate, mǎi Gheorghe?

* Nu ştiu… se scǎrpina în cap gânditor, apoi
începu sǎ enumere pe degete… Îs de tǎte, cred. Sǎ
vedem, avem fierarii care ţin Schmiedtur (Turnul
fierarilor), croitorii care ţin Schneiderturm (Turnul
croitorilor) - ǎsta-i cel mai înalt, Sattlerturm al
şelarilor, mǎcelarii cu Fleichenturchen. Aha, aurarii
au Goldschmiedturn, tâmplarii au în grijǎ
Tischlerturm, iar funarii au Seilerturm. Apoi
întǎritura, Schalenturm, şi turnul rotarilor,
Wagnerturm. Mai avem Bindenturm, apoi turnul
zidarilor, Erbauerturm, şi turnul curelarilor,

~ 31 ~
Riemeturn. Poate aţi auzit de familia Reimer,
oameni tare bogaţi şi cinstiţi ai cetǎţii?
* N-am auzit, mǎi Gheorghe, dar mai e vreme…

Am încercat sǎ-i fac portretul, cum stǎ cu

surâsul şugubaţ şi cu mustaţile zbârnǎind odatǎ cu
zgomotul dimprejur. Primul portret i l-am dat lui,
apoi mi-am fǎcut altul mie, pentru tolba cu poveşti.

Sǎ-l fi vǎzut cât de mândru era de portretul lui şi

cu câtǎ grijǎ l-a dus pânǎ la han şi apoi, probabil,
acasǎ. Mergea acasǎ în fiecare searǎ, când se
închideau porţile cetǎţii, şi revenea în zori, odatǎ cu
redeschiderea acestora, precum zicea
regulamentul cetǎţii, ca niciun locuitor din
împrejurimi nu avea voie sǎ rǎmânǎ peste noapte
în cetate. Regula se referea mai ales la români, cǎci
maghiarii şi saşii puteau avea oameni în ospeţie,

~ 32 ~
iar negustorii şi cei aflaţi cu treburi în cetate şi
înnoptau la vreun han, o puteau face nestingheriţi.

Gheorghe s-a bucurat atât de tare de portret,

era primul din viaţa lui şi i se pǎrea cel mai frumos
dar primit vreodatǎ. Odatǎ ajunşi la han, s-a dus
ţintǎ la oglindǎ şi se tot izmenea, ba privind la
oglinda, ba la portret, strâmbând mustaţa sau
zgâindu-şi ochii precum un pisic la prima oglindǎ.

Hangiul, jupân Thomas Fleicher, îl urmǎrea

mustǎcind de lângǎ vatra mare cu tuciul clocotind.

* Mǎi Georg, tu nu ai treabǎ?

* Ba am!
* Ce treabǎ ai?
* Acuşica, cea mai importantǎ treabǎ e sǎ mǎ
fudulesc cu ochii pe portret, jupâne. Dar chiar
imediat dupǎ aceea, dar imediat, viu sǎ îţi zic ce
am vǎzut în târg.
- Am sǎ vin şi am sǎ arunc pe foc bucata aia de
hârtie dacǎ nu treci imediat la bucǎtǎrie sǎ îţi vezi
de treabǎ.

Gheorghe îmi aruncǎ o privire veselǎ şi o luǎ la

fugǎ spre încǎperea din spate, unde se aflau
nevasta și fiica hangiului, care trebǎluiau, întrucât
hanul se umpluse cu oaspeţi veniţi la Târg.

~ 33 ~
 Am mâncat gâscǎ şi linte şi am urcat la mine în
camerǎ, sǎ mǎ odihnesc dupǎ masa prea copioasǎ
oferitǎ de bucǎtǎria lui Thomas.

Mâine merg sǎ vǎd cetatea şi pe cǎpitanul ei.

*****

Am început sǎ cercetǎm cetatea alǎturi de

cǎpitanul Pietro Benutti şi de pǎrintele Pomarius,
pe care l-am întâlnit la bisericǎ şi l-am rugat sǎ mǎ
însoţeascǎ. Eram norocos cǎ şi pǎrintele cunoştea
limba italianǎ, astfel cǎ, împreunǎ cu el şi cǎpitanul
Benutti, putem vorbi limba natalǎ, în locul latinei de
curte.

Christian Pomarius avea cele mai bine puse la

punct cunoştinţe despre cetate, aşa cum erau ele
trecute în arhivele sale, aşa cǎ începu:

* Regele Matei Corvin dă bistriţenilor dreptul de

a dărâma vechiul loc de apǎrare de pe dealul
Burich, ale cǎrui ruine le-ai văzut deunǎzi şi să
înconjoare cu ziduri întreaga localitate. Cele 22 de
bresle ale oraşului formate din aurari, măcelari,
fierari, dogari, rotari, funari etc reuşesc să ridice o
fortificaţie cu ziduri de piatră, lucru care a însemnat
o suma uriaşǎ strânsǎ din contribuţia şi efortul

~ 34 ~
nemaipomenit al locuitorilor oraşului, dar şi al
populaţiei din satele districtului, cu ajutorul unor
strategi trimişi de curte care s-au folosit cât mai
mult de resursele naturale pentru asigurarea unei
apărări cât mai eficiente.
După cum vedeţi, aşezarea este situatǎ pe un
şes, înconjuratǎ de dealuri, şi e destul de greu de
apărat. Singurul aliat natural este râul Bistriţa, dar
şi terenul mlăştinos din jur care, prin sǎparea unor
canale, şanţuri şi iazuri, precum şi amenajarea de
mori şi pescării, constituie totodată un sistem
suplimentar de apărare. Următoarea baricadǎ este
alcătuitǎ de o întǎriturǎ continuă de pietrǎrie şi un
sistem complicat de turnuri şi porţi. Într-o perioadă
de cam douǎzeci de ani, s-a ridicat o cetate
fortificatǎ care, după aceea, a primit o serie de
îmbunǎtǎţiri, pentru a da cetǎţenilor sǎi o cât mai
mare siguranţǎ. Zidul era construit din blocuri de
piatră prinse cu mortar de var, cu fundaţii puternice
şi o grosime de până la un stânjen vienez. În
partea superioară, zidul avea câte un gol pentru
trageri, iar spre interior un drum de rond, drumul
strǎjii, susţinut pe console de piatră sau lemn.
Traseul este întărit prin bastioane de formă
rectangular, care depăşesc linia incintei, pentru a
asigura o supraveghere cât mai bună şi a oferi
unghiuri de tragere multiple şi turnuri de curtină
~ 35 ~
puternice. Conform prescripţiilor militare, turnurile
trebuiau să fie suficient de apropiate pentru a se
apăra reciproc şi, în acelaşi timp, fiecare trebuia să
rămână precum o fortificaţie independentă.
Sistemul de apărare este completat de cele trei
porţi situate la capetele străzilor Holzgasse,
Ungargasse şi Spitalgasse. Porţile ce te
întâmpinau la intrarea în cetate erau puternice şi
impunǎtoare, precum şi masive, cât să te
impresioneze de departe forţa de apărare, ele fiind
în sarcina celor mai puternice dintre breslele
oraşului, respectiv tăbăcarii pentru Poarta
Lemnelor, cizmarii la Poarta Ungurească şi
cojocarii pentru Poarta Spitalului. Alte trei porţi
care dau orăşenilor accesul spre terenurile agricole
sunt aşezate pe laturile de sud (Portiţa Broaştelor
+ Krottentuerm), de nord, pe sub turnul Măcelarilor,
şi de est, Rodnae Tor, în vecinătatea mănăstirii
minorite.”

~ 36 ~
 Zidul cetǎtii este întǎrit de zece turnuri. Pe latura
de nord sunt: Turnul Funarilor (Seilerturm), urmat
de Turnul Tâmplarilor (Tischlerturm), Turnul
Aurarilor (Goldschmiedeturm), Turnul Măcelarilor
(Fleischerturm), lângă care se gǎseşte mica poartă
de ieşire spre terenurile de pe dealul Burgului; apoi
urmeazǎ, până la Poarta Lemnelor, alte trei turnuri:
Şelarilor (Sattlerturm), Fierarilor (Schneiderturm) şi
Croitorilor (Schneiderturm). În vecinătatea
conventului franciscan mai este un turn care apara
poarta mică Neues Tor. Între Poarta Lemnelor şi
Poarta Ungurească sunt trei turnuri şi o mică poartă,
numită Poarta Broaştelor, din pricina apelor stǎtute
în care cântǎ corul de broaşte ce învǎluie cetatea în
nopţile fierbinţi.

~ 37 ~
 E de ajutor şi bine de ştiut că barajele
suplimentare formate de Canalul Morii prin seria de
iazuri şi albia Bistriţei asigură menţinerea la
distanţă a atacatorilor. Aici sunt înǎlţate turnurile:
Curelarilor, Rotarilor şi Dogarilor… Ei da, este o
cetate bine apǎratǎ. La Bistritz, apǎrarea cetǎţii
este în totalitate asiguratǎ de cetǎţeni.
Organizarea era gânditǎ de un trimis al curţii, ca
mine sau signor Benutti, dar se pare cǎ împǎrǎţia
era parcimonioasǎ cu cheltuielile prea mari, aşa cǎ
prinţul mǎ însǎrcinase sǎ îi raportez cǎ, dupǎ ce îi
instruiam bine, vreme de doi ani, aceştia urmau sǎ
se descurce singuri în apǎrare. La fiecare poartǎ
este un paznic care încaseazǎ taxe şi observǎ tot
ce se întâmplǎ în zonǎ şi raporteazǎ cǎpitanului
orice eveniment. În caz de atacuri, supravegherea
si apǎrarea zidurilor erau fǎcute de membrii
ghildelor. Fiecare om al breslei fǎcea cu rândul la
paza turnului şi zidului arondat. O datǎ pe lunǎ, în
fiecare joi, se fac exerciţii militare chiar şi trageri cu
arma, în şanţul dintre cele doua ziduri ale
fortificaţiei, între Poarta Ungureascǎ şi Poarta
Spitalului. Breslele au ca îndatorire de onoare şi
întreţinerea şi consolidarea turnului şi zidului pe
care îl apǎra.

~ 38 ~
 În timp ce ne plimbam pe drumul de rond, l-am
întrebat pe Christian Pomarius din ce cauzǎ cei din
afara cetǎtii sunt obligaţi sǎ plece din cetate la
lǎsarea nopţii, sub ameninţarea biciuirii în piaţa
publicǎ sau a închisorii. Acesta, filozofic, reflectǎ
asupra diferenţelor între cei din cetate și cei din
afara ei:

* Vezi, cǎpitane, chiar aceste ziduri fac

diferenţa. Cercul strâns al celor dinǎuntru le reduce
atât spaţiul, cât şi opţiunile. În cetate, deoarece
este apǎratǎ, vei gǎsi banii şi puterea, un fel de
nobilime a celor ce practicǎ mesteşuguri şi comerţ.
Aceştia îşi aparǎ cu strǎşnicie privilegiile
dobândite, libertǎţile şi drepturile de oameni ai
cetǎtii. În afara zidurilor, spaţiul liber, câmpiile şi
munţii din zare, ce îţi dau un aer de lipsǎ de
constrângere, obligă, de fapt, la activitǎţile cele
mai grele, cultivarea cerealelor şi creşterea
animalelor. Nu putem trǎi unii fǎrǎ alţii. Nouǎ ne
trebuie alimente şi lor le trebuie produse
mesteşugǎreşti ce le fac munca şi viaţa mai
uşoarǎ. Dar cei de afarǎ vor înǎuntru pentru a
accede la drepturile celor din cetate. Cei din cetate
se străduiesc să-şi apere privilegiile, cei din afară
să pătrundă în cetate pentru a beneficia de
libertăţile şi drepturile cetăţeneşti care le sunt

~ 39 ~
inaccesibile sau contestate. De aceea, accesul în
cetate este unul extrem de selectiv şi restrictiv.

Răspunsul mi s-a pǎrut destul de ambiguu, dar îi

înţelegeam diplomaţia şi, parţial, chiar şi
motivaţiile.

*****

În hanul din Bladenmarkt (Bǎlǎuşeri),

condotierul Giovani di Destra se opri din povestit şi
se relaxa pe speteaza bancuţei. Hans veni în grabǎ
şi îi umplu carafa de vin:

* Ţi-e foame, cǎpitane?

* Aş mânca ceva dulce înainte de culcare,
jupâne Hans. Poate un hanklich delicious, de mai ai
la bucǎtarie.
* Am, spuse cu mândrie Hans, nevasta-mea a
fǎcut zece de-a lungul zilei, sǎ ajungǎ la toatǎ
lumea.
Cuprinse cu plǎcere încǎperea arhiplinǎ.
Oamenii profitau de pauză sǎ îşi mişte oasele şi sǎ
cearǎ mâncare sau vin. Cât povestise cǎpitanul,
sorbiserǎ în tǎcere din vin şi mai ceruserǎ sǎ li se
umple cana prin semne, sǎ nu îl disturbe pe
povestitor.

