1

„Timpul” nu există!
Motto:
„Există amintiri despre viitor. Universul ascunde cu grijă taine rămase până azi nedezlegate.
Poate că unele vor fi elucidate. Astăzi, mâine, cândva.
Universul nu cunoaşte timpul şi nici noţiunea de timp.”
Erich von Däniken, AMINTIRI DESPRE VIITOR, PREFAŢĂ.
Universul cunoaște doar metrica spațiului holografic.
Nu există călătoria în „timp”! Există doar călătoria în metrică.
Câmpul electromagnetic nu este decât o matrice care conservă proprietățile geometrice ale
Universului holografic (singurele reale).
Ca proiecția stereografică în cazul meridianelor și paralelelor (vezi mai jos).
Sub influența polilor electric și magnetic densitatea liniilor de forță este schimbată (polii se
comportă ca o lupă ).

http://www.youtube.com/embed/6cpTEPT5i0A?list=PL3C690048E1531DC7

Astfel metrica proprietăților geometrice ale Universului se schimbă „se călătorește în timp” ,
vezi exp. Philadelphia, cazul Uca Marinescu.

Referința proprietăților geometrice ale Universului se află (ca mediu holografic) în fiecare punct
al spațiului.
Atunci toate punctele sunt echivalente în poziția de referință a acestei matrici. Dar asta se poate
doar dacă punctele spațiului există într-un context în care nu relaționează (nu „interacționează”).
 2

Un asemenea context ori a existat „veșnic” și nu se manifestă în nici un fel ori a avut un început și
atunci punctele, după un contact ordonator („sincronizator”) inițial, se depărtează generalizat
(fiecare de toate celelalte, SIMULTAN). Se pare că este varianta în care evoluează Universul nostru.
Atenție! Îndepărtarea generalizată nu este posibilă din punct de vedere geometric. Punctele spațiului
trebuie să se miște fiecare pe o traiectorie închisă care degenerează proprietățile lor geometrice într-un
cod (l-am numit cod ADN pentru că are aceeași funcție cu substanța cu denominație identică de la nivel
celular - Biocentrism – Manual de utilizare, http://www.scribd.com/doc/95041657/BIOCENTRISM-
Manual-de-utilizare). Fără acest „cod”, care este sincronizat la nivelul contactului inițial, punctele
spațiului nu se pot îndepărta generalizat.
Asta înseamnă o schimbare permanentă de metrică („umflare”) menită să conserve aspectele geometrice.
Asta mai înseamnă, de asemenea, că, datorită sincronizării mișcării pe o traiectorie închisă (a „codului”),
matricea se poate „construi” SIMULTAN și ECHIVALENT la toate metricile („distanțe” între punctele
spațiului luate în considerare relativ la un aspect geometric -„formă”, „simetrie”).
Sau, Universul are în mod forțat aceeași imagine la toate metricile.
Aspectele geometrice limitate la trei dimensiuni apar atunci când, din cauza unor aspecte fiziologice,
contactul cu punctele spațiului este limitat la o relație dată „formă”, „simetrie” – metrică. Relațiile
respective au ca referință exclusiv puncte care, prin distribuția lor, se încadrează acelei relații (de ex. trei
puncte pot forma un triunghi pentru un anumit observator doar dacă distanțele dintre ele se încadrează între
anumite limite). Ceea ce iese din limitele relației respective „nu se vede” sau „n-are formă și/sau simetrie”.
Așa că imaginea Universului (care este aceeași la toate metricile) oferă unui astfel de observator aspecte
diferite la metrici diferite sugerând o evoluție (în „timp”?!) având ca referință puncte considerate la o
metrică dată.
Partea delicată este aceea că observatorul respectiv se și manifestă conform acestei perspective: el
modifică „local” relația „formă”, „simetrie”- metrică dată la nivel universal. Sau imaginea locală a
Universului.
Dacă o face coerent (sincron cu punctele spațiului de la o anumită metrică – pe principiul laser) aceasta
poate să corespundă unei alte relații „formă”, „simetrie”- metrică, care mai există și la alte metrici (să
corespundă unui alt „moment” al aparentei perspective de evoluție „în timp”): el poate călători „în timp”.
În cazul Philadelphia și Uca Marinescu „coerența” (sincronizarea) s-a obținut necontrolat doar prin
scăderea metricii (cu efecte către „viitor”, care, spre deosebire de cele spre „trecut”, au putut fi puse într-o
relație cauzală cu experimentul respectiv). Scăderea metricii și sincronizarea spontană a punctelor spațiului
(care n-au mai interacționat) s-a obținut prin creșterea fluxului (a densității liniilor de forță): artificial sau
natural.
Călătoria „în timp” nu interacționează cu nimic (poveștile despre cum schimbările din „trecut” pot
schimba „prezentul”). Momentul din „viitor” (o metrică redusă) sau din trecut (o metrică extinsă) sunt doar
variante deja existente (cu totul distincte). Nu se călătorește în timp ci în variante de Univers.
Dacă varianta respectivă nu corespunde cu nimic existent atunci ea persistă doar atâta vreme cât nu
alterează iremediabil regula îndepărtării generalizate a punctelor suport ale imaginii globale a Universului.
Atunci „lucrarea” respectivă dispare pur și simplu (în haos) pe măsura creșterii generalizate a metricii
(a „trecerii timpului”).
Este o formulare eufemistică pentru autodistrugere.

Semnificația celor câteva afirmații de mai sus pare (eventual) ciudată doar pentru că ține cont și de
manifestări fiziologice pe care am „fost obișnuiți” să nu le considerăm la contactul nostru cu realitatea.

De exemplu mecanismul care conduce la secreția de acid clorhidric în stomacul câinelui atunci
când becul îi anunță apropiata apariție a hranei.
Este acesta un mecanism biologic (menit să asigure supraviețuirea)?
 3

BECUL NU ESTE HRANĂ! Și totuși generează o reacție fiziologică concretă: după

„împerecherea” repetată „bec – hrană”, câinele „se pregătește” să mănânce ce, becul?!
Relația, în mod evident, n-are sens biologic: manifestându-se între bec și acidul clorhidric ea nu se
„consumă” niciodată fizic (animalul nu mănâncă ca să digere becul).
Cu alte cuvinte este strict ”FORMALĂ”.
Atunci ce există în exterior în cazul unei reacții formale a organismului?
Este ceva care nici aici n-are legătură cu contextul; este în afara normalității (becul?!).
Este „un semnal”.
Sau, „un semnal poate genera numai o reacție formală”. Asta îl deosebește de un „stimul natural”.
Voi schița mecanismul respectiv puțin mai jos.
Acum imaginați-vă că puneți chiar hrana în fața câinelui. Dar ÎNAINTE DE A APRINDE BECUL.
Câinele o va respinge!
Există două link-uri referitoare la studii comparative „oameni - cimpanzei”.
http://www.youtube.com/watch?v=pIAoJsS9Ix8
http://www.youtube.com/watch?v=nHuagL7x5Wc
Din materialele respective reiese clar modul în care omul (ca și cățelul lui Pavlov) își refuză
realitatea în urma unui proces de implementare a unor relații formale.
Întregul context („semnal” => „răspunsul formal” => „rațiunea”) este „paralel” realității care
generează „VIAȚA”.
În acest context „paralel” realității „GEOMETRIA” („NEMIȘCAREA”) ar putea reprezenta
„realitatea” pe care noi o refuzăm?!
Materialul de față încearcă fundamentarea faptului că „modul specific omului de a cunoaște lumea”
are la bază manifestări fiziologice induse, care materializează de fapt senzația de „timp”.

***

Să pornim de la câteva fapte cunoscute și acceptate care, în aceste condiții, ar trebui să provină
dintr-o relație biunivocă cu realitatea pe care eventual o descriu.
Pentru Homo sapiens sapiens realitatea este constituită din entități distincte („obiecte”?!) între
care a stabilit relații cauzale.
Dacă aceasta ar fi imaginea corectă a realității n-ar trebui să existe excepții. Dar ele există!
Radiația electromagnetică, suportul semnalelor de contact cu Universul pentru Homo sapiens
sapiens, are o viteză limitată.
Dar atâta vreme cât aceasta este aceeași în toate situațiile NICI MĂCAR NU TRANSPORTĂ
INFORMAȚIA CAUZALĂ DE MIȘCARE RELATIVĂ ÎNTRE CORPURI (baza oricărui model
„științific” de Univers).
Ea se „mișcă” la fel față de orice corp, „sursă” sau „receptor”, ca și cum acestea ar fi, toate, în
repaus relativ.
Dacă lucrurile ar sta într-adevăr așa, ar însemna că „mișcarea” relativă percepută prin
intermediul luminii nu există din punct de vedere fizic:ea este doar consecința unui mod specific
omului de a „cunoaște” lumea.
Și, implicit, corpurile ar exista simultan. Adică ar fi integrate unui context exclusiv geometric
(„NEMIȘCARE”), pierzându-și astfel identitatea.
Cu alte cuvinte, „timpul”, de fapt, n-ar exista. El ar fi considerat exclusiv în contextul unui mod
specific omului de a percepe lumea reală (care este caracterizată exclusiv de „NEMIȘCARE”-
Biocentrism – Manual de utilizare, http://www.scribd.com/doc/95041657/BIOCENTRISM-Manual-
de-utilizare).
 4

Am constatat că această deocamdată „mică” discuție despre o eventuală reciprocă la postulatul II

este respinsă fără argumente, înainte chiar de a fi considerată.
Asta înseamnă o lipsă de reacție, strict „fiziologică”, la LIPSA unui semnal anume. Ca mai sus.

***

În schimb, poate fi „mișcarea” relativă, percepută prin intermediul luminii, o reacție fiziologică la
stimuli „semnale” care nu există din punct de vedere biologic (adică în mod real)? Așa cum sunt
„semnalele” considerate de Einstein în TRR?
Dacă da, cum?

„Obiectele” implicate în „mișcarea” relativă sunt bine definite în „spațiu” și „timp”.

Dar asta înseamnă că trebuie să existe și mecanismele fiziologice de contact cu „obiectele”, la fel
de bine diferențiate fiziologic pentru Homo sapiens sapiens.
Dar, într-un organism viu, în pofida latenței chimice τ, PENTRU A FI EFICIENTE, toate
procesele sunt, în mod normal SIMULTANE, NECAUZALE.
De exemplu:
“Dată fiind evoluţia în timp (materializată prin latenţa τ) a acestor procese, cum se explică
faptul că o substanţă străină este decelată aproape instantaneu, iar organismul poate deja începe
fabricarea anticorpilor adecvaţi?” – Karen Bulloch – Universitatea San Diego, 1978.
ÎNTREAGA BIOLOGIE SE FACE CĂ NU VEDE FAPTUL CĂ ORICE CONTACT INTERIOR
SAU EXTERIOR AL STRUCTURILOR SALE DISTINCTE CU MEDIUL, DACĂ N-ARE LOC
INSTANTANEU, NECAUZAL, ESTE LETAL PENTRU UN ORGANISM VIU.
ÎN ORGANISM, ÎN POFIDA LATENȚEI CHIMICE RELATIVE τ A PROCESELOR
CONSTITUENTE, ACESTEA SE DESFĂȘOARĂ SIMULTAN ,NECAUZAL, ÎNTR-UN CICLU
ÎNCHIS (mecanism pe care îl vom mai întâlni și în alte situații, în afara organismului viu, vezi mai
jos).

http://www.cssg.ro/html/cv/20.htm

http://www.cssg.ro/html/membri.htm
Față de SIMULTANEITATEA pe care o promovez personal cred că abordarea Profesorului

Restian diferă doar din cauza premiselor:

5

Transformările interne ale organismelor nu au loc din ”aproape în aproape”, pe măsura

desfășurării lor - un proces nu trebuie să ia sfârșit (după latența chimică τ) pentru ca următorul

să înceapă (cauzalitatea nu există). S-ar constata în totdeauna niște „valuri” în relația cu

stimuli exteriori. „Valuri” care ar implica o reacție „în timp”, deci cauzală și, implicit, letală (vezi

mai sus).

Transformările (DINAMICE, LA NEECHILIBRU, ÎN MAREA LOR MAJORITATE) SUNT

STRICT INDEPENDENTE. DAR REZULTATUL LOR (PE TIMPUL VIEȚII) ESTE ACEEAȘI

DISTRIBUȚIE GEOMETRICĂ: ORGANISMUL VIU. LA FEL CA NIȘTE SOLDAȚI LA

PARADĂ: se „mișcă” total independent dar ordinea lor relativă este fixă. Sunt COORDONAȚI!
 6

COORDONAREA permanentă a proceselor la orice nivel (VIAȚA?!) este generată sistematic

și spontan în natură.

Cu alte cuvinte, într-un anume fel, latența chimică τ a proceselor distincte este făcută ne
manifestă la nivelul organismului ca întreg (ordine stabilă, strict geometrică).
Mecanismul respectiv realizează conservarea pe termen nedefinit a proprietăților geometrico -
funcționale a elementelor structurale proprii organismului. Fenomen care nu este rezultatul unor
stări de echilibru ci ale unor procese eminamente dinamice, la neechilibru, și în pofida contactelor
„materiale” cu exteriorul.
Adică starea de „ÎNTREG” („geometrie”, „OBSERVATOR”) a organismelor este, de fapt, starea
lor naturală.
„Geometria” lucrurilor există dar nu este acceptată la „balul cunoașterii”!
O putem descrie „logic” (cu sensul de modelare a unei „cauze” inițiale)?
Evident că întrebarea n-are sens: „NEMIȘCAREA” (așa cum se manifestă ea la nivelul VIULUI,
ÎN MOD ABSOLUT – față de orice reper exterior) nu este „cauza” și nici „efectul” a ceva, orice.
N-are proprietăți materiale!
Se pare că tocmai de aceea „este starea noastră naturală”.
Crima pe care o „judecăm” aici este aceea că, în pofida acestor evidențe, se încercă

impunerea forțată a ideii că relația cauzală și-ar fi, potențial, self consistentă (pe baza unor

descoperiri întotdeauna „viitoare”).

Ori asta este o minciună!
Oricărei „cauze” îi lipsește întotdeauna ceva. Și anume propria ei „cauză”!
Sau, o relație cauzală considerată distinctă nu este niciodată total determinată. Pentru că
apare, se manifestă și dispare.
Relația ei cu un context oarecare, exterior, nu este niciodată la echilibru: reprezintă o
succesiune de „crize”.
În aceste condiții, poate o „relație cauzală” („procesele cauzale ale organismului viu,
considerate de știință”) să „constate” o altă relație cauzală exterioară („teoriile şi artefactele
 7

cauzale umane realizate prin DESINCRONIZARE”) CONSERVÂNDU-ȘI AMÂNDOUĂ

IDENTITATEA, în pofida contactului?
Nu!
RELAȚIA CAUZALĂ ESTE OPUSUL ECHILIBRULUI: NU SE CONSERVĂ ÎN
GENERAL!
Și se transformă cu atât mai mult cu cât mai are și „motive” exterioare.
Contactul a două „relații cauzale NU ESTE POSIBIL fără alterarea lor reciprocă (de ex.
vestita problemă a interferenței experimentatorului în acuratețea rezultatelor experimentale)!
Ca două trenuri care se ciocnesc.
Eventualul contact devine POSIBIL exclusiv printr-o stare care le face reciproc ne
manifeste (în pofida desfășurării lor în „spațiu și timp”): o stare de echilibru relativ, de
simultaneitate (SINCRONIZARE?!), INDEPENDENTĂ DE „SPAȚIU ȘI TIMP”.
Ca două trenuri care merg pe linii paralele, în același sens, cu aceeași viteză.
Contactul dintre două relații cauzale manifeste și distincte poate fi doar ceva ne manifest:
geometrie („formă”?!).
Asta le asigură integritatea individuală în pofida „contactului”.
Și atunci avem nevoie de mediul care poate asigura „oriunde și oricând” condițiile acestui contact:
„procesele SINCRONIZATE ale organismului viu, în orice punct al spațiului” (între orice eventuale
sisteme de referință considerate distincte).

ÎN MOD
PARADOXAL,
CÂT DE SIMPLU TREBUIE SĂ FIE CA SĂ ÎNȚELEGEM: NOI („ORGANISMUL VIU”)
NU FACEM PARTE DIN „REALITATEA CAUZALĂ” PE CARE DOAR O „COMUNICĂM”
LA NIVELUL „EU””- LUI!” , BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag. 7,
http://www.scribd.com/doc/95041657/BIOCENTRISM-Manual-de-utilizare .

Formulari echivalente:
- considerând o relație cauzală („în timp”) organismul viu prezintă procese dinamice
distincte care se MANIFESTĂ SINCRONIZAT (se „mișcă” independent), indiferent de
latențele chimice specifice, și indiferent de „timp” și/sau „spațiu” (în mod ABSOLUT).
- consecința geometrică și funcțională a acestor procese (organismul ca atare) NU SE
TRANSFORMĂ în intervalul desfășurării relației cauzale, menținând în mod ABSOLUT o
stare de echilibru dinamic special – „steady state”” – numit echilibru fluent sau curgător
(Fließgleichgewicht) - vezi mai jos.
Afirmațiile de mai sus reprezintă, fiecare, un truism. Ele s-ar traduce cam așa: trebuie „să fi” ca

să poți constata relații cauzale. Banal, nu?

De ce oare nu se rostește și cealaltă variantă a acestui truism: „organismul viu” se constituie

într-un sistem de referință ABSOLUT pentru orice relație cauzală pe care o poate constata?
Pentru că, în consecință, „cauzalitatea” n-ar exista fără un fundament exterior metodei sale,
fix („referință”), preexistent oricărei relații „cauză”-> „timp”-> „efect”.
Cât de evidentă trebuie să fie această afirmație ca să fie considerată?
Pur și simplu trebuie să te întorci cu spatele ca să nu observi...
 8

Dar este ILEGALĂ... Este folosită „la negru”!

Cel mai banal exemplu „neoficial” este reprezentat de IPOTEZĂ și/sau CONDIȚIILE
INIȚIALE, implicit QED-ul oricărui model științific: conținutul lor este indispensabil dar, în
același timp, este considerat simultan - necauzal - și preexistent analizei cauzale).
Implicația care sperie sistemul este aceea că oamenii pot face o anume descoperire: acest

fundament exterior cauzalității reprezintă, de fapt, REALITATEA.

Dacă ne uităm mai sus această descoperire n-ar fi atât de greu de făcut... Numai că principiile

cauzalității au fost introduse chiar în noi (cei ce „suntem”, în mod ABSOLUT), la un anumit nivel

fiziologic. Ca un cip! Pe care îl purtăm de vreo patruzeci de mii de ani...

Acum îl considerăm „self”!

De aici tensiunea care domină întreaga istorie a evoluției umane: ea există din cauza a două

naturi care SE EXCLUD RECIPROC - SINCRONIZAREA ȘI DESINCRONIZAREA, și care

sunt acceptate SIMULTAN ca proprii naturii lui Homo sapiens sapiens.

Cam de aici trebuie pornit.

***

Avem de-a face, EXCLUSIV ÎN INTERIORUL SISTEMULUI, cu două nivele strict distincte de
contact cu exteriorul:
a) Unul „este” („referință”?!),
b) Celălalt posedă senzația de „timp”(pe care „realitatea” n-are cum s-o posede în mod
obiectiv, fiind în continuă „transformare” dar lipsindu-i referința).
Dar:”Corpora non agunt nisi fixata”- „Corpul nu reacționează fără a rămâne stabil”.
„Reacția”organismelor are coerență geometrică tocmai pentru că este relativă la starea lor
„stabilă”- „referința”, cu o natură, de asemenea, exclusiv geometrică.
Senzația de „timp” însăși are sens numai față de „referință”.
Ea este intercalată (vezi mai jos, pag. 31) unui proces de observare a unei perspective geometrice
trunchiate care, în prezența „referinței”, capătă aparența de „transformare” („mișcare”)
„obiectivă”(?!).
Rezultă „cauzalitatea”.

***

Concret:
Citiți aceste rânduri (nu vi se întâmplă nimic cauzal - „nemișcare”) și totuși (cred ca sunteți de
acord) vă deosebiți cumva de ceea ce am putea numi "nimic".
Din aceleași motive (pentru a o deosebi de „nimic”) atașez categoriei „geometrie” categoria de
„nemișcare”: „geometria” se manifestă prin „nemișcare” .
 9

Iar categoriei „relații cauzale” îi atașez categoria „mișcare”: „relațiile cauzale” se manifestă
prin „mișcare”.
Definițiile „logice”, acceptate prin convenție, ale acestora sunt:
„Forma” („nemișcarea”) este: form - Form (fōrm; in senses 8 & 9, often fōrm in England), n. [OE.
& F. forme, fr. L. forma; cf. Skr. dhariman. Cf. Firm.] 1. The shape and structure of anything, as
distinguished from the material of which it is composed; particular disposition or arrangement of
matter, giving it individuality or distinctive character; configuration; figure; external
appearance.[1913 Webster] http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareWebster)
a cărei definiție acceptată s-ar traduce, de fapt, prin „nu se definește cauzal”.
Iar parametrii „mișcării” sunt:
„Timpul”: „Definirea cu exactitate a timpului este o sarcină dificilă, atât în filozofie cât și în
știință. Timpul este o noțiune primară (care nu se definește, ci este percepută prin simțuri; v. mai jos)
și corelată cu cea de eveniment. Percepția umană sesizează ordinea în timp a evenimentelor.” -
http://ro.wikipedia.org/wiki/Timp) și
„Spațiul”: „Formă obiectivă (?!) și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie, care
are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni și exprimă ordinea coexistenței obiectelor
lumii reale, poziția, distanța, mărimea, forma, întinderea lor” – dex. Este atașabil exclusiv „punctului
material”(din textul de mai jos asta rezultă foarte clar).
Ce se constată?
1) Paradoxal, nici una dintre categoriile de mai sus nu poate fi descrisă (definită) exclusiv cauzal
(ASTFEL CA DESCRIEREA SĂ POATĂ FI TRANSMISĂ, COMUNICATĂ, ÎNTRE INDIVIZII
HOMO SAPIENS SAPIENS).
2) În același timp, oricare dintre ele poate fi identificată INDIVIDUAL, fără echivoc (de ex.
„Spațiul” -> „Formă obiectivă”), de un număr statistic semnificativ de indivizi ai speciei Homo
sapiens sapiens.
3) În consecință „identificarea” și „definirea” sunt procese fiziologice strict distincte la nivelul
speciei Homo sapiens sapiens.

„În „Teoria gravitațională a vieții” se acceptă, pentru prima oară EXPLICIT, că există două
procese fiziologice distincte implicate simultan și separat în contactul omului modern cu mediul:
-„identificarea”, având ca obiect „geometria” și
-„definirea”, având ca obiect „relațiile cauzale”.
Atenție! Sintagma „EXPLICIT” subliniază faptul că și știința, ca metodă, acceptă cele două
nivele de contact cu realitatea.
Însă NEEXPLICIT!
Mă refer la faptul că orice model formal (analiză „cauzală”) se manifestă într-un context
inițial: „IPOTEZA” ȘI/SAU „CONDIȚIILE INIȚIALE” -> QED.
 10

REZULTĂ CĂ „IPOTEZA” ȘI/SAU „CONDIȚIILE INIȚIALE” SUNT ACCEPTATE

PRACTIC PRIN „IDENTIFICARE”.
DOAR ANALIZA CAUZALĂ ULTERIOARĂ scoate ELEMENTELE RESPECTIVE din
context ȘI, PRIN „DEFINIRE”, LE „ÎMPRĂȘTIE” ÎN „TIMP” ȘI „SPATIU” ( „pe hârtie”).
ASTFEL, PRINTR-UN PROCEDEU PERVERS, ȘTIINȚA ADMITE CĂ NU POATE
DESCRIE REALITATEA (PRIN MODELE FORMALE) ÎN LIPSA UNUI CONTEXT ”DE
LEGATURĂ” CU EA, „CUNOSCUT” ÎNTR-UN MOD LA CARE METODA SA N-ARE
ACCES: UN MOD EXTERIOR, PRELUAT.
DACĂ ESTE DOAR PRELUAT, ACEL CONTEXT ESTE ȘI SPONTAN, DECI REAL.
SINGURA PROBLEMĂ ESTE CĂ EL ESTE CONSIDERAT „PE PĂRȚI”, TRUNCHIAT. Și
asta exclusiv pe baza unor impuneri exterioare, nenaturale.
IAR ȘTIINȚA, PRIN METODA SA, SE OFERĂ SĂ LEGE EA ACESTE „PĂRȚI”
GEOMETRICE („IPOTEZA” și QED) ÎNTRE ELE, DAR PRINTR-O METODĂ CARE NU
FACE DECÂT SĂ ALTEREZE, CU BUNĂ ȘTIINȚĂ, NATURA GEOMETRICĂ A
CONTEXTULUI GENERAL ÎN CARE ACESTEA DEJA EXISTĂ.
DOAR PENTRU A-ȘI JUSTIFICA ȘI EA EXISTENȚA …
De la un context ordonat ÎN MOD ABSOLUT– IPOTEZA - se ajunge la QED, de asemenea,
un context ordonat ÎN MOD ABSOLUT, dar rezultanta tuturor proceselor de acest tip se supune
Princ. II al termodinamicii - „dezordine” sistematică.
Rezultă că acesta este un principiu care se aplică metodei de analiză, NU realității!
Să presupunem că avem o hartă.
Această hartă poate fi foarte exactă dar practic nu este bună de nimic dacă nu reușești să
„IDENTIFICI” în „teren” un „punct”(în care te afli) care să corespundă unei „locații” de pe hartă.
Aceasta este „referința” considerării PE HARTĂ a deplasărilor ulterioare!
„Știința” este cea care, generic, „alege” drumul între două puncte de pe hartă ne recunoscând că
acestea sunt întotdeauna acolo: pe hartă (pe „hârtie”) și în realitate.
Adică, ele nu apar în urma parcurgerii drumului (a efectuării experimentului), așa după cum
susține ea.
Un experiment s-ar desfășura la infinit dacă n-ar fi „cineva” care să-l oprească atunci când a
atins QED.
NU QED OPREȘTE EXPERIMENTUL (ÎN MOD CAUZAL).
CI „OBSERVATORUL”, SINGURUL CARE-L POATE „IDENTIFICA”.
O particulă, odată apărută într-un experiment, ar trebui să oprească, ea singură, procesele
respective dacă acestea au fost alese astfel încât ea să figureze pe post de „efect”, iar cauzalitatea
ar fi o lege a naturii.
DAR CAUZALITATEA NU ESTE O LEGE A NATURII!
Și atunci trebuie ca „cineva” s-o „identifice”, în fapt, din interpretarea unor rezultate.
Și să zică „hopa!”.
 11

Categoriile de mai sus, „identificarea” și „definirea”, vizând relația strict specifică, DIFERITĂ
DE „LOGICĂ”, a lui Homo sapiens sapiens cu mediul, se diferențiază, în fapt, conform unei
redefiniri („fenomenologice”, ar spune Husserl) a aspectelor vizate respectiv, de fiecare dintre ele:
„geometria” și „relațiile cauzale” (Cancer – T…, Pag. 32 -
http://www.scribd.com/doc/52059100/Cancer-Teoria-gravita%C8%9Bional%C4%83-a-
vie%C8%9Bii-de-ing-fiz-Gabriel-Pascu:
„Definiţie: „geometria” este atributul unui model strict determinat al unui stimul exterior, care
model este rezultat din considerarea simultană a stimulului, la nivelul oricărui element structural al
organismului.
Ceea ce înseamnă că procesele implicate în realizarea modelului GEOMETRIC al
unui „obiect” sunt permanent SIMULTANE (SINCRONIZATE) şi, implicit, permit starea de
stabilitate a relaţiilor dinamice „funcţie – poziţie relativă” ale structurilor organismului sănătos
(homeostazia) ÎN TIMPUL „OBSERVĂRII”.
Sau:
Definiţie: „geometria” este UNICUL atribut al ”întregului”.
„OBSERVAREA” este o categorie DIFERITĂ DE „CONTACT” DATORITĂ
SIMULTANEITĂȚII PROCESELOR.”
„Geometria” este percepută exclusiv cu întreg organismul, simultan. Nu se formează la nivelul
sistemului nervos central. Acesta doar compară relaţiile ”funcţie – poziţie relativă” ale organismului
în cele două situaţii:
- „OBSERVÂND” un stimulul extern,
- fără influenţa acestuia.
„Geometria” este „înregistrată” de organismele vii superioare la nivelul sângelui (vezi mai jos)
care se structurează ca mediu holografic.
O nuanţă care ar trebui subliniată este aceea că organismele îşi pot schimba „geometria” pentru
perceperea unei „geometrii” exterioare. Această relație „geometrie – geometrie” poate avea loc
exclusiv în mediul lor natural: fiecare din cele două contexte distincte, „organismul viu” și „mediul
său natural”, funcționează pe baza unui cumul de procese simultane având loc pe un traseu calitativ
și geometric închis între care, implicit, nu există relații cauzale (Lanț Ordonat Închis, Cancer – T…,
Pag. 10). Deci, în condițiile conservării unei stării de stabilitate – homeostazie - a relaţiilor ”funcţie –
poziţie relativă” (la ambele nivele: „organism viu” și „mediul său natural”) faţă de care s-a formulat
definiţia de mai sus.
În aceiași termeni se pot defini ”relaţiile cauzale”:
Definiţie: ”relaţiile cauzale” modelează procesele implicate de „CONTACTUL” cu stimuli ai
mediului exterior consideraţi ca atare exclusiv faţă de "părţi” ale organismului, superioare celulei ca
nivel de integrare (țesut, organ, organism).
Se anulează, astfel, condiţia SIMULTANEITĂŢII stărilor de stabilitate a relaţiilor dinamice
”funcţie – poziţie relativă” ale acestora (se anulează homeostazia, în timpul „CONTACTULUI” -
diferit de „OBSERVARE” din cauza „secvențial”- ității proceselor) cu stimuli „semnale” ai
”mediului social”.
Sau:
Definiţie: ”relaţiile cauzale” sunt atributul exclusiv al ”părţilor” care, în cazul în care sunt
considerate simultan, pot forma un "ÎNTREG".
 12

„Identificarea” și „definirea” sunt două mecanisme distincte ale organismului, vizând două aspecte
cu naturi opuse ale unei posibile realităţi: „geometria” și ”relaţiile cauzale”.
Ele au ca suport două categorii:
a) „IDENTIFICATORUL” „geometriei” având el însuși o natură exclusiv geometrică, numit
„OBSERVATOR”.
b) „EU”- l, suportul „comunicării” cauzale a relațiilor dintre „forme”, artificial delimitate (obiecte).
Altfel spus, „un triunghi” (format din trei puncte considerate simultan) reprezintă un „întreg”
(formă) doar PENTRU „OBSERVATOR”.
Pentru „EU” „triunghiul” nu există. Există doar „punctele” („părţi”), considerate „trei” „pe
rând ”, conform unei definiții.
Când „spui” definiția nu „observi” nimic, nu „identifici”. Și invers!

