La naştere am fost un ţipăt simplu,

Şi-ncet încet am devenit cuvânt,

Ca să-nţeleg că, dacă trece timpul,
Umila şoaptă a tăcerii sunt.
Am combustibil care îmi îndreaptă
Spre altă lume cei din urmă paşi,
Mai port în mine doar atât, o şoaptă,
Şi bietul ei ecou sinucigaş.
Ca într-o lampă dintr-un sat de munte,
N-a mai rămas în mine gaz decât
Să mi se vadă ochii trişti în frunte
Şi scara ce o am de coborât.
Sunt ţipete şi urlete în lume,
Şi tunurile trag neruşinat,
Se strică daruri, şi averi, şi nume,
Şi tobele de condamnare bat.
Iar eu din toată forfota nedreaptă,
În marele vacarm al tuturor,
Încet-încet am devenit o şoaptă
Şi îmi amân rostirea, să nu mor.