~ 40 ~
 * Jupâne, am sǎ mǎ opresc pânǎ mâine, cǎ e
târziu şi oasele bǎtrâne mǎ îndeamnǎ la somn. Ne
vedem dimineaţa, iar dupǎ-masǎ vom relua
povestea, dacǎ vrea cineva sǎ audǎ, spuse
cǎpitanul cu falsa modestie, evident, aşteptând
îndemnurile care, de altfel, nu s-au lǎsat aşteptate.
* Abia aşteptam sǎ te auzim, Cǎpitane, spuse
Johann cel Vesel, cel a cǎrui stipendiere îi fǎcea
şederea aici atât de plǎcutǎ şi de… gratuitǎ. Aş
putea veni mai devreme, reluǎ Johann, sǎ îţi
adresez câteva întrebǎri?
* Desigur, domnule!

Acestea fiind zise, Johan îşi fǎcu loc spre ieşire,

în timp ce cǎpitanul privea cu plǎcere felia
generoasǎ de plǎcintǎ Hanklich ce i se punea în
faţǎ, iar sǎtenii povesteau între ei însufleţiţi,
urmǎrindu-l cu coada ochiului cum mǎnâncǎ
tacticos; apoi, dupǎ ce schimbǎ câteva vorbe cu
hangiul, cu un salut larg şi general, se îndreptǎ
spre tihna din odaia lui.

A doua zi, spre prânz, cǎpitanul coborî târziu din

odaia lui. Dormise mult, frigul de afarǎ şi focul bun
din sobǎ îl îndemnaserǎ sǎ zǎboveascǎ în pat si sǎ
rememoreze amintiri din oraşul în care stǎtuse doi
ani. Salariul de la imperiu şi darul primit de la oraş

~ 41 ~
la plecare (primit în florini, nu în broderii), plus plata
pentru comisionul ce îl fǎcea acuma pentru un
negustor de la Bistritz cǎtre un negustor din
Kronstdt (Brasov) și altul din Hermannstadt (Sibiu)
îi adunaserǎ în buzunar o micǎ avere.

Îi era dor de casǎ, simţea un gol în inimǎ când îşi

permitea sǎ se gândeascǎ la pǎrinţii lui şi la casa
însoritǎ cu grǎdina imensǎ de la marginea
Florenţei. Poate avea sǎ cearǎ un concediu sǎ
meargǎ câteva luni acolo. Dacǎ ajungea acasǎ
spre primǎvarǎ şi pleca înspre toamnǎ, ar fi prins
cele mai frumoase şi colorate momente cu familia
lui.

Zâmbind, se aşezǎ la masǎ, Hans îl îmbie cu o

ciorbǎ de legume cu smântânǎ grasǎ şi cu o gâscǎ
fragedǎ cu varzǎ. După ce se puserǎ de acord
asupra meniului, Hans plecǎ spre bucǎtǎrie.

Îl vǎzu cu coada ochiului pe Johann cel vesel şi îi

fǎcu semn sǎ se apropie. Acesta veni zâmbind cu
gura pânǎ la urechi:

* Mǎ numesc Johann Weissman şi, dupǎ cum

cred cǎ aţi auzit, toatǎ lumea îmi spune Johan cel
vesel (Johann Frohlich), pentru cǎ deseori prefer sǎ

~ 42 ~
râd de necazuri şi oameni decât sǎ las sǎ mǎ
înfrângǎ.
* Sunt onorat, domnule Weissman! Iar eu sunt
Giovanni di Destra, cǎpitan şi condotier al
imperiului, umil slujitor al mǎritului guvernator al
Transilvaniei, Georg Martinuzzi, care m-a angajat
sǎ întǎresc principalele cetǎți ale Siebenbürgen-
ului, sǎ angajez soldaţi şi sǎ antrenez cetǎţeni,
pentru ca fiecare dintre aceste aşezǎri sǎ poatǎ fi
în stare sǎ se apere de tǎtari, tâlhari şi alţi
rǎufǎcǎtori.
* Cǎpitane, îngǎduie-mi sǎ mǎ adresez domniei
tale astfel şi te rog sǎ îmi spui pe nume, ca toţi
ceilalţi. Apoi continuǎ: Probabil cǎ nu ştii, dar am
câteva vii mari la Mierteskirsh (Târnava-San-
Martin/Târnǎveni). Te-am auzit vorbind de vinul bun
de la Bistritz (Bistriţa) şi aş dori sǎ îmi dai câteva
informaţii despre acesta. Apoi te-aş ruga sǎ îmi
deguşti vinurile şi, pânǎ la plecare, sǎ îmi dai câteva
idei, pǎreri, critici. Îţi adresez aceastǎ rugǎminte
deoarece povestea dumitale mi-a stârnit interesul şi
aş dori să merg spre cetate cu o cǎruţǎ cu butoaie de
vin, sǎ văd dacǎ aş gǎsi cumpǎrǎtori.
* Cu tot dragul, jupâne Johann. Noi, italienii,
suntem cunoscǎtori de vinuri aproape din nǎscare,
poate nu ca francezii, despre care se spune cǎ sunt
înţarcaţi cu vin (au râs binedispuşi amândoi). Iţi
~ 43 ~
mulţumesc din inimǎ pentru cǎ plǎteşti şederea
mea şi ai deschis atât de generos băierile pungii.
* Dar ţi-am spus, cǎpitane! Am foloasele mele
din acest lucru şi mi se pare un târg cinstit.
* Atunci, aşa sǎ fie! Dar sǎ rǎmânǎ în târgul
nostru şi a împǎrţi bucatele jupânului Hans cu mine
în dupǎ-amiaza asta, apoi dacǎ vrei sǎ îmi asculţi
povestea, sǎ stai la masa mea şi sǎ îmi recomanzi
vinurile potrivite.
* Mâncarǎ în linişte, degustând vinul, în timp ce
sǎtenii, în numǎr din ce în ce mai mare, umplurǎ
pânǎ la refuz hanul, amenajat în exces între timp
de hangiu cu multe locuri pe care sǎ se poatǎ
şedea. Iarna grea de afarǎ fǎcea ca toate corvezile
din gospodǎriile sǎteşti sǎ fie mult reduse, aşa cǎ
fuseserǎ fǎcute devreme, în mare grabǎ, pentru a
putea asculta urmarea poveştii strǎinului. Se
aprovizionarǎ cu bǎuturǎ, sǎ poatǎ savura în tihnǎ
povestea.

*****

Şederea mea din varǎ s-a încheiat în scurtǎ

vreme. M-am întors de Sfântul Ioan si am preluat
serviciul în primire de la cǎpitanul Benutti. De la
început, aş vrea sǎ specific cǎ cei mai apropiaţi
prieteni ai mei au rǎmas Gheorghe de la han şi

~ 44 ~
Christian Pomarius. Adicǎ, sǎ nu mǎ înţelegeţi
greşit, dar eram un trio destul de neobişnuit, adicǎ:
sluga dumneavoastrǎ + spuse fǎcând o micǎ
plecǎciune + eu, un catolic italian, Gheorghe,
român, slugǎ la han şi greco-catolic, precum şi
Pomarius, popă protestant, mǎ rog, mǎ scuzaţi,
pastor protestant. Trei capete diferite, care, toţi
trei, prin fire nevǎzute, am ţesut o apropiere ce mie,
personal, mi-a încǎlzit inima, şi cred cǎ şi lor, deşi
nu se întâlneau decât pe drumul de rond, în lungile
mele inspecţii în care mǎ însoţea deseori preotul ce
era entuziasmat sǎ îmi povesteascǎ de istoria ce
rǎsǎrea din arhive, precum şi Gheorghe, ce îmi
aducea merinde de la han şi absorbea fascinat
toate cuvintele pǎrintelui.

Trebuie sǎ precizez cǎ, pentru ca Gheorghe sǎ

poatǎ fi la “dispoziţia mea” câteva ore pe
sǎptǎmânǎ, îi adǎugam lui jupân Fleicher, hangiul,
câte un florin la plata sǎptǎmânalǎ, ceea ce ne
mulţumea pe toţi trei.

Pomarius nu mi-a îngǎduit sǎ îl desenez şi i-am

respectat dorința, aşa cǎ nu pot decât sǎ îl descriu
ca pe un bǎrbat nu prea înalt, ascetic, cu privirea
albastrǎ şi rece, dar care se aprindea luminos şi
fierbinte când vorbea despre cele douǎ pasiuni ale

~ 45 ~
sale, tezele lui Martin Luther și trecutul orașului
natal.

Într-o duminicǎ, dupǎ slujbǎ, mǎ plimbam cu

pǎrintele pe lângǎ biserica mare şi am vǎzut o
tânǎrǎ legatǎ cu o sfoarǎ de un bolovan mare şi
rotunjit. În jurul ei, la o distanţǎ de câţiva paşi, erau
adunate nişte matroane respectabile dupǎ
îmbrǎcǎminte, deşi, dupǎ purtarea veninoasǎ,
pǎreau mai degrabǎ nişte vulturi bǎtrâni cu penele
rǎvǎşite, ce sǎreau asupra unui biet pui de gǎinǎ.
Eram prea departe ca sǎ auzim.

L-am întrebat pe Pomarius ce se întâmplǎ şi

acesta mi-a zis cǎ tânǎra era pusǎ la piatra ruşinii,
probabil cǎ fǎcuse ceva reprobabil (venise acasǎ
dupǎ lǎsarea întunericului sau fusese vǎzutǎ în
compania unui bǎrbat care nu-i era soț sau
logodnic) și era pedepsitǎ sǎ stea la piatra ruşinii
duminica de la rǎsǎrit pânǎ dupǎ prânz.

Acesta era un bun prilej pentru femeile mai în

vârstǎ sǎ o “învredniceascǎ” cu pǎrerile lor despre
fapta ei, ceea ce pǎrea cǎ nu era prea plǎcut şi
destul de educativ, cǎci bǎnuiesc cǎ nimeni nu vrea
sǎ fie în locul ei.

~ 46 ~
 De-a lungul şederii la Bistriţa, am vǎzut şi fete şi
baieţi, chiar şi oameni mai maturi stând la piatra
ruşinii, dar şi oameni pedepsiţi de cǎlǎul orașului,
cu pedepse mai crude, dar despre care nu aş vrea
sǎ vorbesc; povestea mea este despre întâmplǎri
frumoase ce trebuie împǎrtaşite la gura sobei, ci nu
despre tristeţi…

Iar apoi am văzut cǎ mai toate cetaţile din

Ardeal au acest mijloc de pedeapsǎ (piatra ruşinii),
care provine, probabil, din obiceiurile vechi ale
romanilor. În Senatul roman, în vechime, pentru
judecata corupţiei se foloseau astfel de pietre: în
vârful colinei lui Marte, zeul războiului, se aflau
douǎ mari pietre utilizate în procese: Piatra Mâniei
(Furiei), pe care stǎtea acuzatorul, şi Piatra Ruşinii,
unde stǎtea acuzatul.

Am mai întâlnit un obicei interesant, pe care mi

l-a explicat jupân Fleicher, hangiul: de câte ori
strǎnuta cineva, toate capetele se întorceau cu
îngrijorare înspre persoana respectivǎ urându-i,
care mai de care “Gesundheit!” - Sănătate!

Se pare cǎ, de fiecare datǎ când debuta o

epidemie de ciumǎ, primul semn era strǎnutatul
des. Aşa că, atunci când cineva strǎnuta, toatǎ
lumea îi ura sǎnǎtate cu adevǎratǎ grijǎ, cu toţii
~ 47 ~
sperând cǎ omul avea un banal guturai şi cǎ nu
revenise îngrozitoarea boalǎ.

Tot germanii din aceastǎ zonǎ au un obicei

fermecat de Crăciun: Lichtert-ul sau coroniţele de
Crăciun. Semnificaţiile acestuia au legătură cu
apariţia stelei călăuzitoare, vestind venirea pe lume
a pruncului Isus.

Lichtert-ul este un ornament format din mai

multe coroane de brad suprapuse, frumos
împodobite cu lumânări, ghirlande de nuci şi fructe
uscate şi este dus la bisericǎ în seara de Crǎciun.

*****

Când nu ne întâlneam pe drumul de strajǎ, ne

întâlneam pe dealuri de unde puteam desena
frumoasa cetate şi asculta bârfele savuroase ale
lui Gheorghe, pe care pânǎ şi Pomarius le asculta
cu plǎcere, precum şi povestirile pǎrintelui, uneori şi
ele anecdotice. Am sǎ vǎ spun şi domniilor voastre
acuma vreo douǎ, apoi pe mǎsurǎ ce îmi vin în
minte, am sǎ mǎ întrerup şi sǎ mai spun.