„EU”-l este „construit”, pornindu-se de la „OBSERVATOR” („organismul viu”, „geometrie”),

care este forțat să funcționeze „pe părți” (pierderea statutului de „întreg” – „geometrie”) cu ajutorul
unor „semnale” repetate care structurează „sinapse condiționate” (mecanismul „reflexelor
condiționate” – Pavlov).”
„― Sunt gata să pariez că pământenii n-ar putea dormi în condiții de liniște absolută. O, ceruri!
Nu există instinct care să nu cedeze în fața unei educații bune și perseverente. Și oricum, la om
instinctele sunt slab dezvoltate. De fapt, dacă știi cum să procedezi, educația devine mai ușoară cu
fiecare generație. E o chestiune de evoluție.”- Isaac Asimov, Soarele gol, cap 12 -
http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/Soarele-gol-Isaac-Asimov53229.php

La unul dintre nivelele INDISPENSABILE (vezi mai sus) contactului cauzal cu realitatea a lui
Homo sapiens sapiens, „OBSERVATORUL”, s-a renunțat „OFICIAL”. A rămas doar „EU”-l…
De ce?
Am stabilit că doar „OBSERVATORUL” poate face „legătura” dintre „cauza” și „efect” prin
faptul că nu se transformă.
Să explicităm: presupunem că „Dr Jekyll” observă fenomenul A. Teoretic, fenomenului A îi
urmează cauzal („după un timp”) fenomenul B. Dacă, în același interval de „timp”, „Dr Jekyll”
se transformă cumva în „Mr Hyde”, atunci doar acesta din urmă poate observa, eventual,
fenomenul B. Se ajunge în situația în care, nici „Dr Jekyll” nici „Mr Hyde”, nu pot observa
ambele fenomene și, deci, nu pot stabili vreo relație (de cauzalitate, intermediată de „timp”).
Asta se poate doar dacă „Dr Jekyll” ≡ „Mr Hyde” și după intervalul de „timp” care separă
„cauza” (A) de „efect” (B).
Dar atunci pe amândoi îi cheamă la fel: „OBSERVATOR”. Iar „timpul” are sens exclusiv față
de „OBSERVATOR” care este „referință”.
Dar implicația care rezultă de aici aruncă definitiv și iremediabil în aer cauzalitatea.
Dacă „OBSERVATORUL” nu se transformă atunci singura posibilitate să ia totuși „contact”
și cu „cauza” și cu „efectul” („teoretic” transformate și separate de „timp”) este ca acestea să
facă parte, la rândul lor, dintr-un context care, în realitate, NU SE TRANSFORMĂ.
CARE ESTE GEOMETRIC?!
Și atunci „OBSERVATORUL”, NEOFICIAL, ESTE BAZA CAUZALITĂȚII, DAR OFICIAL
devine persona non grata pentru că o distruge, și nu mai este menționat pe nicăieri.
 13

Modul în care, într-un context ne manifest, poți „observa” lucruri diferite sau aceleași lucruri
în situații diferite, se datorează proprietăților holografice ale contextului - BIOCENTRISM –
Manual de utilizare, pag. 67 - http://www.scribd.com/doc/95041657/BIOCENTRISM-Manual-de-
utilizare .

Conform celor de mai sus, rezultă că acceptarea „NEMIȘCĂRII” n-ar putea fi un proces „logic”.
Dar, cu siguranța, ea ar fi un proces biologic.
„MIȘCAREA” în schimb, cu atributul ei (ne biologic) cel mai semnificativ, „dezordinea” , poate fi
o aparență strict formală: reacția fiziologică la stimuli („obiecte”), „fabricată”, care nu există din
punct de vedere biologic (nu există în ordinea – geometrică - care generează VIAȚA).
Zona comună a „OBSERVATORULUI” cu „Eu”-l este reprezentată de procesele fizico-chimice
ale organismului viu.
Interfața care asigură manifestările lor quasi independente, într-un context fiziologic unic, este
membrana plasmatică celulară (vezi mai jos).
În acest context îl voi cita pe Aristotel, în “Metafizicile” sale, sub forma: "ÎNTREGUL" este diferit
de suma părților”
http://plato.stanford.edu/entries/physics-holism/#Meta

Credeți că modelul procesului ar fi o „mare filosofie”? NU!

De exemplu:
„Ce face” fiecare celulă, în funcție de fenotip, este stabilit prin codul genetic ADN.
„Cum face” ceea „ce trebuie să facă” fiecare celulă, în raport cu contextul organismului și cu
manifestările exterioare este stabilit în raport cu un etalon al ordinii („modelul temporal ideal”, pag.
8) în care trebuie să se desfășoare procesele pentru a asigura starea de echilibru a parametrilor
(steady state).
Adică, organele de simț (ca, de fapt, toate structurile organismului) trebuie interconectate în așa
fel încât latența chimică τ să poată fi făcută ne manifestă. Ele sunt inter relate sub formă de lanț
cauzal închis (sau „ciclu vicios”, vezi „Timpul” nu există, pag. 13). Stabilitatea unei astfel de
manifestări implică izolarea cauzală față de exterior (implicând o aparență strict geometrică, prin
anularea efectelor latenței chimice τ).
Personal am numit acest nou tip de relație lanț ordonat închis. Un astfel de model este viabil dacă
include un etalon cu suport fiziologic al ordinii de desfășurare a proceselor. Ținând cont de
dispunerea spațială (forma) structurilor organismului și de latența chimică specifică a proceselor,
trebuie să le impună totuși desfășurarea simultană. Ca un dirijor pentru o mare orchestră simfonică.
Este vorba despre o circulație electrică închisă care furnizează „NOT OK”- iuri (potențiale de
opacizare a membranei plasmatice celulare), atunci când anumite procese celulare, prin raportul lor
cu mediul, tind să altereze starea de lanț ordonat închis, implicit de echilibru, la nivelul
organismului.
Rezultatul ar fi o dispunere riguroasă, stabilă, a proceselor respective. Acest etalon (localizat la
nivelul SNC, vezi Cancer - Teoria gravitațională a vieții de ing. fiz. Gabriel Pascu, pag. 8,
http://www.scribd.com/doc/52059100/Cancer-Teoria-gravita%C8%9Bional%C4%83-a-
vie%C8%9Bii-de-ing-fiz-Gabriel-Pascu) oferă un referențial ABSOLUT pentru desfășurarea
proceselor dinamice (majoritare) ale organismelor. La contactul cu stimuli externi lanțul ordonat
închis se transformă (prin anularea simultaneității desfășurării proceselor) în lanțuri cauzale
 14

închise „clasice” sau feed back-uri. Acestea reglează stabilitatea proceselor față de efectele
fiziologice ale stimulilor concreți. Ele reprezintă niște „referențiale” relative pentru procesele
organismului. Și, în principiu, ies din funcție atunci când s-a ajuns la „forma-funcția” „ideală”,
corespunzătoare etalonului.
Atunci când toate organele funcționează „paralel” (lanțul ordonat închis) punând informație
simultan, „la grămadă” (Karen Bulloch- 1978), organele de simț generează o imagine automat
geometrică a realității (toate punctele acestei imagini sunt accesate simultan).
Într-un mediu natural nu se întâmplă niciodată ca stimulii să întrerupă „cronic” (pentru perioade
nedefinite) această funcționare „paralel” (care este principiul „vieții”, vezi mai sus).
Însemnând că, într-un mediu natural, există ÎNTOTDEAUNA puncte de accesat simultan.
Sau, cu alte cuvinte, că mediul natural este și el, o realitate geometrică.
Apar „semnalele” (intense). Ele au un singur efect: scot din funcție organele de simț (prin
imposibilitatea refacerii, în timp util, a capacității fiziologice de recepție a stimulilor).
Dacă, în cazul unui stimul „normal” lanțurile ordonate închise, care includ organe de simț, se
transformau doar în lanțuri cauzale închise care readuceau structurile la „forma - funcție” ideală,
acum, din cauza semnalului, și acestea din urmă sunt ÎNTRERUPTE. Se formează o zonă
„crepusculară” (ca a iepurelui în bătaia farurilor)...

Apare un interval de refacere fiziologică a organelor de simț după acest șoc.

„Etalonul” încearcă să-și impună „punctul de vedere” în mod direct, pe căile informaționale care îl
leagă de organele de simț, refăcând corect proprietățile acestora. Ca orice structură a organismului și
organele de simț au o natură bipolară. Simultan, și din exterior se poate impune receptarea unor
stimuli.
Cum în acest interval organismul n-are capacitate de reacție coordonată - lanțurile cauzale închise
– feed back - urile – sunt întrerupte, avem de-a face cu un mecanism de „care pe care” între „etalon”
și stimulii exteriori.
Dacă „cineva bine intenționat” („Pavlov”?!), impune un generator artificial de stimuli (cu un
număr dat de parametrii – încadrând un „obiect” – care apar cu o probabilitate mai mare decât pot
apare într-un mediu natural), atunci:
1) Din cauza repetărilor are loc un proces NECONTROLAT de adaptare: se formează un suport
fiziologic (sinapse condiționate) a imaginii „obiectului”, chiar la nivelul „etalonului”.
 15

2) Sinapsele condiționate implicând procese cu un suport masic și energetic mult amplificat impun ,
prin semnalele generate, latențe chimice τ specifice exclusiv procesului de observare a „obiectului”
(implicând „dimensiuni” - „mare”, „mic”, „proprietăți” etc.).
3) Consecință a aceluiași proces NECONTROLAT de adaptare, suportul fiziologic ai unor
parametrii care nu se repetă (ai contextului) se atrofiază.
4) Rezultă că mecanismul de ordonare care făcea nemanifeste latențele chimice τ proprii proceselor
organismului (făcând posibilă observarea simultană - geometrică - a mediului) este STRUCTURAL
alterat, dezactivat.
5) Ca urmare a lui 1), 2) și 3) în organism apare o relație modificată (dezordonată) între organele de
simț și restul structurilor organismului care se manifestă ca o eroare stabilă care trebuie permanent
corectată de lanțurile cauzale închise (feed back-uri), acum singurele (și, implicit, permanent)
funcționale, în relația „părților” organismului cu mediul.
6) Funcționarea permanentă, „cronică”, a relațiilor feed back (cauzale) între „părți”, devine o stare
„naturală” a organismului. Ea nu există în cazul nou născutului sau a animalelor sălbatice în mediul
lor natural.
Chiar de la acest nivel iese în evidență natura anti-VIAȚĂ a suportului fiziologic al relațiilor
formale. El ia naștere printr-un proces nenatural, patologic, printr-o boală.
„VIAȚA” există FĂRĂ relațiile formale. În schimb acestea, cu toate încercările științifice, n-au
putut genera „VIAȚA”.
„EU”-l se structurează deci la nivelul relației cu mediul. Adică la nivelul generatorului de „NOT
OK”- iuri („cum face” celula, „etalonul”).
Astfel încât, interfața care asigură manifestările quasi independente ale „EU”lui și
„OBSERVATORULUI”, într-un context fiziologic unic, este membrana plasmatică celulară:
- ea reacționează la semnalele (potențialele) electrice de (co)ordonare a proceselor devenind opacă la
fluxurile masice și/sau ionice,
- de asemeni, nu reacționează cu procesele interioare ale celulei.
Adică se comportă ca un robinet sau asemeni emitorului unui tranzistor, care în urma unei
semnal de o anumită natură permite manifestarea ordonată a unor fluxuri de o cu totul altă natură,
între celule la nivelele superioare de organizare: țesut, organ, organism.
Ceea „ce face” fiecare celulă nu poate fi influențat direct de aceste semnale decât în situații cu totul
speciale (o ordine relativă a acestora la manifestări de mediu - procese de adaptare).

7) Eroarea făcută de biologie constă în faptul că funcționarea organismelor UMANE, implicând o

„agresiune permanentă” căreia ele trebuie să-i facă față, este considerată că vine din exterior (din
mediu) când, de fapt, ea vine din interior și se manifestă între „părți” (sinapsele condiționate,
"gândurile" ).
8) Această stare de permanentă „alertă” („boală”, efort de menținerea stabilității sistemului în jurul
unui punct de echilibru) împiedică însă generarea proceselor „cognitive”.
9) Este necesar ca lanțurile cauzale închise, interioare organismului, să-și înceteze activitatea.
Pentru a se putea lua legătura cu „obiectele”, este nevoie de ceva capabil să le întrerupă: UN
SEMNAL!
10) În consecință, dacă lanțurile cauzale închise sunt întrerupte, atunci latențele chimice τ specifice
observării unui anumit „obiect”, implementate la nivel sinaptic, devin manifeste – ATENȚIE:
CHIAR DACĂ OBIECTUL ESTE ACCESIBIL OBSERVĂRII, CHIAR DACĂ EL NU ESTE
PREZENT.
 16

11) Însă, din cauza nivelului masic și energetic mult amplificat observarea unui „obiect”
îngreunează observarea simultană a altui „obiect”.
12) Observarea mai multor „obiecte” nu poate avea loc decât în „timp” (perioada de refacere a unui
nivel masic și energetic adecvat procesului de observare a „obiectelor” – „pauza de observare”).
13) Dacă obiectele observate „pe rând” („în timp”) își schimbă forma și dimensiunea după o
anumită lege (implementată, de asemenea, la nivel sinaptic, și însemnând „spațiu”) atunci considerăm
că este, de fapt, vorba despre un singur obiect care se deplasează cu o „viteză” inerțială.
Faimoasa „viteză”, ca atribut al „obiectului”...
Schimbarea formei și dimensiunii „obiectului” are la baza de fapt o schimbare specifică de metrică
(vezi BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag.38).
14) Perceperea mediului pe „bucăți” și într-o ordine artificială (structurată sub forma legilor
generale ale științei) întrerupe perceperea „coordonării” tuturor fenomenelor la nivel biologic și
universal (principiu care stă la baza funcționării OZN-urilor).
Se materializează „dezordinea” (principiul II al termodinamicii).
15) În somn, sinapsele condiționate, infrastructuri supradimensionate energetic devin niște
„prăpăstii” de potențial (masic, electric) în care se „prăvălește” energie si substanță afectată altor
procese funcționale. Pe baza acesteia, imaginea „obiectului” este reactivată: „visul”. De aceea este
bun „somnul fără vise”...
16) În stare de veghe reactivarea imaginilor obiectelor, intermediată endocrin, generează
„gândurile”.

„Obiectele” sunt percepute numai dacă procesul este inițiat de „semnale”.

Fundamental de subliniat:
1) În cazul implementării suportului fiziologic al reacțiilor formale, procesele cognitive nu pot fi
declanșate în lipsa „semnalului” (respingerea hranei sau respingerea fără analiză a reciprocei la
postulatul II se pot încadra unui astfel de context),
2) „Semnalul” (al cărui rol este foarte important în teoriile lui Einstein), poate „ascunde” realitatea,
simultan cu „descoperirea” unei realități formale, false (vezi mai jos).
3) Aspectul realității formale este strict determinat de „semnale” (cum sunt: ipoteza, „condițiile
inițiale”, etc.; forma și natura lor nu sunt întâmplătoare, voi reveni).
Întregul context („semnal” => reacție formală =>„rațiunea”) este „paralel” realității care
generează „viața”.
Ca și cum „natura”, după un proces foarte elaborat de generare a organismelor
(„OBSERVATORI”), ar fi „uitat” tocmai esențialul: să le doteze cu mecanismele necesare
supraviețuirii. Iar organismele, doar ulterior, le descoperă singure („EU”-l)…
Situația este absurdă întrucât procesele (generarea și supraviețuirea organismelor) sunt, în mod
forțat, SIMULTANE: trebuia să existe o „mamă” supraviețuitoare (care să fi făcut singură, și pentru
prima oara descoperirile necesare) pentru ca un nou organism să poată fi generat.
Încercați să vă imaginați un scenariu posibil în care primul individ descoperă, neînvățat de părinții
săi, avantajele mersului biped ...
Dacă mersul biped ar fi fost biologic necesar supraviețuirii, „inventatorul” nici n-ar fi apucat să-și
manifeste creativitatea: eventualii lui părinți (ne „mergători”) ar fi murit înainte de a-l concepe!
Unde mai puneți că NIMENI NU POATE ÎNVĂȚA MERSUL BIPED ÎN MOD NATURAL,
NESPRIJINIT.
PENTRU CĂ ASTA SE POATE NUMAI LA O ANUMITĂ VÂRSTĂ (NU MAI TÂRZIU).
 17

Cu alte cuvinte DACĂ NATURA NU UITĂ NICIODATĂ NIMIC RELATIV LA VIAȚĂ

ATUNCI ALTERNATIVELE PARȚIALE SAU SUCCESIVE LA ACEASTĂ SITUAȚIE (evident,
„mortale”), au fost implementate, în cazul lui Homo sapiens sapiens , prin mecanisme generate din
exteriorul contextului.
VIAȚA („OBSERVATORUL”) ESTE („selfconsistentă”?!)!
Reluând, dacă perceperea unor zone limitate ale realității, „obiectele”, este „învățată”, rezultă direct
că și „mișcarea obiectelor” poate fi o aparență învățată. Și NENATURALĂ!

Mecanismul descris mai sus (căruia, cu siguranță, îi puteți găsi corespondențe în literatura de
specialitate) arată că Homo sapiens sapiens „cunoaște” („obiectele”) prin „necunoaștere” (a
contextului). Însă acesta este un truism.
Și situația este acceptată ca „imperfectă” dar ca fiind „unica disponibilă”.
Realitatea este că diferența dintre „cunoaștere” și „necunoaștere” este de fapt diferența dintre
„VIAȚĂ” și „MOARTE”! „Semnalele” impun o stare nenaturală: „MOARTEA”!
Cu siguranță că ați experimentat fiecare faptul că un obiect prea „luminat” generează o imagine
bine delimitată dar PARȚIALĂ (anumite aspecte ale obiectului sunt scoase în evidență față de altele
care nu mai pot fi percepute). Fiind prea luminoasă această imagine persistă pe retină atunci când
închidem ochii. Dacă procesul este repetat suficient se poate ajunge în situația în care doar
intensitatea mare a luminii să ne readucă pe retină forma obiectului luminat inițial, chiar dacă, la un
moment dat, SEMNALUL luminos nu mai conține imaginea obiectului. Doar SEMNALUL, singur,
ne face să „vedem” ceva ce acum nu mai există: o „UMBRA” (întuneric cu formă). Asemenea
stomacului câinelui lui Pavlov, care secretă acid clorhidric doar la aprinderea becului.
Ca și cum câinele ar fi văzut hrana.
Ceea ce vreau să arăt este că avem totuși alternativa contactului cu realitatea care ne-a generat!

***
Revin:”Și, implicit, corpurile ar exista simultan. Adică ar fi integrate unui context exclusiv
geometric („NEMIȘCARE”), pierzându-și astfel identitatea...”

Rezultă că „Știința” ar fi rămas fără „obiectul muncii”. Un model cauzal fără „mișcare”, stabilită
prin „măsurare” (sinonimă cu „compararea”, adică „relativă” la „obiecte” – „obiectivă”) n-are sens.
„Cauzalitatea” este o metodă de analiză reprezentând o reacție la atitudinea Bisericii față de
„cunoaștere” (relativă la un reper „absolut” din exteriorul „obiectelor” și evident greșită, vezi de ex.
„geocentrismul”).
Apărută și susținută cu mari eforturi, și chiar cu imense sacrificii, „cauzalitatea” risca să fie infirmată
de un experiment oarecare: rezultatele acestuia implicau „simultaneitatea”, evidentă în pofida oricăror
„măsurători” de viteză relativă dintre corpuri.
„Simultaneitatea” și realitatea implicată de ea (geometrică, ne „măsurabilă”, ca și „Dumnezeu”)
spuneau că metoda științifică de cunoaștere s-ar fi putut dovedi greșită: „obiectele”, indiferent față de ce
sunt considerate - între ele („știința”) sau față de un reper exterior („religia”) de fapt, NU EXISTĂ.
Dar criza n-a apărut în 1887 (data experimentului Michelson - Morley). Ea a apărut între 1864 și 1884,
când ecuațiile lui Maxwell au ajuns la forma pe care o cunoaștem astăzi.
 18

Așa cum voi arăta mai jos acestea sunt „vicioase”, conform termenului a cărui definiție a fost
menționată într-un articol din 1945, de inginerul Paul Postelnicu (vezi mai jos).
„Vicios” ar semnifica relaționarea cauzală a unor procese de-a lungul unui ciclu închis.
În această situație procesele se manifestă simultan (ca într-un organism viu, vezi mai sus).
Consecința ar fi că un asemenea complex de procese nu relaționează cauzal cu exteriorul complexului.
Adică el se manifestă strict GEOMETRIC. Ecuațiile lui Maxwell spun, prin forma lor, că „lumina”
reprezintă un astfel de complex și, în consecință, ea nu interacționează cauzal cu materia. Acest fapt nu
este atât de greu de observat.
Cineva ar putea să obiecteze: „dar efectele fotoelectric, fotochimic, termic, laser ale luminii ce sunt?
Nu reprezintă interacțiuni cauzale (deschise) ale luminii cu materia?”
Ceva nu se potrivește în tabloul acesta! Avem niște relații cauzale în fiecare din cazurile de mai sus
(de ex. ec. lui Maxwell, în care figurează „timpul” ca parametru)!
Nu există oare aceste fenomene cauzale și într-o „sursă” și/sau într-un „receptor” oarecare?
Ba da!
Și totuși viteza luminii (chiar dacă este vorba despre viteza ei în interiorul unui anumit material) nu se
însumează vectorial cu vitezele acestora. De ce oare?
PARADOX!? Evident, NU!
Pentru că niciunul dintre fenomenele de mai sus nu are loc individual, așa cum sunt considerate din
punct de vedere formal, după experimente specifice. Toate apar simultan și complexul devine, automat,
„vicios” = „închis”. Situație în care nu mai relaționează cauzal cu materia.
Concluzia a fost însă omisă sistematic din analizele științifice, din motive lesne de înțeles.
Au apărut rezultatele experimentului Michelson - Morley.
Eventualitatea (dezastruoasă, și acum evidentă pentru știință) era ca realitatea să nu fie cauzală.
Exista totuși varianta ca situația, în mod fals „neașteptată” (în realitate doar „neacceptabilă”) în cazul
experimentului Michelson – Morley, să fie pusă pe seama unor limitări tehnice ale preciziei
„măsurătorilor”, problemă rezolvabilă „în timp” .
Astfel, „simultaneitatea absolută”, o perioadă, a fost doar ignorată, nu considerată în vreun fel.
Aceasta era varianta comodă, însă fragilă. Oricând se putea găsi cineva care să se ocupe sistematic de
ea.
Cei mai mulți dintre „oamenii de știință”, în amintirea unor mari maeștrii și mânați inițial de cele
mai bune intenții („drumul spre iad este pavat cu bune intenții”), n-au putut suporta perspectiva
eșecului, acum evident prin experiment.
Au acceptat compromisul propus de Einstein.
 19

Cum poate fi descris acest compromis?

„Simultaneitatea absolută” nu trebuia ignorată ci „distrusă”, pur și simplu.
Dar nu poți distruge ceva ne manifest: pentru a putea fi „distrusă” ea trebuia, inițial, considerată
într-o stare manifestă.
El n-a riscat nimic atunci când s-a repezit, atât de sigur de el, cu postulatul II al TRR.
Acesta se baza, de fapt pe „viciozitatea” ecuațiilor lui Maxwell, nu pe experimentul, poate
discutabil, Michelson – Morley.
Postulatul II reprezintă ACCEPTAREA „simultaneității ABSOLUTE”.
Cum? Prin reciproca lui menționată mai sus. Ea este ne explicită dar absolut legală din punct de
vedere cauzal: toate corpurile, „surse” și/sau „receptori”, se mișcă la fel față de „lumină”.
Adică, se găsesc în repaus relativ între ele. Fiind vorba despre TOATE CORPURILE („c” –
constantă universală) REPAUSUL NU MAI ESTE RELATIV CI ABSOLUT.
SIMULTANEITATEA ÎNSĂȘI ESTE ABSOLUTĂ!
ȘI, ASTFEL, EA ESTE CONSIDERATĂ!
Acum poate fi „distrusă”!
Dacă corpurile s-ar „mișca” diferit („relativ”, cauzal, „măsurabil”) nu numai între ele ci și față de
lumină, atunci „mișcarea” lor relativă n-ar mai putea fi interpretată în nici o situație ca o aparență
subiectivă, ci ca o realitate independentă de om.
Asta este posibil pentru că fizica a băgat și ea sub preș o contradicție evidentă:
a) Viteza „v” a mișcării INERȚIALE (a unor sisteme de referință IZOLATE) se poate considera
numai pe baza luminii.
b) Pe care n-o interesează (cauzal) câtuși de puțin „obiectele” acestor sisteme de referință
IZOLATE (implicit, nici „viteza” lor).
Adică:
1) Este bine că pe lumină n-o interesează „obiectele”: schimbul de semnale între două sisteme de
referință inerțiale DIFERITE (cu viteză relativă între ele) nu modifică starea de izolare materială,
fizică, a „obiectelor” acestora care, EXCLUSIV ÎN ACEASTĂ STARE POT FI CONSIDERATE în
condițiile Principiului relativității al lui Galilei,
2) Este rău, pentru că automat n-o poate interesa nici „viteza” lor relativă, unul din atributele
„obiectelor” (atribuite de noi). Fapt confirmat de experimentul Michelson - Morley.
Păi dacă lumina nu face distincție între „obiecte” (între stările lor de mișcare) atunci pe cine
interesează (considerându-le ca atare, distincte - măsura acestei distincții fiind „viteza” lor relativă).
 20

Evident pe singurul personaj din tablou care n-a încă fost menționat, pe „observator”.
Și cum poate lua contact „observatorul” cu „obiectele”? Teoretic prin „măsurători” (compararea
unor „obiecte” și/sau „fenomene” cunoscute cu „obiectele” și/sau „fenomenele” de măsurat –
necunoscute). Aici apare problema: compararea efectuată de Homo sapiens sapiens nu poate avea în
mod absolut (compararea simultană și/sau continuă a mai multor parametrii) ci secvențial, conform
unui protocol (vezi mai sus).
La nivelul protocolului (redefinit) a simulat Einstein „mișcarea” diferită față de lumină a sistemelor
de referință aflate în mișcare relativă.
Și ne mai miră că modelul nu este intuitiv …
Ca argument, în favoarea ideii că este vorba exclusiv de o „simulare”, menționez analiza prof.
univ. dr. Nicolae Bărbulescu, discutată mai jos, care demonstrează că manifestările „de sine
stătătoare”, intrinseci, ale "timpului", așa cum este „dilatarea” de exemplu, nu sunt reale și se
datorează exclusiv proceselor formale (simulate) de „sincronizare-măsurare”.
Fapt, de altfel, cu totul natural dat fiind că:
„Relativitatea restrânsă (Teoria relativității restrânse sau teoria restrânsă a relativității) este teoria
fizică a măsurării în sistemele de referință inerțiale propusă în 1905 de către Albert Einstein în
articolul său Despre electrodinamica corpurilor în mișcare.”
http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_relativit%C4%83%C8%9Bii_restr%C3%A2nse
Iar
„Măsurarea reprezintă procesul de obținere pe cale experimentală a uneia sau a mai multor valori
ale mărimii care pot fi atribuite în mod rezonabil unei mărimi. Știința măsurării este metrologia.
Măsurarea este un proces de determinare a mărimii (măriei) unei cantități de mărime fizică, cum este
o lungime sau o masă, în raport cu o unitate de măsură, cum este metru sau kilogram. Această
definiție este valabilă în fizică și tehnică.” http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83surare
Ce nu se potrivește nici în acest tablou?
„Măsurarea” NU este un fenomen fizic!
Cum a putut fi acceptată de fizică această teorie ( fizică?!) a măsurării (și nu de metrologie)?
Mai grav este însă altceva. Anume că nici măcar „sincronizarea” și/sau „măsurarea”
TIMPULUI nu sunt procese corect definite și folosite de Einstein.
Care erau totuși convențiile acceptate până la el?
”Timpul” era legat de percepția fenomenelor și nu a ceasornicelor (care există, și ele, tot pe
baza fenomenelor – ca suport). „Etalonul”, cel care impunea ordinea fenomenelor, de altfel
evidentă (ulterior impusă și „mersului” ceasornicelor), era considerat exterior. Adică
ABSOLUT.
Numai că ordinea fenomenelor nu există! Există exclusiv o ordine a considerării lor, interioară
organismului lui Homo sapiens sapiens.
În realitate „timpul” are un suport strict fiziologic (vezi mai jos).
Pentru Homo sapiene sapiens fenomenele au sens cauzal doar dacă se manifestă pe baza a cel
puțin două elemente: „CAUZA” și „EFECTUL”. Doar dacă acestea două pot fi considerate atunci
„timpul” există (se manifestă științific). Și asta exclusiv ÎN INTERVALUL DINTRE ELE. Rezultă
că el poate fi atașat exclusiv unui proces ( cu „cap” și „coadă”).
Dacă este considerat un anumit proces „de referință” care reprezintă „procesul de măsurare”
(de ex. rotația limbilor unui ceasornic), atunci „timpul” este corect considerat numai dacă se are
 21

în vedere UN INTERVAL DINTRE DOUĂ INDICAȚII DISTINCTE CORESPUNZĂTOARE,

EVENTUAL, „CAUZEI” și „EFECTULUI”.
Așa că „sincronizarea” reală a ceasornicelor semnifică desfășurarea sincronă a unor întregi
procese de măsurare (manifestate între două indicații distincte).
Dar pentru Einstein „timpul” este un unic număr (o unică indicație aparatului de măsură), nu
„procesul”de „măsurare”:
„Atunci prin "timpul" unui fenomen se va înțelege indicația de timp (poziția limbii acelui ceasornic
care se află în imediata apropiere în spațiu) a fenomenului, în felul acesta, oricărui eveniment i se va
pune în corespondență o valoare temporală, care poate fi în principiu observată.” – Albert Einstein,
Teoria relativității pe înțelesul tuturor, Ed. Humanitas, Buc. 2006, pag. 28.
Această definiție este o probă de cum pot fi puse în relații logice elemente între care, în realitate, nu
există nici un fel de relație.
Sintagma „timpul” unui fenomen are, în principiu, sens: un fenomen are nevoie de „timp” ca să se
desfășoare.
Sintagma indicația de timp (poziția limbii acelui ceasornic care se află în imediata apropiere în
spațiu) a fenomenului este o prostie: nici un fenomen nu se poate desfășura pe „timpul” unei
singure indicații a ceasornicului (limba cu dimensiuni ideale, matematice, nu zăbovește deloc în
dreptul unei indicații).
Indicarea unei valori de pe cadran echivalează, pentru Einstein, cu „măsurarea timpului” (al cui
„timp”?!).
Cum se poate pune, prin definiție, semnul de echivalență între cele două sensuri („prin "timpul"
unui fenomen se va înțelege indicația de timp”)? Evident, cu mult tupeu…

Și, atenție, pentru ca această prostie să treacă cât mai ușor neobservată, Einstein, din „poignet”, trece de la
„fenomen” la „eveniment” (care n-are desfășurare în „timp” și pentru care indicația de timp nu mai pare o
aberație):
„…ceasornic care se află în imediata apropiere în spațiu) a fenomenului, în felul acesta, oricărui
eveniment i se va pune în corespondență o valoare temporală…”.
Unde - EVENIMÉNT, evenimente, s. n. 1. Întâmplare importantă, fapt de mare însemnătate. 2. (În
teoria informației) Orice fenomen local și instantaneu sau stare locală și instantanee. 3. (Mat.)
Noțiune de bază din domeniul teoriei probabilităților, care exprimă (doar, n.n.) producerea sau
neproducerea unui fenomen în cadrul unui experiment. – Din fr. événement.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ionel_bufu | Semnalează o greșeală | Permalink

http://dexonline.ro/definitie/eveniment .

Toată această construcție dovedește că nu este vorba, nici un moment, de erori scuzabile. Ci de
premeditare: Einstein ajunge la „valori” de timp FĂRĂ MĂSURARE (compararea proceselor:
fenomenului de interes cu rotația limbilor, de ex.).
Are loc „declararea” valorilor de „timp”.
Pentru două ceasornice, trebuie definit un procedeu de considerare simultană a
unei aceeași indicații (considerată, prin ea însăși, ca valoare a „timpului” măsurat),
în cazul când acestea sunt în repaus relativ.
Sau a unor indicații diferite („timpi” diferiți) , dacă ceasornicele sunt în mișcare
relativă cu viteză „v” .
 22

Aceasta este esența teoriei relativității restrânse: mişcarea relativă trebuie să determine indicaţii
diferite ale ceasornicelor (care pentru Einstein semnifică, în mod cu totul absurd, „timpi”
diferiţi).
Adevărata natură a acestor afirmații se citește printre rânduri. De data aceasta la propriu.
1) Ele au sens doar dacă implică folosirea unor ceasornice sincronizate.
2) Sincronizarea trebuie realizată, obligatoriu, în ambele situații: în repaus și în mișcare relativă.
3) Prima afirmație reprezintă sincronizarea prin intermediul SEMNALULUI între două ceasornice
în repaus.
4) Ar fi trebuit să urmeze sincronizarea prin intermediul SEMNALULUI între două ceasornice în
mișcare. Aceasta, în mod misterios, lipsește din abordările lui Einstein. Dar este realizată de
Profesorul Nicolae Bărbulescu în „Bazele fizice ale relativității einsteiniene”, Ed. St. și En., București,
1979. Și ghiciți ce: din această sincronizare rezultă direct transformările lui Lorentz. De aceea nu le-a
abordat Einstein: acestea nu rezultă din analiza (fie ea și mintală) a unui „fenomen”ci din
sincronizare (un mecanism strict formal).
5) Einstein „sare”direct la experimentul mintal din care rezultă transformările lui Lorentz punând
alături (comparând) o sincronizare directă, cea inițială (fără intermedierea SEMNALULUI, și care
conservă viteza relativă „v” în ambele sisteme de referință), cu sincronizarea prin intermediul
SEMNALULUI, „devoalată” de profesorul Bărbulescu.
Evident că a doua „sincronizare” (pentru că asta semnifică experimentul mintal respectiv, vezi mai
jos) este acum o desincronizare care generează valori diferite de timp.
6) Așa cum veți vedea în continuare cele două sincronizări nu „au loc alături” decât dacă
ceasornicul în mișcare poate indica, simultan, două valori diferite de timp.
Ceasurile lui Einstein „indică numere“, NU MĂSOARĂ NIMIC!

Ori, Principiul de incertitudine se referă la măsurători... Ceva inacceptabil pentru Einstein.

Acum înțelegem de ce Heisenberg și Einstein nu s-au „întâlnit” deloc pe tărâm științific,
http://ysfine.com/einstein/heisenberg.html: „Ten years later, when he was in high school,
Heisenberg became interested in Einstein's theory and started his physics career out of his respect
for Einstein. However, these two great physicists did not like each other. What went wrong? The
basic point is well known. Einstein never accepted Heisenberg's uncertainty principle as a
fundamental physical law. ”

Pentru ușurarea urmăririi în continuare a raționamentului trebuie subliniat, în acest punct, că

toate demersurile lui Einstein sunt făcute în ideea de a face posibilă, din punct de vedere formal,
scrierea ulterioară a identității:
x2 + y2 + z2 - u2 ≡ x’2 + y’2 + z’2 - u’2, cu u = ct, u’= ct’, și t ≠ t’,
aflată la baza analizei care conduce la deducerea transformărilor Lorentz.
Drept dovadă, ceea ce pare o mică scăpare semantică („fenomen” „eveniment”), în definirea
„timpului”, este apoi configurat formal prin definiții complementare foarte elaborate.
Ceea ce dovedește, așa cum arătam mai sus, că nu este vorba despre o scăpare ci despre mecanismul
real de la baza TRR.
Așa că: Pentru două ceasornice, trebuie definit un procedeu de considerare
simultană a unei aceeași indicații (considerată, prin ea însăși, ca valoare a
„timpului” măsurat), în cazul când acestea sunt în repaus relativ.
Asta implică:
 23

1) Pentru „simultaneitate”, Einstein consideră (în aceeași lucrare de mai sus) două fulgere care cad în
două locuri, A și B:
„linia ce unește cele două locuri A și B va fi măsurată de-a lungul căii ferate și va fi instalat la
mijloc (M) un observator dotat cu un aparat (de exemplu, cu o oglindă înclinată la 90°) care să-i
permită să observe simultan cele două puncte A și B. Dacă observatorul percepe cele două fulgere
în același timp, ele vor fi simultane.”
2) Prin definiție, Einstein identifică „sincronizarea” doar cu similaritatea unor unice indicații,
simultane (conform procedeului de mai sus), a fiecărui ceasornic.
„Folosim în acest scop metoda preconizată de Einstein: determinăm duratele de propagare ale unei
raze de lumină de la A la B și înapoi. Prin definiție, susține Einstein, cele două ceasornice sunt
sincrone dacă ele indică durate de propagare egale, de dus și întors.
Bunăoară, la momentul tA pleacă din A un semnal luminos către B, unde ajunge la momentul tB;
durata de propagare a luminii pe distanța AB este tB - tA . În același moment tB semnalul luminos este
reflectat de o oglindă și revine în punctul A la momentul t1A. Durata de propagare a luminii pe
drumul invers, de la B la A, este t1A - tB.
După Einstein, condiția de sincronizare a celor două ceasornice considerate este
tB – tA=t1A- tB .
Ceasornicul din B este sincron cu cel din A, dacă momentul tB, indicat de acest ceasornic, coincide
cu cel calculat din condiția de sincronizare:
tB = „,
citat din Prof. univ. dr. doc. Nicolae Bărbulescu, „Bazele fizice ale relativității einsteiniene”, Ed. Șt.
și En., București, 1979, pag. 26.

Revenind la analiza simultaneității lui Einstein constatăm că un „eveniment” (din cele „preparate”
special de el) este și t = t’ = 0 – care semnifică „sincronizarea inițială a ceasornicelor” în
experimentul mintal al considerării unui semnal luminos de doi observatori aflați în două sisteme de
referință aflate în mișcare relativă, cu viteza v).
„Se admite că toate aceste ceasornice merg "la fel de repede", atunci când sunt identic construite, într-o
formulare exactă: dacă două ceasornice imobile plasate în două puncte diferite ale sistemului de referință
sunt reglate astfel încât acele lor să marcheze simultan (în sensul anterior) aceeași oră, atunci trecerea lor
prin toate pozițiile corespunzătoare va fi constant simultană.”- Albert Einstein, Teoria relativității pe
înțelesul tuturor, Ed. Humanitas, Buc. 2006, pag. 28.
O sincronizare reală (a „mersului” ceasornicelor) oferă un întreg set de valori t = t'
pentru a fi considerată (nu doar a unei unice indicații a acestora, de ex. t = t’ = 0).
„La fel de repede” însemnă oare „sincron”? Einstein evită termenul în acest punct dar dovedește că
știe exact ce înseamnă de fapt „sincron” („un întreg set de valori t = t'”, adică ∆t = ∆t’)?
Altă nuanță de observat este „aceeași oră”.
„… sunt reglate astfel încât acele lor să marcheze simultan (în sensul anterior) aceeași oră, atunci
trecerea lor prin toate pozițiile corespunzătoare va fi constant simultană.”
Este elementul fundamental al întregii teorii restrânse a relativității.
Implicația NU ESTE ADEVĂRATĂ!
Două ceasuri cu „avansuri” diferite pot indica la un moment dat aceeași valoare. Dar numai pe
aceea!
24

Este trucul pe baza căruia a putut scrie inepția:

x2 + y2 + z2 - u2 ≡ x’2 + y’2 + z’2 - u’2, cu u = ct, u’= ct’, si t ≠ t’:

Aparent diferența (t ≠ t’) rezultă spontan, natural, din identitatea fronturilor de

undă considerate?!
„Timp” de generații, această inepție ne-a fost băgată pe gât cu forța (recunoscându-
se oficial că „nu poate fi reprezentată intuitiv”).
Dar să zicem că o acceptăm…

În problema de mai sus, în condiții identice cu cele impuse de Einstein, să

presupunem un al treilea sistem de referință, O”, care se deplasează cu viteza „v” în
sens opus celui în care O’ se deplasează față de O.
Îl sincronizăm cu O’ (în originea comună, după procedeul lui Einstein) eventual la
valoarea indicată de ceasornicul din O’ în acel moment : t’0 = t”0 .
Pentru t’0 = t”0, coordonatele unui punct de pe frontul de undă au valori egale
în O’ și O”.
Conform transformărilor lui Lorentz, în același moment, în O, ceasornicul indică
t0 >t’0.
Concret, O” este în repaus față de O. Sau: sistemele de referință corespunzătoare
sunt echivalente.
25

Ceasornicele lor nu s-au întâlnit niciodată dar sunt „sincronizate” (á la Einstein)

prin intermediul celui din O’.
Atenție! Aspectul este foarte clar stabilit de Einstein: ceasornicele vor măsura
valori diferite de „timp” nu din cauza alterării „sincronizării ” (altfel ce rost ar mai
avea ea) ci a manifestării „naturale” (zice Einstein) a „timpului” sub influența vitezei
relative.
Deci, dacă ceasornicele din O și O' sunt sincronizate, ca și cele din O' și O”, rezultă
fără echivoc că ceasornicele din O și O” sunt, de asemenea, sincronizate.
În momentul noii sincronizări cele trei ceasornice indică, respectiv: t0, t’0 și t”0 = t’0.
Conform interpretării date de Einstein transformărilor lui Lorentz, timpurile
„măsurate” în O” și O’ cândva, după noua sincronizare vor fi
SIMULTAN, în O’ și O ele vor fi

Relațiile între valorile de timp măsurate în cele trei sisteme de referință sunt
stabilite considerând același front de undă inițial.
Conform principiului relativității restrânse, și al constanței vitezei luminii față de
orice „sursă” și/sau „receptor”, originile (SINCRONIZATE după procedeul lui
26

Einstein ale) tuturor celor trei sisteme de referință se consideră în centrul sferei
descrise de același front de undă, indiferent de modul în care acestea se mișcă relativ.
Nicolae Bărbulescu, „Bazele fizice ale relativității einsteiniene”, Ed. Șt. și En.,
București, 1979, pag.86:
„A) Considerăm două sisteme inerțiale sincronizate cuplat, O' și O, alese în așa fel, ca la originea
timpului, axele de coordonate să coincidă respectiv între ele. În momentul în care sistemul O' începe să
se deplaseze rectiliniu și uniform, cu viteza v (în raport cu sistemul O) de-a lungul axei Ox (O'x'), un
semnal luminos pornește din originea comună a axelor și se propagă prin unde sferice.
Observatorul din O se vede tot timpul în centrul unei unde sferice, de rază u =ct, unde c este viteza
luminii. Pentru acest observator, legea fenomenului fizic observat (propagarea unei unde sferice) se
exprimă prin ecuația undei sferice luminoase:
x2 + y2 + z2 = u2
sau
x2 + y2 + z2 - u2 = 0.
Întrucât a părăsit poziția când se găsea alături de observatorul O, ne-am aștepta ca observatorul O' să
constate că se află în interiorul sferei luminoase, dar dincolo de centrul O. Dacă ar fi așa, ar însemna că
fenomenele luminoase sunt diferite în sisteme inerțiale diferite, ceea ce contrazice principiul
relativității restrânse. Trebuie să admitem deci acest paradox: observatorul O' se vede și el tot în
centrul sferei luminoase, exact ca și observatorul O, deoarece fenomenele luminoase trebuie să
apăra identice ambilor observatori. Astfel, pentru observatorul O' legea propagării luminii trebuie să
aibă aceeași formă ca pentru observatorul O:
x’2 + y’2 + z’2 - u’2 = 0,
în care u’ = c’t’.”
Deci, conform acestor considerații, dacă O’ se află în centrul sferei
luminoase, atunci la a doua sincronizare (t”0 = t’0), și după, O” are
aceeași poziție.
Asta, fără să mai luăm în considerare că, de fapt, el este echivalent cu O.
Dacă nu sunteți convinși că lucrurile sunt atât de simple și de clare va sfătuiesc să
le verificați singuri.
De asemenea, puteți realiza analize echivalente.
De exemplu, în cazul în care O, O’ și O” se sincronizează SIMULTAN în originea
comună, O’ are viteza „v” față de O, iar O” are viteza „-v” față de O’.
Trebuie subliniat că în tot acest scenariu NU TIMPUL este eroul principal, ci viteza
„v”.
Confirmările experimentale ale TRR au ca obiect EROAREA DE MĂSURARE
27

a vitezei „v” pe baza unor semnale cu viteză limitată (la nivelul aparaturii) și nu
„dilatarea timpului” .
Trucul lui Einstein este „sincronizarea” teoretică („mentală”) a ceasornicelor la
nivel de indicație simultan cu desincronizarea lor la nivel de „avans” (generic, viteza
unghiulară a limbilor) astfel ca EROAREA DE MĂSURARE a vitezei „v” să aibă
aparența unui fenomen natural.
Sau, cu alte cuvinte, să impună MĂSURAREA CA FENOMEN NATURAL.

„În această problemă a timpului fizic, punctul de vedere nou, susținut de autor, se referă la
dilatarea timpului, considerată ca o consecință a sincronizării cuplate a ceasornicelor de către
observatori. Potrivit acestei idei, nu scurgerea timpului comandă mersul ceasornicelor, cum se crede
în mod curent, ci dimpotrivă, mersul ceasornicelor („măsurarea”, n.n.) comandă scurgerea
timpului.
ADMIȚÂND CĂ DILATAREA TIMPULUI ÎNTR-UN REFERENȚIAL ESTE PROVOCATĂ DE
OBSERVATORI, SE DOVEDEȘTE FOARTE UȘOR CĂ CELEBRELE PARADOXURI ALE
RELATIVITĂȚII EINSTEINIENE NU AU NIMIC...PARADOXAL! FENOMENELE DE CARE
SE OCUPĂ ELE SE DESFĂȘOARĂ ÎN MOD NORMAL, ASTFEL CĂ PRELUNGIREA
TINEREȚII, SAU CHIAR A VIEȚII, ÎN RACHETELE RAPIDE DIN COSMOS, ÎȘI PIERDE
ORICE TEMEI.” - „BAZELE FIZICE ALE RELATIVITĂȚII EINSTEINIENE” DE PROF.
NICOLAE BĂRBULESCU, BUCUREȘTI, ED. ȘT. ȘI EN., 1979, PAG. 12, 81,

„).

Transformările lui Lorentz reprezintă, în cazul „timpului”, exclusiv ceea ce se

„câștigă” în sistemul de referință în repaus cu MĂSURAREA vitezei „v” a sistemului
de referință în mișcare (compararea sa cu etaloane - semnale luminoase - cu viteză
constantă „c”, în orice situație).
 28

Tocmai de aceea ele păstrează sensul acestui proces.

Din reacțiile la acest material reiese că amestecarea MĂSURĂRII vitezei „v” în
această ciorbă pare forțată. Fără a intra în detalii (pe care le puteți găsi în extenso în
O afirmație pentru care îmi iau întreaga răspundere!-
http://www.scribd.com/doc/197250251/O-afirma%C8%9Bie-pentru-care-imi-iau-
intreaga-r%C4%83spundere ) amintesc aici că în problema mentală inițială, viteza
„v” este strict considerată ca fiind a lui O’ FAȚĂ DE O (care , implicit, este
considerat în repaus). Dilatarea timpului are loc (după Einstein) în funcție de acesta
situație (în O’).
Dar cu toții știm că viteza „v” poate fi considerată SIMULTAN ca fiind a lui O
față de O’, care poate fi considerat în repaus. Și atunci timpul se dilată în O.
Cum toată această poveste are loc SIMULTAN situația celor două sisteme de
referință este STRICT ECHIVALENTĂ față de viteza „v”.
De unde „știu” ceasornicele care din ele să măsoare „timpul dilatat”?!
Sau, cu alte cuvinte, viteza „v”, paradoxal, n-are o natură cauzală. Dar asta este
altă discuție pe care o puteți găsi în materiale postate la această adresă.
Ceea ce implică, însă, cauzalitatea este procesul de MĂSURARE al vitezei „v”.
Acesta este reprezentat de compararea cu etaloane care are loc „pe rând”, „în
timp”, și cu o viteză limitată: viteza de transmitere a interacțiunii „c”. Proces care, la
rândul său, implică o origine, un sens, și un sfârșit. Așa că afirmații de genul O’ se
mișcă cu viteza „v” față de O nu sunt legalizate de natura vitezei „v” ci de
MĂSURAREA sa.
Iar de mai sus reiese clar că MĂSURAREA NU ESTE UN FENOMEN
NATURAL!
Un ceasornic, pentru că nu poate el însuși să stabilească dacă este în repaus sau în
mișcare relativă inerțială, trebuie desincronizat într-un anumit sens (ca „avans”)
pentru a satisface transformările lui Lorentz. Iar odată desincronizat într-un sens nu
mai poate fi desincronizat SIMULTAN și invers, dacă este cazul (ca mai sus).
Două ceasornice „sincronizate” și aflate în repaus măsoară timpul diferit doar
pentru că un al treilea se deplasează cu viteza „v” față de ele ?!

De ce această teorie „blochează” pe atâta lume? Pentru că are o aparență „logică”. Ca atare cei mai
mulți sunt ispitiți s-o abordeze ca atare: „logic”. Și asta nu duce nicăieri, din punct de vedere cauzal.
Interpretate corect, afirmațiile lui Einstein sunt „logice” exclusiv în raport cu scopul absurd pe care
și la propus: tratarea cauzală a unui fenomen necauzal, contactul radiației cu materia.
 29

Care generează contradicții ca cea de mai sus.

„Spațiul” este o mărime care primește, prin ipoteză (principiul relativității), valori similare în ambele
sisteme de referință. Fie că este vorba despre deplasarea semnalului luminos (condițiile t = t’ = 0;
O≡O’ și x2 + y2 + z2 - u2 ≡ x’2 + y’2 + z’2 - u’2 , cu u = ct; u’ = ct’), fie că este vorba despre deplasarea
relativă cu viteza „v” a sistemelor de referință.
În acest din urmă caz, spațiul este dat de mărimile s = vt și s = vt’(vezi mai jos),

Dacă spațiul nu este diferit iar ceasornicele dau valori diferite timpului în fiecare din cele două
sisteme de referință, așa după cum susține Einstein, după ce logică vitezele „v” (v = s/t) sunt egale:
formele explicite ale soluțiilor identității de mai sus (care este scrisă pe baza condiției inițiale t ≠ t’)
conțin, și într-un sens și în celalalt, aceeași valoare „v” (implicând t = t’)?
„Mișcarea” relativă a celor două sisteme de referință este rectilinie și uniformă (inerțială?!) și strict
simetrică. Adică există vitezele „v”, „v’”, cu v ≡ v’.
Iar vitezele „v” , „v’”, au sens doar cu condițiile
v = ∆x/∆t = x1 - x/t1 – t ; v’ = ∆x’/∆t’= x’1 – x’/t’1 – t’.
Iar v ≡ v’ există doar dacă ∆x/∆t = ∆x’/∆t’.
Și, implicit, doar dacă mai măsurăm încă cel puțin o pereche de valori de timp egale, în afară de t =
t’ = 0. Adică trebuie să existe ∆t și ∆t’ în limitele impuse de Principiul de incertitudine!
Altfel vitezele nu pot fi considerate din punct de vedere fizic - O afirmație pentru care îmi iau
întreaga răspundere!, pag 12,http://www.scribd.com/doc/197250251/O-afirma%C8%9Bie-pentru-
care-imi-iau-intreaga-r%C4%83spundere

Dar admițând orice alte valori egale pentru „timp”, diferite de cele inițiale, t = t' = 0, stabilite de
Einstein, ajungem la concluzia că nu există nici un motiv ca să nu considerăm orice alte valori
indicate de ceasornice pentru același eveniment ca fiind egale, t = t'.
Rezultă că dacă există v ≡ v’ atunci „timpul curge” („aceste ceasornice merg”) "la fel de repede", în
ambele sisteme de referință, în etape PERMANENT și corect sincronizate.
Nu cred că există vreun echivoc în această abordare.
Peste sincronizarea reală acceptată prin ipoteză, prin aceeași valoare a vitezei „v”, Einstein propune
o sincronizare suprapusă peste ea  DESINCRONIZARE!
 30

Analiza matematică ulterioară a identității x2 + y2 + z2 - u2 ≡ x’2 + y’2 + z’2 - u’2 nu descoperă că t ≠ t’

ci explicitează convenabil (conform transformărilor Lorentz) această situație absolut ilegală.
În teoria restrânsă a relativității Einstein a inventat ceasornicele care indică, SIMULTAN,
t = t’ pentru calculul lui „v”, și t ≠ t’ pentru considerarea lui „c”.
Pentru această „invenție” ar fi trebuit Einstein să ia premiul Nobel…

În urma contactului, astfel intermediat formal de lumină, a „evenimentelor” inventate de

Einstein, apar următoarele consecințe:
- Dată fiind viteza limitată a semnalului luminos, contactul dintre observator și „evenimentul”
considerat nu poate avea loc instantaneu, simultan,
- Procedeul de stabilire a simultaneității, definit de Einstein, oferă rezultate influențate de viteza
relativă a sistemelor de referință în care sunt considerate „evenimentele”.
„Până acum am raportat considerațiile noastre la un sistem de referință determinat, pe care l-am
desemnat prin "terasamentul căii ferate". Să presupunem acum că un tren extrem de lung se
deplasează pe linia ferată cu viteza constantă v în direcția indicată în fig. 1. Oamenii care vor
călători în acest tren vor folosi trenul în mod avantajos ca sistem de referință rigid (sistem de
coordonate); ei vor raporta orice eveniment la tren. Orice eveniment ce se produce într-un punct al
liniei ferate se va produce de asemenea și într-un punct determinat al trenului. Chiar și definiția
simultaneității poate fi dată în raport cu trenul exact la fel ca și în raport cu terasamentul. Se pune
însă în mod natural următoarea întrebare:
Două evenimente (de exemplu, cele două fulgere A și B), care sunt simultane în raport cu
terasamentul, sunt simultane și în raport cu trenul? Vom arata de îndată că răspunsul la aceasta
trebuie să fie negativ.
Atunci când spunem că fulgerele A si B sunt simultane în raport cu terasamentul, aceasta vrea
să însemne: razele de lumină ce pornesc din A și B se vor întâlni în punctul median M al
segmentului AB. Evenimentelor A si B le vor corespunde însa locurile A și B în tren. Fie M'
punctul median al lungimii AB a trenului aflat în mișcare. Acest punct M' coincide în momentul
 31

fulgerului (considerat din punctul de vedere al terasamentului) cu punctul M, dar se mișcă spre
dreapta (în fig. 1) cu viteza v a trenului.
Dacă un observator aflat în tren în punctul M' nu ar poseda această viteză, el ar rămâne mereu
în M, și atunci razele de lumină ce pleacă de la fulgerele din A și B l-ar atinge în mod simultan,
adică s-ar intersecta exact în fața lui. În realitate însă (din punctul de vedere al terasamentului), el
se deplasează în întâmpinarea razei ce pornește din B în timp ce se îndepărtează de raza ce
pornește din A. Așadar, observatorul va vedea mai devreme raza ce pornește din B decât cea care
pornește din A. Observatorii care vor folosi trenul drept sistem de referință vor trebui astfel să
ajungă la concluzia că fulgerul B s-a produs mai devreme decât fulgerul A. Ajungem astfel la
rezultatul foarte important:
Evenimentele care sunt simultane în raport cu terasamentul nu sunt simultane în raport cu
trenul și invers (relativitatea simultaneității). Orice sistem de referință (sistem de coordonate) are
propriul său timp; o indicare a timpului nu are sens decât atunci când se face în raport cu un corp
(sistem) de referință determinat.” (lucrarea menționată mai sus, pag. 29).
Convingător, nu? Poate…

Dar în întregime fals:

„Evenimentele care sunt simultane în raport cu terasamentul nu sunt simultane în raport cu
trenul și invers (relativitatea simultaneității).”
Sau: „simultaneitatea” este negată, PE RÂND, în sistemul de referinţă în care este considerată
o viteză „v”. Pentru că în celălalt sistem de referinţă viteza este considerată „0”.
Dar „ … și invers” este strict SIMULTAN cu afirmația directă,
pe baza Principiului relativității!
Viteza „v” nu este „absolută” ci „rezultantă” a unor alte viteze: ÎN AMBELE SISTEME DE
REFERINŢĂ SE MANIFESTĂ SIMULTAN O VITEZĂ FAŢĂ DE FRONTUL DE UNDĂ!
Sau: în ambele sisteme de referinţă trebuie negată
„simultaneitatea”!
 32

Lumina n-are legătură cauzală cu materia.

Sau: „SEMNALELE luminoase, pentru că nu reprezintă manifestări materiale, nu pot fi
integrate niciunui sistem de referință inerțial”.
Dacă lumina n-are nici o legătură cu materia atunci traiectoria ei este exterioară acesteia, este
„absolută”. Implicit, punctele A și B (de emisie a semnalelor), care nu relaționează fizic nici
măcar cu procesele care le-au generat (faţă de care se manifestă cu viteza „c”, constantă) n-au
legătură cu trenul sau terasamentul (cu punctele A și B de pe acestea, pe baza experimentului
Michlson – Morley).
Încercați să faceți (mintal) translucidă imaginea întregului context. Priviți, în aceste condiții,
experimentul de la mare distanță. Față de locurile din spațiu în care sunt generate semnalele, și
trenul și terasamentul (împreună cu Pământul) se mișcă diferit și simultan (în jurul soarelui, în
jurul centrului galaxiei etc.), context din care se consideră doar o mișcare relativă
REZULTANTĂ, cu viteza „v”.

În aceste condiţii este corect să considerăm că, în realitate, și punctul M (al terasamentului) se
mișcă diferit dar simultan cu M’(al trenului) față de punctul B al emisiei semnalului din spațiu
(comun cu B de pe tren și terasament, DOAR în momentul fulgerelor). Şi, implicit, se mişcă faţă
de frontul de undă al semnalului respectiv, chiar dacă, faţă de punctul B de pe terasament (punct
la care se limitează analiza lui Einstein), el este în repaus.
Punctul M (al terasamentului) se mișcă simultan față de punctul B din spațiu, dar întotdeauna altfel
decât punctul M' de pe tren: M, M’ se pot apropia în mod diferit, se pot depărta în mod diferit sau unul
se poate apropia atunci când celălalt se depărtează de B din spaţiu.
Dar, în concluzie, semnalele emise simultan, n-au cum să ajungă simultan nici în M (acolo unde
Einstein considera că ele trebuie să ajungă simultan), atâta vreme cât este considerată viteza
„rezultantă” „v”. În condițiile în care viteza „v” este rezultanta unor viteze necunoscute
„simultaneitatea” cauzală (stabilită prin intermediul SEMNALELOR și relativă la viteza „v”) N-
ARE SENS!
 33

Modelul real al acestui experiment este un complex „vicios” de manifestări (vezi mai jos):

Dacă Einstein ar fi realizat analiza completă a experimentului său mintal ar fi obținut două
concluzii absolut naturale:
1) „simultaneitatea” nu există din punct de vedere cauzal,
2) „simultaneitatea” există exclusiv geometric.
În aceste condiții definiția „simultaneității” dată de Einstein este LIPSITĂ DE SENS!
Pe baza aceluiași tip de analiză se arată că și definiția „sincronizării” se află în aceeași situație:
nici un ceasornic nu se află în repaus sau mișcare cu viteză dată față de punctul de emisie (care
nu se suprapune cu „sursa” SEMNALULUI cu care acesta n-are vreo legătură cauzală) din
spațiu al unui SEMNAL luminos astfel încât două ceasornice să poată fi sincronizate pe baza
acestuia. Această situație corespunde principiului relativității.

ÎN CONCLUZIE: ÎN CONDIȚIILE CELOR EVIDENȚIATE DE EXPERIMENTUL

MICHELSON - MORLEY ȘI DE ANALIZA DE MAI SUS, LUMINA NU POATE PURTA
INFORMAȚIA DE „VITEZĂ” RELATIVĂ A SURSEI ȘI/SAU A RECEPTORILOR!
Ea este un complex vicios de manifestări care nu interacționează cu „materia”.
Iată mai jos definiția unui complex „vicios” de manifestări:
Definiție: „Dacă într-o serie de fenomene A, B, C, ... , M și N, A este cauza lui B, B a lui C,... ,
M a lui N și N a lui A, zicem că grupul de fenomene A, B, C, ... , M și N formează un ciclu vicios.
Denumim sistemul material în care se produce acest ciclu, complex sau sistem vicios”- citat din
articolul „IPOTEZA COMPLEXULUI VICIOS” de ing. Paul Postelnicu publicat în lucrarea
„PRECURSORI ROMÂNI AI CIBERNETICII”, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1979, pag. 135.
A și B sunt punctele din spațiu în care au avut loc simultan fulgerele. Dacă ele sunt simultane
atunci încadrează un astfel de complex (care, subliniez, nu este încadrat de semnele de pe tren sau
terasament, ci de punctele din spațiu în care au avut loc fulgerele).
Sau, trenul interacționează cu terasamentul dar simultaneitatea (la nivelul punctelor atinse
SIMULTAN de fulgere) implică închiderea ciclului cauzal.
 34

În cadrul complexului, viteza „v” ar fi echivalentul latenței chimice τ a manifestărilor materiale

distincte ale organismelor vii (complexe de asemenea „vicioase” - închise).
Toate manifestările „materiale” pot fi integrate unor astfel de complexe care, „vicioase” fiind,
se manifestă cu proprietăți strict geometrice (vezi mai jos).
Cu excepția artefactelor umane (cele de interes fiind motoarele).
Vitezele „v” sunt vitezele care se manifestă doar dacă, studiind un unic fenomen al complexului
vicios, considerăm fenomenele anterior sau ulterior cauzal, ca fiind ne manifeste (sub formă doar
de „condiții inițiale”, exact cum face Einstein mai sus:”trenul se mișcă => terasamentul stă, sau
invers” ). Situație identică cu aceea a considerării de către biologie a latenței chimice τ în
organismele vii.
În realitate, ca și latența chimică, în interiorul acestor complexe viteza „v” este
ne manifestă (procesele se manifestă „încet” – cu viteza „v” – dar toate odată, nu „pe rând”, așa
cum le considerăm noi, vezi BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag 20 -
http://www.scribd.com/doc/95041657/BIOCENTRISM-Manual-de-utilizare).
Iar manifestarea lor (a complexelor) nu mai are loc în timp: este strict geometrică.
Închipuiți-vă că încercați să „construiți” un complex „vicios”.
Ar arăta el ca o „farfurie zburătoare”? Foarte probabil... A o controla înseamnă a găsi (pe baza
simultaneității reale – implicată de „formă”- proprie oricărui organism viu) punctele din spațiu
(de ex. locurile în care au lovit fulgerele lui Einstein) între care există contexte geometrice formate
spontan de astfel de complexe (ca cel roșu din figura de mai sus).
Ori astea există cam peste tot (pe unde n-a ajuns Homo sapiens sapiens).
Atunci geometria adecvată a „farfuriei dumneavoastră zburătoare” s-ar încadra acelui context,
de asemenea geometric (n-ar interacționa cu el). Dacă mă refer la o zonă supusă influențelor
gravitaționale atunci „farfuria zburătoare” n-ar interacționa cu acele influențe (antigravitație?!).
Ci ar „călători” cu el ... fără inerție, fără frecări etc. etc., spre zonele de interes.
Când mă refer la spațiu mă refer la realitatea geometrică (r.g.) cu proprietăți holografice,
modelată în BIOCENTRISM – manual de utilizare.
Atunci procesul de acuplare a „farfuriei zburătoare” la contexte geometrice de interes este
realizabil doar prin schimbarea de „formă” (de fapt de simetrie într-un mediu holografic, vezi tot
BIOCENTRISM – Manual de utilizare).
Eroarea speculată de Einstein în abordarea „incompletă” a unui „ciclu vicios” este aceea că
obișnuim să încadrăm fenomenul luminos (în speță punctele A și B din spațiu) într-un sistem de
referință (fie al trenului, fie al terasamentului, fie oricare altul din Univers) uitând ca ele aparțin
traiectoriei semnalului luminos care aste „absolută”: nu se încadrează cauzal niciunui sistem de
referință inerțial.
Orice sistem de referință este un complex deschis, considerat parțial, implicit cauzal și încadrat
de „condiții inițiale” care fac manifestă o viteză rezultantă „v”. Orice fenomen deschis (față de
care este manifestă o viteză oarecare „v”) poate fi considerat fără probleme într-un astfel de
context.
Ori, conform formei vicioase a ecuațiilor lui Maxwell, confirmate de experimentul Michelson –
Morley, lumina nu se poate încadra decât parțial (fotoelectric, fotochimic, termic etc.) unui sistem
de referință, care este un complex deschis.
 35

Aceasta este eroarea fundamentală comisă și de Lorentz: el a fost forțat să-și găsească
transformările tocmai pentru c-a încercat să scrie ecuațiile lui Maxwell în sisteme de referință
inerțiale „deschise” după ce acestea (ecuațiile) au ajuns la forma "vicioasă" (închisă).
Einstein a încercat să bage lumina „cu totul” în sistemul de referință dar prin ceasornic (zice el).
Vom vedea că ea a intrat acolo, dar prin alt ceasornic decât cel de interes.