De pildǎ, Pomarius ne-a povestit cǎ gǎsise o

poveste despre un fapt petrecut în timpul epidemiei
de ciumǎ. În câteva luni, epidemia a cauzat atâtea

~ 48 ~
victime, încât oamenii au fost nevoiţi să sape
uriaşe gropi comune. Spiţerul oraşului este cel care
raporteazǎ direct judelui situaţia şi se ocupǎ de
bolnavi, neavând prea multe leacuri la dispoziţie şi,
nevrând sǎ ia boala, se duce la bolnavi mai mult ca
sǎ le constate decesul. Desigur cǎ se mai
întâmplau şi regretabile erori. Iar într-o zi, spiţerul
oraşului îi raporteazǎ judelui: azi am dus 15 morţi
la groapǎ, dar am îngropat doar 14 pentru cǎ unul
a luat-o la fugǎ şi nu l-am mai putut prinde.

În timp ce noi ne prǎpǎdeam de râs, pastorul ne-

a explicat cǎ unul din “morţi” fusese, probabil, doar
leşinat şi, trezindu-se şi realizând primejdia de a fi
îngropat de viu, a prins, probabil, puterea pe care
numai o groazǎ imensǎ ţi-o poate insufla.

Iar Gheorghe ne-a povestit, fǎrǎ sǎ dea nume,

cǎ un bogat negustor maghiar, revenind acasǎ
dintr-o calǎtorie de afaceri, a gǎsit printre hainele
sale, o pereche de izmene cu semn ce nu-i
aparţinea (cǎci croitorii, ca sǎ-şi diferenţieze
clienţii, puneau fiecǎruia semne cusute distinctiv, în
locuri cât mai puţin vizibile, la tiv, brǎcinar sau
întǎriturǎ). Şi, furios, s-a dus la starostele breslei
croitorilor sǎ îl poatǎ identifica pe infamul posesor
de izmene dezonorante. Starostele, înţelept,

~ 49 ~
nevrând sǎ piardǎ niciun client bogat (şi probabil
cǎ mai trecuse prin astfel de experienţe), i-a spus
cu o convingere ce pǎrea pe deplin onestǎ, cǎ era
precis vorba de un străin de cetate, cǎci acest
însemn nu era folosit de breasla lor.

*****

Am strǎbǎtut interiorul cetǎţii de nenumǎrate

ori, încercând sǎ imaginez alte unghiuri ale
apǎrǎrii, dar şi ca sǎ cunosc cât mai bine locul pe
care trebuia sǎ îl ţin în siguranţǎ vreme de doi ani.

De multe ori, pașii m-au purtat dinspre Biserica

mare spre Poarta Ungureascǎ pe Ungargasse -
strada Ungureascǎ - saxonii ǎştia nu aveau o
imaginaţie prea creativǎ, dar mǎcar nu te pierdeai
în denumiri artistice ca la Roma, unde te puteai
afla în Circus Maximus farǎ sǎ ai habar în ce parte
a cetǎţii eşti, de fapt. Strada, cu case în culori
vesele, este strǎbǎtutǎ de un pǎrǎu ce curge de la
nord la sud, care îi dǎ un traseu uşor şerpuitor. Aici,
se aflǎ casa breslei mǎcelarilor, cu ornamente
bogate ce ilustreazǎ prosperitatea membrilor
breslei.

Aş putea spune cǎ strada asta este preferata

mea. Cum coteşti spre turnul dogarilor, într-o micǎ
~ 50 ~
piaţetǎ, se aflǎ conventul dominican, unul dintre
cele trei puncte de reper religios care au dat încǎ
de la început o oarecare importanţǎ aşezǎrii,
plasându-o deasupra altor localitǎţi din zonǎ.

- Ordinul mănăstiresc al dominicanilor, îmi

spune Christian Pomarius, este pomenit în diferite
acte încǎ din din anul 1245, iar la 1309 era amintit
fratele Cristianos, prior al dominicanilor. Această
mănăstire are ca proprietate păşuni, vii şi mori care

~ 51 ~
îi oferǎ o mare putere economică în rândul
celorlalte mănăstiri din Transilvania.
* Știi foarte multe despre un convent catolic,
deşi esti protestant.
* Învǎţ sǎ adun tot ce este scris despre oraşul
meu natal, sǎ las oraşului în sine un semn al
existenţei sale încǎ de la începuturi.
* Interesant…
* Biserica mănăstirii are hramul sfintei Cruci (ad
Sanctuan Crucem), iar în piaţa mănăstirii se
realizeazǎ schimburi economice, colete publice şi
procesiuni religioase.
* Da, le vǎd când trec pe drumul de rond pe la
Turnul Dogarilor şi l-am cunoscut pe fratele
Cosimus, priorul mǎnǎstirii.
* Hmmm… interesant personaj… (surâse
tendenţios, probabil fǎcând aluzie la personajul
bonom, cu aspect rotund şi pofte pantagruelice în
opoziţie cu propria figurǎ asceticǎ ce reprezenta,
practic, tezele lui Luther faţǎ de biserica papalǎ,
chestiune cu care nu am sǎ intru în dezbatere cu
el).
* Eu am sǎ ţin mereu partea papei, l-am
avertizat surâzând.
* Iar eu, nu! Imi surâse pe acelaşi ton
conciliator.

~ 52 ~
 Am vrut sǎ schimb vorba, aşa cǎ am încercat un
subiect care mǎ interesa şi despre care auzisem
douǎ variante diferite.

* Am auzit pǎreri diferite despre vechimea şi

naşterea oraşului. Ai gasit documente legat de
asta?
* Nu în arhive, direct, dar raportate în arhive ca
existând şi, datoritǎ unora din ele, am putut
identifica douǎ evenimente separate şi, îngǎduie-
mi sǎ detaliez puţin, cǎci fac parte din mândria
localǎ.
* Eşti invitatul meu, i-am spus şi i-am fǎcut
semn sǎ şadǎ pe scaunul din faţa mea din camera
armelor.
* Deja ţi-am povestit cǎ, în anul 1241, tătarii
încep o mare invazie a Europei şi ajung şi pe
teritoriul Ardealului. Aici, ca şi peste tot pe unde au
trecut, tătarii au ars şi distrus, au jefuit şi au ucis,
trecând mai departe spre inima Europei. Deşi
conducătorii locali şi oamenii au încercat să se
împotrivească şi sǎ se apere, au fost distruşi rapid
de către tătari, care aveau chiar şi posibilitatea de
a purta scurte asedii asupra oraşelor fortificate
întâlnite în drumul lor de pradă. Astfel, sunt
distruse principalele oraşe din ţară, iar populaţia
măcelărită. Târgul era pomenit cu numele de Nosa.

~ 53 ~
 * Deci Bistritz era Nosa?
* Da, acesta a fost primul nume atribuit
asezǎrii.
* Care încǎ nu avea fortificaţii atunci?
* Atunci când, în 1241, marea invazie tǎtarǎ a
lovit nǎpraznic, între aşezǎri a fost menţionatǎ şi
"opido quod Nosa dicitur"(adica “târgul numit
Nosa”). Acest statut şi dezvoltarea continuǎ i-a
afirmat, probabil, de-a lungul vremii, întâietatea
asupra celorlate aşezǎri din zonǎ. Târgul nu avea
dreptul la fortificaţii. Dar ridicarea acestora se
dovedea de acum vitalǎ, nu doar necesarǎ.
* De ce?
* Pentru cǎ graniţele regatului erau nou
stabilite aici şi instabile, pentru cǎ românii nu erau
uşor de supravegheat, iar atacurile mongole şi ale
cetelor de tâlhari din zonǎ erau dese şi armata
maghiarǎ nu era puternicǎ şi abia dispunea de
forţe sǎ îşi apere teritoriile din jurul propriilor
aşezǎri. Saxonii erau o soluţie bunǎ. Primeau
drepturi şi privilegii, formau aşezǎri ce întǎreau
granţele de est şi sud şi erau loiali şi recunoscǎtori.
Un pariu câştigat.
* Bun, și cealaltǎ variantǎ?
* Această atestare a oraşului este consemnată
la 16 iulie 1264, într-un document papal, o
scrisoare, oraşul este însă pomenit cu denumirea
~ 54 ~
latină „Besterche”. Aceastǎ scrisoare este, de fapt,
prima mǎrturie directǎ scrisǎ şi probǎ a existenţei
oraşului.
* Cum aşa?
* La 16 iulie 1264, la Orvieto, în cancelaria
Papei Urban al IV-lea se discuta despre acest oraş
din Transilvania, numit în limba obişnuită a locului
Bistricha, adică Bistriţa, de la bistro care înseamnă
“repede”. Papa Urban IV îl invitǎ pe Stefan, ducele
Transilvaniei, sǎ restituie reginei ţinutul Bistriţei şi
al Rodnei, pe care le-au stǎpânit încǎ din timpuri
strǎvechi, dintotdeauna, reginele Ungariei. Cam
acesta ar fi conţinutul scrisorii.
* Şi asta e de ajuns ca sǎ confirme existenţa
unui oraş?
* O, daaa! Ce confirmare mai bunǎ decât o
scrisoare a unui papǎ?
* Adevǎrat… şi destul! M-ai convins şi aproape
plictisit în acelaşi timp, i-am mǎrturisit şi mi-a
zâmbit îngǎduitor… eram doar un venetic, un strǎin
care, pur şi simplu, nu înţelegea… Aşa şi eram!

*****

Încǎ de dupǎ amiaza trecutǎ, iscoadele ne

avertizaserǎ cǎ se apropie o ordie (hoardǎ) tǎtarǎ
dinspre Rodna, care o luaserǎ pe cursul râului

~ 55 ~
Someş în jos, dar o luaserǎ pe la Strâmba, nu pe la
Nǎsǎud. Aflasem de-a lungul timpului cǎ îi zicea
ordie tǎtarǎ, pur şi simplu pentru cǎ tǎtarii îi ziceau
aşa - ordu - la armatǎ, nu cǎ am fi inventat noi
vreo denumire specialǎ pentru ei.

În ce priveşte numǎrul lor, se pare cǎ

descrescuse pe mǎsurǎ ce se apropiau de cetatea
Bistriţei, deoarece fuseserǎ surprinşi de atacuri
neaşteptate pe tot drumul lor.

Nu era o problemǎ extrem de mare pentru

cetatea noastrǎ, pentru ce zidurile erau întǎrite şi
mulţi se pierdeau şi se înecau în şirul de mlaştini şi
ape curgǎtoare ce îi întâmpinau înainte de a
ajunge la cetate.

Aşa s-a întâmplat şi de data asta. Au venit

înaintea zorilor, într-un şuier îngrozitor, o ceatǎ
numeroasǎ şi urlǎtoare, dacǎ-mi permiteţi sǎ spun
aşa, nu cinci sute cum exageraserǎ iscoadele, dar
destui pentru a crea haos în jur.

Oamenii din satele dimprejur s-au refugiat în

cetate, o parte, iar cealaltă parte, mai ales românii
şi slavii ce locuiau în jurul cetǎţii, s-au ascuns în
pǎduri, în locuri doar de ei ştiute, de unde puteau
ataca grupuri rǎzleţe de tǎtari şuierǎtori care ştiau

~ 56 ~
unde s-ar putea aceştia ascunde, din experienţa
sutelor de ani de atac şi hǎrţuialǎ continuǎ, de
distrugeri şi răpiri - doar asta era, pe lângǎ jafuri,
scopul raidurilor er capturarea de tineri pe care sǎ-i
vândǎ ca sclavi, sursă importantǎ de venit pentru
Hoarda de aur.

De data asta, ordia tǎtarǎ a fǎcut la fel: a dat

foc la tot ce a întâlnit în cale, lanuri de cereale, case
şi gospodǎrii, a luat tot ce a prins în cale, cauzând
jale şi disperare.

Ajungând la cetate, au trimis sǎgeţi de foc care

încotro, de jur-imprejurul cetǎţii, incendiind mori şi
pescǎrii, chiar şi case din apropierea zidurilor
cetǎţii, împrǎştiind groază, moarte şi distrugeri.

Oamenii cetǎţii s-au comportat ca o armatǎ bine

instruitǎ, aşteptându-i pe ziduri şi atacându-i cu
smoalǎ şi pietre pe cei care se apropiau destul de
tare de ziduri şi aruncând sǎgeţi nemiloase în
ceilalţi. Probabil, mai mult de jumǎtate din ei au
rǎmas în mlaştinile dimprejurul cetǎţii, rǎpuşi de
sǎgeţi, înecaţi de caii speriaţi sau omorâţi de
smoalǎ, pietre şi foc.

Apreciez cǎ altǎ jumatate erau rǎniţi

îndeajuns de tare pentru a nu mai fi buni de ceva în

~ 57 ~
urmǎtoarea perioadǎ, iar restul s-au descurajat pe
moment, aşa cǎ, pânǎ seara, atacul îşi pierduse din
vigoare, iar tǎtarii încǎ atacau rarefiat, aşteptând
acoperirea nopţii pentru a-şi ascunde retragerea.