Ne apropiem de problema care a condus la „logica” fenomenului de apariție a transformărilor

Lorentz și, ulterior, de interpretare eronată a acestora în Teoriile relativității.
După cum reiese de mai sus „viteza” relativă „v” nu poate fi decât aparentă, atunci când
fenomenul este scos de Homo sapiens sapiens din contextul general, geometric.
„c” nu poate fi „atașată” unui „sistem de referință inerțial care se mișcă” cu viteza relativă
„v” pentru că aceasta poate fi eventual „declarată” doar pe baza a ceea ce poate oferii lumina
în acest sens. Ori lumina nu oferă nici o informație cauzală interpretabilă ca viteză între două
sisteme inerțiale pentru că acestea sunt TOTAL IZOLATE!
„v” NU EXISTĂ! . Fenomenul „v” are un suport strict fiziologic (vezi mai jos).
Legătura ei „cauzală” cu „c” („demonstrată” de Einstein) este... NU este!
„c” „izvorăște”, de fapt, din fiecare punct al spațiului, inclusiv din cele afectate, succesiv,
sistemului de referință „în mișcare” (printr-un mecanism descris în materialul BIOCENTRISM
– manual de utilizare, pag. 8).
În această situație ecuațiile câmpului electromagnetic ale lui Maxwell sunt relative exclusiv la
un punct AL SPAȚIULUI REAL (r.g.), ÎNTOTDEAUNA ACELAȘI, pe care doar Homo
sapiens sapiens îl „vede” în „(răs)timpuri” și, implicit, îl consideră ca puncte diferite. Pentru
aceste ecuații viteza relativă „v” nu există în nici o situație.
De aceea ele își schimbă forma la trecerea dintr-un sistem de referință inerțial în repaus la
unul „în mișcare” (făcând necesare relațiile respective): pentru că trecerea respectivă n-are
sens.
Viteza „v” a fost ambalată formal într-un „timp” inventat de Einstein, pe baza căruia
relaționează cu „c” (ceea ce nu se întâmpla d.p.d.v. vectorial).
Exista, eventual, acest „timp” DEPENDENT DE „MIȘCARE” acolo (la nivelul acestor contacte
MEDIATE LUMINOS ÎNTRE UN SISTEM DE REFERINȚĂ INERȚIAL ȘI UN OBIECT
EXTERIOR ACESTUIA) și n-a fost „detectat” înaintea lui Einstein?
Considerarea aceleiași valori pentru viteza „v” în ambele sisteme de referință spune că „NU”!
Așa că Einstein a „învățat” ceasornicul din O' să indice simultan două valori diferite ale
„timpului”:
- una care apare spontan (și nu poate fi interpretată de observator, pe baza noilor definiții pentru
„simultaneitate” și „sincronizare”), și care este egală cu cea indicată de ceasornicul din O în virtutea faptului
că cele două sisteme de referință se mișcă inerțial,
- una diferită, fabricată, exclusiv pentru observatorul din O’.
Lumina ca atare nu se comportă ca materie (vezi pag. 3). Acceptând rezultatele experimentului Michelson -
Morley dar ocupându-se de un fenomen cauzal doar de conjunctură (experimentală), fenomenul fotoelectric,
Einstein n-a făcut decât să încerce să aplice același sistem „logic”: „această foaie albă este neagră” sau
„comportarea ne cauzală a luminii este cauzală”.
Cum în experimentul mintal pentru deducerea transformărilor lui Lorentz lipsește orice corp material (față
de analiza în cazul transformărilor Galilei) ar fi fost evident că întreg mecanismul descris acolo este o relație
 36

„observator” -> „semnal” -> „observator”, care, în condițiile în care „semnalul” nu interacționează cauzal cu
„observatorul”, este o relație „observator” ->„observator”.
Adică o relație strict formală, așa cum am arătat la începutul acestui material.
Și care n-are nici o legătură cu realitatea exterioară.
Dacă teoriile relativității sunt... Scriind aceste cuvinte realizez că manufacturile teoretice ale lui Einstein nici
măcar nu pot fi numite "teorii".
Reluând: dacă Einstein bate câmpii (și îi bate zdravăn) rezultă că putem, pe baza experimentului Michelson
- Morley să tragem concluzia că realitatea este strict geometrică.
Mulți vor fi surprinși (așa cum am fost și eu) să constate cât de ușor și clar se poate demonstra așa ceva.
Dar am pierdut mai bine de o sută de ani...
Explicația fenomenului nu poate fi de cât una singură: nu lipsa „capacității” este cauza faptului că
această demonstrație n-a fost găsită mai demult. Este vorba despre îndoctrinare.
Iar aceasta nu vine decât în urma unor acțiuni premeditate, rău intenționate.
Aceste acțiuni au condus, de fapt, la starea actuală a științei:
„Asemenea altor știinţe ale naturi (evident că este vorba și despre fizică, n.n.), biologia și-a pierdut
astăzi o mare parte din iluzii. Ea nu mai caută adevărul. Ea își construiește propriul său adevăr.”,
François Jacob - „Logica viului”, Editura enciclopedică română, București – 1972, pag. 38).
Astfel, „știința” a început să semene din ce în ce mai mult cu „religia” (mecanica cuantică și
relativitatea își proclamă fiecare adevărul ei - în care trebuie să „crezi”- așa cum fac creștinismul și
budismul, de exemplu).
Să nu existe un răspuns specific al „realității”, oricare ar fi ea, la aceste imagini ale Universului,
dacă nu opuse, cel puțin foarte deosebite, care să dea posibilitatea aprecierii gradului de adevăr al
fiecăreia dintre ele?
Ne uităm cu toții în aceeași direcție, dar fiecare „afirmăm” că vedem altceva.
O veche poveste indiană despre patru înțelepți orbi care întâlnesc cu un elefant seamănă ciudat de
mult cu ceea ce se întâmplă astăzi în cunoaștere:
Primul înțelept atinge coada elefantului și strigă: „Elefantul arată ca o sfoară!”.
Al doilea atinge trompa: „Ba nu! Elefantul arată ca un odgon de corabie!”.
Al treilea atinge un picior: „Nu știu ce este cu voi! Elefantul arată sigur ca un trunchi de copac”.
Ultimul pipăie o ureche: „Credeam că vă cunosc destul de bine și nu m-am îndoit niciodată de
înțelepciunea voastră. Dar acum trebuie să vă contrazic: elefantul arată ca o frunză de palmier!”
Personal o să încerc să aduc argumente în favoarea noastră în ideea că situația descrisă mai sus
este artificială și NU NI SE DATOREAZĂ.
Dovada ar fi un punct de vedere corect asupra realității: acela al unor cimpanzei (care se pare că nu
au suportat același „tratament” ca Homo sapiens sapiens, vezi mai jos). Este un punct de vedere pe
care, în aceste condiții, mi-l asum! http://www.youtube.com/watch?v=pIAoJsS9Ix8
http://www.youtube.com/watch?v=nHuagL7x5Wc
Ca atare mă declar „cimpanZEU”!

***

Realitatea este aceea care ne-a generat. Este suficient să nu i te împotrivești ca să „exiști”.
Asta este perfect echivalent cu „a o cunoaște”. Realitatea ești tu, sunt eu, așa cum ne-am născut!
Ceea ce „înveți” să cunoști după aceea nu poate fi realitatea. Este „opusul”!
 37

Dacă realitatea ar fi „uitat” să te învețe ceva pur și simplu n-ai fi existat.

Exact asta face „opusul” cu ceea ce „înveți” în plus, „în timp” : te neagă!

***

MAI JOS DEMONSTREZ CĂ „TIMPUL” NU EXISTĂ.

ÎN ACEST DEMERS PORNESC DE LA URMĂTORUL FAPT:
Reiau de mai sus:
ÎN ORICE ORGANISM VIU (CONSECINȚĂ DIRECTĂ ȘI SPONTANĂ A REALITĂȚII)
FAPTUL CĂ „TIMPUL” NU EXISTĂ ESTE EVIDENT: TOATE PROCESELE CONSTITUENTE
ALE „VIULUI” SUNT SIMULTANE (INCLUSIV CELE REZULTATE ÎN URMA
CONTACTULUI CU MEDIUL NATURAL, vezi mai sus) LIPSEA DOAR MODELUL CARE
SĂ EXPLICE UN ASEMENEA COMPORTAMENT.
ÎN LUCRAREA http://www.scribd.com/doc/52059100/Cancer-Teoria-
gravita%C8%9Bional%C4%83-a-vie%C8%9Bii-de-ing-fiz-Gabriel-Pascu
DESCRIU UN ASTFEL DE MODEL AL „VIEȚII”.
LA BAZA LUI STĂ DEFINIȚIA „COMPLEXULUI VICIOS” (vezi mai jos) A CĂREI
PRINCIPALĂ CONSECINȚĂ ESTE CĂ RELAȚIA UNUI ASEMENEA COMPLEX CU
EXTERIORUL ESTE EXCLUSIV NE CAUZALĂ, GEOMETRICĂ.
CONSECINȚA ESTE CĂ ORGANISMUL SE VA MANIFESTA EXCLUSIV GEOMETRIC, CA
„FORMĂ”.
NATURA „ÎNTREGULUI” MEDIU ESTE, DE ASEMENEA, CEA GEOMETRICĂ. MĂ
REFER LA MEDIUL NATURAL. PROCESELE RESPECTIVE SE DESFĂȘOARĂ SIMULTAN
(AȘA CUM ATESTĂ EXPERIMENTUL MICHELSON – MORLEY + „VICIOZITATEA”
ECUAȚIILOR LUI MAXWELL, vezi mai jos, pag.44).
REZULTĂ CĂ ORGANISMUL POATE PERCEPE ASTFEL „FORMA” MEDIULUI
(AMBELE STABILE). IAR „FORMA” ESTE:
Definiţie: ”forma” este UNICUL atribut al ”întregului”.
GEOMETRIA MEDIULUI („NATURAL”!) NU „INTERACȚIONEAZĂ” CU „FORMA”
„ÎNTREGULUI” ORGANISM. „INTERACȚIUNEA” N-ARE SENS ÎNTR-UN CONTEXT
STRICT GEOMETRIC.
DECI, ÎN ORGANISMELE VII, ÎNTR-O REALITATE (GEOMETRICĂ) STRICT
INDEPENDENTĂ DE HOMO SAPIENS SAPIENS, „TIMPUL” NU EXISTĂ.
CARE SUNT IMPLICAȚIILE ACESTEI EVENTUALE REALITĂȚI?
LEGAT DE IDEEA NAȘTERII FIECĂRUIA DINTRE NOI, O PRIMĂ ȘI FUNDAMENTALĂ
IMPLICAȚIE AR FI CĂ „NAȘTEREA” (APARIȚIA VIEȚII) ȘI „MOARTEA” SUNT
SIMULTANE. REZULTĂ CĂ ELE AU SURSE DIFERITE.
DE EXEMPLU: UN BEC APRINS NU POATE EMITE SIMULTAN LUMINĂ ȘI
ÎNTUNERIC. EVENTUAL, ÎNTRE BEC ȘI RECEPTOR TREBUIE SĂ SE INTERPUNĂ UN
CORP EXTERIOR OPAC, FĂRĂ LUMINĂ PROPRIE, CARE SĂ GENEREZE ASTFEL
ÎNTUNERIC, SIMULTAN CU LUMINA.
MAI CONCRET: REZULTĂ CĂ „MOARTEA” VINE DIN EXTERIORUL „VIEȚII”, CARE
PRIN NATURA EI ESTE, DE FAPT, „VEȘNICĂ”. BINEÎNȚELES CĂ TERMENUL „VEȘNIC”
N-ARE NICI UN SENS ÎN ACEST CONTEXT (FĂRĂ „TIMP”). FRAZA RESPECTIVĂ
TREBUIA SĂ SE TERMINE LA „ESTE”.
 38

CHIAR DACĂ ARGUMENTELE DIN ACEST MATERIAL VI SE VOR PĂREA

INSUFICIENTE, HAIDEȚI TOTUȘI SĂ PRESUPUNEM CĂ AFIRMAȚIA ESTE
ADEVĂRATĂ: „TIMPUL” NU EXISTĂ!
TRASEUL CORECT AL EXISTENȚEI, URMAT CU AJUTORUL „BUNULUI SIMȚ”,
TREBUIE SĂ EVITE „UMBRA” („MOARTEA”) FĂCUTĂ DE ACEST „CORP OPAC”.
ÎN CONDIȚIILE ÎN CARE „TIMPUL” NU EXISTĂ („VEZI”, „CUNO(ȘTI)” TOTUL,
SIMULTAN), ÎNTR-O REALITATE GEOMETRICĂ , ACEST LUCRU ESTE FOARTE SIMPLU.
AȘA CUM SPUNEAM MAI SUS, ÎN POFIDA LATENȚEI CHIMICE τ (TAU, CEA DESPRE
CARE VORBEA Karen Bulloch ÎN 1978) PROCESELE UNUI ORGANISM VIU SUNT
SIMULTANE PERMIȚÂND UN CONTACT SIMULTAN (‚GEOMETRIC’) CU MEDIUL, LA
NIVELUL TUTUROR SUBSTRUCTURILOR.
CARE ESTE NATURA „TRANSFORMĂRILOR” ÎNTR-UN MEDIU STRICT GEOMETRIC
(FĂRĂ „TIMP”, IMPLICIT FĂRĂ „MIȘCARE” CAUZALĂ PUTEȚI VEDEA LA pag. 24 dar și
BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag. 16.

ÎN CAZUL LUI HOMO SAPIENS SAPIENS STRUCTURA SA MORFOFIZIOLOGICĂ

(„MODELATĂ” ARTIFICIAL, CA DE EX. „MERSUL BIPED”) ÎI PERMITE SĂ SE „MIȘTE”,
IMPLICIT SĂ OBSERVE ȘI SĂ REACȚIONEZE, LA APROAPE ÎNTREAGA VARIETATE DE
STIMULI CARE SE GĂSEȘTE PE PLANETA PĂMÂNT.
EL POSEDĂ, POTENȚIAL, O INDEPENDENȚĂ (GEOMETRICĂ) QUASI TOTALĂ.
INDEPENDENȚA TOTALĂ ÎNSEAMNĂ „CUNOAȘTERE” (IMPLICIT POSIBILITATE DE
REACȚIE) TOTALĂ.
REZULTĂ CĂ, PENTRU HOMO SAPIENS SAPIENS, „MOARTEA” AR PUTEA FI EVITATĂ.
PENTRU CAZUL SĂU, CU TOTUL SPECIFIC, „S-A PUS LA PUNCT” UN PROCEDEU
DE LIMITARE A POSIBILITĂȚILOR DE OBSERVARE ȘI REACȚIE LA STIMULI PRIN
INDUCEREA FUNCȚIONĂRII „PE RÂND”, NE SIMULTAN („NE GEOMETRIC”), A
„PĂRȚILOR” ORGANISMULUI (PE BAZA MECANISMELOR DE STRUCTURARE A
SINAPSELOR CONDIȚIONATE – PAVLOV): RECEPȚIA SEMNALELOR FACE CA
PROCESELE ORGANISMULUI SĂ NU SE MAI DESFĂȘOARE SIMULTAN ȘI, ASTFEL,
LATENȚA CHIMICĂ τ SĂ DEVINĂ MANIFESTĂ.

ATUNCI CÂND LATENȚA CHIMICĂ τ DEVINE MANIFESTĂ ÎNTRE PROCESELE

DISTINCTE ALE ORGANISMULUI ORGANISMUL ESTE „SPART” ÎN „PĂRȚI” CARE NU
SE MAI MANIFESTĂ SIMULTAN, CI SE „MIȘCĂ” ÎNTRE ELE.
IAR SUPORTURILE STIMULILOR RECEPTAȚI SEPARAT PAR CĂ SE „MIȘCĂ” ÎNTRE
ELE (PENTRU CĂ, AUTOMAT, O PARTE DINTRE ELE „STAU” -€€NU SUNT
CONSIDERATE).
DE EX. NU VĂ SIMȚIȚI DEGETUL MIC DE LA PICIORUL STÂNG CÂND CITIȚI
ACESTE RÂNDURI. IAR CÂND VĂ CONCENTRAȚI LA EL, ȘI EVENTUAL ÎL MIȘCAȚI, NU
MAI PUTEȚI CITI. DECI ÎL MIȘCAȚI INDEPENDENT DE „CITIT”.
MEDIUL ÎNSUȘI ESTE „CUNOSCUT” ASTFEL, ȘI EL, DOAR PE RÂND, PE „PĂRȚI”
CARE, APARENT, SE „MIȘCĂ” ÎNTRE ELE.
ACESTA ESTE, PE SCURT, MECANISMUL PERCEPERII UNUI FENOMEN CARE NU
EXISTĂ: MIȘCAREA RELATIVĂ A CORPURILOR.
O imagine intuitivă a modului în care „timpul” și „mișcarea” pot fi generate (între aparente
„obiecte” exterioare, chiar dacă, nici unele nici celelalte, nu există) ar fi aceea în care părți ale
unei aparaturi de înregistrare a imaginii (obiectivul să zicem) ar putea avea o mișcare relativă
 39

proprie față de aparat în general și față de materialul fotosensibil (pe care se înregistrează
imaginea), în special. Adică strict „INTERNĂ” (ca un semnal de offset - deviație
comportamentală?!). În aceste condiții părți ale imaginii formate s-ar „mișca” față de puncte ale
acestui suport („mișcare”) într-un ritm anume („timp”) impus de mișcarea obiectivului. Și asta
fără ca în exterior să se întâmple ceva.
Sunt, cred, ușor de recunoscut, procese distincte ale organismului, care se desfășoară
nesimultan (cauzal, cu latența chimică τ, acum manifestă din cauza sinapselor condiționate) la
contactul cu realitatea.
SINAPSELE CONDIȚIONATE INTRODUC, AȘA CUM ESTE CUNOSCUT, ÎNTÂRZIERI ÎN
TRANSMITEREA SEMNALULUI NERVOS, CARE LA RÂNDUL SĂU, IMPUNE ACESTE
ÎNTÂRZIERI PROCESELOR ORGANISMULUI DE LA NIVEL SUPERIOR CELULEI
(ȚESUT, ORGAN, ORGANISM) prin opacizarea ordonată a membranelor plasmatice . Procesele
organismului ies diferențiat din ordinea generală (se „mișcă” relativ, unele față de altele)
impunând ca

.
Procesul este în întregime destabilizator. Faptul că organismul , „OBSERVATORUL”, nu
dispare instantaneu se datorează faptului că el este „reconstruit” permanent de realitatea din
care provine și care, în mod evident, nu este cauzală, „împărțită”.
RELAȚIILE ÎNTRE „PĂRȚILE” ORGANISMULUI AU DECI CA SUPORT LATENȚA
CHIMICĂ τ.
IAR RELAȚIILE ÎNTRE IMAGINILE MEDIULUI FURNIZATE DE ACESTE „PĂRȚI”
DEVIN „RELAȚII CAUZALE” INTERMEDIATE DE STĂRI DE LIPSĂ DE CONTACT
ÎNTRE ORGANISM ȘI MEDIU.
Definiţie: ”relaţiile cauzale” sunt atributul exclusiv al ”părţilor” care, în cazul în care sunt
considerate simultan, pot forma un "ÎNTREG".
ÎN CAZUL „RELAȚIILOR CAUZALE” DEVIN MANIFESTE LIMITĂRILE
MORFOFUNCȚIONALE ALE „PĂRȚILOR” (CA ÎN CAZUL CELORLALTE ANIMALE - CARE
FORMAL EXISTĂ ÎN NOI – VEZI EVOLUȚIA EMBRIONULUI UMAN).
ACESTE LIMITĂRI IMPLICĂ DISPARIȚIA DIN „TABLOUL” PE CARE ORGANISMUL
LUI HOMO SAPIENS SAPIENS ȘI-L FACE DESPRE REALITATE, A UNOR ZONE CARE
ASTFEL AU DEVENIT „PAUZE DE OBSERVARE”
(http://www.scribd.com/doc/52059100/Cancer-Teoria-gravita%C8%9Bional%C4%83-a-
vie%C8%9Bii-de-ing-fiz-Gabriel-Pascu ).

PE SCURT: A FOST „INVENTAT” „TIMPUL”.

„Timpul nu există - noi l-am inventat.”, Einstein.
Și această afirmație este falsă: ceva cu totul nenatural ca „timpul” NU PUTEA APARE ÎN
MOD NATURAL, DIN INTERIORUL NOSTRU integrat mediului.
ALTCINEVA L-A „INVENTAT” (a generat „semnalele”) PENTRU NOI…
Puneți alături de cea de mai sus o altă afirmație atribuită tipului: „Time and space and
gravitation have no separate existence from matter.” . Cât de pervers poate să fie cineva?
Dacă gravitația ar fi lipsit din afirmație încă ar fi fost corectă: „materia”, ca și „spațiul” și
„timpul” există doar la nivelul minții noastre.
Dar gravitația ?! Ea este exclusiv geometrie…

***
 40

„TIMPUL” LEAGĂ ÎNTRE ELE IMAGINILE INCOMPLETE PERCEPUTE ÎNTRE PAUZELE

DE OBSERVARE, „CAUZELE” ȘI „EFECTELE”, FORMATE LA NIVELUL UNOR
STRUCTURI MORFOFUNCȚIONALE DISTINCTE („PĂRȚI”) ALE ORGANISMULUI.
DESFĂȘURAREA ACESTOR PROCESE, A CĂROR ORIGINE SE AFLĂ EXCLUSIV LA
NIVELUL UNOR MANIFESTARI FIZIOLOGICE SPECIFICE ALE ORGANISMULUI UMAN
(GENERATE DE STIMULI „SEMNALE”, vezi mai jos), CREEAZĂ ILUZIA „MIȘCĂRII”.
TOT ACEST MECANISM (PE SCURT DESCRIS AICI) ARE UN SINGUR SCOP:
CAMUFLAREA FENOMENULUI REAL, ACELA CĂ „MOARTEA” ESTE INDUSĂ
SIMULTAN DIN EXTERIORUL „VIEȚII ”, PRIN LIMITAREA POSIBILITĂȚILOR DE
OBSERVARE (A „CUNOAȘTERII”), ȘI DE O SURSĂ CARE POATE FI EVITATĂ.
ȘI, DE ASEMENEA, CREAREA SENZAȚIEI CĂ, DE FAPT, EXISTĂ O UNICĂ SURSĂ,
COMUNĂ, PENTRU „VIAȚĂ” ȘI „MOARTE” (BAZA RELIGIILOR MONOTEISTE).
CA UN UNIC BEC CARE SE APRINDE ȘI SE STINGE „PE RÂND, „ÎN TIMP”, DUPĂ LEGI
NUMAI DE EL CONTROLATE.
DACĂ „ESTE VORBA DESPRE O SINGURĂ SURSĂ”, ȘI PENTRU „VIAȚĂ” ȘI PENTRU
„MOARTE”, CE SENS ARE SĂ ÎNCERCI S-O EVIȚI.
AȘA CĂ IEI CE (CREZI TU CĂ) ȚI SE OFERĂ: „VIAȚA” CU „MOARTEA”, „LA PACHET”,
ÎN „TIMP”, PE RÂND.
IAR „MOARTEA” ÎNSEAMNĂ „PĂRȚI” CARE SE SEPARĂ PRIN „RELAȚII CAUZALE”
INTERMEDIATE DE „TIMP”.
DOVADA CĂ LUCRURILE N-AR STA ÎN REALITATE AȘA AR FI CĂ UNDEVA UNDE
„TIMPUL” NU EXISTĂ ORGANISMELE TOTUSI „MOR”. ESTE VORBA DESPRE
ANIMALE ÎN MEDIUL LOR NATURAL.
NUMAI CĂ, ÎN CAZUL LOR EXPLICAȚIA VINE DIN ANALIZA POSIBILITĂȚILOR
CONCRETE DE OBSERVARE („CUNOAȘTERE”) A MEDIULUI.
LATENȚA CHIMICĂ τ, SE MANIFESTĂ ÎNTRE ORGANISM, ÎN ÎNTREGUL SĂU, ȘI
MEDIU (DE ASEMENEA, ÎN ÎNTREGUL SĂU).
DAR SE MANIFESTĂ, DATORITĂ STABILITĂȚII PARAMETRILOR GEOMETRICI AI
CELOR DOUĂ CATEGORII, DOAR PRIN „MIȘCAREA” ORGANISMULUI VIU CA ÎNTREG,
PRIN MEDIU.
REZULTĂ CĂ PROBLEMELE APAR ATUNCI CÂND „MIȘCAREA” ESTE, EVENTUAL,
LIMITATĂ EXCLUSIV CALITATIV, MORFOFUNCȚIONAL.
STRUCTURA MORFOFIZIOLOGICĂ SPECIFICĂ A ANIMALELOR LE LEAGĂ, DIN
PUNCTUL DE VEDERE AL POSIBILITĂȚILOR DE OBSERVARE ȘI REACȚIE EFICIENTĂ
LA STIMULI, ÎN MOD STRICT, DE UN DOMENIU DAT, LIMITAT CA DIMENSIUNI.
AȘA CĂ APAR. REPETĂRI CARE STRUCTUREAZĂ SINAPSE CONDIȚIONATE.
IMPLICIT FUNCȚIONAREA „PE PĂRȚI”.
ASTFEL NUMĂRUL INDIVIZILOR ESTE ȘI EL LIMITAT, PRIN „MOARTE”.
Cu alte cuvinte este vorba despre antinomia existenței „ÎNTREGULUI” („GEOMETRIEI”) cu cea
a „PĂRȚILOR” („relațiilor cauzale”), conform definițiilor.
La nivelul organismelor această antinomie este strict echivalentă cu antinomia existenței „vieții” și
a „morții”, care, în lipsa existenței „timpului” sunt simultane.
ȘI, ÎN CONSECINȚĂ, NU POT AVEA, AMÂNDOUĂ, O SINGURĂ SURSĂ.
ELE AU SURSE („TAȚI”) DIFERIȚI, AȘA CUM SUBLINIAZĂ ISUS!
 41

„Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu; și voi faceți ce ați auzit de la

tatăl vostru.” (Ioan.8:38)
FAPTUL NU ESTE EVIDENT PENTRU HOMO SAPIENS SAPIENS DIN CAUZA
„TIMPULUI”.
ACESTA ESTE UN SOI DE VIRUS INFORMATIC, INTRODUS DE UN HACKER DIN
EXTERIORRUL „VIEȚII”, CARE GENEREAZĂ MANIFESTĂRI PATOLOGICE, ȘI CARE
CONDUC LA”MOARTE”.
PÂNĂ LA ”MOARTE” ESTE TOTUȘI UN DRUM LUNG (TOT ÎN „TIMP”) ȘI
ÎNTORTOCHIAT. ACESTA ARE ȘI EL UN „FIR ROȘU”: „RĂUL”.
DE ASEMENEA, „RĂUL”, VINE, DE FAPT, DIN EXTERIORUL FIINȚEI UMANE ȘI ESTE
INTRODUS TOT PRIN „TIMP”.
DACĂ „TIMPUL” NU EXISTĂ DECÂT LA NIVELUL SINAPSELOR CONDIȚIONATE
ATUNCI EL SE MANIFESTĂ EXCLUSIV PRIN „SINCRONIZARE” RELATIVĂ ȘI
„MĂSURARE”, PROCESE STRICT FORMALE, CARE AU LOC EXCLUSIV ÎNTRE
„PĂRȚILE” ÎN CARE A FOST ÎMPĂRȚIT ORGANISMUL VIU (FORMĂ) PENTRU A GENERA
SUPORTUL „RELAȚIILOR CAUZALE” („EU-L”).
ESTE NIVELUL LA CARE AU FOST INOCULATE TEORIILE RELATIVITĂȚII ÎN IDEEA
DE A LEGALIZA „TIMPUL” ÎN POZIȚIA DE COMPONENTĂ A REALITĂȚII.
Rugat să sintetizeze Teoria relativității generalizată într-o singură propoziție Einstein ar fi spus:
„Time and space and gravitation have no separate existence from matter.”
Dacă avem în vedere că, aparent (cauzal), organismele au și un aspect „material” și că el leagă
materia de gravitație, s-ar putea spune că, involuntar, prefigurează teoria pe care am numit-o „Teoria
gravitațională a vieții”.
Dar cu „timpul” este altă poveste.
Cu siguranță, afirmația lui Einstein omite o zonă „importantă ” a realității: propriul său organism.
Într-un organism viu marea majoritate a proceselor sunt dinamice.
Ce s-ar întâmpla oare dacă RESPECTIVELE PROCESE NU S-AR MAI DESFĂȘURA
SIMULTAN („în timp util”, ca în cazul producerii anticorpilor), iar „ceasornicele” fiecăruia s-ar
sincroniza după transformările lui Lorentz, unde „c” ar fi înlocuită cu o viteză oarecare, limită, de
transmitere a semnalelor?
”Simultaneitatea” relativă, INVENTATĂ DE Einstein,
este împotriva „vieții”!
Cred un om de „știință” ar fi mult mai responsabil dacă ar fi obligat să aplice mai întâi pe sine
propriile „descoperiri”...
Cum „viața” este însăși realitatea, „simultaneitatea” relativă este împotriva realității însăși.
Care, ca și „viața”, SE APĂRA!
CAM ACESTEA AR FI IMPLICAȚIILE UNEI ANALIZE ASUPRA „TIMPULUI”.
DACĂ VI SE PAR NESEMNIFICATIVE VĂ PUTEȚI OPRI AICI.

***
 42

“Simultaneitatea”

„Aparența cauzală este EXCLUSIV rezultatul metodei de analiză BAZATĂ PE PROCESE

NECOORDONATE (NESIMULTANE, SECVENȚIALE, ÎN „TIMP”).

ÎN CONTACT CU ACESTEA ORICE COMPLEX DE PROCESE COORDONATE ESTE

DESTABILIZAT IAR REZULTATUL DEVINE, EL ÎNSUȘI, SECVENȚIAL, („LOGIC” ?! -

este cunoscut că, în cazul structurilor vii, acestea își schimbă în totdeauna modul de manifestare

în urma experimentelor in vivo)!”

Ori, PROCESELE NECOORDONATE SUNT CREATE EXCLUSIV DE HOMO SAPIENS
SAPIENS PE BAZA SINAPSELOR SALE CONDIȚIONATE.
Are loc, în consecință, destabilizarea prin experiment a unei realități strict coordonate.
Iar fenomenul are loc automat și în exteriorul organismului și , de asemenea, relativ la
imaginea pe care „Eu”- l, împănat cu sinapse condiționate, și-o face despre acest mediu.
Rezultă: „CUNOAȘTERE ÎNGRĂDITĂ” + „POSIBILITATE DE (INTER)ACȚIUNE” =
PROBABILITATE EXTINSĂ DE CREARE A DEZORDINII.
Numai artefactele noastre „cauzale” sunt grevate de principiul II al termodinamicii.
Este vorba de „părți” de realitate puse în relații formale, stabilite exclusiv pe baza unor „semnale”
la nivelul „Eu”-lui.
Închipuiți-vă că luați Gioconda, o împărțiți cu ajutorul unui caroiaj destul de fin, după care luați
pătrățelele de culoare și, după anumite reguli, le reasamblați ca un puzzle. Nu veți obține o imagine
absolut „reală”. Pătrățelele vor rămâne înconjurate de zone fără sens geometric. Ele se vor îmbina
ABSOLUT perfect (idios kosmos) numai pentru „Gioconda” însăși. Orice alte variante vor avea
aparența unei table de șah ale cărei pătrățele sunt „asamblate”, prin exteriorul negeometric al
acesteia, de mișcările (ordonate printr-un protocol impus prin semnale) ale „pieselor” (koinos
kosmos), într-o „partidă” între două entități care cunosc (au „învățat”) acest protocol („comunicare”
pe baza „relațiilor cauzale”).

Limbajul este suportul imaginii pe care „Eu”- l, împănat cu sinapse condiționate, și-o face
despre acest mediu.
Poate fi „logic” un model geometric al realității descris prin limbaj? O descriere „logică” a unei
realități geometrice complete (self consistentă ca existență) este imposibilă (vezi teorema – 1931 - lui
Gӧdel: „orice teorie axiomatică necontradictorie este incompletă”).
În 1958 Gӧdel încerca să explice situația arătând: ”matematicile finitiste fiind definite ca
matematici ale evidenței clare, aceasta înseamnă (…) că este nevoie de anumite concepte abstracte
pentru demonstrarea necontradicției teoriei numerelor.” Prin concepte abstracte, Gӧdel înțelegea
conceptele care nu reprezintă proprietățile obiectelor concrete, ci proprietățile producțiilor
mentale, ale conținuturilor gândirii. (Gelu Voican Voiculescu – NOTE DE LECTURA René
Guénon despre Leibniz și metoda infinitezimală, Ed. Semne, 2008).

Din acest motiv, la această adresă, demersurile s-au făcut pentru găsirea NEADEVĂRULUI
selfconsistent singurul ADEVĂR care poate fi transmis prin limbaj.
 43

Adică o teorie, absolut logică (care NEAGĂ ADEVĂRUL prin natura sa), dar care, în același
timp, se neagă și pe ea însăși (selfconsistență).
Cam asta ar reprezenta o teorie logică, „cauzală”, care încearcă să demonstreze că realitatea este
necauzală, „geometrică”.
Meritul acestei teorii ar fi că, față de teorema lui Gödel, nu-și realizează doar selfconsistența
negându-se, ci pune și ceva în loc: un model geometric al realității în care VIAȚA are locul său,
absolut natural.
În acest punct trebuie făcute anumite sublinieri:
1) În „interiorul” „cauzei” și „efectului” acceptăm, LA MOMENTUL ANALIZEI
CAUZALE, că nu mai găsim „părți” (alte „cauze” și alte „efecte” de rang „inferior”) între care
există relații cauzale. Implicit, rezultă că le acceptăm ca ÎNTREGI, „forme”(la nivelul procesului
de „identificare”).
2) „Obiectele” și/sau „fenomenele” considerate ca fiind distincte din punct de vedere cauzal,
impun la „exteriorul” lor, o stare de totală nedeterminare geometrică.
3) Această stare de nedeterminare, care le asigură „existența” (considerarea) lor strict
independentă (ca și „cauze” și/sau „efecte”) intră în contradicție cu manifestările formale aparent
reciproce, riguros ordonate sub forma „legilor generale”(„relații cauzale”).
4) „Legile generale”, prin natura lor cauzală, în mod evident NU se pot manifesta între
„forme”(„obiecte” și/sau „fenomene”), în condițiile independenței acestora, acceptată prin ipoteză.
Ele SUNT STRICT FORMALE (se manifestă exclusiv la nivelul singurului „mediu” din Univers care
le poate găzdui: „Eu”-l – organism care funcționează „pe părți”; între structurile cu o activitate
independentă ale acestuia există exclusiv „relații cauzale”- nu conțin „forma”).
5) Manifestarea identică a „legilor generale” (Principiul relativității) în contexte ne inter-
relate cauzal („sistemele de referință inerțiale” distincte) impune, în mod absolut natural,
acceptarea, pe lângă o eventuală „coincidență” sistematică, a existenței unei legături CONCRETE,
geometrice, între „obiecte” și/sau „fenomene” („forme”). Cum „Eu”-l nu poate „vedea obiectele”
simultan (el le „vede” în „spațiu” și/sau „timp”, „pe rând”- când citiți asta nu mai puteți „vedea”
altceva) rezultă că posibilitatea respectivă este oferită de „organismul viu” care, „formă” fiind,
poate „interacționa” necauzal, deci simultan, cu formele mai multor obiecte. „Identificarea” unor
„obiecte” ca aparținând aceleiași relații formale (implicit aceluiași „sistem de referință inerțial”)
este efectuată de „organismul viu”. „Aspectul” relației (în „spațiu” și/sau „timp”, „pe rând”) este
„preparată” la nivelul „Eu”-lui.
6) Generic legătura strict geometrică între „obiecte” a fost numită „eter” (acesta a fost
considerat de fizica clasică pe baza lui 5) și nu în urma unei experiențe de hipnoză în masă).
7) „Organismul viu” însuși este o proprietate a „eterului” (a „spațiului”).
8) A nega existența „eterului” înseamnă a nega „legile generale” și suportul lor, propriul
„organism viu” (în această contradicție a intrat „cu picioarele” Einstein cu „Teoriile” lui – vezi
mai jos – în care a „făcut totul” ca „legile generale” să rămână valabile în pofida
comportamentului special al luminii) .
9) Rezultă că „eterul” EXISTĂ ȘI ARE O NATURĂ GEOMETRICĂ (HOLOGRAFICĂ, vezi
BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag. 13-16 și Cancer - Teoria gravitațională a vieții de ing.
fiz. Gabriel Pascu).
10) ETERUL face, „prin intermediul” proprietății sale, „organismul viu”, legătura dintre
„băț” și „banană”care, numai astfel, devine cauzală.
 44

11) În concluzie, Universul real (geometric cu proprietăți holografice) are o natură și o formă
IDENTICĂ cu cea a „organismului viu”(natura holografică , care presupune că întreaga informație
a mediului respectiv este conținută de fiecare punct al său, NU ȚINE CONT DE DIMENSIUNE,
vezi BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag. 23).
12) 11) nu este valabil în cazul circumcișilor care sunt incompleți (vezi Ajutați-i pe evrei)

O realitate completă, ÎNTREAGĂ (geometrică) oarecare are o imagine identică pentru oricare din
„OBSERVATORII” săi, chiar dacă aceștia au „forme” diferite. Numai această imagine continuă,
atotcuprinzătoare („Gioconda”, „ADEVĂRUL”?!) îi poate face pe aceștia să comunice în starea de
„formă” (organism viu).
Dacă, însă, această realitate UNICĂ este împărțită de „semnale” pe „forme”-„obiecte” atunci ea
este percepută diferit la nivelul „formei” de mai multe organisme – „OBSERVATORI” (pe baza
„formelor” –„punctelor lor de vedere” - distincte, „unice”). Aceștia, „geometrii” distincte fiind, nu
pot comunica în acest mediu „fărâmițat” geometric.

Fig. 1
Pentru a se trece de la „identificare” la „comunicare” (de la „organismul viu”, OBSERVATOR - la
„Eu”), într-o astfel de situație, trebuie folosit un mecanism care să abolească „forma”, categoria care
face necomunicabile perspectivele distincte ale individualităților -„forme”.
Acest mecanism are la bază relaționarea ei (realizată într-un mod „comunicabil” pentru orice „Eu”)
doar cu efectul „interacțiunii”: schimbarea de metrică la contactul „formelor” (vezi mai sus) .
Adică cu „valoarea” unor „parametrii” (entități cu o natură non geometrică – de „timp”).
Mecanismul se materializează prin acceptarea unui „sistem de referință”:
 45

Fig. 2

http://www.physics.pub.ro/Cursuri/Carmen_Mihaela_Popa,_Dragos_Popa_-_Fizica_-
_Teorie_si_Probleme/2-0_Elemente_de_Mecanica_newtoniana.pdf
Revin: „Obiectele” au natură geometrică (eventualele lor componente sunt considerate simultan
dar sunt limitate și înconjurate de o totală nedeterminare din acest punct de vedere).
Sau (citez de mai sus):
„Studiul mișcării unui corp presupune observarea unui obiect definit suficient de clar pentru a fi
transsubiectiv, astfel încât toţi subiecţii să se poată referi în acelaşi mod la acesta. Pe de altă parte
este necesar să se reducă, pe cât posibil, gradul de complexitate al obiectului de interes. Reducerea
maximă a gradului de complexitate al unui obiect implică reducerea tuturor aspectelor acestuia
până la simpla lui prezenţă în spaţiu, făcându-se abstracție inclusiv de extinderea spaţială,
respectiv de forma obiectului.”
Am descris astfel „sistemele de referință”, impuse prin educație, care fac trecerea de la o
perspectivă individuală („geometria”) la una „comunicabilă” („cauzalitatea”) asupra realității
împărțite în „obiecte”. Și nu pe motiv de „claritate”, așa cum se susține mai sus.
Cu alte cuvinte relația cauzală se poate construi dacă (și numai dacă) există „geometria”.
Pornind pe această cale (a omiterii premeditate a unui aspect fundamental al realității – „forma”) se
ajunge la lipsa de self consistență a modelelor cauzale ale realității.
Rezultă că „relațiile cauzale”, care sunt opuse unei ordini absolute (geometrice), nu pot exista
prin ele însele.
***
În aceste condiții trebuie să ne pronunțăm asupra „SIMULTANEITĂȚII”.
„SIMULTANEITEA” este o condiție implicită a valabilității unui model strict geometric
(NECAUZAL) al realității.
În același timp ea este OPUSĂ CAUZALITĂȚII („cauza” nu poate fi simultană cu „efectul” fără
ca aceste categorii să-și piardă sensul)!
Și atunci ce poate căuta ea într-un model cauzal (comunicabil) oarecare al realității?
Păi, în principiu, n-are ce căuta: ea nici n-are sens să fie și nici nu poate fi „comunicată”.
Ea nu este decât un alt termen pentru „formă”, cu care se „identifică”, la nivelul organismului viu.
Nedescrierea ei cauzală este ceea ce face mecanica clasică:
 46

„În mecanica clasică se consideră „de la sine înțeles” că simultaneitatea a două evenimente este o
proprietate independentă de observator și că ordinea cronologică și duratele fenomenelor sunt
independente de observator sau experimentator” -
http://ro.wikipedia.org/wiki/Timp.
Aici „independența de observator” trebuie înțeleasă ca independența procesului de „identificare” a
obiectelor de „EU”, un organism „tranșat” de „semnale” în „părți” între care există „timp”.
„Identificarea” obiectelor este posibilă exclusiv pe baza observării apartenenței simultane a unor
puncte la un „întreg”. Ori asta poate avea loc exclusiv față de o „formă”: față de „organismul viu” -
„întreg”.
Dar o asemenea atitudine față de cunoaștere are implicații fundamentale: pe baza metodei având la
bază cauzalitatea se admite și se acceptă existența unor aspecte ale realității (în speță,
„simultaneitatea”, implicit „forma”), nemodelabile pentru un „observator rațional”.
Inițial, scoatem „forma”(„simultaneitatea”) din orice tablou cauzal (la nivelul „Eu”-lui) pe criterii de
„măsurabilitate”.
Ce înseamnă „ măsurare”? Înseamnă „comparare”. Dar nu poți „compara” „cai cu măgari”
(„forme” diferite). Pe acest principiu au fost „inventate” sistemele de referință: abolirea „formei” și
transformarea obiectelor reale în „puncte materiale” pentru facilitarea principială a „ măsurării”.
Numai că acceptarea statutului de obiect (de transformat în „punct material”) pentru o manifestare
„materială” se face, paradoxal, pe criteriul posibilității de a interpreta „forma” obiectului (de al
accepta ca „ întreg”, în care nu sunt considerate elemente constitutive cauzal, de rang inferior). Sau:
„obiectul” este acceptat că atare dacă poate fi descris ca „formă”. Numai după aceea se renunță la
formă și este transformat în „punct material” într-un sistem de referință.
Deci: Un „obiect”, ca să fie considerat, nu poate dispune de manifestări cauzale între „ părți”
constituente. El trebuie să fie „ întreg”, să aib㠃 un singur atribut, „forma”.
Dar pentru modelarea cauzală, prin „măsurători”, a comportării sale, exclusiv în relația cu
„exteriorul” sau, el trebuie transformat în „punct material”.
Sau: „forma” ca atare, este un criteriu obligatoriu în procesul de considerare al unui „obiect”, dar
nu este, de principiu, „ măsurabilă”.
Implicit, „simultaneitatea”, implicată de „formă”, NU ESTE MĂSURABILĂ!
Adică „forma”, ca și „simultaneitatea” există pentru că fără ele cauzalitatea (considerarea
obiectelor) n-ar fi posibilă. Dar în relațiile (cauzale) dintre obiecte „simultaneitatea” („forma”) nu
există.
Atunci când știința clasică a făcut alegerea că metoda ei de analiză trebuie să fie eminamente
cauzală (în opoziție cu metoda „spirituală” a bisericii) ea cunoștea că această metodă, ca și cea a
bisericii, de altfel, nu-și este self consistentă. Ea are nevoie pentru a fi completă, în mod forțat, de
„formă” (un alt termen pentru „spirit”), așa cum am arătat mai sus.
Fizica clasică, pentru a-și putea dezvolta, în aceste condiții, imaginea proprie, cauzală, despre
Univers a ales o cale mai puțin onorabilă: nici n-a acceptat-o nici n-a negat-o; a scos pur și simplu
simultaneitatea „în afara legii”: „dacă există nu e treaba noastră; nu ne interesează!”
Atitudinea a fost scuzată mult timp pe baza faptului că implicarea formei în procesul de
considerare a obiectelor este limitat și ca ordin de mărime: nu poți valida existența unui obiect,
acordându-i „forma”, decât la o anumită metrică (generic „dimensiune”).
Afirmația reprezintă o traducere „fenomenologică” a Principiului de incertitudine al lui
Heisenberg.
 47

În aceste condiții „simultaneitatea” ar reprezenta conceptul care se manifestă, nu prin implicațiile

sale geometrice (vezi mai sus), ci doar prin faptul că diferența, eventual prea mică, „dar care există
în totdeauna” (realitatea fiind „eminamente cauzală”), dintre parametrii măsurați ai „cauzei” și ai
„efectului”, nu poate fi apreciată ca atare, nu poate fi „măsurată”, din motive obiective, tehnice.
Poate ca a fost și cazul experimentului Michelson – Morley , care n-a fost suficient de precis.
De ce oare, însă, s-a „repezit” Einstein, atât de sigur pe el, cu postulatul II?
Problema vine din altă parte: este vorba despre ecuațiile lui Maxwell care își schimbă forma la
schimbarea sistemului de referință în care sunt considerate. Și asta se întâmplă pentru că sunt
„vicioase” așa după cum se exprimă inginerul Paul Postelnicu într-un articol din 1945 (vezi mai jos).
Adică se manifestă într-un ciclu cauzal închis. Asta impune că lumina nu interacționează cauzal cu
materia: ambele sunt geometrice. Și, mai mult, ca forma lor nu depinde de punct în sensul cauzal.
Forma lor depinde de orice punct. Pentru ele viteza relativă "v" n-are sens.
Interacțiunea dintre lumină și obiectele materiale nu este „măsurabilă” în nici o situație, indiferent
de precizia măsurătorilor. Einstein știa că n-are rost să mai aștepte măsurători mai precise care să
demonstreze că interacțiunea luminii cu materia este totuși cauzală. Din contra, acestea ar fi
demonstrat contrariul: că această interacțiune NU ESTE, CU ATÂT MAI MULT CU CÂT
PRECIZIA CREȘTE, MĂSURABILĂ.
Trebuia demonstrată MĂSURABILITATEA contactului luminii cu materia.
Dar a fost demonstrată MĂSURABILITATEA contactului luminii (semnalului) doar cu
„observatorul”.
Așa cum arătam mai sus, doar „EU”-l poate reacționa la semnale.
În experimentul mintal al deducerii transformărilor Lorentz este considerat doar semnalul luminos
într-un context propriu „observatorului” („EU”-lui, sisteme de referință).
Analiza este total lipsită de consecvență în respectarea principiilor cauzale.
Lumina n-are contacte fizice cu „obiectele” sistemelor de referință. Astfel încât, prin intermediul
ei, acestora li se poate considera viteza relativă INERȚIALĂ: adică IZOLAREA.
Ori viteza relativă însăși este, evident, o „legătură” între cele două sisteme de referință aflate în
mișcare INERȚIALĂ (IZOLATE?!).
„Legătura” respectivă nu poate avea o natură materială (cauzală) pentru că este acceptată între două
sisteme de referință considerate simultan.
Paradox?
„Relativitatea simultaneității este ideea că simultaneitatea nu este absolută, ci dependentă de
observator (Cum? Evident doar prin „măsurare” , n.n.). Adică, conform relativității restrânse
formulată de Albert Einstein în 1905, nu se poate spune în sens absolut dacă două evenimente au
avut loc în același timp atunci când evenimentele sunt separate în spațiu.”-
http://ro.wikipedia.org/wiki/Relativitatea_simultaneit%C4%83%C8%9Bii
Voi postula (dacă este nevoie) că această formulare reprezintă chiar mesajul transmis de
Einstein, relativ la „simultaneitate”.
Descifrat corect acest text transmite cu totul altceva decât intenționează:
Pentru că „nu se poate spune în sens absolut” dacă ele au avut loc în același timp, atunci, din
punct de vedere cauzal, nu există nici un motiv să considerăm c-au avut loc IN
GENERAL.
Atunci când consideri coordonatele unui eveniment se cheamă că îl cunoști.
 48

În realitatea cauzală asta se întâmplă după măsurători ale unor semnale.

În analiza mintală a lui Einstein, relativă la simultaneitate, un al doilea fenomen este
considerat, pe baza coordonatelor sale, PRIN IPOTEZĂ! Adică SIMULTAN!
Fără intermedierea vreunui semnal, luminos sau de altă natură.
La fel ca în experimentul mintal din care se deduc Transformările lui Lorentz, unde, prin
ipoteză, vitezele relative v = v’ = ct., care implică simultaneitatea, implicit, t = t’ în orice situație,
pentru două sisteme de referință inerțiale (izolate).
Când consideri simultaneitatea prin ipoteză ca s-o infirmi prin (metoda de) analiză:
- fie ai o mare problemă (de sănătate) „mentală” (presupui că te poți baza pe „viziuni” în
analiza cauzală),
- fie chiar te aștepți să percepi simultan fenomenele, dar nu pe baza „măsurătorilor”, cauzal, ci
geometric (ceea ce, de altfel, este perfect natural, vezi mai sus).
Procedeul lui Einstein (premeditat) este cel de mai sus: „consideră și distruge”.
Și toată lume științifică dă din cap aprobatoare...
Cum se poate așa ceva?
Prin existența simultană, la nivelul oricărui individ Homo sapiens sapiens a celor două
moduri de contact cu realitatea: „identificarea” și „definirea”.
Pe care lumea științifică le folosește inconștient la nivel individual (fenomen care explică
atitudinea față de trucurile einsteiniene) dar, evident, nu le consideră formal.

După cum am arătat, „lumina” nici nu poate transmite informația de mișcare cauzală a unui
obiect sau fenomen. Ea poate transmite exclusiv „forme” (implicit modificarea acestora, după un
anumit protocol, exclusiv în funcție de metrică).
DECI NUMAI „GEOMETRIA” STABILEȘTE DACĂ ENTITĂȚILE CONSIDERATE
CORESPUND CU CELE DE INTERES (eventual, cele „două evenimente”).
Adică adevărul : „realitatea este geometrică”.
Țin să subliniez această „tehnică” dezvoltată de Einstein: sub scuza domeniului („mintal”) în care
are loc analiza, el acceptă simultaneitatea absolută (considerarea simultană a „două evenimente”
- „OBSERVATOR” - pe care le pune ulterior în relație cauzală – „EU”- pe baza vitezei limitate a
semnalului care le leagă).
Adică, în raport cu realizatorul analizei sunt considerate simultan, absolut (geometric), dar între ele
relația este cauzală.
Plecând dintr-o stare de identitate absolută („un eveniment ”, dat de „sincronizarea” inițială, vezi
mai jos, pag. 37), metoda cauzală (măsurarea) generează, automat, rezultate diferite pentru „două
evenimente” , considerate ca atare.
Această metodă evită, în mod premeditat, orice intenție de rigurozitate formală (deci cu o
accentuată natură manipulatoare): „sincronizarea” ceasornicelor, conform definiției date de el, are loc
într-un singur punct (geometric, „sincronizarea” inițială).
În realitate, o sincronizare reală implică simultaneitatea unor întregi procese (ceasornicele nu sunt
sincronizate doar dacă indică, la un moment dat, aceeași oră, ci și dacă au același "avans" - măsoară
același număr de minute în același interval, adică au aceeași viteză unghiulară a limbilor). Așa că
„sincronizarea” lui Einstein, făcută, conform definiției, într-un singur punct, nu se termină niciodată.
Iar valorile de „timp” de la sfârșitul intervalelor de sincronizare reală sunt automat diferite.
Dar sunt considerate de Einstein „măsurători” (cu t ≠ t’).
 49

Deci sincronizările reale (ale proceselor) oferă valori diferite de timp. Cu alte cuvinte ceasornicele
lui Einstein sunt, de fapt, premeditat DESINCRONIZATE.
"Metoda" stă la bază analizei lui Einstein, care interpretează transformările lui Lorentz (pag. 37).

***

„Să considerăm un sistem de referinţă inerţial S în raport cu care evenimentul A(x1a , x2a , x3a , x4a)
are loc în punctul din spaţiu Pa, descris de coordonatele (xa, ya, za) la momentul de timp ta şi
evenimentul B(x1b, x2b, x3b, x4b) are loc în punctul din spaţiu Pb, descris de coordonatele (xb, yb, zb) la
momentul de timp tb. Să presupunem, în acelaşi timp, că fiecare eveniment este însoţit de emisia unui
semnal luminos foarte scurt. Pentru a putea studia ordinea desfăşurării în timp a evenimentelor şi
poziţia relativă a punctelor spaţiale raportate la diferite sisteme de referinţă inerţiale este necesar să
pornim de la intervalul

”
Ș.a.m.d. http://www.physics.pub.ro/Cursuri/Carmen_Mihaela_Popa,_Dragos_Popa_-_Fizica_-
_Teorie_si_Probleme/3-0_Teoria_relativitatii.pdf

Care ar fi „mesajul”?
Avem două categorii care reprezintă atribute ale NECAUZALITĂȚII Universului (ale caracterului
„ABSOLUT” – relativ la un reper unic, geometric, „formă” - al existenţei):
- „simultaneitatea”, prin opoziția ei cu „timpul”, şi
- „lumina”, prin experiment (viteza ei nu se însumează vectorial cu viteza sursei şi/sau receptorului).
Mecanica clasică, pentru a-și putea dezvolta imaginea cauzală despre Univers a scos
simultaneitatea „în afara legii”: „dacă există nu e treaba noastră; nu ne interesează!”
Atitudinea este cât se poate de naturală. Ea se traduce prin:
„Într-un model cauzal este acceptat exclusiv ceea ce poate fi măsurat. Ori măsurarea implică un
protocol. Iar protocolul implică timp. Iar timpul exclude simultaneitatea”
În cazul constanței vitezei luminii măsurarea implică, în mod paradoxal, simultaneitatea.
Pe baza măsurătorilor, o rază de lumină se mișcă, simultan, la fel față de sursă și/sau orice
receptor („obiecte” și/sau „fenomene”).
Dar, la fel, este valabilă și reciproca: într-un fel (dovedit experimental), pentru „lumină”, două
surse (sau doi receptori sau O SURSĂ ȘI UN RECEPTOR) nu se „mișcă” niciodată între ele. Ele
se află, TOATE, în repaus relativ!
Oops! Asta înseamnă oare exclusiv „formă”, NECAUZALITATE?!
„Bine, dar lucrurile se mișcă, nu-i așa?” Este doar „o proprietate generală a materiei”!
Oare?
Nu cumva doar Homo sapiens sapiens („Eu”-l) le „vede” „mișcându-se” și/sau le „mișcă”
independent (vezi mai sus și BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag. 13).
„Mișcarea” relativă, rectilinie și uniformă („inerțială”) este, în ultima instanță, un criteriu de
independență totală a existenței unor obiecte și/sau a manifestărilor unor fenomene. Un astfel de
 50

obiect și/sau fenomen aflat în „mișcare” relativă, rectilinie și uniformă („inerțială”) este considerat
izolat față de orice influență materială exterioară.
În consecință acceptarea acestui tip de mișcare este fundamentală pentru un promovarea unui
model cauzal al Universului (relații între „cauze” și „efecte”, strict independente, delimitabile,
distincte).
Dar „Principiul („Principiul relativității restrânse”) forțează legile fizice să fie aceleași în orice
vehicul care se deplasează cu viteză constantă și în orice vehicul în repaus. O consecință este aceea
că observatorul dintr-un sistem de referință inerțial nu poate determina o viteză sau direcție absolută a
deplasării sale prin spațiu; pot vorbi doar de deplasarea relativă la un alt obiect.”
http://ro.wikipedia.org/wiki/Principiul_relativit%C4%83%C8%9Bii
Ce înseamnă „alt obiect”? Înseamnă un obiect „exterior” sistemului de referință propriu.
Adică „IZOLAT”, așa cum arătam mai sus.
ATUNCI CUM DE ESTE CONSIDERAT?!
ESTE VORBA DESPRE PROBLEMA SUBLINIATĂ ANTERIOR: CONTACTUL
„OBSERVAȚIONAL” CU „OBIECTELE” ARE LOC PRIN INTERMEDIEREA „RADIAȚIEI”
(„LUMINII”). ORI INFORMAȚIA PE BAZA CĂREIA PUTEM APRECIA APARTENENȚA
UNUI „OBIECT” LA UN SISTEM DE REFERINȚĂ INERȚIAL, ADICĂ „MIȘCAREA”, NU
POATE FI TRANSMISĂ CAUZAL DE „RADIAȚIE”.
ATUNCI CUM?
RĂSPUNS: EVIDENT, „OBIECTUL”, „IZOLAT” FIIND, NU ESTE CONSIDERAT LA NIVEL
CAUZAL (AL „EU”-LUI)!
PARADOX: PERSPECTIVA DIN CARE „OBIECTUL EXTERIOR” ȘI ELEMENTELE
„SISTEMULUI DE REFERINȚĂ PROPRIU” TREBUIE CONSIDERATE PENTRU A
STABILII „MIȘCAREA LOR RELATIVĂ INERȚIALĂ” (SAU „REPAUSUL”) NU POATE FI
(PE BAZA „IZOLĂRII” LOR) DECÂT EXCLUSIV NECAUZALĂ, GEOMETRICĂ.
ORI ASTA ÎNSEAMNĂ SIMULTANEITATE ABSOLUTĂ.
„BINE DAR VITEZA SEMNALULUI DE LA „SISTEMUL DE REFERINȚĂ PROPRIU” LA
„OBIECTUL EXTERIOR” ESTE FINITĂ. CUM RĂMÂNE CU SIMULTANEITATEA
ABSOLUTĂ, ÎN ACESTE CONDIȚII?”
ORDINEA PE CARE VITEZA FINITĂ A SEMNALULUI O STABILEȘTE ÎN
CONSIDERAREA PERSPECTIVEI GEOMETRICE ASUPRA „OBIECTULUI EXTERIOR” ȘI
A „SISTEMULUI DE REFERINȚĂ PROPRIU” („ASAMBLATE” SIMULTAN, PENTRU A FI
CONSIDERATE CA ATARE DOAR DE „ORGANISMUL VIU” -„FORMĂ”) ARE SENS
EXCLUSIV PENTRU STRUCTURA CARE POATE CONSIDERA ASEMENEA TIP DE
INFORMAȚIE: „EU”-L, ORGANISMUL VIU FUNCȚIONÂND PE „PĂRȚI”:
- ATUNCI CÂND NE CONCENTRĂM (SAU RECEPTĂM SEMNALUL) ASUPRA
„OBIECTULUI” ȘI, DIN CAUZA MODULUI DE OBSERVARE „PE PĂRȚI”,
NU PUTEM OBSERVA (SAU N-AVEM SEMNALUL DE LA) „SISTEMUL DE
REFERINȚĂ” (PE CARE, DUPĂ ACEEA, ÎL GĂSIM ÎN ACEEAȘI STARE – FORMĂ - ÎN
CARE L-AM LĂSAT ÎNAINTE DE A FI OCUPAȚI CU ALTCEVA) CONSIDERĂM CĂ A
TRECUT „TIMP”.
 51

- CÂND CONSIDERĂM (SEMNALUL PROVENIND DE LA) „SISTEMUL DE

REFERINȚĂ” FĂRĂ SĂ LUĂM ÎN CONSIDERARE (SEMNALUL CARE
CORESPUNDE GEOMETRIC CU) „OBIECTUL”, ACESTA, EVENTUAL, SE
„MIȘCĂ” (PE EL NU-L MAI GĂSIM ÎN ACEEAȘI STARE –FORMĂ - ÎN CARE L-AM
LĂSAT ÎNAINTE DE A CONSIDERA SISTEMUL DE REFERINȚĂ).
„Nu se poate spune în sens absolut” este formularea care concentrează sensurile analizei de mai
sus: „a spune” este o altă formă pentru „a modela formal, cauzal”; „în sens absolut” este, de
asemenea, o altă formă pentru „în sens geometric”. Rezultă „nu se poate modela cauzal în sens
geometric”. Iar acesta este un mare adevăr: NIMIC „nu se poate modela cauzal în sens geometric”!
„MIȘCAREA” SAU „REPAUSUL” SUNT CATEGORII STRICT FORMALE CARE SE
MANIFESTĂ EXCLUSIV ÎN ORGANISM ATUNCI CÂND PERSPECTIVA GEOMETRICĂ
(instantanee) LIPSEȘTE: ÎN „PAUZELE DE OBSERVARE” , ÎN „TIMP”, SAU ÎN LIPSA
SEMNALULUI, CONSIDERATE EXCLUSIV DE „EU”.
TREBUIE SUBLINIAT CĂ ÎNSĂȘI LIPSA SEMNALULUI ESTE O STARE STRICT
FORMALĂ ȚINÂND DE STRUCTURAREA SINAPSELOR CONDIȚIONATE LA HOMO
SAPIENS SAPIENS (organism care funcționează, în aceste condiții, exclusiv pe „părți”, și care nu
mai poate considera „forma” - atribut al „întregului”).
ACESTA CONSIDERĂ ANUMITE FORME EXCLUSIV LA ANUMITE METRICI,
LIPSINDU-SE ASTFEL DE INFORMAȚIA GEOMETRICĂ SUSȚINUTĂ DE UN MEDIU
GEOMETRIC CU PROPRIETĂȚI HOLOGRAFICE: UNDE FIECARE PUNCT AL SPAȚIULUI
CONȚINE ÎNTREAGA INFORMAȚIE A UNIVERSULUI , ȘI LA CARE PUTEM AVEA ACCES
DIRECT FĂRĂ INTERMEDIEREA NICIUNUI „SEMNAL” (vezi BIOCENTRISM – Manual de
utilizare, pag 41).
REZULTĂ DIRECT CĂ „MIȘCAREA RELATIVĂ RECTILINIE ȘI UNIFORMĂ” ȘI/SAU
„REPAUSUL” OBIECTELOR NU EXISTĂ!