Aşa s-a întâmplat. Oamenii cetǎţii, dar şi ceilalţi

din împrejurimi, au stat toatǎ noaptea pe ziduri,
pregǎtiţi sǎ îşi apere cetatea. În zori era clar cǎ
pericolul trecuse, iar peste câteva ore, iscoadele
confirmau cǎ Hoarda rǎmasǎ se retrǎsese peste
munţi.

Urmǎtoarele zile au fost negre... Vaiete, morţi,

peste o sutǎ în cetate şi mult mai mulţi în satele
dimprejur. Trebuia sǎ laşi locului timpul sǎ jeleascǎ,
apoi sǎ se ridice din genunchi şi sǎ înceapǎ
trudnicul drum al reconstruirii a tot ce se putea:
case, şoproane, animale, grǎdini.

În câteva sǎptǎmâni, totul pǎrea la fel... Dar nu

era... O vedeai în expresia mai asprǎ a oamenilor,
în dorinţa lor de a se apǎra mai bine, apoi,
scrutând orizonturile, în tristeţea ogoarelor arse.
Dar mai ales în jalea ochilor celor ce pierduserǎ
oameni dragi.

Eram mândru de ei, de ceea ce învǎţaserǎ, de-a

lungul sutelor de atacuri, sǎ facǎ pentru a-şi apǎra

~ 58 ~
comunitatea, de curajul lor şi de felul în care
lǎsaserǎ la o parte adversitǎţi şi mici controverse şi
se uniserǎ împotriva duşmanilor comuni. Oameni
de onoare...

*****

Într-o dimineatǎ de varǎ, tocmai terminasem de

mâncat şi îl aşteptam pe Pomarius, când apǎru
Gheorghe, care, de cum mǎ vǎzu, se repezi spre
masa mea şi se aşeză pe bancheta din faţa mea.
Probabil cǎ pe faţa mea se citea uimirea, pentru cǎ
nu mai fǎcuse gesturi atât de prieteneşti în han,
sau chiar în cetate, nu se cuvenea…. A înţeles
îndatǎ şi a râs:
* Dacǎ vezi un om cǎ şede, ajutǎ-l!
* Poftim?
* E o vorbǎ veche româneascǎ, mai mult
snoavǎ + gluma, şi înseamnǎ cǎ, dacǎ vezi un om
cǎ se odihneşte, ajutǎ-l, adicǎ aşeazǎ-te şi tu. Noi
muncim tot timpul, cǎ suntem slugi, aşa cǎ ne
simţim mai îndemnaţi sǎ ajutǎm la hodinǎ decât la
muncǎ! Se numeşte haz de nǎcaz, mustǎci el.
L-am privit vesel, înţelegând pe deplin ce voia sǎ
zicǎ şi i-am zâmbit larg:
* Dacǎ te vede jupân Fleicher, te aleargǎ cu
reteveiul.

~ 59 ~
 * Dacǎ mǎ vede, mǎ aleargǎ, mǎ prinde şi mǎ
şi bate bine, enumeră el filozof, dar e plecat în târg
şi jupânesele nu mǎ pârǎsc, cǎ li-s de ajutor şi nu
mǎ dau în lǎturi de la nicio muncǎ, se laudă
îndreptându-şi ţanţoş spatele. Mǎ uitam la acest
om tânǎr, cu atitudine de vultur şi nicidecum de
slugǎ şi parcǎ vedeam în el puţin din semeţia
vechilor romani, cu a cǎror moştenire se
împǎuneazǎ de câte ori îşi face loc în vreo
conversaţie. Poate totuşi…
* Vorbeşti bine latina de curte, mǎi Gheorghe.
* Pǎi dacă sunt strǎnepot de Traian! Pânǎ
opinteşte saxonul sau ungurul o idee în latinǎ, eu
ajung pânǎ la papa de la Roma, îi pup mâna, mǎ
întorc şi mai aştept o sǎptǎmânǎ, îşi umflǎ el
pieptul şi dǎdu pǎlǎria pe ceafǎ, apoi privind spre
intrare, se ridicǎ:
* Uite cǎ vine și popa, zise Gheorghe și se ridicǎ
şi şterse masa cu un ştergar curat pe care îl purta
mereu atârnat de brǎcinari.
Pesemne cǎ o zisese destul de tare cǎci
Pomarius îi rǎspunse amuzat:
* Bunǎ dimineaţa şi dumitale, Her Georg, iatǎ
cǎ a venit popa!
* Vǎ aduc ceva, pǎrinte?, întrebǎ Gheorghe, pe
sfert ruşinat, dar cu gura pânǎ la urechi.

~ 60 ~
 * Nu acum, îl iau pe cǎpitan la un tur religios,
dar aş vrea sǎ îmi rezervi şi mie o strachinǎ la
masa cǎpitanului şi, cu îngǎduinţa lui, o porţie
bunǎ de mâncare şi o canǎ cu bere, la întoarcere.
* Cu plǎcere, pǎrinte, am exclamat, în timp ce
Gheorghe dǎdu din cap şi ne urǎ o zi cu spor.
* Îmi place foarte mult Gheorghe, am remarcat
dupǎ ce ne îndepǎrtarǎm de han înspre piaţa
mare.
* Da, e plǎcut, spuse cu reţinerea obişnuitǎ
Pomarius.
* M-am oferit sǎ îl ajut financiar, sǎ facǎ scoalǎ.
Ştii ce mi-a zis? “Cǎpitane, nu am nevoie de bani,
cǎ-s buni ai mei, munciţi la jupân Fleicher. Cel mai
bogat dar este cǎ îmi îngǎduiţi şi domnia ta şi
popa, pǎrintele adicǎ, sǎ stau pe lângǎ domniile
voastre şi sǎ aflu atâtea lucruri minunate despre
cetate şi despre lume. Sǎ nu mǎ crezi vreun şfanţ,
cǎ eu toate astea le povestesc cu ai mei, sǎ afle şi
ei, cǎ dacǎ suntem ţǎrani farǎ şcoalǎ, nu trebe sǎ
rǎmânem şi proşti.
* Chiar e isteţ românul, râse preotul, oarecum
admirativ. Cei mai mulţi dintre ei sunt tǎcuţi şi
neprietenoşi.
* Sau, poate, nu ai vǎzut dincolo de faptul cǎ
sunt slugi, am spus oarecum taios. Gheorghe e la

~ 61 ~
han dinainte sǎ vin eu în cetate şi dumneata eşti
prieten cu hangiul de când te-ai nǎscut.
* Ai dreptate, spuse uimit. Ca preot, în primul
rând, am crezut despre mine cǎ îi vǎd pe toţi în
mod egal…
* Pe toţi ai tǎi, am mormǎit, apoi am mers mai
departe în tǎcere.
* Am vǎzut trei mǎnǎstiri în cetate pǎrinte. Ce
poţi sǎ îmi spui despre acestea? Întrucât sunt
foarte aproape de zidurile de apǎrare ale cetǎţii, aş
vrea sǎ am câteva informaţii sumare.
* Deci, sǎ înţeleg cǎ nu vrei sǎ fii plictisit cu
detalii…
* Pǎi eu sunt om de arme, ce sǎ fac cu prea
multǎ informaţie?
* Bine, le luǎm pe rând (biserica era în
renovare): biserica aceasta e foarte veche, o datǎ
cu oraşul. A fost la începuturi o simplǎ casǎ
parohialǎ.

Aşa cum am mai pomenit pânǎ acum, locul cel

mai important al cetǎţii, punctul de unde a plecat
înflorirea acestui oraş, este biserica. Din spusele
pǎrintelui, a fost construitǎ de comunitatea saşilor
din Bistriţa, aproape odatǎ cu înfiinţarea localitǎţii.
Vechea bisericǎ parohialǎ a cunoscut o refacere
majorǎ în cursul ultimei sute de ani, în care cetatea

~ 62 ~
a înflorit deosebit de mult şi au fost turnate şi
clopotele bisericii. A fost construit un turn central al
oraşului, care este cel mai înalt punct de observaţie
al cetǎţii, s-a renovat şi nava bisericii şi au fost
completate şi consolidate portalurile de nord-est şi
sud-est, a fost adus, la Bistriţa, Petru Italus de
Lugano, meşter din nordul Italiei, care lucrase pe
şantierul din Liov pentru a renova bazilica aflatǎ
într-un avansat stadiu de degradare,
transformând-o în bisericǎ mare dupǎ principiile
preluate de la meşterii florentini.
Ce sǎ mai vorbesc despre mobilierul bisericii,
conţinând realizǎri artistice de o valoare şi
frumuseţe deosebitǎ, cele douǎ strane splendide,
sculptate şi decorate cu intarsii, tot cu intarsii a fost
lucratǎ şi uşa sacristiei, banca magistrului
spitalului, Gheorghe, este lucratǎ de meşterul
Anton şi decoratǎ într-o manierǎ luminoasǎ,
precum şi alte bǎnci deţinute de bresle lor, cu
însemnele acestora şi cu inscripţii şi ornamente
pictate.
* A fost păstratǎ şi o veche lespede încastratǎ
pe faţada sudicǎ, în colţul sud-vestic al clǎdirii,
având peste un veac şi jumǎtate vechime.
* În jurul personajului de pe aceastǎ piatrǎ s-au
povestit adevǎrate legende: una este cǎ ar fi un
personaj feminin care a donat bisericii o sumǎ
~ 63 ~
uriaşǎ, contribuind astfel la refacerea bisericii. Sau
cǎ ar putea fi o femeie al cǎrei copil grav bolnav s-
a însǎnǎtoşit miraculos, care apoi a fǎcut bisericii
un dar care sǎ ajute la înǎlţarea şi consolidarea
clǎdirii. Se poate însǎ cǎ, în spatele misterului, sǎ
fie doar un cavaler care, în schimbul unei danii
importante, sǎ fi cerut ca lespedea sǎ fie parte din
bisericǎ. Aceasta pare a fi chiar realǎ dacǎ priveşti
persoana înveşmântatǎ în haine de cavaler cu
blazonul compus din trei ciocane îmbinate stelar,
ce te duc cu gândul la o persoanǎ importantǎ a
cetǎţii aflatǎ, probabil, în legǎturǎ cu monetǎria
sau cu minele de argint.

Turnul bisericii este partea cea mai importantǎ.

Are renumele de a fi cel mai înalt din
Siebenbürgen. Construcţia lui a fost fǎcutǎ sub
supravegherea unui nume ilustru, a meşterului
Johannes Carpentario. Turnul este în administrarea
judelui oraşului, pentru cǎ are un rol important în
apǎrare şi chiar de supraveghere a oraşului.

Clopotele montate în turn servesc bisericii, dar

vestesc şi toate evenimentele de interes general
ale cetǎţii, pericole de atac, incendii, nunţi, început
de târguri, înmormântǎri etc. şi permit o atentǎ

~ 64 ~
observare a activitǎţilor din jurul bisericii, unde au
loc cele mai importante activitǎti comerciale.

* Avem de altfel şi un regulament foarte

folositor pentru transmiterea informaţiilor de
avertizare din turn.
În partea superioarǎ a turnului este montat un
ceas modern cu limbile aurite, pentru a fi mult mai
vizibile în cetate.
* Umblǎ vorba, adaugǎ Pomarius cu mândrie,
cǎ, la Cetatea Alba, i s-a cerut meșterului Michael
de la Sibiu sǎ realizeze un turn dupa modelul
turnului nostru. Iar în colţul de nord-vest avem o
foarte interesantǎ prezentare a Sfântului Nicolae,
hram al bisericii, plasatǎ în colţul cel mai vizibil al
turnului. În colţul de nord-est este o lucrare în care
este reprezentatǎ Maria cu Pruncul Isus în braţe,
iar în nişa din colţul de sud-vest, Sfânta Ana. În
colţul de sud-est, spre bisericǎ, este reprezentat
Sfântul Florian, care protejeazǎ de incendii.

Pǎrintele Nicholas, preotul paroh al bisericii, ne

binecuvintează de la distanţǎ, dar nu se apropie,
probabil din cauza conflictului ideologic dintre
biserica lui și cea reprezentatǎ de Christian
Pomarius.

~ 65 ~
 Pornim spre Poarta Ungureascǎ, înspre sudul
cetǎţii, pe Ungargasse (strada Ungureascǎ), la
intersecţia cu Strada Calugǎriţelor (Nonnengasse),
unde vedem mica mǎnǎstire a maicilor, unde
sǎlǎşluiesc în jur de douǎzeci de cǎlugǎriţe
dominicane conduse cu stricteţe de stareţa lor,
Maica Theresa.

Apoi o luǎm pe Pfaffenbrudergasse (aleea

cǎlugǎrilor), înspre Fassbinderturm - Turnul
Dogarilor. Pe latura vesticǎ a turnului, cetatea a
fost completatǎ cu un bastion circular de mari
dimensiuni. Acest element suplimentar de
fortificare a fost impus din pricina perimetrului
mǎnǎstirii dominicane care nu permite o aliniere
între Poarta Ungureascǎ și Turnul Dogarilor. În
acelaşi timp, bastionul devine un intrând spre râul
Bistriţa cu rol strategic în blocarea accesului spre
latura sudicǎ a cetǎtii. Aici gǎsim claustrul
dominican, probabil cel mai grandios aşezǎmânt
monahal din cetate, cu un complex de clǎdiri
dispuse în jurul unei curţi mari, având refectoriul
amplasat pe latura sudicǎ, iar pe latura de nord, o
bisericǎ grandioasǎ, aproape la fel de mare ca
Biserica din Marktplatz + Piața Centrală + având
multe chilii, o casǎ de oaspeţi şi şcoala de teologie
şi filozofie.

~ 66 ~
 * Acest ordin cǎlugǎresc, destul de uşor de
recunoscut dupǎ glugile ce umbresc chipurile
cǎlugǎrilor, este unul destul de vechi în cetate,
aşezându-se aici de timpuriu, imediat dupǎ
naşterea târgului şi obținând o influenţǎ
covârşitoare în zona, dupǎ cum se vede din
bogaţia şi mǎreţia claustrului şi moşiile obţinute
din danii.

Pe lângǎ aceste douǎ aşezǎminte monahale, în

cetate mai existǎ încǎ o mǎnǎstire, franciscanǎ, din
ordinul minorit, ridicatǎ în Piaţa Mare (Piața Unirii)
a cetǎţii, la nord de Holztor (Poarta Lemnelor) şi
având în apropiere o micǎ poartǎ a cetǎţii (Neues
Tor) apǎratǎ de un turn. De fapt, primii cǎlugǎri
sosiţi în cetate sunt franciscanii, a cǎror mǎnǎstire
se ridicǎ aproape imediat dupǎ naşterea aşezǎrii.
Cǎlugǎrii franciscani sunt uşor de recunoscut +
alături de tunica şi capuciul din care este făcută,
haina franciscană cuprinde şi o cingătoare, din
lână albă cu trei noduri, ce constituie un element
specific lor.

~ 67 ~
 *****

* Ai putea sǎ ne povesteşti şi tu câte ceva

despre neamul tǎu, mai Gheorghe, cǎ noi nu prea
ştim nimic despre tine - i-am zis într-o zi pe când
cutreieram tustrei, împreunǎ cu pǎrintele,
primprejurul cetǎții - sǎ vǎd dacǎ nu s-au produs
ceva stricǎciuni dupǎ un atac al bandiţilor.
* Pǎi, io nu-s învǎţat, mai bine ascult decât sǎ
vorbesc… cǎ şi când vorbesc… jur cǎ mai limpede
sforǎi… , zâmbi sfios, neamul meu se ştie
orthodox…
* Ei, hai, zi-ne despre ai tǎi, cât ştii tu de la
moşu’ tǎu cel isteţ. Aşa cum cǎpitanul ştie cǎ e din
Florenţa, neam de neam, eu ştiu cǎ neamul meu
vine de pe Rhin, aşa trebe sǎ ştii şi tu câte ceva,
nu?
* Aaaa, asta… se scǎrpinǎ gânditor pe sub clop
şi, continuând sǎ rostogoleascǎ tulpina de
sunǎtoare între dinţi, zise, pǎi ai mei sunt de pe
aici, de când ne ştim, neam de neam…de neam…de
neam. De frica bandiţilor şi a tǎtarilor, ne-am tot
ascuns în pǎduri, apoi am coborât iar, apoi iar am
urcat muntele, dându-ne din calea lor. Râse
strâmb, arǎtându-şi dinţii albi, uşor încǎlecaţi,
zicând: Bunu meu spune cǎ ne place prea mult
huzureala pe lângǎ animale şi mierea de la stupi,

~ 68 ~
ca sǎ ne gǎtim şi noi rǎzboinici precum cǎpitanul.
Cǎ avem puterea ursului de colea din munte şi
blândeţea lu’ Morica, vaca din grajd. De la el am
învǎţat ceva carte şi, cu el, pe când eram
puiandru, am cutreierat toţi munţii din zare, pânǎ
departe, cǎtre ţara Moldovei, unde tot româneşte,
limba moşilor mei, se vorbeşte. Vezi dumneata toţi
munţii ǎia cu pǎduri multe, cu apa dulce şi pǎşuni
bune? Sunt locuri pe care nu le poti ajunge dacǎ nu
ştii bine drumul. Acolo s-a ascuns neamul meu
multe vremuri, aşa de sus pe munţi cǎ puteai
atinge cerul sǎ îl mângǎi pe obraji…
* Frumos grǎieşti, mǎi Gheorghe, mai cu samǎ
de moşu tǎu. Dar tata-tǎu?
* He!, râse Gheorghe, lui îi place mai cu samǎ
beutura… suntem 9 fraţi din care şapte feciori, din
care pe trei ne cheamǎ Gheorghe, cǎ ne tot uita
bǎtrânu'.
Am râs toţi, uşor jenaţi, ştiind cǎ bǎutura localǎ,
fǎcutǎ din fructe, mai ales prune, era tare
degustatǎ printre localnici, mai ales bǎrbaţi, atât
cei de la sat, cât şi de târgoveţi, de orice neam or fi
fost. Era tare şi, bǎutǎ farǎ cap, îţi chiar furǎ capul.
* Maica mea e la câmp, ca şi surorile mele, ca
toate femeile din sat. Când vine vremea cânepii, o
secerǎ, o spalǎ şi o bat, o pregǎtesc pentru zilele
lungi de iarnǎ când stau în spatele rǎzboiului de
~ 69 ~
țesut şi ţes pânzeturi pentru haine sau preşuri şi
pǎturi de acoperit şi ştergare, tot felul de lucruri
trebuincioase pentru casǎ.
* Şi cum vǎ descurcaţi între voi cu acelaşi
nume?
* Pǎi, ǎl mai mic e Ghiţǎ, al mai mare e
Gheorghe, iar pe mine, Moşu' m-a poreclit de mic
Moldovanu, ca eu am stat mai mult pe lângǎ poala
mamii cât am fost bolnav şi am deprins din vorba
ei, cǎ mama e de peste munţi, moldoveancǎ.
* Moşu' ǎsta al tǎu pare a fi mare figurǎ.
* Este! De când a îmbǎtrânit şi nu mai are
putere sǎ munceascǎ, stǎ pe prispǎ şi
supravegheazǎ vultureşte tot ce mişcǎ în sat, în
timp ce împleteşte coşuri din rǎchitǎ şi din trestia
de pe mlaştinǎ, apoi, duminica seara, când se
adunǎ bǎrbaţii satului la un pahar şi o poveste, îi
maimuţǎreşte pe leneşi şi pe proşti şi le dǎ porecle.
Ăsta e moşu' meu, David îl cheamǎ.
* Şi oamenii nu se suparǎ?
* Unii se mai suparǎ, dar le trece. Râd ei mai
albastru, dar apoi uitǎ, cǎ moşu nu iartǎ pe nimeni
şi e mare distracţie sǎ îi vezi pe alţii maimuţǎriţi, nu
pe tine. De exemplu, avem pe unu din cetate,
negustor mare, care vine şi angajeazǎ oameni la
munci mai grele. Şi îi alege zicându-le: Tu, mǎ
țărane, şi tu, mǎ țărane, dar şi tu, mǎ țărane, iar
~ 70 ~
moşu zice de el: Uite cǎ vine Mățărane la alese.
Aud cǎ l-a urmat porecla pânǎ acasǎ, în cetate…iar
eu n-am ajutat cu nimic, zâmbi el inocent. Iar unui
tânǎr din cetate, care s-a oprit sǎ îşi facǎ nevoile
chiar în faţa porţii noastre, uitându-se drept în ochii
moşului, fǎra nicio ruşine, de parcǎ l-ar fi provocat
sǎ-i renege drepturile de stǎpân, moşul i-a zis: Eu
nu m-aş fuduli aşa de tare arǎtând aşa la lume ce
am acolo, Her Putzurika! fonfǎi el imitându-şi
moşul, printre hohotele noastre. Da, şi ăstuia i-a
ajuns porecla în oraş şi a rǎmas lipitǎ scai de el…
deşi e tare supǎrat şi ar face orice s-o facǎ uitatǎ.
Iar prin sat avem tot felul de porecle: Rațula, unuia
care merge ca rața, Picuraș, unuia care bea
zdravǎn, Ghiocel, unuia mai ruşinos şi tot aşa…
* Mi-ar place sǎ vǎd o scenǎ din asta, râse
pǎrintele, înseninat.
* Şi mie, am zis, amintindu-mi cu drag şi dor de
bunica mea cea iute la limbǎ şi la fapte precum
moşul lui Gheorghe.
* Iar judelui (primarului) îi zice Herkuruts, iar
acesta neştiind boabǎ româneşte şi neîndrǎznind
nimeni sǎ-i spunǎ, umbla prin sat şi mai afectat, de
parcǎ tocmai i-a lunecat fundu', şi ţine genunchii
strânşi sǎ nu alunece chiar pânǎ în pǎmânt.
* Mǎi Georg, dar voi nu plǎceţi pe nimeni?

~ 71 ~
 * Poi unde sǎ mai încǎpem şi noi, pǎcatele
mele, cǎ se plac ei destul, ne mai băgăm şi noi?

În acea searǎ, am pus în acuarele, din memorie,

pe bunul lui Gheorghe, aşa cum îl întâlnisem o
datǎ, când m-a dus pânǎ în sat.

*****

Într-o zi, mǎ plimbam, cu Gheorghe foindu-se

vesel în spatele meu, prin cetate, încercând sǎ mǎ
hotǎrǎsc de unde sǎ încep pentru a-mi reînnoi şi
îmbogaţi veşmintele. Îl "împrumutasem" pe
Gheorghe de la hangiu sǎ mǎ ajute sǎ gǎsesc stofe
şi apoi meşteri pentru fǎcut haine, încǎlţari, curele
etc.

La Bistritz, ca şi în alte cetǎti înfloritoare, exista

un sistem de organizare a societǎţii în care
comerţul şi meşteşugurile sunt activitǎţile de bazǎ

~ 72 ~
și sunt în continuǎ înflorire. Pânǎ şi stema oraşului
are, pe lângǎ însemnele casei de Anjou, şi însemnul
distinctiv al comerţului, struţul. Iar potcoava din
ciocul pǎsǎrii aminteşte de meşteşuguri, în special
cele legate de fierǎrit.

Faptul cǎ regele Ludovic i-a acordat dreptul de

târg a ajutat negoţul sǎ înfloreascǎ rapid, iar
centrul aşezǎrii sǎ devinǎ şi punctul central
(Marktplatz), locul unde se desfășoară cele mai
importante schimburi comerciale.

Pe partea de nord a pieţei se aflǎ, pe langǎ casa

parohialǎ, un şir de case ale unor negustori bogaţi
cu porticul spre biserica, sub ale cǎror arcade se
ţine piaţa de cereale (Kornmarkt - piaţa de cereale
- Sugǎlete).

În jurul bisericii se aflǎ cimitirul, înconjurat de un

zid protector, iar alipite de zid, se gǎsesc halele
breslelor, cu portice pe pile de lemn sau de zidǎrie
îndreptate spre piaţǎ. Chiar lângǎ canalul ce
strǎbate piaţa, pe latura de sud, gǎsim hala
mǎcelarilor, urmatǎ, pe aceeaşi laturǎ sudicǎ, dar
înspre est, de halele tǎbǎcarilor şi blǎnarilor.

~ 73 ~
 Apoi, pe latura de est, sunt tâmplarii şi cizmarii,
iar pe vest, hala dogarilor şi şcoala cetǎţii, refǎcutǎ
de aceiaşi constructori care renoveazǎ şi biserica.