MODUL DE MANIFESTARE A APARENTEI „CAUZALITĂȚI” ESTE „VITEZA”:

RELAȚIA („FORMĂSIMETRIE - METRICĂ”, VEZI BIOCENTRISM – Manual de utilizare,
pag. 14,15) ÎNTRE „CADRE” (GEOMETRICE) DISTINCTE („DISTANȚA”) CONȚINÂND
COMPLEXUL „OBIECT EXTERIOR” + „SISTEM DE REFERINȚĂ PROPRIU” ȘI
„PAUZELE DE OBSERVARE” COMUNICABILE (MĂSURĂTORILE DE „TIMP”).

„Mișcarea rectilinie și uniformă” și/sau „repausul” sunt perfect echivalente din singura
perspectivă posibilă în condițiile izolării „obiectului exterior” față de care acestea se stabilesc:
perspectiva geometrică (caracterizată de simultaneitate absolută).
Rezultă că diferențierea lor poate avea loc efectiv exclusiv „în exteriorul manifestărilor
geometrice”, pe baza unei negocieri: considerând două sisteme de referință aflate în „mișcare” unul
față de celalalt, observatorii (cauzali) din cele două sisteme trebuie să se pună de acord cu starea pe
care o consideră pentru propriul sistem de referință.
Adică „mișcarea rectilinie și uniformă” și/sau „repausul” sunt exclusiv rezultatul unei
convenții (între observatori - „Eu”).
Partea delicată este aceea că negocierea are două variante absolut echivalente (reciproce) în care se
poate finaliza. Iar aceste variante nu sunt numai diferite, ci și strict opuse: un observator poate alege
 52

să-și considere propriul sistem de referință fie în repaus, fie în mișcare rectilinie și uniformă. Singura
condiție este ca celălalt observator să accepte, pentru sistemul său de referință, o stare diferită.
Alegerea unui anumit context se poate schimba (de comun acord) oricând în opusul său.
„Realitatea”, care o fi ea, nu reacționează la acest proces.
Asta este posibil doar pentru că totul se întâmplă într-o zonă „exterioară” Universului (geometric)
de analizat: ÎN OBSERVATORI (acesta fiind termenul generic folosit în știință, care corespunde, de
fapt, „Eu”-lui, descris mai sus, cu „proprietatea” sa caracteristică „timpul”). Aceștia stabilesc dacă
mișcarea există sau nu pentru fiecare dintre ei (după cum arătam anterior se poate considera, la fel de
„legal”, că lumina se deplasează față de fenomenele materiale sau, din contra, că fenomenele
materiale se deplasează, TOATE SIMILAR, față de lumină).
În consecință, dacă excludem observatorii („Eu”-l, a cărui descriere formală lipsește oricum din
orice model științific al unui fenomen oarecare, pentru că suportul sau, „organismul viu”, este
exclusiv „formă”, aparținând „spațiului” dintre „obiecte”), odată cu ei dispar automat și categoriile
„mișcare” (rectilinie și uniformă) și opusul acesteia, „repausul”.
Dar asta înseamnă că, în realitate, obiectele și/sau fenomenele nu se mișcă între ele. Recte, NU au o
existență independentă unele de altele. Ele sunt integrate unui context diferit de cel cauzal.
Odată cu verificarea experimentală a faptului că viteza luminii nu se însumează vectorial cu viteza
sursei sau cu vitezele receptorilor, această NUANȚĂ risca să fie luată în considerare, ducând la
descoperirea adevăratei naturi a realității…, cea geometrică, completă („Gioconda”?!), aflată într-un
proces de expansiune.
Pe cine ar fi deranjat asta și de ce, vedeți în Ajutați-i pe evrei.
În contextul REAL așa zisa „mișcare” asigură, de fapt, stabilitatea geometrică, conservarea
„simetriilor” („nemișcarea”?!, vezi BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag. 10-12).
Pentru noi „mișcarea” este asociată „obiectelor”’. Ori „obiectele” există, exclusiv pentru Homo
sapiens sapiens, pentru că nu există perspectiva corespunzătoare asupra ÎNTRGULUI Univers.
Ar fi cel puțin incorect să nu te ferești de o piatră care se îndreaptă spre capul tău.
Dar este la fel de incorect să fi atent doar la pietre și să nu poți „simții” cutremurul devastator de
peste două zile.
Ai putea face acest lucru dacă ai considera, în mod corect, că „mișcarea pietrei” face parte din
„ÎNTREG” și nu se manifestă ca „parte”. Adică NU EXISTĂ CAUZAL „PUNCT”!
Și așa a și fost până la ieșirea lui Homo sapiens sapiens din ordinea lucrurilor („motivat” de diferite
„semnale”).
El are acum perspectiva unei muște pe spinarea unui elefant în marș: zona la care are acces direct,
piele, mușchi, se „mișcă”, pentru ea, dezordonat sau nu (după anumite „legi generale”) în funcție de
„distanța” de la care se uită, în caz că-și ia zborul. Cum, din cauza „timpului”, perspectiva asupra
ÎNTRGULUI elefant în marș nu poate fi obținută niciodată , „legile generale” coexistă cu acceptarea
dezordinii ca atribut final al aspectului „mișcării” elefantului, la care musca are acces. De fapt acea
„mișcare dezordonată” asigură integritatea structurală (geometrică) a ÎNTRGULUI elefant în marș
(care face posibile inclusiv „legile generale”).
Cum poate apare „mișcarea cauzală” (relativă, considerată între „obiecte” distincte) într-un
context eminamente geometric (holografic)?
BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag. 67:
 53

„- DIFERITELE IMAGINI ALE OBIECTULUI COMPLET SUNT CONȚINUTE DE

RADIAȚIE LA ORICE METRICĂ.
ELE SUNT MATERIALIZATE PE BAZA UNUI PROTOCOL STRICT FORMAL (conținut de ADN-ul –
codul - de la nivelul PGADN) ÎN FUNCȚIE DE METRICA PUNCTELOR FOTOSENSIBILE.
- ȘI „Imaginea holografică construită pe baza fenomenului „LASER” (Light Amplification by
Stimulated Emission of Radiation) are ca punct de referință oricare punct al suportului pe care este
înregistrată”.
Să ne imaginăm că metrica punctelor imaginii cu franje de interferență, de pe a doua parte,

nu este obținută prin schimbarea punctului de vedere al privitorului ci prin

modificarea concretă a metricii punctelor fotosensibile ca și cum acestea ar avea un suport elastic
(cauciuc?!). Pe baza analizelor de până acum este de așteptat ca, dacă modificarea are loc treptat și
continuu, sub influența fasciculelor laser „analizoare” să se nască aparența unei rotiri („mișcări”) a
obiectului, fără ca privitorul să-și schimbe poziția. Nu știu dacă nu cumva tehnologia creării
imaginilor holografice în mișcare, a apărut deja și folosește acest model principial.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Altceva doresc să subliniez.
Modelul de mai sus oferă alternativa strict geometrică (necesară în condițiile subliniate mai sus,
n.n.) a senzației de „mișcare” cauzală, percepută de Homo sapiens sapiens, în mod fals.
Ea are la bază exclusiv o modificare spontană și relativă de metrică, între „obiect” și „radiație”,
corespunzătoare unei schimbări de simetrie, după o lege conținută în „radiația coerentă”,
expansiunea r.g..”
Relația strict formală dintre metrică și simetrie este conținută în codul (numit SIMILAR CU
CODUL GENETIC, „ADN”) de la nivelul entităților suport (PGADN) ale manifestărilor geometrice
(„radiație” pentru suportul „obiectelor materiale” - BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag. 18) ale
„realității geometrice” (BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag. 12):
„Poate că necesitatea principială a unui cod, ADN-ul complet, în proprietățile intrinseci ale
„realității geometrice” (r.g.), suportul „mișcării pure”, nu este suficient de clar.
PGADN apar datorită faptului că pot părăsi un „punct” inițial de întâlnire al unor „particule”
independente geometric (adică „particule” care suportă un „haos” total). Din punct de vedere strict
geometric este, însă, imposibil să realizezi această îndepărtare generalizată, fiecare de toate celelalte. Este
nevoie de un proces formal (negeometric) care să dea posibilitatea PGADN să se îndepărteze unele de
altele fără contacte și să devină astfel suportul simetriilor apărute ca și consecință a „contactului
generalizat” inițial. Și asta în mod stabil, în pofida expansiunii (a schimbării de metrică). Acest proces
este de fapt o „vibrație” care este suportul unui „cod”: „ADN-ul complet” (Cancer - Teoria
gravitațională a vieții, pag. 187). El se află la originea „mișcării pure” așa cum aceasta a fost descrisă mai
sus. Rezultă o „mișcare” relativă, fiecare PGADN față de toate celelalte, cu viteză constată „c” (viteza
„luminii” în vid) care le împiedică să aibă „contacte” reciproce. Și, implicit, prin intermediul ADN-ului,
le dă posibilitatea să devină, simultan, suportul unui număr finit de simetrii.
Sau: „Particulele” r.g. prezintă o mișcare relativă între ele.
Această mișcare relativă implică contacte care ar anula orice posibilitate ca acele „particule” să devină
suportul unor „simetrii” și/sau „forme”.
 54

ADN-ul este legătura formală dar continuă, de la nivelul „particulelor suport” ale „simetriilor” și/sau
„formelor”, pe baza căreia se evită contactele pe care le implică „mișcarea” acestora.”
CEEA CE VREAU SĂ SPUN ESTE CĂ „ MIȘCAREA” percepută de homo sapiens sapiens ESTE
DE FAPT SCHIMBAREA STRICT A FORMEI UNUI OBIECT (NOI SPUNEM A
„POZIȚIEI RELATIVE LA PUNCTUL NOSTRU – LIMITAT- DE VEDERE”):
- IMPOSIBIL DE REALIZAT CAUZAL (FAPT CONSTATAT ÎN CAZUL „MOTOARELOR”
CARE, INDIFERENT DE CALITATE ȘI/SAU PRINCIPIU DE FUNCȚIONARE, PREZINTĂ
UN „ZGOMOT” SPECIFIC - DIN CAUZA ÎMPĂRȚIRII ÎN „CAUZE” ȘI „EFECTE”A
PROCESELOR CONSTITUENTE - PE BAZA „PRINCIPIULUI DE INCERTITUDINE”AL
LUI HEISENBERG)
- DAR POSIBILĂ ÎN TOTDEAUNA PRIN „MIȘCARE PURĂ” (ÎN CAZUL „GRAVITAȚIEI”,
BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag 11), FAPT CONFIRMAT DE VALABILITATEA
PRINCIPIULUI RELATIVITĂȚII - CONSERVAREA FORMEI „LEGILOR GENERALE” ÎN
ORICE SISTEM DE REFERINȚĂ INERȚIAL).
CONTRADICȚIA DE MAI SUS EVIDENȚIAZĂ CĂ ȘI „PRINCIPIUL DE ECHIVALENȚĂ”,
DE LA BAZA TRG, ESTE FALS: ACCELERAȚIA PRODUSĂ CU AJUTORUL
"MOTOARELOR" ESTE DISCONTINUĂ, PREZINTĂ "ZGOMOT" ("VINOVAT" DE
PRINCIPIUL I AL TERMODINAMICII).
CEEA CE NU SE ÎNTÂMPLĂ ÎN CAZUL „GRAVITAȚIEI”.
SCHIMBAREA A FORMEI OBIECTULUI, ESTE IMPUSĂ DE ADN-UL
„RADIAȚIEI COERENTE” DUPĂ O LEGE DATĂ, FUNCȚIE DE MODIFICAREA RELATIVĂ
LA METRICA RADIAȚIEI A METRICII SUPORTULUI ACESTEI FORME (A
„DIMENSIUNII„),: „OBIECTUL SE APROPIE SAU SE DEPĂRTEAZĂ CU O ANUMITĂ
VITEZĂ, DUPĂ O ANUMITĂ DIRECȚIE, FAȚĂ DE NOI”.
Prima parte a ultimei afirmații este verificată de faptul că niciodată un „ciob” al suportului unei
holograme n-a rămas, din cauza dimensiunilor sale intermediare (dintre anumite limite), fără
imaginea 3D a obiectului respectiv.
Acest model al percepției „mișcării” („obiectelor” distincte) de către Homo sapiens sapiens
TREBUIE ACCEPTAT în mod forțat în condițiile în care „lumina” nu poate transmite cauzal
informația de „mișcare” („Iar dovada sunt rezultatele aceluiași experiment Michelson-Morley pe
care le voi folosi de data aceasta „împotriva” lui Einstein...” ).
„Mișcarea reală”, asociată ÎNTRGULUI, este „NEMIȘCARE” (BIOCENTRISM – Manual de
utilizare, pag. 10)!
Rezultă că Principiul II al termodinamicii este, de fapt, fals și, manifestându-se exclusiv la nivelul
muștei, este, de asemenea, strict subiectiv:
„În termeni de entropie, principiul al II-lea al termodinamicii se enunță astfel: Într-un sistem izolat
entropia crește în procesele spontane: S > 0.
Procesele ireversibile sunt procese spontane (considerate, în mod fals, ca fiind „izolate”, n.n.) și
deci sunt însoțite de o creștere a entropiei totale.” http://facultate.regielive.ro/referate/fizica/entropia-
principiul-al-doilea-al-termodinamicii-36149.html
„Mișcarea”, considerată prin ea însăși doar de Homo sapiens sapiens, este sursa „dezordinii”. Care
„dezordine” manifestându-se într-un mediu holografic (la nivelul tuturor punctelor spațiului,
exterioare dar și INTERIOARE „organismului viu”) este chiar ceea ce îl „omoară”.
 55

Pentru o viața veșnică nu trebuie imitat Faust.

E mult mai simplu…
http://www.youtube.com/watch?v=t1TcDHrkQYg

***
„…într-un fel (dovedit experimental) toate fenomenele se desfășoară simultan identic față de o
unică rază de lumină.”
Doar dacă nu cumva, ATENȚIE, „simultaneitatea” relațiilor obiectelor și/sau fenomenelor cu
deplasarea luminii ar putea fi făcută un pic „relativă”… fără să schimbe legile generale (cauzale, în
principal ecuațiile lui Maxwell).
Începem să sesizăm motivația interesului manifestat de Einstein față de forțarea „definirii” (cauzale
a) indefinibilului: „simultaneitatea”. Cu alte cuvinte, „simultaneitatea relativă” ar semnifica un
„contact” al obiectelor și/sau fenomenelor cu deplasarea luminii care să aibă loc în mod „natural”
(cauzal?!), ținând cont de „viteza” lor relativă (ceea ce semnifică „mișcare”, așa cum o cunoaște
Homo sapiens sapiens) și de „spațiu” (modelul acesteia).
Iar noi să redevenim mulțumiți de perspectiva („cauzală”) pe care o avem despre Univers (și să nu
mai căutăm „cai verzi pe pereți”).
Încă odată: „simultaneitatea”…relativă la deplasarea luminii!
Dar „simultaneitate relativă” = „timp”.
Mai concret: între contactele obiectelor și/sau fenomenelor cu lumina (care par a se desfășura
identic, anulând cauzalitatea) trebuie „îndesat”, cu grijă (pentru a nu schimba forma legilor generale),
niște „timp” (timp local, așa după cum numea inițial Lorentz, mult mai riguros, timpul rezultat din
transformările care-i poarta numele). Astfel evidența logică a acestor contacte, care, conform
experimentului Michelson și Morley, nu ținea cont de starea de mișcare (de viteza v de desfășurare a
fenomenelor - necauzalitate), în noile condiții (strict teoretice, vezi mai jos) va ține cont de această
viteză proprie oricărui obiect și/sau fenomen considerat distinct (cauzalitate). Dar indirect, prin
intermediul acestui „timp îndesat” artificial.
ÎN CONCLUZIE: ÎN CONDIȚIILE CELOR EVIDENȚIATE DE EXPERIMENTUL
MICHELSON ȘI MORLEY, LUMINA NU POATE PURTA INFORMAȚIA DE „VITEZĂ”
RELATIVĂ A SURSEI ȘI/SAU A RECEPTORILOR!
IMPLICIT, NU POATE PURTA INFORMAȚIA DE „TIMP” („VITEZA” REZULTĂ DINTR-O
RELAȚIE ÎNTRE „SPAȚIU”, ȘI „TIMP”).
„LUMINA” (RADIAȚIA) FIIND „MEDIUL” DE CONTACT ÎNTRE UN SISTEM DE
REFERINȚĂ INERȚIAL ȘI UN OBIECT EXTERIOR ACESTUAIA (IZOLAT D.P.D.V.
CAUZAL) S-A CONSTATAT EXPERIMENTAL CĂ ACESTA NU POATE TRANSPORTA,
EVENTUAL, INFORMAȚIA DE „MISCARE”, ÎN GENERAL.
CONSTATARE FOARTE GRAVĂ: „MIȘCAREA” RELATIVĂ SAU „REPAUSUL” UNUI
OBIECT EXTERIOR UNUI SISTEM DE REFERINȚĂ INERȚIAL, CHIAR DACĂ EXISTĂ, NU
POATE FI OBSERVATĂ PE BAZA UNEI RELAȚII CAUZALE A RADIAȚIEI
ELECTROMAGNETICE CU FENOMENELE RESPECTIVE.
DE ASEMENEA TOT „LUMINA” (RADIAȚIA) FIIND „MEDIUL” DE CONTACT ÎNTRE
„CEASORNIC” ȘI Homo sapiens sapiens EA, PRIN EA ÎNSĂȘI, NU POATE TRANSPORTA
INFORMAȚIA DE „TIMP”.
DACĂ NICI OBSERVAREA „CEASORNICULUI” (PRIN INTERMEDIUL „LUMINII”) NU
POATE MATERIALIZA, EVENTUAL, „MIȘCAREA”, SINGURA SOLUȚIE RĂMASĂ ESTE DOAR
 56

APRECIEREA FORMALĂ A OBSERVAȚIILOR, MODELAREA CONVENABILĂ A

„SINCRONIZĂRII” „MĂSURĂRTORILOR” DE „TIMP”.
Ne apropiem de problema care a condus la „logica” fenomenului de apariție a transformărilor
Lorentz și, ulterior, de interpretare eronată a acestora în Teoriile relativității.
După cum reiese din modelul de mai sus „viteza” relativă „v” este doar aparentă, atunci
când fenomenul este scos din contextul general, geometric.
Ori în realitate „c” nu poate fi „atașată” unui „sistem de referință inerțial care se mișcă” cu
viteza relativă „v” cu care nu are nici o legătură cauzală. „c” „izvorăște”, de fapt, din fiecare
punct al spațiului, inclusiv din cele afectate, succesiv, sistemului de referință „în mișcare”
(printr-un mecanism descris în materialul BIOCENTRISM – manual de utilizare, pag. 8).
În această situație ecuațiile câmpului electromagnetic ale lui Maxwell sunt relative exclusiv la
un punct AL SPAȚIULUI REAL (r.g.), ÎNTOTDEAUNA ACELAȘI, pe care doar Homo
sapiens sapiens îl „vede” în „(răs)timpuri” și, implicit, considerându-l ca puncte diferite.
Pentru aceste ecuații viteza relativă „v” nu există în nici o situație.
De aceea ele își schimbă forma la trecerea dintr-un sistem de referință inerțial în repaus la
unul „în mișcare” (făcând necesare relațiile respective): pentru că trecerea respectivă n-are
sens.
Viteza „v” a fost ambalată formal într-un „timp” inventat de Einstein.
Exista, eventual, acest „timp” DEPENDENT DE „MIȘCARE” acolo (la nivelul acestor contacte
MEDIATE LUMINOS ÎNTRE UN SISTEM DE REFERINȚĂ INERȚIAL ȘI UN OBIECT
EXTERIOR ACESTUIA) și n-a fost „detectat” înaintea lui Einstein?
REFERITOR LA „TIMP” EU EMIT URMĂTOAREA
Teoremă: Prin natura lui (negeometrică, formală) timpul se poate manifesta eventual diferit
exclusiv prin „comunicare”=”măsurare”+”sincronizare”- la nivelul „Eu”-rilor, organisme care
iau contact cu mediul „pe părți”.
Aceasta nu este o axiomă cu toate că este suficient de evidentă. Afirmația poate fi demonstrată.
Dacă ea este corectă devine evident faptul că Einstein putea interveni „îndesând” timp la contactele
„obiectelor” și/sau „fenomenelor” cu deplasarea luminii, exclusiv la nivelul procesului de
„sincronizare” a „măsurării” timpului (la nivelul „Eu”-lui). Procesele respective au ca suport
„ceasornicul”.
Să încercăm acum definirea „ceasornicului” în lumina celor de mai sus.
Am spus la pag. 7 că „relațiile cauzale” reprezintă imaginea „COMUNICABILĂ” a Universului
între indivizii Homo sapiens sapiens (organisme care funcționează „pe părți”).
În aceste condiții „părțile” organismului sunt separate de „întreg” prin „timp” – „pauze de
observare” - în procesul de percepere al stimulilor exteriori (vezi Cancer – Teoria…, pag. 36). Cu
alte cuvinte „părțile” organismului pot avea (sub influența „semnalelor”) evoluții distincte de „întreg”
relative la un stimul dat. Dar între anumite limite. Adică „pleacă” din „întreg” dar se întorc tot acolo.
„Întregul” reprezintă ambele „capete” ale acestor evoluții („capete” stabile, care nu iau contact cu
respectivul stimul). El, organismul, pare că nu rămâne cu urme de pe urma contactelor „părților”
„plecate” în explorări individuale ale exteriorului (ca de ex. ochii dumneavoastră care citesc aceste
rânduri, timp în care nu vă simțiți locul dintre omoplați – sau oricare alt loc al organismului, cu toate
că acestea au și ele contact funcțional cu exteriorul).
Pentru ca indivizii Homo sapiens sapiens să poată comunica relativ la un stimul întâmplător la
care n-au acces simultan din cauza „pauzelor individuale de observare” trebuie să aibă acces în
 57

același mod (care să nu depindă de respectivele „pauze individuale de observare”) la un fenomen

care să ofere, „oricând”, relații date între respectivele momente de acces. Adică trebuie să fie un
fenomen care să „se manifeste” „permanent”, „după o lege dată”. Sau: să fie cumulul unor
procese dinamice care formează un „ciclu” închis care, aparent, nu comunică cu exteriorul,
părând că are loc continuu, „de la sine”(ca un organism viu).
Definiție: un dispozitiv poate fi acceptat ca și „ceasornic” dacă este suportul unor procese
dinamice interelate într-un mod („LANȚ ORDONAT ÎNCHIS”, vezi Cancer - Teoria
gravitațională a vieții de ing. fiz. Gabriel Pascu pag. 5, 6) care le asigură echilibrul acțiunilor și
reacțiunilor cu interiorul și exteriorul (determinând totala lor independență de desfășurare), în
condiții de asemenea acceptate (număr suficient de mare de cicluri efectuate ÎN ACEST MOD –
constant, neinfluențate formal de fenomene exterioare sau interioare).
„Ceasornicul” se manifestă prin „MĂSURARE”.
Definiție:de ex. rotația constantă limbii pe un cadran calibrat (sau schimbarea valorii digiților
după o lege liniară dată, pe un afișaj digital) se numește „MĂSURARE”.
„MĂSURAREA” este considerată individual:
- la „momente” (valori) diferite acceptate de către un același „observator”(„Eu”-l comunicând cu el
însuși) și/sau
- de către „observatori” diferiți (comunicând între ei).
Definiție: considerarea, absolut întâmplătoare, a procesului de „MĂSURARE”de către Homo
sapiens sapiens se numește „sincronizare”.
a) În primul caz, ca și sincronicitate continuă, constantă, cu un proces sincronizant care va
atesta (sau nu) integrarea dispozitivului în categoria „ceasornic”, definită mai sus.
b) În al doilea caz, pe baza lui a) și, simultan, a unei convenții relative la unitatea de măsură
și a originii considerării acesteia.
Trebuie subliniat că, în condițiile de mai sus, procesele dinamice individuale care alcătuiesc „ciclul
închis” al unui „ceasornic”, se DESFĂȘOARĂ QUASI SIMULTAN (NECAUZAL).
Adică „ceasornicului” nu i se poate „face” nimic la nivel material (asta fiind o condiție necesară ca
el să existe ca atare).
Rezultă că respectivul contact între Homo sapiens sapiens și „ceasornicul” care „măsoară” „timpul”,
„sincronizarea”, are loc tot la nivel geometric: este ne cauzal.
Astfel, „sincronizarea” este „absolută” în cazul a).
În cazul b) este și „relativă”: din cauza contactului formal între indivizi.
Adică, în cazul a), unde „ceasornicelor” nu li se poate face nimic iar fenomenului sincronizant nu i
se face nimic tocmai pentru că el să se manifeste ca atare, ea există în totdeauna fără ca „Eu”-l să se
poată manifesta față de acest fenomen.
Rezultă că doar în cazul b) pe baza relativității comunicării între indivizi se poate manifesta:
Teoremă: Prin natura lui (negeometrică, formală) timpul se poate manifesta eventual diferit
exclusiv prin „comunicare” = ”sincronizare” + ”măsurare” - la nivelul a cel puțin două „Eu”-ri,
organisme care iau contact cu mediul „pe părți”.
QED!
ADICĂ NICI „CEASORNICUL” NU POATE PURTA, EXCLUSIV PRIN EL ÎNSUȘI,
INFORMAȚIA DE „VITEZĂ” , ADICĂ DE „TIMP”!
NE UITĂM LA „CEASORNIC” ȘI VEDEM „NIMIC” DIN PUNCT DE VEDERE CAUZAL
(„CEASORNIC” =„LANȚ ORDONAT ÎNCHIS”)
 58

ATUNCI UNDE ESTE TIMPUL?

ESTE EXCLUSIV ÎN NOI, HOMO SAPIENS SAPIENS (EU- L - ORGANISM CARE
FUNCȚIONEAZĂ PE „PĂRȚI”)!
„MOMENTUL” ÎN CARE NE UITĂM LA „CEASORNIC” („NIMIC”) ESTE O PAUZĂ DE
OBSERVARE!
Rezultă că orice unități de măsură (de ex. gradația cadranului raportată la viteza de rotație a
limbilor) se stabilesc, pe diferite criterii, PRIN CONVENȚIE (pentru a satisface EXCLUSIV b) de
mai sus).
Adică rotația limbii pe cadran, în cazul în care este considerată de cel puțin doi indivizi Homo
sapiens sapiens, înseamnă exclusiv „SINCRONIZAREA” + „MĂSURAREA” și NU „ceasornicul”
(de ex. complexul „destinderea arcului + mișcarea limbilor + frecări”).
FUNDAMENTAL: procesele dinamice care alcătuiesc „ceasornicul”, desfășurându-se
SIMULTAN, „ÎNCEPUTUL” ȘI „SFÂRȘITUL” UNUI CICLU ESTE NEDEFINIT (N-ARE
SENS). ESTE O CONDIȚIE NECESARĂ PENTRU CA STABILIREA CONTACTULUI „EU”-
LUI CU PROCESUL DE MĂSURARE („SINCRONIZAREA”) SĂ POATĂ AVEA LOC
ÎNTÂMPLĂTOR.
ÎN ACESTE CONDIȚII, ORCE DISPOZITIVE CARE SE COMPORTĂ CA „CEASORNIC”
SUNT „SINCRONIZATE” ÎN MOD ABSOLUT: „ÎNCEPUTURILE” ȘI „SFÂRȘITURILE”
CICLURILOR PE CARE LE SUSȚIN SE ÎNTÂMPLĂ SIMULTAN.
„SINCRONIZAREA” RELATIVĂ LA „EU”-ri PREZINTĂ „ÎNCEPUTURI” („CAUZE”) ȘI
„SFÂRȘITURI” („EFECTE”) DISTINCTE (SEPARATE DE „EVOLUȚIE”-„TIMP”-„PAUZE DE
OBSERVARE”).
Rezultă că „CEASORNICELE” SUNT SINCRONIZATE EXCLUSIV PRIN FAPTUL CĂ
DISPOZITIVELE SUNT INCLUSE ÎN ACEASTĂ CATEGORIE (PRIN DEFINIȚIE).
Pe baza acestui criteriu fizica clasică a stabilit faptul că „timpul este absolut”.
„SINCRONIZAREA” ESTE PROCESUL PRIN CARE REZULTATELE DETERMINĂRILOR
DE TIMP („MĂSURĂRILOR”) DEVIN COMUNICABILE ÎNTRE INDIVIZII HOMO
SAPIENS SAPIENS.
„Einstein s-a ocupat cel dintâi de sincronizarea (relativă ?!, n.n.) ceasornicelor dintr-un
referențial, dar numai în legătură cu simultaneitatea evenimentelor”, Prof. univ. dr. doc. Nicolae
 59

Bărbulescu, „Bazele fizice ale relativității einsteiniene”, Ed. Șt. și En., București, 1979, pag. 11).

Fig. 3

http://www.anticariatminerva.ro/bazele-fizice-ale-relativitatii-einsteiniene__nicolae-
barbulescu__138261.html http://adsabs.harvard.edu/abs/1979bfrt.book.....B
Cum să te ocupi de „sincronizarea ceasornicelor” dacă accepți că acestea SUNT „CEASORNICE”?!
Și asta relativ tocmai la „simultaneitate”…
Coincidență? Nu! Am arătat mai sus că mutarea era forțată!
Motivul? Unul foarte important: lumina.
EINSTEIN A ÎNCERCAT SĂ IMPUNĂ „SINCRONIZAREA CEASORNICELOR”
(„CEASORNICELE” => „CICLURI INCHISE”≠ FENOMENE MATERIALE) ÎN
CONDIȚIILE ÎN CARE EXCLUSIV „MĂSURĂTORILE” DE TIMP AU SENS SĂ FIE
„SINCRONIZATE”.
DAR ASTA SE ÎNTÂMPLĂ DOAR LA NIVEL DECLARATIV.
TRR are la bază un truc semantic: „SINCRONIZAREA CEASORNICELOR”.
ÎN REALITATE EL FACE TOT SINCRONIZAREA (DIFERITĂ, vezi mai jos) A
MĂSURĂTORILOR DIN DOUĂ SISTEME DE REFERINȚĂ AFLATE ÎN STARE DE
„MIȘCARE” RELATIVĂ!
Procesul a fost „îndesat ” între „realitatea” cauzală și lumină pentru a extinde cauzalitatea și
la nivelul ACESTEI relații.
Profesorul Bărbulescu a demonstrat asta !
Dintr-un exemplu concret care se dă în lucrarea de mai sus (pag. 24) reiese că „desincronizarea”
poate rezulta din două cauze: diferența vitezelor de rotație a limbilor și diferența momentului ales ca
„origine” al măsurătorilor. Tocmai de aceea, de exemplu, vechile ceasuri mecanice aveau două
dispozitive de reglaj: butonul de fixare a limbilor la ora dorită și ceea ce generic se numea „avansul”,
care dădea viteza de rotație a limbilor. Trebuie menționat că dereglajele la nivelul „avansului”
simulau perfect fenomenul „relativist” de dilatare a timpului.
Să considerăm mecanismul de „sincronizare” (A CEASORNICELOR!?) propus chiar de Einstein:
 60

Fig. 4

„Când avem două ceasornice pe care vrem să le sincronizăm (!?, n.n.), operația este foarte simplă
dacă cele două ceasornice se găsesc în același loc și putem urmări direct mersul indicatoarelor lor
(atenție: este vorba despre compararea unor procese în desfășurare, n.n.). Operația este ceva mai
complicată dacă ceasornicele, aflate în același referențial, se găsesc în locuri diferite, de pildă unul
în A și altul în B. Folosim în acest scop metoda preconizată de Einstein: determinăm duratele de
propagare ale unei raze de lumină de la A la B și înapoi. Prin definiție, susține Einstein, cele două
ceasornice sunt sincrone dacă ele indică durate de propagare egale, de dus și întors.
Bunăoară, la momentul tA pleacă din A un semnal luminos către B, unde ajunge la momentul tB;
durata de propagare a luminii pe distanța AB este tB - tA . În același moment tB semnalul luminos este
reflectat de o oglindă și revine în punctul A la momentul t1A. Durata de propagare a luminii pe
drumul invers, de la B la A, este t1A - tB.
După Einstein, condiția de sincronizare a celor două ceasornice considerate este
tB – tA=t1A- tB .
Ceasornicul din B este sincron cu cel din A, dacă momentul tB, indicat de acest ceasornic, coincide
cu cel calculat din condiția de sincronizare:
tB = „,
citat din lucrarea de mai sus, pag. 26.
Rog să observați tonul foarte reținut și circumspect al autorului („metoda preconizată de
Einstein”, „Prin definiție, susține Einstein…”, „După Einstein…”).
Să vedem de ce:
Forma acceptată, și pe baza Principiului I al TRR (adică, implicit, și de Einstein), a legilor generale
a fost obținută pe baza măsurătorilor „clasice” de timp: referențial absolut + timp absolut.
„Timp absolut” ar însemna acceptarea faptului că fenomenele sincronizante, inclusiv
„ceasornicele” („cicluri închise”, oricare ar fi ele: mișcarea astrelor, scurgerea unei cantități de nisip
date în aceleași condiții, etc.) sunt simultan (ABSOLUT) sincronizate între ele.
ELE NEAVÂND RELAȚII CAUZALE CU ALTE FENOMENE, CONFORM DEFINIȚIEI,
NU POT FI ATAȘATE PE CRITERII CAUZALE NICIUNUI SISTEM DE REFERINȚĂ
INERȚIAL, CONSIDERAT ARBITRAR (ÎN „ MIȘCARE” SAU NU).
Asta acceptă fizica clasică (vezi mai sus).
 61

PARADOXUL CARE APARE ESTE CEL SUBLINIAT MAI SUS: MAI MULTE „OBIECTE”
ȘI/SAU „FENOMENE” , FIIND IZOLATE CAUZAL, N-AU CUM SĂ FIE CONSIDERATE
ALTFEL DECÂT NE CAUZAL, ADICĂ SIMULTAN, GEOMETRIC, PENTRU A SE PUTEA
STABILII DACĂ FAC PARTE DINTR-UN ANUMIT SISTEM DE REFERINȚĂ INERȚIAL.
Așa că natura unui „referențial INERȚIAL” nu poate fi decât strict geometrică. Adică „absolut”
(altfel nu este „referențial” pentru fenomenul respectiv).
Sau: TOATE REFERENȚIALELE INERȚIALE SUNT ABSOLUTE.
Am ajuns pe altă cale, foarte simplu, la demonstrarea faptului că realitatea este geometrică.
Pentru că subiectul apare natural (ne fiind totuși obiectul analizei de față) voi spune că sistemele de
referință ne inerțiale își datorează existența exclusiv interacțiunii dintre „organismul viu”-
„formăsimetrie” și „Eu” manifestată în „exteriorul” lor. Tot ce pare că se mișcă accelerat în Univers
și nu are legătură cu această relație se mișcă de fapt „inerțial” în câmp gravitațional (BIOCENTRISM
– Manual de utilizare, pag. 13, 14).
Să considerăm un astfel de fenomen: un ceasornic. De asemenea, să considerăm, în condițiile de
mai sus, un sistem de referință inerțial FAȚĂ DE ACEST CEASORNIC.
Reciproc, asta înseamnă că fenomenul ESTE CEASORNIC FAȚĂ DE ACEL REFERENȚIAL.
Să mai considerăm un ceasornic în aceleași condiții (ÎN ACELAȘI SISTEM DE REFERINȚĂ
INERȚIAL) așa cum se întâmplă în metoda lui Einstein de mai sus.
Cele două ceasornice se află în același sistem de referință. Conform celor de mai sus ele sunt prin
ipoteză sincronizate. Este foarte ușor de demonstrat asta:
Cunoscându-se poziția lui B (în funcție de o unitate de măsură oarecare, dată) și
considerându-se viteza luminii constantă (Princ. II) se poate cunoaște exact ce valoare trebuie
să aibă tA1- tA indicată de un ceasornic într-o unitate de timp oarecare. Adică stabilindu-se
unități de măsură pentru timp și lungime acest interval, tA1- tA , are o valoare predictibilă (în
funcție de poziția oglinzii din B și de unitățile de măsură considerate) dacă măsurătorile se fac
cu același ceasornic. Așa încât, după această „operație”, se pot face și previziuni de lungime:
distanțe pe care le parcurge semnalul luminos în diferite intervale de timp măsurate de ACEL
ceasornic, fără ca el, semnalul, să se mai întoarcă în A. Adică „timpul” și „distanța” sunt
acum proporționale („sincronizate”), coeficientul de proporționalitate fiind viteza luminii:
generic „c” (s=ct). Alte ceasornice, cu alte unități de măsură pentru timp (altă viteză
unghiulară a limbilor) pot realiza același tip de sincronizare a măsurătorilor cu deplasarea
semnalului luminos sau cu oricare alt proces sincronizant din sistemul de referință respectiv?
Evident că da! Și previziunile lor vor coincide geometric cu cele realizate cu ajutorul
ceasornicului considerat mai sus, în cazul unui același semnal luminos. Vor fi diferite exclusiv ca
valori numerice absolute (depinzând de unitățile de măsură alese inițial). Sunt aceste măsurători
sincronizate între ele? Evident, da!
Da, pe naiba (mă scuzați)! Einstein zice că nu! Și, ca atare, „sincronizează” ceasornicele!
Dar, dintr-o analiză simplă reiese că, prin metoda preconizată de el, doar măsurătorile primului
ceasornic (cel din A) pot fi reglate la ambele nivele (originea măsurătorilor și viteza de rotație a
limbilor). Și asta pentru că ”mersul” ceasornicului considerat de „Eu” este un proces (are
„cauză”, „timp” și „efect” - un „început” o evoluție și un „sfârșit”). El poate fi sincronizat exclusiv
tot cu un proces (care are, de asemenea, un „început” o evoluție și un „sfârșit”). Ori singurul (alt)
proces cu „cap, evoluție și coadă” (însă „neoficial”) în mecanismul descris de Einstein, este
deplasarea unui semnal luminos. Iar ceasornicul din A este singurul care se află plasat și la „capul”
 62

(tA) și la „coada” (tA1) acestui proces. Și ceasornicul din B reprezintă un proces. Și mai mult, el este
celălalt proces „oficial” (cu care primul proces „oficial” – ceasornicul din A - trebuie sincronizat).
Dar surpriză: acest al doilea proces „oficial” n-are decât un singur punct de contact (tB) cu celelalte
două. EL NU POATE FI SINCRONIZAT (pe baza unui unic contact cu procesul sincronizant –
deplasarea luminii sau „mersul” celuilalt ceasornic)!
Care este atunci utilitatea lui? O să vă ofer un răspuns bazat pe un scenariu de „teoria conspirației”
(vedeți dumneavoastră mai jos dacă are sens sau nu).
Dacă condiția de sincronizare („dintre ceasornice”, spune Einstein) este îndeplinită, ceasornicul din
B se găsește la jumătatea traseului urmat de lumină și tB indicat de acest ceasornic este indicat,
implicit, și de ceasornicul din A, EXACT la jumătatea intervalului dintre tA1 și tA. Adică, semnalul
luminos și limbile ceasornicului din A au efectuat părți din „drumurile” lor (care încep și se termină
amândouă în același punct A) în aceleași proporții: când limba ceasornicului din A a parcurs
jumătate din intervalul tA1- tA lumina a ajuns și ea în oglinda din B (la jumătatea drumului său).
În aceste context „cine” s-a sincronizat cu „cine”?
În orice caz, nu cele două ceasornice!
S-a sincronizat doar ceasornicul din A cu emisia, schimbarea direcției (de fapt, doar a sensului)
și recepția semnalului (așa cum am arătat că se poate face mai sus). Ori pentru asta n-a fost
nevoie decât de oglinda din B (nu și de ceasornicul de acolo).
Așa cum arătam mai sus de „sincronizat” se pot sincroniza doar „procese” (de „măsurare”).
Dacă, prin absurd (deși, după Einstein, mai corect ar fi „prin ipoteză”) ceasornicul din B ar fi
nesincronizat, urmând ca sincronizarea să se realizeze prin procedeul dat de acesta, singura
posibilitate ca el (subliniez: ca ceasornic nesincronizat) să afișeze tB ar fi ca acest fenomen să aibă
loc în mod spontan (acest unic contact ne permițând „sincronizarea” reală cu un oricare alt proces).
Ori asta se poate întâmpla cu o probabilitate atât de mică încât insistența cu care Einstein a încercat
să impună o asemenea aberație este de-a dreptul jignitoare.
Deci (spune Einstein), pentru ca respectiva condiție de sincronizare să fie îndeplinită ceasornicul din
B trebuie să indice tB.
Însă, după cum se poate constata de mai sus, el poate să facă asta, PRACTIC, doar ULTERIOR
sincronizării complete a măsurătorilor sale cu cele ale ceasornicului din A, printr-un fenomen
sincronizant exterior ambelor: deplasarea luminii.
Impunând indicația tB ceasornicului din B, pe baza unui singur contact cu fenomenul
sincronizant, în realitate Einstein desincronizează două procese de măsurare gata sincronizate!
Implicațiile folosirii metodei de „sincronizare” imaginată de Einstein (valabilă pentru un observator
în repaus față de fenomenul sincronizant - deplasarea luminii, n.n.) primesc o semnificație majoră în
cazul în care unul dintre ceasornice este în mișcare față de celalalt.
Și voi considera două abordări care conduc la rezultate identice:
a) Cea a lui Einstein față de propagarea unui semnal luminos, cosiderat ca fenomen de studiat, emis
din originea comună (la un moment dat) a două sisteme de referință aflate în mișcare rectilinie și
uniformă unul față de altul,
b) Și cea a Profesorului Bărbulescu care consideră cele două sisteme de referință în mișcare relativă
reciprocă, față de un fenomen sincronizant (deplasarea unui semnal luminos între două puncte, A și
B).
Einstein:
 63

„A) Considerăm două sisteme inerțiale sincronizate cuplat, O' și O, alese în așa fel, ca la
originea timpului, axele de coordonate să coincidă respectiv între ele. În momentul în care sistemul
O' începe să se deplaseze rectiliniu și uniform, cu viteza v (în raport cu sistemul O) de-a lungul axei
Ox (O'x'), un semnal luminos pornește din originea comună a axelor și se propagă prin unde sferice.
Observatorul din O se vede tot timpul în centrul unei unde sferice, de rază u =ct, unde c este viteza
luminii. Pentru acest observator, legea fenomenului fizic observat (propagarea unei unde sferice) se
exprimă prin ecuația undei sferice luminoase:
x2 + y2 + z2 = u2
sau
x2 + y2 + z2 - u2 = 0.
Întrucât a părăsit poziția când se găsea alături de observatorul O, ne-am aștepta ca observatorul O' să
constate că se află în interiorul sferei luminoase, dar dincolo de centrul O. Dacă ar fi așa, ar însemna
că fenomenele luminoase sunt diferite în sisteme inerțiale diferite, ceea ce contrazice principiul
relativității restrânse. Trebuie să admitem deci acest paradox: observatorul O' se vede și el tot în
centrul sferei luminoase, exact ca și observatorul O, deoarece fenomenele luminoase trebuie să apăra
identice ambilor observatori. Astfel, pentru observatorul O' legea propagării luminii trebuie să aibă
aceeași formă ca pentru observatorul O:
x’2 + y’2 + z’2 - u’2 = 0,
în care u’ = c’t’.” (pag. 86).
După cum se observă paradoxul sesizat de Profesorul Bărbulescu se materializează prin t ≠ t’. ”S-a
încercat să se explice acest paradox pe baza concepției relativiste, după care timpul dintr-un sistem
inerțial diferă de timpul din alt sistem inerțial.”
Profesorul Bărbulescu aproape că se scuză menționând aberația de mai sus:
„…MAI MULTE „OBIECTE” ȘI/SAU „FENOMENE” , FIIND IZOLATE CAUZAL, N-AU
CUM SĂ FIE CONSIDERATE ALTFEL DECÂT NE CAUZAL, ADICĂ SIMULTAN,
GEOMETRIC, PENTRU A SE PUTEA STABILII DACĂ FAC PARTE DINTR-UN ANUMIT
SISTEM DE REFERINȚĂ INERȚIAL.
Așa că natura unui „referențial INERȚIAL” nu poate fi decât strict geometrică. Adică „absolut”
(altfel nu este „referențial” pentru fenomenul respectiv).
Sau: TOATE REFERENȚIALELE INERȚIALE SUNT ABSOLUTE.”.
Adică, nu numai că timpul nu este diferit, el nici măcar nu există într-un SISTEM DE REFERINȚĂ
INERȚIAL.
Am arătat mai sus că „sincronizarea” unor procese de măsurare (fiind tot ceea ce poate fi
„sincronizat” pentru a fi făcute „comunicabile”) ESTE IMPOSIBILĂ PE BAZA UNUI UNIC
„CONTACT” IDEALIZAT (MATEMATIC): „O' și O, alese în așa fel, ca la originea timpului, axele
de coordonate să coincidă respectiv între ele”).
Definiția sincronizării dată de Einstein se afla la baza metodei care, PE BAZA UNUI UNIC
CONTACT INIȚIAL (O ≡ O’) IDEALIZAT MATEMATIC, se simulează sincronizarea unică a două
procese complete (cu „cap” și „coadă”) de măsurare.
Când se acordă valori diferite la „coada” unui proces început pe baza unui contact unic are
loc:
1)Completarea proceselor de SINCRONIZARE,
2)SINCRONIZAREA înseamnă, eventual, rezultate identice la sfârșitul acestor procese
(t = t’)
 64

3)De abia acum, eventual, poate începe MĂSURAREA.

4)Așa că t ≠ t’ (procese cu „cozi” diferite) înseamnă DESINCRONIZARE (originea tuturor
fenomenelor „deosebite” din TRR).
Einstein n-a ajuns niciodată până la „măsurare” în experimentele sale mentale.
„t’” (diferit de „t”) sunt date „din burtă” ca să anuleze t = t’= 0: „O' și O, alese în așa fel, ca la
originea timpului, axele de coordonate să coincidă respectiv între ele”.
ATUNCI CUM ESTE CONSIDERATĂ VITEZA „v” (A CĂREI STABILIRE ESTE POSIBILĂ
EXCLUSIV PRIN MĂSURĂTORI DE „TIMP”) ÎNAINTE DE
„SINCRONIZAREAMĂSURARE” (SAU CE-O FI), ȘI „DUPĂ”, LA FEL, ÎN AMBELE
SISTEME DE REFERINȚĂ?
TRANSFORMĂRILE LORENTZ CONSERVĂ VITEZA LUMINII ÎN DOUĂ SISTEME
CARE SE MIȘCĂ RELATIV CU VITEZA „v”. DAR ASTA SE ÎNTÂMPLĂ PE BAZA UNOR
VALORI DIFERITE ALE „TIMPULUI”, UNUL DIN PARAMETRII ÎN FUNCȚIE DE CARE
SE CALCULEAZĂ „v”, ÎN FIECARE SISTEM. CREDEȚI CĂ „v” SE MODIFICĂ, ÎN
FUNCȚIE DE ACESTE VALORI DIFERITE ALE "TIMPULUI", ÎN TRR? N-O SĂ VEDEȚI
AȘA CEVA!
PUR ȘI SIMPLU MI-ESTE RUȘINE PENTRU OMUL ACESTA ...
În general, procesele de „măsurare” nu pot fi comparate dacă nu au o origine comună. Dar
asta este valabil numai în cazul dimensiunilor structurilor (fixe datorită forțelor de
legătură).”Originea” comună este suficientă pentru ca procesele materialului de măsurat să fie
sincrone cu cele ale suportului unității de măsură. Este probabil „clișeul” care a mascat
incompletitudinea procesului de măsurare imaginat de Einstein. Deci, în cazul măsurării
dimensiunilor structurilor procesele acestora sunt sincrone pentru simplul fapt că nu există. În
cazul transformărilor dinamice într-un ciclu închis (a „ceasornicelor”) asta nu este suficient.
Sincronicitatea trebuie să existe după fiecare etapă, stabilită proporțional, a desfășurării
proceselor:”ceasornicului” și al celui sincronizant. Ori asta nu se poate stabilii între procesele
celor două „ceasornice” pe baza metodei de sincronizare definită de Einstein. Prin această metodă
numai procesele „ceasornicului” din A cu deplasarea luminii („închisă” cu oglinda) sunt
sincronizate.
Revin: „Rezultă că, tocmai din cauza contactului unic inițial („costumat în sincronizare” de
definiția dată de Einstein acestui proces), această a doua (a treia etc.) pereche de valori, pot fi
„alese” a priori diferite.
Implicația imediată este că intervalele de timp (t) au valori alese (NU măsurate!)
premeditat DIFERITE, în cele două sisteme de referință.
„Se știe că frontul unei unde se definește ca locul geometric al punctelor atinse de undă în același
moment, adică el reprezintă pozițiile simultane la care a ajuns unda în sistemul respectiv. Dar în
teoria relativității nu există simultaneitate absolută: evenimentele simultane într-un sistem nu sunt
simultane în alt sistem. De aceea, fiecare din cele două fronturi de undă se definește prin alte poziții
simultane, ceea ce înseamnă că este vorba în ambele cazuri de fronturi de undă diferite, având centre
diferite.
Potrivit principiului relativității trebuie să avem identitatea:
x2 + y2 + z2 - u2 ≡ x’2 + y’2 + z’2 - u’2 .”
„Bazele fizice ale relativității einsteiniene”, Ed. Șt. și En., București, 1979, pag. 85-86).
Deci:
 65

Fig. 5
Astfel, pe baza acestei noi convenții nu se poate face vreo diferență între S si S’.

Fig. 6

Puneți-vă în locul cuiva care observă lucrurile din afară: se uită dar nu știe ce știți dumneavoastră
(prin convenție): anume că semnalul a plecat din O. El vede un unic semnal luminos care care se
comportă IDENTIC față de oricare dintre originile O şi/sau O’, conform principiului II. Acestea
sunt absolut identice față de semnalul luminos (x este egal cu x’, y cu y’, ş.a.m.d.), indiferent de
viteza v a lui O’ (sau a lui O).
Dar „timpul” măsurat este diferit! Ați văzut vreodată ceva mai absurd?
Acesta nu este nici măcar un experiment (studiul unui fenomen oarecare): „În acest moment
observatorii din cele două sisteme își reglează cronometrul astfel ca t = t’= 0 .”
Pe baza acestui unic „moment” nu se reglează nimic. Când se stabilește că are loc identitatea x2
+ y2 + z2 - u2 ≡ x’2 + y’2 + z’2 - u’2 de abia atunci este finalizat procesul de (de)sincronizare (și
poate începe studiul unui fenomen oarecare cu „ceasornice” evident desincronizate).
Ceea ce descrie Einstein nu este decât un proces de (de)sincronizare identic (vezi mai jos) cu cel
de „sincronizare cuplată” imaginat de Profesorul Bărbulescu și numit astfel ”întrucât este vorba
de o sincronizare dependentă de alta (cea a lui Einstein,n.n.), prin intermediul fenomenului
sincronizant”, și din care rezultă direct transformările lui Lorentz. (pag. 28).
O formulare mai „elegantă” („sincronizare dependentă de alta”) nici nu se putea găsi pentru două
procese de desincronizare: o „sincronizare dependentă de alta” implică faptul că luate fiecare în
parte nici unul dintre ele nu este „sincronizare”.
Partea ciudată este următoarea: ceea ce a imaginat Profesorul Bărbulescu (și din care rezultă direct
transformările lui Lorentz) decurge natural din definirea „condiției de sincronizare” realizată de
Einstein:
„Condiția de sincronizare a lui Einstein se referă la cazul simplu când un singur observator își
sincronizează ceasornicele din referențialul său, folosind propagarea unei raze de lumină între două
poziții. Se pot considera și doi observatori, situați în două referențiale...” ș.a.m.d., pag. 27.
 66

De ce n-a continuat Einstein pe linia începută cu definiția pe care el însuși a dat-o sincronizării ?
Simplu, ar fi dat peste ceea ce a dat Profesorul Bărbulescu: transformările lui Lorentz nu rezultă
din studiul unui fenomen real ci din „aranjarea” aparaturii.

Imaginați-vă că vreți să vă vindeți mașina. O veți supune la niște teste pe un traseu dat:
dumneavoastră și apoi eventualul client. Ca rezultatele să concorde aduceți două cronometre foarte
precise. Unul îl oferiți clientului și unul îl păstrați. Apoi le ”sincronizați”, stabilind o origine comună
a „măsurătorilor”. După care le sigilați astfel ca nimeni să nu poată modifica această calibrare.
Clientul urcă în mașină cu „cronometrul” său (sistemul de referință în „mișcare”). După turul
respectiv se compară rezultatele care coincid. Apoi schimbați cronometrele (înlăturându-se orice
bănuială) și urcați dumneavoastră în mașină ca să arătați tot ce poate mașina în caz că clientul a
„lăsat-o mai moale” ca să scădeți prețul. Rezultatele coincid din nou dar se constată că clientul a
obținut niște „timpi sensibil mai mici" decât ai dumneavoastră (care chiar ați scos tot ce se putea
scoate dintr-o mașină „obosită”). Este foarte încântat de mașină și o cumpără cu un preț bun (crede
el). Nu-și va da seama niciodată că rezultatele lui au fost atât de bune (prea bune pentru mașina
respectivă) pentru că cronometrul pe care i l-ați oferit inițial, primindu-l înapoi la „schimbare”, și pe
care l-ați „sincronizat” de altfel cu celălalt, avea „avansul” modificat... și că, la cronometrele pe care
le-ați avut alternativ în mână ați scăzut și apoi ați adăugat diferența de interval dată de avansul
modificat (pe care o cunoșteați).
În continuare se ajunge la transformările lui Lorentz.

Așa încât Transformările lui Lorentz descriu, de fapt, modelul unui proces de măsurare a
timpului (exterior realității): sistemul S’ care se mișcă cu viteză v este un capăt al unei limbi a
ceasornicului. El se mișcă față de S dar „mișcarea” îl duce în el însuși, identic cu S, prin
transformările lui Lorentz care semnifică „avansul” acestui „ceasornic” (de fapt proces de
măsurare) suprapus peste „avansurile” egale ale unor „ceasornice” reale (implicit sincronizate).
Astfel, nu este întâmplător că o interpretare geometrică a transformărilor lui Lorentz implică o
rotație a axelor de coordonate (ca a limbilor de ceasornic) în spațiul tridimensional,
cuadridimensional:
„Așadar, potrivit principiului relativității, trecerea de la un sistem inerțial la altul (evidențierea
„mișcării”, n.n.) în spațiul real, tridimensional, corespunde unei rotații a axelor de coordonate în
spațiul cuadridimensional (dacă până acum nu aveați reprezentarea intuitivă a unui fenomen în
spațiul cuadridimensional acum o aveți: „ceasornicul”,n.n.).” Și/sau ”După cum se vede, formulele
 67

lui Lorentz exprimă și rotația cu un unghi imaginar a axelor de coordonate în spațiul tridimensional”
(Prof. univ. dr. doc. Nicolae Bărbulescu, „Bazele fizice ale relativității einsteiniene”, Ed. Șt. și En.,
București, 1979, pag. 104,107).
Aceste pasaje sunt fundamentale: am subliniat că acceptarea simultană a vitezei relative „v” între
cele două sisteme de referință inerțiale este forțată atunci când se consideră același interval spațial
de deplasare al semnalului luminos dar măsurătorile de timp nu coincid („t” este dat de
transformările lui Lorentz în fiecare sistem de referință, iar „v” ar trebui să fie dat, de asemenea în
fiecare sistem de referință, de v=s/t).
Împotriva evidenței, ACESTE transformări fac ecuațiile lui Maxwell invariante la trecerea dintr-
un sistem de referință în altul.
Rezultă:
1) Transformările lui Lorentz duc un punct în el însuși (o rotație „imaginară” a axelor de coordonate
care ține cont de „viteza” v nu înseamnă o „mișcare” a punctului, ci DIMPOTRIVĂ, o simplă diferență
de protocol de măsurare),
2) Fenomenul radiației electromagnetice depinde exclusiv de (oricare) punct. Pentru el nu există
„mișcare” (asta explicând și comportarea ei față de surse și receptori aflați în „mișcare”).
Doar considerarea forțată a vitezei „v” (a „mișcării”) face necesară folosirea transformărilor
Lorentz:
„Care ar fi „logica” fenomenului de apariție a transformărilor Lorentz și, ulterior, de
interpretare eronată a acestora în Teoriile relativității?
După cum reiese din modelul de mai sus „viteza” relativă „v” este doar aparentă, atunci când
fenomenul este scos din contextul general, geometric.
Ori în realitate „c” nu poate fi „atașată” unui „sistem de referință inerțial care se mișcă” cu
viteza relativă „v” cu care nu are nici o legătură cauzală. „C” „izvorăște”, de fapt, din fiecare
punct al spațiului, inclusiv din cele afectate, succesiv, sistemului de referință „în mișcare” (pag.
8). În această situație ecuațiile câmpului electromagnetic ale lui Maxwell sunt relative exclusiv la
punct, oricare ar fi acesta. Pentru aceste ecuații viteza relativă „v” nu există în nici o situație.
Există argumente suficient de puternice care arată că viteza v este o categorie care nu are
fundament real; este, ca și „timpul” (din care „derivă”), un mod strict specific de contact cu
mediul al lui Homo sapiens sapiens („timpul” a dispărut în 21.12.2012 (pag17)).
De aceea ecuațiile lui Maxwell își schimbă forma la trecerea dintr-un sistem de referință inerțial
în repaus la unul „în mișcare” (făcând necesare relațiile respective): pentru că trecerea respectivă
n-are sens.”- BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag. 20.

Pe ce cale ajunge Profesorul Bărbulescu la aceleași rezultate (transformările lui Lorentz)?

„Mai putem calcula momentul tB și prin formula următoare dedusă din condiția de sincronizare
a lui Einstein:
( )
în care reprezintă durata de propagare a luminii între cele două poziții A si B. Calculul acestei
durate se poate face și într-alt fel, luând media geometrică a duratelor parțiale de propagare a
luminii:
√( )( ) (I.3.3)
 68

Aceasta este (sublinierea autorului, n.n.) dintr-un referențial;

ea reprezintă condiția lui Einstein generalizată (din nou sublinierea autorului, n.n), putând fi
aplicată, după cum vom vedea și în alte cazuri, mai complicate decât cel studiat aici.„ , lucrarea de
mai sus, pag. 26.
Ce poate fi mai evident: sublinierile Profesorului Bărbulescu arată că de abia ACEASTĂ lege face
sincronizarea măsurărilor CEASORNICELOR (și nu a măsurătorilor ceasornicului din A cu
măsurătorile făcute de deplasarea luminii) : t1A – tB și tB – tA sunt acum două procese (cu „cap,
evoluție și coadă”) strict distincte, puse „cap la cap” (ceasornicele au practic câte două contacte unul
cu altul) iar egalitatea pune deplasarea luminii în postura lui tB de mai sus (doar atestă sincronizarea
prin viteza ei constantă).
„Bomba” urmează:
Transformările lui Lorentz rezultă direct din acest nou (ȘI REAL) mecanism de sincronizare:
„Deosebit de interesant este cazul când cei doi observatori nu au aceeași situație față de
fenomenul sincronizant: unul dintre observatori(O’) se află în repaus față de acest fenomen, iar
celălalt (O) se află în mișcare rectilinie și uniformă. Semnalul sincronizant este lansat în sistemul
O’ de la A la B și înapoi (prin reflexia pe o oglindă).
Observatorul O poate să-și sincronizeze ceasornicele în mod liber, fără să se supună vreunui
criteriu special; el poate folosi un fenomen sincronizant oarecare, produs în propriul sistem.”
Aici profesorul Bărbulescu subliniază (foarte „delicat”) că măsurătorile oricărui „ceasornic” pot fi
sincronizate în mod independent conform metodei indirecte (dar reale) de sincronizare a proceselor
de măsurare prin medierea unui proces sincronizant EXTERIOR PROCESELOR DE MĂSURARE,
descrise mai sus (pag. 16).
„Dar în acest caz el nu poate aplica principiul relativității, deoarece acest principiu pretinde că
un același fenomen să fie cercetat de doi observatori aflați în situații diferite: unul în repaus și
altul în mișcare față de fenomen.”
Adică: Profesorul Bărbulescu acceptă de principiu pseudo sincronizarea lui Einstein (pe baza a doi
observatori aflați în mișcare relativă dar a unui unic punct de contact a proceselor de măsurare, care
conduce la o desincronizare) dar în condițiile în care o completează dându-i o funcționalitate reală.
De aceea, pentru a putea aplica principiul relativității, observatorul O își va regla ceasornicele cu
ajutorul fenomenului sincronizant din sistemul O’, folosind o lege de sincronizare de aceeași
formă cu (I.3.3). Spunem că observatorul O realizează o sincronizare cuplată sau relativistă,
întrucât este vorba despre o sincronizare (a „măsurătorilor”, n.n.) dependentă de alta, prin
intermediul fenomenului sincronizant.
Așadar, prin sincronizarea cuplată (reală, n.n.) a („măsurătorilor”, n.n.) ceasornicelor,
observatorii O’ și O pot să definească, pentru același fenomen de mișcare (propagarea luminii),
două intervale de timp si ( ) exprimate prin aceeași
lege de sincronizare:

√( )( )
√( )( ) (I.3.4)

Să cercetăm efectul sincronizării cuplate a ceasornicelor din sistemele inerțiale O’ și O,

considerând fenomenul sincronizant despre care am vorbit: o rază de lumină se propagă în
 69

referențialul O’, paralel cu axa O’x’ (Ox). Însemnăm cu v viteza de deplasare a referențialului O’
față de referențialul O. Putem spune, tot așa de bine, că v reprezintă viteza de deplasare a
sistemului O față de O’. Adică v reprezintă viteză relativă a unui sistem față de celălalt.