* Suntem la începutul lui mai, deci vine Târgul

Cucului şi toatǎ lumea forfoteşte de agitaţie,
cǎutând sǎ îşi pregǎteascǎ mǎrfuri pentru
negustorii ce vor veni din patru zǎri sǎ se
aprovizioneze de aici sau sǎ vandǎ mǎrfuri de prin
lume.
* Ce se cumpǎrǎ cel mai des în cetate? Am
întrebat deoarece pǎrea cǎ aici se produce totul şi
cetatea se poate aproviziona singurǎ cu toate cele
necesare.
* Primǎvara, cumperi cele trebuincioase
agriculturii, haine noi, unelte noi, cei mai avuţi îşi
vor cumpǎra…
* Mirodenii, mǎtǎsuri, covoare din Orient, spuse
Pomarius, care ni se alǎturǎ venind dinspre hala
cizmarilor, apoi oglinzi, sticlǎrie, dar cele mai
cǎutate sunt condimentele și uleiurile de lampǎ şi
pietrele preţioase, pentru bijutieri şi aurari şi
argintǎri, sǎ facǎ podoabe noi.
* Vǎd cǎ târgurile sunt sǎptǎmânale, dar unele
sunt mai aglomerate?
* Într-adevǎr, zâmbi Pomarius, avem târguri
sǎptǎmânale, care sunt mai mult locale, dar, la

~ 74 ~
schimbarea fiecǎrui anotimp, există câte un târg
mare, care asigurǎ, în genere, aprovizionarea
pentru noul sezon. Aşa avem primǎvara, în martie,
Târgul marţişorului, apoi, în mai, Târgul Cucului. Cel
mai mare târg este Bulghiul, organizat în august, în
jurul zilei de Sfântul Bartolomeu, care ține o
sǎptǎmânǎ, pentru cǎ cei mai mulţi negustori vin
din afara Siebenburgului, atât din Orient, cât şi din
Occident. Apoi, mai este Târgul Catrinei, organizat
în noiembrie, când se fac proviziile de iarnǎ.
* Și ce vând cel mai mult cei de aici?
* Cel mai important meşteşug în domeniu este
cel al armurierilor, dar, în general, toate produsele
meşterilor fierari: ciocane, cleşti, pluguri, sape,
foarfeci, ace, cuie, lanţuri, sǎbii, pinteni etc. De
alminteri, familiile Smied şi Faber, datoritǎ
importanţei produselor şi a cererii pe care o au în
fiecare an, s-au îmbogǎţit şi, pentru cǎ sunt unii
dintre cei mai mari plǎtitori de taxe, au acum juraţi
în conducerea cetǎţii.

Fierarii produc pentru Moldova şi Țara

Româneascǎ arme albe, obiecte de uz casnic și
gospodǎresc (furculiţe, linguri, lǎcate, sape, securi,
seceri, cuie din şindrilǎ, sârmǎ, sfredele etc), dar şi
muniţie şi armament.

~ 75 ~
 De aceea, s-au desprins destul de multe bresle
din cea a fierarilor, potcovarii, securarii, lacǎtuşii,
armurierii, cuţitarii, buchmeister, specializaţi în
topirea şi turnarea metalelor, având în vedere
faptul cǎ minereul de fier se gǎseşte la Rodna, o
aşezare minierǎ importantǎ, aflatǎ nu foarte
departe, în munţi.

Necesitatea organizǎrii producţiei în grupuri,

zise bresle mesteşugareşti, vine odatǎ cu faptul cǎ
produsele sunt cerute din ce în ce mai mult.
Breslele sau ghildele îşi armonizeazǎ producţia cu
cererea de produse.

Astfel cǎ, în oraşele ce au în împrejurimi mai

multǎ activitate agricolǎ, vei vedea mai multe şi
mai variate produse de plugǎrit şi agriculturǎ. În
orice caz, la Bistriţa, activitatea breslelor pǎrea mai
spornicǎ decât în oricare altǎ parte. De dimineaţa
pânǎ seara se auzea în cetate zgomot de fier bǎtut
pe fier sau nicovalǎ, forja şi lemn tǎiat cu
fierǎstrǎul, ca un zgomot de fond ce nu înceta
decât în sfânta zi de duminicǎ. Atunci când, rând
pe rând, din toate casele oraşului, ieşeau locuitorii
cetǎții, curaţi, îmbrǎcaţi în straiele bune ţinute în
lǎzi umbroase cu lavandǎ uscatǎ ce oprea moliile
sǎ se înfrupte.

~ 76 ~
 Toţi aveau o singurǎ direcţie: biserica. Dupǎ
slujba religioasǎ se îndreptau spre casǎ, pentru a
lua prânzul de duminicǎ, apoi femeile se adunau
grupuri-grupuleţe pe bǎncuţele aflate în faţa
caselor, de unde îi puteau observa şi comenta pe
trecǎtori, trecându-şi una alteia ultimele ştiri, iar
bǎrbaţii se îndreptau încet spre hanuri şi cârciumi
unde sorbeau veseli bere sau vin, având în tolbǎ
tot ultimile ştiri din urbe.

* Apropo de bresle, cǎpitane, mustǎci Gheorghe

cǎtre mine, ar trebui sǎ îl întâlneşti pe Nicholas
Bǎrbierul, cǎ începi sǎ areţi mai mult a lotru decât
a cǎpitan de arme!
* Drept, zâmbi şi Pomarius. Ai în ultimul timp o
înfǎţişare mai degrabǎ sǎlbaticǎ decât rǎzboinicǎ...
* Da, da, poate ai vrea sǎ ne însoţeşti la Hans
Croitorul, sǎ aibǎ Gheorghe tovarǎş de glume pe
seama mea!
* Pǎi, dacǎ îţi tot creşte butoiaş pe burta şi îmi
rǎmân mie hainele dumitale, eu nu pot decât sǎ
râd, dar de bucurie, nu pe sama burdihanului, sǎri
Gheorghe.
De data asta, Preotul nu se putu abţine şi
izbucni în râs, studiindu-mi fǎțiş burta crescǎtoare,
mult ajutatǎ de bucatele locale, de berea şi vinul
bun.

~ 77 ~
 * Meritǎ sǎ vii, pǎrinte, sǎ îl auzi pe meşterul
Hans începând sǎ se vaite de când intram în atelier
cǎ n-a vǎzut pe nimeni sǎ îşi schimbe dimensiunile
atât de des ca jupân Cǎpitanul. Mai cǎ nu plânge,
da' io cred cǎ e de bucurie şi de sforțarea de a
calcula cât sǎ ia în plus cǎpitanului la fiecare rând
de haine.
* Gheorghe, i-am spus încercând sǎ par
ameninţǎtor, poţi sǎ te opreşti oricând...
* Nu sunt glume cǎpitane, e doar un adevǎr
înduioşǎtor de comic.
* Mǎ întreb dacǎ nu ţi-o fi greu, intrǎ în joc şi
Pomarius, afişând o moacǎ îngrijoratǎ-gânditoare.
* Hei! Puteţi sǎ vǎ opriţi acum, sau sǎ vorbiţi
mai în şoaptǎ, altfel, ajung de râsul cetǎţii!
* Mǎ tem că e prea târziu, pufni preotul, îl vǎd
pe Hans frecându-şi mâinile, iar pe faţa lui nu se
vǎd lacrimi...

*****

Desigur cǎ felul ǎsta de cumpǎrǎturǎ nu e uşor!

Sǎ te dezbraci îmbraci pe rând în faţa unora care
stau în rând câte trei sau patru (pe langǎ cei doi
prieteni ai mei, şi meşter se adǎugǎ, şi calfa, nu?),
cu bǎrbiile prinse în palmǎ şi cu ochii mijiţi
atoateştiutori, de parcǎ eram un cal de vânzare +

~ 78 ~
da, le-am arǎtat de câteva ori şi dinţii, na! + e
destul de descumpǎnitor, ca sǎ zic aşa…

Hans, croitorul, lucea şi radia de plǎcere în timp

ce eu mǎ învârteam doar în izmene şi aveam ba un
braţ ridicat, ba burta suptǎ cu eroism, ba piciorul
strâns la genunchi ca barza, ca într-un dans de
societate absurd şi (din nu ştiu ce motive!) foarte
amuzant pentru prietenii aflaţi de faţǎ.

Hans mi-a arǎtat în mare pompa şi secret

însemnul distinctiv ce urma sǎ fie cusut doar pe
hainele mele, pentru a fi recunoscut de restul ca
proprietate a mea. Nu vedeam care e secretul, din
moment ce urma sǎ fie emblema mea pentru
ceilalţi, dar se pare că exista un fel de ritual al
breslaşilor şi ceilalţi îl luau în serios, cu excepţia lui
Gheorghe care tot mustǎcea cǎ mama lui ţese
nişte izmene de mai mare dragu’ şi cǎ el, unul, nu şi
le pierduse niciodatǎ, pentru cǎ izmenele lui n-o
luau niciodatǎ la goană înaintea lui… Hans
Croitorul l-ar fi luat la goană cu un retevei și cu
mare plăcere, dar un semn discret al lui Pomarius îl
facuse să se abțină.

Apoi veni rândul lui Johann, meşterul cizmar, un

om subţirel şi serios, care arǎta de parcǎ era gata
sǎ înceapǎ o ceremonie funebrǎ cu fiecare picior al
~ 79 ~
meu şi a cǎrui mişcare pe tǎlpile mele mǎ gâdila şi
îmi stârnea chicoteli atât de “feciorelnice“ încât
atât Gheorghe, cât şi pǎrintele se rostogoleau de
râs. Şi aici am avut parte de un însemn secret, iar
Gheorghe comenta abia la ieşire, cǎ, într-adevǎr, şi
opincile lui o mai luau razna prin sat şi era nevoie
de un drum prin grǎdini sǎ le gǎseascǎ.

Nu au mai fost incidente la curelar şi nici la

blǎnar, unde mi-am comandat un pieptar de oaie,
dupǎ modelul purtat de localnici, cu o broderie
veselǎ pe lângǎ margini, la piept, de pus pe sub
uniformă în iernile bistriţene absurd de reci.

În schimb, Nicholas Bǎrbierul pǎrea geamanul

mai blond, dar şi mai diabolic al lui Gheorghe.
Mişcǎrile lui teatrale de ascuţire a briciului şi luptele
cu prosopul prea fierbinte aşezat ba pe ceafa mea,
ba pe bǎrbie şi grumaji, mi-au stârnit vârtej de
emoţii, ba au fost implicate şi câteva lacrimi şi ochi
mǎriţi de… atenţie la brici.

Aceste fapte au stârnit un comentariu plin de

simpatie al lui Gheorghe:

* Nu-ţi face griji, cǎpitane, urechea ta lipsǎ va fi

consemnatǎ ca o faptǎ de vitejie în apǎrarea
cetǎții de cǎtre tâlhari! La urma urmelor, se ştie cǎ

~ 80 ~
Mesterul Nicholas te tâlhǎreşte ziua-n amiaza
mare cu preţurile lui la tuns şi bǎrbierit!
Remarca i-a adus un rânjet ameninţǎtor din
partea meşterului, dar Gheorghe i-a dat cu tifla,
zâmbindu-i inocent :
* Pe mine mǎ tunde numai soră-mea, Ana, și
numa’ gratis… e ca un obicei şi nu vreau sǎ-l stric.
* Da, rǎspunse zâmbind verde meşterul bǎrbier,
e muuult mai sǎnǎtos sǎ nu-l strici, cǎ esti tânǎr
încǎ!
Existǎ mai multe forme de activităţi comerciale:
schimburi directe dintre producători şi consumatori,
realizate cu ocazia târgurilor săptămânale (aici
vorbim mai mult de cereale, legume si fructe), prin
vânzarea directă a produselor de către
meşteşugari ai cetǎţii în ateliere ce servesc şi ca
prăvălii; comerţul negustorilor ambulanţi care îşi
însoţeau marfa dintr-un loc în altul şi comerţul en-
gros, practicat de mari negustori, ce îşi realizeazǎ
afacerile cu ajutorul unor reprezentanţi comerciali,
parteneri de afaceri cu care comunicǎ prin poştǎ.
Poştalionul vine în fiecare joi în Kleiner Ring (Piaţa
Micǎ), o micǎ piaţetǎ ce este legatǎ de MarktPlatz
printr-un mic pasaj numit Postgabschen. Și tot pe
aceastǎ cale, îmi sosesc şi indicaţiile imperiale, iar
noi raportǎm toate mişcǎrile duşmanilor.

~ 81 ~
 De remarcat cǎ, la fiecare meşter, calfele erau
foarte serioase şi umile, farǎ niciun semn de
obrǎznicie sau personalitate proprie. Aflasem
destul de multe despre breslele din Transilvania,
de-a lungul timpului. Fiecare din ele aveau reguli
comune, dar şi unele reguli proprii, pe care şi le
impuneau pe plan local sau chiar general.

Conducerea breslei este deţinutǎ de staroste,

însǎ din conducere mai fac parte: pǎrintele calfelor,
un notar şi un controlor. Regulile disciplinei sunt
stricte şi calitatea muncii este luatǎ în serios.
Pentru a fi inclusi în bresle, tinerii trebuie sǎ
îndeplineascǎ mai multe condiţii: sǎ fie saxoni,
copii nascuţi legitim, sǎ fie bǎrbaţi şi sǎ fie din
zonǎ. Pâna la statutul de meşter, trebuie parcurse
alte douǎ etape: ucenic şi calfǎ. Ucenicia dureazǎ o
perioadǎ de 2-4 ani, este parcursǎ sub autoritatea
meşterului. Certificatul de ucenic este înmânat
festiv, cu o masǎ pe care ucenicul trebuie sǎ o dea
pentru membrii breslei respective. Odatǎ încheiatǎ
aceastǎ etapǎ, intrǎ într-un nou stagiu de
pregǎtire, cel de calfǎ. Aventura vieţii de calfǎ este
cǎlǎtoria pe care trebuie sǎ o parcurgǎ în oraşe
vestite, învǎţând tehnici noi de realizare a meseriei
de la alţi meşteri. Odatǎ ajunşi în fiecare oraş nou,
trebuie sǎ se prezinte la pǎrintele calfelor, care

~ 82 ~
trebuia sa le gǎseascǎ un meşter care sǎ îi preia.
La întoarcerea acasǎ, calfa trebuia sǎ realizeze
lucrarea de meşter, un fel de demonstraţie a
tuturor celor invǎţate prin Europa, apoi este primit
în breaslǎ. Membrii breslelor sunt obligaţi sǎ
participe la slujba bisericeascǎ și se aşazǎ în
strane în ordinea rangului. Breslele au atât rol
economic, religios (fiind membri de bazǎ ai bisericii,
îşi au stranele lor şi susţin activitatea
duhovniceascǎ), dar şi social (întrajutorarea
membrilor şi a familiilor lor) şi militar (membrii ei
asigurǎ armamentul şi paza unuia din turnurile
oraşului).

Cele mai importante bresle pǎzesc porţile

oraşului, adicǎ tǎbǎcarii pentru Poarta Lemnelor,
cizmarii la Poarta Ungureascǎ şi cojocarii pentru
Poarta Spitalului.

Proba de mǎiestrie ce joacǎ rolul unui examen

este costisitoare, pretinzându-se materiale tot mai
scumpe pentru realizarea produsului. Noul meşter
este obligat sǎ organizeze un banchet pentru
confraţi şi sǎ-şi deschidǎ un atelier propriu. Funcţia
de meşter şi atelierele pot fi transmise din tatǎ-n
fiu.

~ 83 ~
 Mie mi se pare cǎ au o disciplinǎ aproape
militǎreascǎ în tot ce fac, inclusiv dârzenia cu care
îşi apǎrǎ oraşul, cum se lǎsa instruiţi cu seriozitate
şi atenţie. Cetatea va fi mereu în siguranţǎ pe
mâinile lor…

*****

Cǎpitanul sorbi uşor din vinul alb, parfumat şi

imbietor, apoi aruncǎ o privire oamenilor din han
care îl priveau, aşteptându-i cuvintele.

* Dupǎ cum ştiţi şi dumneavoastrǎ, în ultimele

câteva luni, în regat, atât germanii, cât şi o mare
parte din maghiari, au adoptat Reforma. Unul din
preoţii tezelor de protest ale lui Luther este
Christian Pomarius, prietenul meu. Întrucât
pǎrintele Pomarius ştie cǎ sunt un catolic fervent şi
un supus umil al papei, deşi nu îmi împǎrtǎşeste
credinţa, a fost destul de generos sǎ mǎ sfǎtuiascǎ
sǎ nu reînnoiesc contractul cu Cetatea Bistriţa,
spunându-mi cǎ, în noile condiţii, mai marii
oraşului, chiar şi judele însuşi, preferă un
reformat... Aşadar, asta e povestea mea de la
cetatea Bistriţei, oameni buni! Ar fi multe de spus,
cetatea e frumoasă, oameni şi buni, şi rǎi.

~ 84 ~
 * Şi ce se întâmplǎ cu Gheorghe? Si cu
Pǎrintele?
* Amândoi sunt bine. Gheorghe mi-a dat straiţa
mare, ţesutǎ de maica lui, în care sǎ îmi ţin straiele.
Sunt sigur cǎ o sǎ-l întâlniţi dacǎ adǎstaţi la hanul
lui jupân Fleicher de pe strada Lemnelor, iar cu
pǎrintele mǎ voi reîntâlni în curând la Brașov
(Kronstadt), unde are planuri de a locui o vreme şi
el.
* Acum, dacǎ îngǎduiţi, aş face o plimbare pe
afarǎ, sǎ vǎd cum e vremea şi sǎ încep sǎ îmi fac
planuri de continuare a calǎtoriei, zise cǎpitanul
ridicându-se.
Încet si parcǎ cu pǎrere de rǎu, localnicii îsi
terminarǎ bǎuturile şi se pregǎteau de plecare, în
timp cǎ hangiul mai cǎ nu plângea de jalea plecǎrii
cǎpitanului… eh, şi a câştigurilor pe care le aducea.

~ 85 ~
 Epilog - Johann cel vesel

Deşi renumele de Johann cel vesel i se potrivea

şi el însuşi era destul de mândru de el, Johann
Weissmann era, de fapt, un bǎrbat foarte hotǎrât
şi ambiţios, a cǎrui principalǎ armǎ era ironia şi
care chiar credea cǎ, prin ridiculizare, se îndreaptǎ
moravurile - “câştigat ridendo mores”. Provenea
din primele familii venite în Transilvania, chemate
de regele Geza al II-lea de pe valea Rhinului şi care
primiserǎ prin Diploma Andreianǎ de la Anul
Domnului 1224, drepturi pentru coloniştii ce se
stabileau la marginea regatului, cu obligaţia de a
stabiliza, întǎri şi apǎra graniţele acestuia.

Deoarece în cancelaria regalǎ s-a încetǎţenit

denumirea de ”sas”, germanii din Ardeal au fost
denumiţi în mod general saşi.

Poziţia privilegiatǎ a familiei sale la Mierteskirsh

(Târnava-San-Martin) crescuse odatǎ cu podgoriile
pe care le cultivau din tatǎ-n fiu cu dragoste şi cu
purtarea creştineascǎ faţǎ de toţi cei cu care
lucrau la vie, fie ei iobagi sau ţǎrani liberi.

~ 86 ~
 Vinurile lor, în mare majoritate albe şi fructate,
se vindeau în tot regatul, dar, de când episcopia
Transilvaniei crescuse dijmele stǎpânilor de
domenii, pentru a-şi putea vinde mai bine vinurile
proprii, podgorenii se gǎseau într-o situaţie dificilǎ,
neputând lupta cu concurenţa neloialǎ.

Podgoreanul cǎlǎrea încet şi gânditor în drumul

sǎu spre casǎ.

În ultimul timp, începuse şi el sǎ producǎ din

surplusul de vin, un distilat după modelul din
Francia - Cognac. Taxele pe vin erau mult prea
mari în ultimul timp, reducându-i câştigurile la
limita de jos. Aşa cǎ, aflând de un produs ce nu era
încǎ taxat, a plecat în Regiunea Cognac, unde un
producǎtor din La Rochelle se învoise, în schimbul
unei sume importante, sǎ îl lase sǎ asiste la
întregul procedeu, sǎ înveţe şi sǎ aducǎ acasǎ
câteva mostre în butoaie de stejar, pentru a avea
un produs cu care sǎ îşi compare propriul distilat
de vin pe care urma să îl facǎ.

Imediat ce auzise povestea cetǎții Bistriţa, s-a

gândit cǎ îşi putea vinde noul acolo, dacǎ era
ajutat de cǎpitan printr-o scrisoare de
recomandare cǎtre negustorii de vin de acolo.

~ 87 ~
 Începuse deja sǎ vândǎ, în cantitǎţi destul de
mici ce-i drept, la Hermannstadt (Sibiu), şi voia sǎ
îşi încerce norocul şi în celelalte cetǎţi Siebenburg:
Bistritz (Bistriţa), Klausenburg (Cluj), Kronstadt
(Brașov), Mediasch (Mediaș), Mühlbach (Sebeș) și
Schässburg (Sighișoara).

Auzind povestea cǎpitanului, spiritul de

aventurǎ i se trezise în mod neaşteptat şi îşi dorea
sǎ meargǎ acolo, în cetatea cea frumoasǎ, sǎ vadǎ
cu ochii sǎi frumosele pâraie ce traversau
Marktplatzul, dar, mai ales, sǎ încerce sǎ îl aducă
mǎcar în vizitǎ la el la moşie. Îi plǎceau oamenii cu
simţul umorului şi avea nevoie de un om bun la
toate, de încredere, cam cu atâta cǎldurǎ îl
recomanda Cǎpitanul. Îi lipsea un om de teapa lui,
muncitor, isteţ, nu atât de serios ca saşii. Johann îşi
socotise sǎ îl trimitǎ la şcoli, sǎ îl plǎteascǎ bine,
tovarǎş de cǎlǎtorii şi ucenic destul de învǎţat sǎ îl
ajute cu de toate, poate, dacǎ îl plǎteşte generos,
va avea un ajutor şi un prieten. Desigur cǎ scopul
principal era comerţul, dar voia sǎ vadǎ în realitate
ceea ce atât de frumos descrisese cǎpitanul:
strǎzile drepte, casele frumos colorate, cetatea
semeaţǎ, pâraiele, iazurile, pescǎriile şi morile. Dar
şi oamenii harnici şi curajoşi…

~ 88 ~
 Avea sǎ meargǎ la Bistritz în varǎ, la Târgul cel
Mare, de Sfântul Bartholomeu. Luna august nu era
una foarte ocupatǎ pentru podgoreni, deci îşi putea
permite sǎ lipseascǎ o lunǎ, cât aprecia cǎ ar dura
drumul şi cele douǎ sǎptǎmâni de târg.

*****

Bistriţa s-a dovedit a fi aşa cum fusese descrisǎ

de Cǎpitan, pe de o parte, pe de alta, mai vie, mai
plinǎ de forfotǎ, mai mare şi mai frumoasǎ decât
şi-o imaginase.

S-a cazat la hanul lui jupân Fleicher şi, în zilele

urmǎtoare, s-a dus sǎ îşi prezinte scrisoarea de
recomandare scrisǎ de Cǎpitan, la Herr Andreas
Winter, Magister Ludi (învǎţǎtorul şcolii), cel ce se
ocupa cu instruirea copiilor.

Acesta, un bǎrbat înalt, politicos şi foarte

zgârcit cu vorbele, l-a dus la atelierul Starostelui
Dogarilor, Jannosz Korszan.

* Bine aţi venit la noi în cetate, Herr

Weissmann! Poftiţi de vǎ aşezaţi la noi sǎ vǎ
servim cu o bere bunǎ sau un vin bun?

~ 89 ~
 * Poate o bere… E bunǎ şi rǎcoroasǎ, desi,
pentru mine, vinul e bǎutura magicǎ, zâmbi uşor
ironic Johann cel vesel.
* Aaa, da, mi-a zis jupân Fleicher cǎ aveţi
podgorii întinse pe lângǎ Mediasch şi aţi venit cu
ceva licori bune și noi.
* Și noi, și vechi… Drept sǎ spun, am adus doar
puţin vin, cǎci am auzit cǎ vinul dumneavoastrǎ
are trecere pânǎ şi la cancelariile de la Buda
(Budapesta). Am adus în schimb o licoare nouǎ, un
vinars parfumat. Şi, ca sǎ-l intereseze pe staroste,
adaugǎ grǎbit: şi aş vrea sǎ comand butoaie de
stejar, cǎ îmi sunt tare trebuincioase pentru
aceastǎ bauturǎ.
* Desigur, dar mai întâi aşeazǎ-te colea, sǎ
bem ceva şi sǎ ne povesteşti de locurile din care vii
şi ce întâmplare te-a adus aici.
Johann cel vesel se aşezǎ şi îi povesti pe scurt
cum l-a întâlnit pe cǎpitan şi cum s-a gândit sǎ
vinǎ la Bistritz. Apoi jupân Korszon l-a plimbat prin
atelierele ce zbârnǎiau de activitate, pline de praf
de rumeguş şi mirosind a lemn proaspǎt rindeluit.
Johann nu mai vǎzuse un atelier de dogari atât de
mare şi bine organizat. Fiecare ucenic şi calfǎ îşi
ştiau lucrul şi nu se împiedicau unul în picioarele
altuia, cum mai vǎzuse prin cetǎţi.

~ 90 ~
 Starostele era un om aspru, farǎ prea multǎ
răbdare, dar meticulos şi priceput. L-a invitat pe
Johann la masa de dupǎ slujba de duminicǎ. Aveau
sǎ mai vinǎ încǎ nişte prieteni de-ai lui jupân
Korzson, comercianţi şi meşteşugari, oameni de
frunte ai cetǎţii, bun prilej de a degusta vinarsul de
pe Târnave şi de a începe sǎ discute afaceri.

Apoi Johann cel vesel s-a preumblat prin târgul

cel mare. Plin de lume, zgomotos şi plin de fel de fel
de mirosuri, târgul era oglinda lumii în care trǎia…
Existau mai multe moduri de procurare a hranei:
cules, vânat şi pescuit; cultivarea plantelor,
creșterea animalelor şi comerţul.

Bistriţa era o cetate mare, aşezatǎ într-o zonǎ

într-adevǎr bogatǎ, şi asta se vedea după
produsele sale.