Fig. 7
Pentru observatorul O, durata de propagare a luminii de la A la B este:
,
Iar pentru propagarea de la B la A, durata este:

Înmulțind între ele aceste două expresii, obținem:

AB √ √( )( )
Observatorul O’ urmărește și el propagarea razei de lumină de la A la B și înapoi, determinând
momentele respective: t’A, t’B, t’1A. El stabilește o formulă analoagă precedentei, cu deosebirea că
v=0, deoarece acest observator este în repaus față de referențialul în care se propagă lumina.
Însemnând cu c’ viteza luminii în aceste referențial și, egalând cele două formule, obținem
formula generală de sincronizare cuplată:

c’√( )( ) √ √( )( ) (I.3.5)

Introducând aceste expresii în formula (I.3.5), obținem:

√ . (I.3.6)”(pag. 29)

„b) Sa intervenim cu postulatul constantei vitezei luminii:

c = c’
În acest caz, din (I.3.6), deducem:

√ , (II.4.1)
care este una din formulele fundamentale ale teoriei relativității restrânse. Pe această formulă se
bazează concepția timpului relativ după care un același interval de timp prezintă valori diferite, în
sisteme inerțiale diferite. Deoarece am obținut această formulă (exclusiv, n.n.) cu ajutorul
condițiilor de sincronizare (a „măsurătorilor”, înseamnă că însuși principiul relativității
condiționează sincronizarea ceasornicelor din sistemele inerțiale în care nu aplică.
 70

Iată un rezultat important, de care nu s-a ținut seama până acum: principiul relativității restrâns
este valabil în sistemele inerțiale numai dacă ele sunt sincronizate cuplat. Se înțelege că
sincronizarea nu se stabilește de la sine, în mod spontan, printr-un proces misterios, ci se obține
prin reglarea efectivă a ceasornicelor de către observatori. Nu natura reglează ceasornicele, nu
natura încetinește scurgerea timpului fizic, ci omul reglează ceasornicele, omul încetinește
scurgerea timpului” (sublinierile autorului, pag. 81).
NO COMMENT!
Astfel profesorul Bărbulescu dovedește (PE BAZA DEFINIȚIILOR EMISE DE Einstein)că se
ajunge la transformările lui Lorentz PRIN SINCRONIZAREA CUPLATĂ (PROTOCOL
EXCLUSIV DE SINCRONIZARE – NU SE AJUNGE LA „MASURARE”!).
REZULTĂ CĂ ORICE MĂSURĂTOARE ULTERIOARĂ VA FI GREVATĂ DE ACEST SOI
DE „SINCRONIZARE”.
În experimentul său mental Einstein începe „sincronizarea” pe care o termină „măsurătoare”: îi
pune pe observatorii din cele două sisteme de referință (unul considerat în „mișcare”) să facă
„determinări” de „spațiu” și „timp” asupra UNUI ACELAȘI FENOMEN (PROCESELE AVÂND O
ORIGINE COMUNĂ ȘI O FINALITATE IMPUSĂ COMUNĂ- x2 + y2 + z2 - u2 ≡ x’2 + y’2 + z’2 -
u’2).
Acest experiment nu ajunge, de fapt, niciodată la „măsurare” și este ACELAȘI cu experimentul de
„sincronizare cuplată” descris de Profesorul Bărbulescu, autrement coiffée…
Imaginați-vă acum că perechile de valori alese a priori diferite sunt capetele intervalului din
spațiul Minkowski s2 (vezi mai sus) pe baza căruia s-a făcut analiza care stabilește că (și „de
ce”) simultaneitatea este relativă…
În acest punct trebuie să fac sublinierea că modelul sincronizării măsurătorilor imaginat de
Einstein, CORECT INTERPRETAT, reprezintă modelarea a însăși esenței „RAȚIUNII” CA
METODĂ DE COMUNICARE (ATENȚIE, NU DE „CUNOAȘTERE”):
ACORDUL („SINCRONIZAREA”) ACCEPTATĂ PE DOMENII LIMITATE GENEREAZĂ,
PRIN EA ÎNSĂȘI, DEZACORDUL („DESINCRONIZAREA”) LA NIVELE SUPERIOR
INTEGRATE. (mesaj similar cu teorema – 1931 - lui Gӧdel: „orice teorie axiomatică
necontradictorie este incompletă”)
Devine astfel suficient de clar de ce în creștinism, de exemplu, există atâtea secte și de ce
„Asemenea altor știinţe ale naturi (evident că este vorba și despre fizică, n.n.), biologia și-a pierdut
astăzi o mare parte din iluzii. Ea nu mai caută adevărul. Ea își construiește propriul său adevăr.”,
François Jacob - „Logica viului”, Editura enciclopedică română, București – 1972, pag. 38).
În alte materiale postate la această adresă i-am ținut partea lui Kant (este adevărat, total ne
intenționat).
Trebuie însă să recunosc aici deschis: Teoriile Relativității, corect interpretate, sunt o „CRITICĂ
A RAȚIUNII PURE” mult mai puternică decât cea a lui Kant.
Tot respectul pentru Einstein, din acest punct de vedere...
„TIMPUL” (CEASORNICUL) „ÎNLOCUIEȘTE” PĂRȚI DIN REALITATE PENTRU HOMO
SAPIENS SAPIENS!
Modul de plasare al „timpului” în locul unor forme, în condițiile considerării „mișcării” (vezi mai
sus) trebuia să respecte regula „sincronicității”. Astfel, ceea ce rămâne din „realitate” (și cu care
Homo sapiens sapiens are contact direct prin „identificare”, ca „IDENTIFICATOR” -
„OBSERVATOR”, vezi mai sus) trebuie să aibă un aspect (de data asta cauzal, la nivelul „Eu”-lui)
 71

predictibil. Adică trebuie să se supună „legilor generale”. Dar există un fenomen care nu se mai
supune acestor legi: lumina.
În acest caz reacția normală ar fi fost să se pună întrebarea: existând o excepție mai rămâne valabil
modelul Universului bazat pe „legi generale” (cauzale)?
În loc de asta se acceptă un aranjament. După cum am arătat mai sus acceptarea categoriei de
„mișcare” este un aranjament. De asemenea, după cum a arătat Profesorul Bărbulescu, acceptarea
modului de măsurare a „timpului” sugerat de Einstein este un aranjament. Ambele au loc la nivelul
unor categorii exterioare realității cauzale considerate:
- observatorul („Eu”-l, considerat de știință fără să fie definit sau descris) și
- „ceasornicul” („lanț ordonat închis” ≠ orice fel de manifestare fizică, „materială”) .
Cu alte cuvinte, pe baza unui efort „intelectual” și publicitar considerabil s-au „virusat” doar
„soft-urile” mijloacelor acceptate de contact cu realitatea.
Asta înseamnă să distrugi adevărul cu premeditare! Einstein este un simplu hacker!
Transformările Lorentz par că rezultă, datorită abilității „acceptate” a lui Einstein, din scrierea
relațiilor de transformare a valorilor coordonatelor a două sisteme inerțiale, dintre care unul este
în mișcare rectilinie și uniformă față de celălalt, ținând cont de Principiul Relativității Galileene și
de Principiul Invarianței Vitezei Luminii față de orice sistem de referință inerțial. Dar asta numai
la nivel„politic”.
Așa după cum arata profesorul Bărbulescu realitatea este cu totul alta:
„În această problemă a timpului fizic, punctul de vedere nou, susținut de autor, se referă la dilatarea
timpului, considerată ca o consecință a sincronizării cuplate a ceasornicelor de către observatori.
Potrivit acestei idei, nu scurgerea timpului comandă mersul ceasornicelor, cum se crede în mod
curent, ci dimpotrivă, mersul ceasornicelor („măsurarea”, n.n.) comandă scurgerea timpului.
ADMIȚÂND CĂ DILATAREA TIMPULUI ÎNTR-UN REFERENȚIAL ESTE PROVOCATĂ
DE OBSERVATORI, SE DOVEDEȘTE FOARTE UȘOR CĂ CELEBRELE PARADOXURI ALE
RELATIVITĂȚII EINSTEINIENE NU AU NIMIC...PARADOXAL! FENOMENELE DE CARE
SE OCUPĂ ELE SE DESFĂȘOARĂ ÎN MOD NORMAL, ASTFEL CĂ PRELUNGIREA
TINEREȚII, SAU CHIAR A VIEȚII, ÎN RACHETELE RAPIDE DIN COSMOS, ÎȘI PIERDE
ORICE TEMEI.” (LUCRAREA DE MAI SUS, „BAZELE FIZICE ALE RELATIVITĂȚII
EINSTEINIENE” DE PROF. NICOLAE BĂRBULESCU, ED. ȘT. ȘI EN., 1979, PAG. 12, 81).
Mobilul „crimei”: Universul avea o imagine cauzală (vitală evreilor, vezi Ajutați-i pe evrei).
Asta până la experimentele (Michelson și Morley) care arată că lumina are o manifestare necauzală
(viteza ei nu numai ca nu se însumează vectorial cu viteza sursei dar este și constantă, cealaltă
variantă fiind să aibă valori întâmplătoare). Inițial, cel puțin din punct de vedere psihologic,
cauzalitatea (știința) primise o lovitură distrugătoare. Einstein a luat lumina, fără s-o explice cauzal
(nici n-avea cum), și a plasat-o în poziția de „cheie de boltă” a noului model cauzal al Universului,
care o implică, și care supraviețuiește din cauza acestei „soluții” la care toți pseudocăutători ai
adevărului se închină pentru a-și păstra poziția socială.
Cum o „cheie de boltă” există pe baza unei stări de echilibru (nu este parte a niciunui proces) ea
neagă toată „cauzalitatea” (știința) care se bazează acum pe ea.
Pentru atitudinea pasivă față de cercetarea adevărului în privința luminii dăm vina pe
experimentele care „verifică” această imagine deformată a realității doar pentru că au la bază
aparatura care vehiculează, după un soft virusat, tot semnale electromagnetice. Ea este, în
această situație, automat „calibrată” pentru a obține un anumit gen rezultate.
 72

Închipuiți-vă că aveți un aparat de fotografiat al cărui obturator (dispozitivul care lasă lumina care
pătrunde prin obiectiv să ajungă la suprafața fotosensibilă) se deschide și se închide cu o anumită
frecvență care corespunde, mai mult sau mai puțin, cu frecvența în care se aprinde blitz-ul. În funcție
de situațiile care pot apare privind sincronicitatea celor două procese se poate face o analiză asupra a
ceea ce ajunge pe suprafața fotosensibilă.
Concluzia este că imaginile rezultate pot diferii mult de realitate exclusiv din cauza LEGII de
sincronicitate între procesele interne aparaturii.
Este extraordinar cât de, să spunem „atent”, a trebuit să se exprime autorul (și să umple apoi
lucrarea cu elogii la adresa lui Einstein) pentru ca această mistificare tristă, reprezentată de
metoda de sincronizare și de interpretarea Transformărilor lui Lorentz (emise amândouă de acesta),
să poată fi dezvăluită publicului.

***
Transformările lui Lorentz n-au corespondent fizic
(TRR, implicit TRG, n-au corespondent fizic)!

Să argumentăm afirmațiile de mai sus: „ecuațiile câmpului electromagnetic ale lui Maxwell
sunt relative exclusiv la punct”.
Sau, cu alte cuvinte, „transformările lui Lorentz n-au corespondent fizic”.
Voi folosi aici un citat din articolul „IPOTEZA COMPLEXULUI VICIOS” de ing. Paul
Postelnicu publicat în lucrarea „PRECURSORI ROMÂNI AI CIBERNETICII”, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1979, pag. 135:
„----------------------------------------------------------------------------------------------------------
În dezvoltarea acestei ipoteze, voi expune mai întâi noțiunea generală a complexului sau a
sistemului vicios...
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Dacă într-o serie de fenomene A, B, C, ... , M și N, A este cauza lui B, B a lui C,... , M a lui N și
N a lui A, zicem că grupul de fenomene A, B, C, ... , M și N formează un ciclu vicios. Denumim
sistemul material în care se produce acest ciclu, complex sau sistem vicios”
Este acceptat deja că acesta definiție corespunde cu cea a conexiunii feed-back.
AMINTESC CEEA CE DEJA ESTE, DE ASEMENEA, CUNOSCUT ȘI ACCEPTAT:
STABILITATEA SISTEMULUI DESCRIS MAI SUS IMPLICĂ FAPTUL CĂ
FENOMENELE, DE LA A LA N, SE DESFĂȘOARĂ SIMULTAN.
Dar, nici în acest caz, și nici în multe altele din foarte vasta literatură a domeniului, nu se face
sublinierea că „sistemul vicios” NU COMUNICĂ CAUZAL CU EXTERIORUL FIIND, ÎN
CONSECINȚĂ, CARACTERIZAT EXCLUSIV DE PARAMETRII GEOMETRICI, DE
„FORMĂ”.
Altă implicație este aceea că abordarea cauzală a „sistemelor vicioase” nu se poate face decât
prin „ruperea” lor în „timp”.
În continuare:
„Și acum câteva considerații generale. Cel mai simplu ciclu vicios ni-l putem imagina sub
forma a două fenomene x și y, legate astfel ca variațiile lui x cu timpul t să producă pe y și
reciproc variația lui y să producă pe x. Expresia matematică a acestei relații, în cazul cel mai
simplu din punct de vedere fizic și matematic, este y = adx : dt și
 73

x = bdy : dt. Fără să intrăm în detalii, se vede că separând variabilele, ajungem la

binecunoscuta ecuație diferențială a oscilației sinusoidale, fenomen amintit încă de la început.

Cele două ecuații celebre ale lui Maxwell, care formează legile
fundamentale ale electricității sunt vicioase (URMEAZĂ UN CICLU
CAUZAL -„SPAȚIO-TEMPORAL”- ÎNCHIS, n.n.):
1) Variația unui câmp electric produce un câmp magnetic, a cărui circulație de-a lungul unui
contur închis este proporțională cu variația fluxului electric ce străbate acest contur.
2) Variația unui câmp magnetic produce un câmp electric, a cărui circulație de-a lungul unui
contur închis este proporțională cu variația fluxului magnetic ce străbate acest contur.
Se observă că legile lui Maxwell sunt vicioase și simetrice.
Din faptul că fenomenul vicios elementar, oscilația e atât de răspândit în natură (s-a afirmat
că lumea e formată din vibrații), că legile fundamentale ale unui domeniu care se pare că
îmbrățișează întreaga natură (electricitatea), anume legile lui Maxwell, sînt vicioase (vibrațiile
electromagnetice sînt o consecință a acestor legi), am putea conchide că viciozitatea e o
proprietate esențială chiar a materiei însăși și că din această construcție vicioasă a materiei,
derivă secretul vieții și printr-o generalizare hazardată sau exagerată, am putea spune că
viciozitatea stă chiar la baza genezii lumii. Materia ar reprezenta o organizare vicioasă a
energiei, iar viață, o organizare vicioasă a materiei (implicit a energiei). După cum înapoia
materiei se ascunde energia, forța vitală, acea enigmă a naturii, denumită și elan vital,
entelechie etc. de diferitele doctrine metafizice, n-ar fi decât forma externă sub care ne apare
nouă un complex vicios progresiv. Desigur însă că această ipoteză singură n-ar putea explica
totul.”

Articolul a fost publicat în 1945.

Deci: „Se observă că legile lui Maxwell sunt vicioase și simetrice.”
„VICIOS” = „ÎNCHIS”, conform definiției de mai sus.
Adică se manifestă simultan: ciclul se închide, evident, simultan și în același punct de unde a
pornit (și asta este valabil, simultan, pentru orice punct de pe el).
 74

Rezultă că efectele lor în exteriorul complexului au o natură necauzală, pur geometrică.

În cadrul cărui unic fenomen procesele ELECTRICE ȘI MAGNETICE descrise de aceste
ecuații se manifestă simultan (vicios, „geometric”)? Evident, mă refer la „lumină” care,
implicit, nu relaționează cauzal cu nimic altceva.
Cineva ar putea să obiecteze: „dar efectele fotoelectric, fotochimic, termic, laser ale luminii
ce sunt? Nu reprezintă interacțiuni cauzale (deschise) ale luminii cu materia?”
Ceva nu se potrivește în tabloul acesta! OK, avem niște relații cauzale în fiecare din cazurile
de mai sus!
Nu există oare aceste fenomene cauzale și într-o „sursă” și/sau într-un „receptor” oarecare?
Ba da!
Și totuși viteza luminii (chiar dacă este vorba despre viteza ei în interiorul unui anumit
material) nu se însumează vectorial cu vitezele acestora. De ce oare?
PARADOX!? Evident, NU!
Pentru că niciunul dintre fenomenele de mai sus nu are loc individual, așa cum sunt
considerate din punct de vedere formal. Toate apar simultan și complexul devine, automat,
„vicios” = „închis”. „Timpul”, „mișcarea”, „interacțiunea” dispar toate. Situație în care lumina
nu mai relaționează cauzal cu materia.
Exact ca în cazul „organismului viu” care este, și el, „vicios” din punct de vedere cauzal (în
pofida contactelor cu materia, pe timpul vieții, el își rămâne self consistent, neschimbat).
Doar Homo sapiens sapiens (de ex. Einstein care s-a ocupat nu întâmplător doar de efectul
fotoelectric) ia ce-i convine din complexul vicios ca să se laude c-a mai descoperit ceva.
„Relațiile cauzale” descoperite de „Eu”, sunt doar urmele unui complex vicios de fenomene
lăsate pe „părți” cu naturi diferite ale dispozitivelor „experimentale”, „desfășurate” în „timp”
(„pauze de observare”) și „spațiu”. Modelele formale ale acestor „urme” distincte sunt observate
apoi simultan („GEOMETRIC”) pe fila de hârtie de către OBSERVATOR (care constată astfel
viciozitatea lor).
Pe baza acestui mecanism emit:

Din nou similar cu modul în care se întâmplă lucrurile în organismul viu, în pofida latenței τ a
proceselor constituente.
Parafrazând vestitul : „Totul e deșertăciune” se poate spune ca postulatul de mai sus este
echivalent cu „Chiar dacă știința ar reuși să descopere totul, atunci TOTUL va fi exclusiv
geometrie („deșertăciune”, din punct de vedere cauzal ?!).
 75

Cam așa ar arăta „urma” lăsată de complexul vicios „lumina” (exclusiv GEOMETRIE) pe un
experiment (cauzal) specific.
Dar experimentul științific nu este realizat pe baza „mișcării materiale” descrise în
BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag. 14, mișcare care păstrează completitudinea (deci
”geometricitatea”) contextului universal.
BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag. 19:
„Mișcarea materială” se manifestă într-o „buclă feed back ordonată” (în care totul are loc
simultan) cu procesul de păstrarea „formei inițiale” (prin intermediul PGADN, a „mișcării
pure” și a simetriilor din r.g.).
Intuitiv fenomenele trebuie înțelese astfel:
- „construcția” oricărui „obiect”, relativă la orice „punct”, riguroasă, „geometrică” (anulând
efectele principiului de incertitudine), o face „radiația”, cu o viteză limitată, mai mică decât
„c”, funcție de „forma” structurii respective: viteza de propagare a luminii printr-un anumit
material.
- în același mod se conservă (prin mijloace exclusiv geometrice) și anumite relații formale care,
eventual, se pot constitui între „formele materiale” cu „mișcare materială” (mă refer la „legile
generale” ale științei).
„Mișcarea materială” are o viteză relativă aparentă „v” obținută pe baza conservării
regulii îndepărtării generalizate (fiecare de toate celelalte) a „particulelor” suport a mixtului
„materie” („substanță”) + ”radiație”.
Ca atare ea este viteza cea mai convenabilă stabilității contextului geometric indiferent de cât
de diferită sau nu este ea față de viteza luminii, „c”.”
Experimentele sunt „fabricate” de Homo sapiens sapiens modificând viteza v a „mișcării
materiale”. Consecința directă este că obiectele nu mai pot fi generate riguros din punct de vedere
geometric: apar consecințele principiului de incertitudine al lui Heisenberg.
„Astfel putem „muta” „bățul” lângă „banană”, care în r.g. nu se manifestau (conform „mișcării
materiale”, n.n.) la aceeași metrică („punct” în „spațiu-timp”).
Rezultă „POSIBILITATE DE (INTER)ACȚIUNE”.
Adică „interacțiunea”, „bățul lângă banană”, formează un context geometric care poate sau NU
să fie preluat de r.g. + „formele exterioare” formând un „ÎNTREG” („formăsimetrie”).
Poate fi „dezordine”.
Sau: „CUNOAȘTERE ÎNGRĂDITĂ” + „POSIBILITATE DE (INTER)ACȚIUNE” =
PROBABILITATE EXTINSĂ DE CREARE A DEZORDINII.
Numai artefactele noastre „cauzale” sunt grevate de principiul II al termodinamicii.”
 76

Cu alte cuvinte, exclusiv pe artefactele (experimentele) care schimbă contextul inițial, „radiația”,
menită să conserve forma obiectelor, lasă acum urme, intrând în „interacțiune” cu acestea.
Consecința: artefactele noastre „cauzale” și „imaginile” de pe artefacte sunt grevate de principiul II,
nu fenomenele reale.
Sau: artefactele noastre „cauzale” și „imaginile” de pe artefacte distrug Universul!
Iar experimentele nu sunt decât extensia noastră, la „propriu”. Într-un mediu holografic (în
care toată informația este stocată în fiecare punct al spațiului) urmele sunt lăsate de fenomen
chiar pe noi, Homo sapiens sapiens („Eu”), funcționând „prost”, pe „părți”.
Sau: artefactele noastre „cauzale” și „imaginile” de pe artefacte ne distrug pe noi înșine!
„Punctele” diferite de manifestare ale unui fenomen, de la nivelul structurii dispozitivului
experimental, implicând „mișcarea” între ele, sunt în realitate un unic punct ale spațiului real
față de care se manifestă complexul vicios, observat continuu de OBSERVATOR („organismul
viu”, de data aceasta), și care se „deplasează” după regula „îndepărtării fiecare față de toate
celelalte cu viteza „c””, conservând proprietățile geometrice ale fenomenului (pag. 23).

Așa arată reuniunea rezultatelor tuturor genurilor de experimente realizate în legătură cu

complexul vicios „lumina”: ecuațiile lui Maxwell.
„Deplasările” radiației, considerate de știință, au loc doar „în timp” („în somnul rațiunii”).
ACOLO AU APĂRUT ECUAȚIILE LUI MAXWELL!
Dar acestea, evident, NU SUNT DEPLASĂRI REALE.
CE AR TREBUI SĂ „CREDEM”: CEEA CE NE RELEVĂ CONTACTUL DINTRE UN
FENOMEN ȘI UN EXPERIMENT ( DE EX. ECUAȚIILE LUI MAXWELL) SAU
CONTACTUL SPONTAN DINTRE DOUĂ FENOMENE ALE REALITĂȚII
(OBSERVAT PRIN EXPERIMENTUL MICHELSON-MORLEY), INDEPENDENT DE NOI (
ȘI DE „TIMP”)?
CRED CĂ PUTEȚI SĂ VĂ RĂSPUNDEȚI SINGURI LA ACEASTĂ ÎNTREBARE.
CEEA CE V-AR PUTEA AJUTA AR FI CONSTATAREA CĂ NU ECUAȚIILE ÎN SINE
RESPECTĂ REALITATEA CI „VICIOZITATEA” LOR.
ADICĂ „DILUAREA” LOR CAUZALĂ ÎN GEOMETRIE...

Iată mai jos simbolizată aceasta situație:

LEGEA INELELOR
 77

CE VEDEȚI ÎN FOARTE SUGESTIVA REPREZENTARE GRAFICĂ

(http://www.incursiune-in-lumea-fizicii.accounting-business.eu/campul-electromagnetic.html)
ESTE O ABERAȚIE: CÂMPURILE MAGNETIC ȘI ELECTRIC NU SE MANIFESTĂ
INDEPENDENT- ca în partea de sus - PENTRU A SUGERA DEPLASAREA - din partea de
jos. INDEPENDENȚA LOR AR SEMNIFICA FAPTUL CĂ LUMINA POATE
INTERACȚIONA CAUZAL (MAGNETIC SAU ELECTRIC, FUNCȚIE DE POZIȚIE) CU
MATERIA. CEEA CE ESTE O MINCIUNĂ. EA ÎȘI LASĂ URMELE („pe rând”) DOAR PE
DISPOZITIVELE EXPERIMENTALE CARE SUNT „DESFĂȘURATE” ÎN „TIMP” (ȘI
„SPAȚIU”)… Și cel mai bun exemplu este transformatorul electric (sugerat de ultimele trei
inele), generatorul electric (sugerat de primele două, într-o anumită ordine) sau motorul
electric (sugerat de primele două, în altă ordine).
ÎN REALITATE ESTE VORBA DESPRE O MANIFESTARE VICIOASĂ A UNUI SINGUR
„CÂMP”: CEL SUSTINUT DE PGADN: FIGURILE DIN DREAPTA.
Un conductor cu forma respectivă poate oferi multe surprize…

Forma din dreapta este adevărata formă a complexului vicios (a "roții") din figurile de mai
sus.
Legile lui Maxwell nu există decât sub această formă: „vicioasă” față de orice punct
considerat „distinct” în mod fals (adică „în timp”, prin transformările lui Lorentz) de Homo
sapiens sapiens.
Am citit undeva că Einstein încerca să ofere un model intuitiv al problemei cu ajutorul modului în
care un vânzător de cupoane de material poate măsura corect cupoanele de vândut cu ajutorul
metrului de lemn căruia nu-i poate observa capetele decât prin intermediul unui semnal luminos. Și
de aici transpiră slăbiciunea metodei: ca și în cazul vânzătorului care inițial fixează un capăt al
metrului de lemn la capătul cuponului, la fel se sincronizează ceasurile din S si S’ la începerea
experimentului mental. Numai că în acest caz, cu puțin antrenament, prin pipăit, și un vânzător orb
poate face măsurători corecte, fixând ambele capete metrului în anumite puncte de pe cupon, având
grija ca materialul să fie întins.
Ce credeți că reprezintă un fenomen mai apropiat de realitate: fixarea materială (absolută) a
capetelor metrului de lemn cu puncte de pe materialul cuponului într-un anumit ritm (cu viteza v), așa
cum procedează vânzătorul orb, sau interpretarea exclusiv „optică” a contactelor, în aceleași
condiții? Normal că în al doilea caz, dacă ritmul de măsurare (viteza v) crește semnificativ, apar
 78

„efectele” TRR: contracția lungimilor și dilatarea „timpului”. Adică, tradus: atunci când cuponul, hai
să-l presupunem marcat cu unități de lungime, trece prea repede (v~c), până la stabilirea optică a
contactelor succesive dintre cupon și capetele „metrului”, pe sub metru trece exact bucata de material
care nu este măsurat pentru ca lumina n-a ajuns dintr-un capăt în altul al „metrului” (proces cerut de
mecanismul de „sincronizare” stabilit de Einstein). Bucata „pierdută” este proporțională cu lungimea
cuponului măsurată cu „metrul” respectiv. Așa încât lungimea de pe cupon cu care coincide un capăt
al „metrului” după un număr dat de măsurători este mai mare decât un multiplu întreg de metrii
liniari (dat de numărul de măsurători).

Fig.8
Cuponul se „lungește” pentru vânzător. Implicit se „scurtează” pentru cumpărător (observatorul în
repaos), care cu aceiași bani cumpăra mai puțin. „Iuțeala de mână…”
Cu siguranță că Einstein ar fi fost un bun comerciant. Și el și fizica au pierdut mult („timp”!?) din
cauza deciziei sale de a se face fizician…
Închipuiți-vă acum că „metrul” de lemn este limba unui ceas: un capăt este fixat iar celălalt se
învârte pe cadran. Acum nu se mai măsoară cupoane de material ci „cupoane” de cadran, „timp”.
Nuanța este foarte importantă: „fixarea” capătului (UNICĂ, în originea sistemului în repaus O)
corespunde (pentru Einstein) cu sincronizarea ceasornicelor. Din analogia de mai sus rezultă că
această „tentativă de sincronizare” este necesară DAR NU SUFICIENTĂ unui proces REAL de
măsurare.
„Cercetând efectul sincronizării asupra comportării timpului fizic, autorul a schițat și o concepție
semirelativistă, potrivit căreia timpul brut al unui fenomen prezintă aceeași valoare pentru toți
observatorii, exact ca în concepția clasică; dar timpul măsurat variază (pe baza unor ceasornice
DESINCRONIZATE de EINSTEIN, vezi mai sus, n.n.), ceea ce asigură valabilitatea
principiului relativității. În contextul acestor considerații a fost stabilită legea invarianței timpului
brut (după denumirea dată de autor), lege care traduce totodată dilatarea timpului măsurat.” (lucrarea
de mai sus, „Bazele fizice ale relativității einsteiniene” de Prof. Nicolae Bărbulescu, Ed. Șt. și En.,
1979, pag. 12, 81).
Adică, dacă uiți să te uiți prin hubloul rachetei la fratele tău geamăn care stă afară săracu’, în
costum de cosmonaut, și-ți arată ceasul lui, în timp ce tu ai a doua viteză cosmică cel puțin
(rectilinie și uniformă), NU ÎNTINEREȘTI. Mai mult: pentru că transformările sunt reciproce (se
poate considera, la fel de bine, că gemenul cosmonaut se mișcă cu o viteză mare) poate întinerii el.
Chestie de „concentrare”…
Revenind la un ton mai serios trebuie subliniat faptul că inclusiv aparatul matematic, nu foarte
complicat, care fundamentează idea
 79

, EXISTĂ (a existat demult dar, spre rușinea mea, n-am știut). Acum împreună și cu o teorie
care explică această situație (spre scuza mea).
Concluzia finală este că efectele "ciudate" ale relativităţii nu sunt impuse de o structură
misterioasă a spaţiului cvadridimensional, ci de procesul de măsurare care are la bază un
mecanism de sincronizare a ceasornicelor realizat după ce, în prealabil, s-a folosit un mecanism
de sincronizare a acestora cu procesul de deplasare a semnalului luminos cu viteza finită. Adică,
aceste efecte sunt impuse printr-o desincronizare.
Dacă mai aveați nevoie de vreo dovadă că forma „relațiilor cauzale” nu depinde de o realitate
oarecare ci exclusiv de un „SEMNAL”, că, el singur, generează „TIMPUL” (manifestare strict
fiziologică interpusă formal între „zone” ale realității), acum o aveți și în Teoriile relativității!
Exact ceea ce arătam mai sus.
Rugat să sintetizeze Teoria relativității generalizată într-o singură propoziție Einstein ar fi spus:
„Time and space and gravitation have no separate existence from matter.”
Nu zău!?
Câtă platitudine...
Problema reală era „ce legătură au chestiile astea cu realitatea” („realitate” reprezentată chiar de
propriul său organism, în care toate procesele au fost (cât a trăit) simultane (NECAUZALE?!).
”Legătura” reală dintre manifestările „materiale” și lumină (radiație) este descrisă în
BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag. 14.
În consecință TRR nu arată ceea ce afirmă că arată: relativitatea faţă de un „punct de vedere” (în
principiu, „obiectiv”). Ci relativitatea faţă de „modul de vedere”.
Relativitatea „modului de vedere”, care este posibilă exclusiv pe baza invarianţei „formei”
obiectelor, dovedește natura geometrică a realității.
Realitatea (r.g.), fiind geometrică conține simultaneitatea în natura lucrurilor. Ea este accesibilă
„organismului” ÎNTREG („FORMĂ”, vezi cimpanzeul din material care, găsind soluția rapid, prin
observare directă, își „dilată” - elimină – „timpul” în mod real, rămânând „tânăr”).

Ce înseamnă „observare directă a unei forme”? Înseamnă o schimbare de formă, pentru o entitate
care este ea însăși „formă”, care să conducă la suprapunere în regim „geometric”(simultan la nivelul
tuturor „punctelor” constituente) peste forma de observat.
Acest mecanism este descris în BIOCENTRISM – Manual de utilizare: informația de formă trece
instantaneu în sânge care, de asemenea, instantaneu, este pusă în „operă” la nivelul structurilor

organismului. Astfel organismul „vede” „forma”. Fig.9

Acesta este un mare secret: observarea directă ( prin „mișcare pură ”, BIOCENTRISM – Manual de
utilizare”, pag. 10), fără intermedierea „semnalelor”) face să dispară, pentru „observator”, „spațiul”
și „timpul”). Și noi prin sânge putem face lucrul ăsta. „Simultaneitatea” nu trebuie definită (nu apare
 80

acolo printr-un proces)! Ea este! Și ne este accesibilă: FĂRĂ SINAPSE CONDIȚIONATE!

81
82
83
84
85
86