Cultivarea cerealelor presupunea şi o împletire

între culturile de plante şi creşterea animalelor. Boii
şi caii erau folosiţi ca forţǎ de tracţiune la arat, iar
lǎsarea periodicǎ în pârloagǎ a unor suprafeţe
dǎdea animalelor domestice pǎşuni apropiate de
aşezǎrile umane. Bogǎţia precipitaţiilor şi ocuparea
sporadicǎ a pǎmânturilor au permis păstrarea
pǎdurilor întinse, favorizând menţinerea unui
numǎr semnificativ de animale. Pǎdurile ofereau
~ 91 ~
fructe şi vânat. În ciuda variaţiei alimentare ce
consta în carne, fructe, legume, miere, produse
lactate, ouǎ, peşte, bǎuturi, se vedea cǎ
alimentaţia oamenilor din zonǎ a rǎmas
dependentă în proporţie mare de cereale,
consumate sub formǎ de fierturi sau pâine.

Magister Andreas Winter îi explicase pe un ton

specific profesorilor cum trǎiau oamenii locului: se
cultivau legume precum ceapă, usturoi, varză, napi,
mazǎre, pomi fructiferi, cei mai întâlniţi fiind merii,
perii şi prunii, deoarece clima le permitea producţii
bogate.

Se pescuia destul de mult în iazurile şi

numeroasele ape curgǎtoare din zonǎ, iar
pescăriile erau importante, poate şi din pricina
postului catolic, îngǎduitor cu aceste produse.
Dintre legume, varza avea cea mai mare cǎutare.
Bǎuturile contau şi ele uneori ca alimente, iar vinul
stǎtea pe primul loc. Nosnerland era cunoscutǎ ca
o importantǎ sursǎ de vin pentru Siebenbürgen.

Se împrietenise destul de bine cu jupân Fleicher,

hangiul; deseori, dupǎ cinǎ, stǎteau la un vin (adus
de Johann de la Mierteskirsh) şi împǎrtǎşeau
impresii despre locurile natale, despre oamenii
locului şi despre obiceiurile fiecǎrui loc. Jupân
~ 92 ~
Fleicher avea un prieten “la toartă” cum îşi ziceau
ei, Pista (Pityu) Csergely, staroste şi mare meşter
din breasla funarilor.

În schimb, nu putuse lega o relaţie mai apropiatǎ

cu Gheorghe, cǎci acesta, deşi mereu zâmbitor, se
dovedise a fi foarte rezervat.

Dar descoperi cǎ cei doi prieteni, hangiul şi

starostele, erau probabil cei mai buni clienţi pe care
îi putea avea pentru vinarsul sǎu. E drept cǎ jupân
Fleicher vindea bine şi în hanul sǎu licoarea cea
nouǎ, dar, Doamne, cât puteau “gusta” cei doi într-
o searǎ rǎcoroasǎ de varǎ!!!

* Jupâne Johann, azi sunt tare trist, clipea cu

ochii strălucitori meșterul funar, încercând sǎ parǎ
trist, aşa cǎ leacul meu cel bun e licoarea dumitale!
Te rog, rezervǎ şi pune la rece 2-3 ulcele, cǎ azi îţi
plǎtesc dublu, dupǎ cinǎ, la Herr Tomi (adică
hangiul).
* Ba, pune 6 ulcele, jupâne Johann, cǎ mǎ
apucǎ şi pe mine tristeţea prietenului meu, strigǎ
jupân Tomi şi îi fǎcea cu ochiul şi, astfel,
podgoreanul mai punea la rece un butoi de vinars,
în fântâna din curte de sub nuc unde era ziditǎ o
nişǎ largǎ tocmai pentru a rǎcori bǎuturile în zile
calde de varǎ.
~ 93 ~
 * Azi avem la cinǎ ciorbǎ acrǎ de vitǎ şi tocanǎ
de oaie la ceaun.

Spre mirarea lui Johann, deşi cei doi prieteni

beau pânǎ spre ziuǎ, a doua zi dimineaţa erau
doar un pic palizi, dar munceau cu sârg. L-a
lǎmurit coana Katryn, nevasta hangiului:

* Zeama de varzǎ şi zer, cât e ziua de lungǎ,

Herr Weissmann. Şi teama de gura nevestelor,
dacǎ se vaitǎ de mahmurealǎ, îi zâmbi ea, aproape
inocent.

Tot aşa mai aflǎ Johann diferite leacuri ce se

foloseau în zonǎ, dar care, se pare, se cam
foloseau în tot regatul, cum ar fi ceaiul de ceapǎ
indulcit cu miere la rǎceli sau ceai din coajǎ de
rǎchitǎ albǎ pentru dureri aprige de cap, iar pentru
febrǎ mare, ceai de cimbru, de tei şi muşetel.

Şi tot de la jupâneasa Katryn învăţǎ Johann cel

vesel o nemaipomenitǎ reţetǎ de tocanǎ cu ceapǎ,
pe care intenţiona s-o transmitǎ nevestei lui,
imediat ce se întorcea acasǎ: “Se curăţă ceapa şi
se taie în felii groase. Se pune la călit în ulei,
împreună cu usturoiul pisat, cu morocovul ras şi cu
frunzǎ de dafin. Când ceapa s-a înmuiat, se
adaugă boiaua (şi cea dulce, şi cea iute), sarea şi

~ 94 ~
piperul. Se lasă pe foc domol timp de 10 minute,
amestecând din când în când ca să nu se prindă
pe vas. Mărarul tocat mărunt se pune înainte de a
se servi mâncarea”.

Masa din prima duminicǎ a târgului, servitǎ la

starostele dogarilor, îi prilejui ocazia de a face
cunoscut vinarsul sǎu, spuse povestea licorii
nǎscutǎ în Francia, la Cognac, oferi spre gustare
bǎutura limpede de culoarea ambroziei şi câştigă
cumpǎrǎtori importanţi.

Aceştia, cu ochii lǎcrǎmoşi de atâta degustat,

deveniserǎ sentimentali şi romantici, cu gândul la
cât ar putea câştiga prezentând şi vânzând
licoarea cǎtre clienţi importanţi din zonǎ.

La o vreme dupǎ intoarcerea acasǎ, Johann

Weissmann îi povestea soţiei sale, Helga, în
maniera umoristicǎ proprie, diferite întâmplǎri care
îl amuzaserǎ în timpul şederii la Bistriţa:

* Sǎ-l fi vǎzut pe starostele funarilor, prietenul

Pityu, sau mai bine zis meşterul Istvan Csergely,
dupǎ câteva ulcele de vinars bine amestecat cu
tocanǎ de oaie, cum încerca sǎ se aburce pe calul
propriu şi cǎzând onorabil când de o parte, când
de alta a frumosului şi rǎbdǎtorului murg! Odatǎ a

~ 95 ~
cǎzut destul de tare, cǎ i s-a smucit piciorul foarte
rǎu. Piciorul se umflase şi nu putea cǎlca cu el. I-
am spus cǎ spiţerul nostru îl punea între douǎ
scândurele şi îl lega strâns şi trebuia sǎ stea în pat
douǎ trei sǎptǎmâni pânǎ se desumfla. El însǎ a
ascultat cu sfinţenie de leacul soacrǎ-sii:
cataplasmǎ cu ardei iute: “Se dă în clocot 1/4 cană
de oţet. Se adaugă ardeiul iute pentru a obţine o
pastă. Întâi se dǎ pe piele cu ulei. Pasta de ardei
se pune pe o cârpǎ curatǎ şi se aşază apoi pe
piciorul smintit. Se lasă să stea 2 ore.”
* Ei, și nu te mai doare, l-am întrebat cu milǎ
când l-am vǎzut strâmbat de durere.
* Ba mǎ doare ca sute de cuţite înfipte în picior,
da’ mai fricǎ mi-i de soacra decât de un picior
pierdut!
* Si ce-ai fǎcut?, întrebǎ nevastǎ-sa îngrijoratǎ.
* L-am silit sǎ stea pe bancǎ şi, în timp ce Herr
Tomi îl ţinea strâns, i-am aplicat tratamentul
spitzerului nostru şi apoi, când a vǎzut cǎ îi e mai
uşor aşa, a bǎut o ulcicǎ de vinars şi s-a dus sǎ-şi
înfrunte curajos soacra.
* Şi i-a trecut?
* Tu nu ai auzit cǎ existǎ un Dumnezeu al
beţivilor?, râse Johann cǎtre nevastǎ-sa…
* Pot sǎ îţi zic cǎ, apropo de bǎuturi şi
mahmurealǎ, la Bistritz, am mâncat cel mai bun
~ 96 ~
Brock. Dar la ei nu e doar leac de mahmurealǎ,
cum îl facem noi cu cârnaţi fierţi în zeamǎ de varzǎ
şi pâine. La ei e dulce şi se face mai ales la
botezuri: pâinea tăiată felii se lasă la înmuiat
aproximativ o oră în vin alb îndulcit, iar deasupra
se pun stafide şi puţină scorţişoară.
* Sunǎ bine, poate ar trebui sǎ încercǎm şi noi?
* Mie mi-a plǎcut tare mult…
* Dar cetatea cum e? Ți-a plǎcut?
* E mai mare decât oraşul nostru, Miertlich, şi
decât Mediasch, dar, cu siguranţǎ, Kronstadt
(Brașov) şi Hermanstadt (Sibiu) sunt mai mari. În
schimb, e tare frumoasǎ… casele sunt din piatrǎ şi
frumos colorate. Se pare cǎ a fost un incendiu
mare, care a distrus aproape jumǎtate din casele
cetǎţii, cele mai multe construite din lemn, aşa cǎ,
atunci când le-au refǎcut, oamenii au folosit piatră
şi le-au fǎcut mai înalte, mai spaţioase.
* Deci? O sǎ mai mergi?
Johann se uitǎ cu ochi pierduţi în zare şi îşi
aminti de vorbele cǎpitanului, când vǎzuse prima
oarǎ cetatea:
”De unde mǎ oprisem ca fulgerat, la capǎtul
unui curcubeu viu colorat ivit dupǎ ploaie, vedeam
o cetate frumoasǎ…”

~ 97 ~
 Bineînţeles cǎ o sǎ mai meargǎ acolo! La urma
urmelor, la capǎtul fiecǎrui curcubeu se aflǎ o
comoarǎ…

~ 98 ~
 BIBLIOGRAFIE

1. GOLDENBERG, Samuel, „Contribuţie la istoria

Bistriţei şi a Văii Rodnei la începutul secolului al XVI-
lea”, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series IV,
Historia, 1, 1960.

2. GÜNDISCH, Konrad, „Cel mai vechi registru de

socoteli al orașului Bistriţa”, Acta Musei Napocensis,
XIV, 1977.

3. GÜNDISCH, Konrad, „Patriciatul orășenesc

medieval al Bistriţei până la începutul secolului al
XVI-lea”, File de istorie, Bistriţa, IV, 1976.

4. GYÖRFFY, György, Az Árpád-kori

Magyarország történeti földrajza, I-III, Akadémiai
Kiadó, Budapest, 1987.

5. HEITEL, Radu, „În legătură cu unele probleme

ale arheologiei cetăţilor de piatră, medievale din
Transilvania”, Buletinul Monumentelor Istorice, 2,
1970.
6. HOLBAN, Maria, „Pe marginea unor documente
bistriţene din vremea angevinilor (despre vechimea
breslelor meșteșugărești la Bistriţa”, Omagiu lui P.
Constantinescu-Iaşi, Bucureşti, 1965.

~ 99 ~
 7. HOREDT, Kurt, „Ceramica slavă din
Transilvania”, Studii si cercetari de istorie veche, II,
2, 1951.

8. HOREDT, Kurt,
Untersuchungen zur
Frügeschichte Siebenbürgens, Wissenschaftlicher
Verlag, Bucarest, 1958.

9. IONESCU, Grigore, Istoria arhitecturii în

România, I, Editura Academiei Republicii Populare
Române, București, 1963.

10. IORGA, Nicolae, Documente privitore la istoria

românilor. Vol. 15. Partea 1: Acte şi scrisori din
arhivele oraşelor ardelene : (Bistriţa, Braşov, Sibiiu),
Atelierele Grafice Socec & Comp, Bucureşti, 1911.

11. IORGA, Nicolae,, Documente românești în

arhivele Bistriţei, I, Editura Librariei Socec, București,
1899.

12. IOSIPESCU, Sergiu, „Drumurile comerciale în

Europa centrală și sud-estică și însemnătatea lor
politică (sec. XIV-XVI)”, Anuarul Institutului de Istorie
şi Arheologie "A. D. Xenopol", XIX, 1982.

13. RĂDULESCU, Gabriela Hortenzia, Bistriţa - o

istorie urbană: oraşul medieval, Editura Charmides,
Bistriţa, 2008

~ 100 ~
 Redactor: Emilia Precup
Tehnoredactor: Sebi S.

www.galaxiagutenberg.ro

Bun de tipar: 2019. Apărut: 2019

EDITURA GALAXIA GUTENBERG,
435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel.: 0723-377 599, 0733-979383
E-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

*
Tiparul executat de
SC GUTENBERG SRL
435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel.: 0723-377 599, 0733-979383
E-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

SERVICII TIPOGRAFICE COMPLETE