Dezvoltarea Cognitiva - Teorii

Dezvoltarea înseamnă modificări complexe bio-psiho-sociale ale individului

ierarhizate în timp. Schimbările sunt bine structurate pe vârste, deşi vârsta în sine nu le explică.
Transformările cantitative şi calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari
categorii, în funcţie de specificul dezvoltării: fizice, psihice şi sociale. Există strânse corelaţii
între tipurile de dezvoltare, dar evoluţia lor este relativ independentă una de cealaltă. De
exemplu, încheierea perioadei de creştere nu duce la stoparea dezvoltării psihice sau o încetinire
a dezvoltării din acest punct de vedere, dar creşterea este esenţială pentru fazele timpurii ale
dezvoltării psihice când ritmurile de dezvoltare sunt mai apropiate.
Studiul dezvoltării se realizează pe patru mari coordonate: descrierea, explicarea,
diagnoza şi consilierea. Cercetările în domeniul psihologiei vârstelor conţin în primul rând
descrieri ale principalelor caracteristici ale etapelor de vârstă, respectiv aspecte specifice ale
dezvoltării fizice, psihice, afective, cognitive, precum şi aspecte ale dezvoltării personalităţii în
contextul interacţiunii sociale. Explicaţiile oferite de psihologia vârstelor se referă la corelarea
unor factori ce au influenţă asupra modului în care fiinţa umană îşi construieşte funcţiile şi
procesele psihice, precum şi caracteristicile dominante. Diagnoza presupune determinarea
gradului dezvoltării în funcţie de indicatorii de medie, iar consilierea cuprinde un set de
recomandări ce au la bază studiul dezvoltării umane, recomandări care au rolul de a creşte
calitatea educaţiei la vârstele mici şi calitatea dezvoltării umane în cazul vârstelor adulte.
Studiul teoriilor dezvoltării este important, deoarece oferă posibilitatea de a privi
dincolo de datele concrete ale dezvoltării fizice şi psihice, construind cadre explicative şi
comprehensive asupra dezvoltării umane ca fenomen.
O teorie asupra dezvoltării se poate focaliza doar asupra dezvoltării cognitive, aşa
cum este cazul teoriei dezvoltării cognitiv-constructiviste a lui J. Piaget sau a dezvoltării
psihoafective cum este cazul teoriilor psihanalitice, tocmai de aceea o viziune integratoare este
necesar să cuprindă cât mai multe dintre teoriile prezente în câmpul cercetării psihologiei
dezvoltării.
Dupa ce a terminat studiile doctorale la varsta de numai 22 de ani, Jean Piaget a
inceput o cariera care l-a propulsat in topul celor mai influenti cercetatori in domeniul educatiei
si al psihologiei. Lucrand alaturi de Alfred Binet, inventatorul primului test de inteligenta, lui
Piaget i-a fost trezit interesul pentru cercetarea dezvoltarii intelectuale a copiilor. In urma unor
studii pe care le-a desfasurat, Piaget a venit cu o idee despre care Einstein a spus ca "este atat
de simpla, incat numai un geniu se putea gandi la ea": copiii nu sunt mai putin inteligenti
decat adultii, ci doar au un mod de gandire diferit fata de acestia.
Piaget a lansat teoria dezvoltarii cognitive care descrie stadiile de baza prin care
copiii trec pe masura ce se dezvolta la nivel mental. Psihologul ii vedea pe copii ca pe niste
mici savanti, care nu isi insusesc informatiile noi in mod pasiv, ci incearca in mod constant si
activ sa inteleaga lumea din jurul lor.
Un concept cheie din cadrul teoriilor lui Piaget il reprezinta schemele. Potrivit
acestuia, schemele sunt cadre cognitive care ii ajuta pe oameni sa organizeze si sa interpreteze
informatiile. Pe masura ce avem parte de experiente, informatiile noi sunt folosite pentru a
modifica, adauga sau schimba complet schemele existente anterior.
De exemplu, o fetita isi poate forma o schema despre un animal anume, cum ar fi
pisica. Conform acestei scheme, pisicile sunt blanoase si au patru picioare. Cand vede pentru
prima data un catelus, fetita va crede la inceput ca are in fata o pisica. Insa, odata ce invata ca
acel animal este, de fapt, un caine, isi va regandi schema pentru pisica si va crea o noua categorie
pentru caini.
J. Piaget – teoria cognitiv-constructivistă a dezvoltării
Conceptele de bază pe care le foloseşte în teoria sa sunt preluate din biologie şi
logică. El postulează un efect de continuitate între procesele biologice de adaptare a
organismului la mediul în care trăieşte şi procesele psihologice unde factorii exteriori şi interiori
ai dezvoltării sunt indisociabili, şi cunoaştere care rezultă într-o inter-acţiune între subiect şi
obiect. Astfel, funcţionarea inteligenţei va fi descrisă prin termeni biologici (asimilare,
acomodare, adaptare), iar structurile care sunt generate de funcţionarea sa sunt descrise în
termeni logici (structuri logico-matematice, structuri de grup). Adapta-rea individului la mediu
se face graţie celor două mecanisme principale care constau în schimburile continue ce se
stabilesc între individ şi mediul său: asimilarea şi acomodarea. Asimilarea se reali-zează graţie
schemelor care se vor modifica prin acomodare.
Schemele perceptive sunt entităţi abstracte ca şi schemele mentale care corespund
structurii unei acţiuni. Nu percepem schema, dar percepem acţiunea. Schemele perceptive sunt
cele care permit realizarea acţiunii. O schemă se conservă, se consolidează prin exer-ciţiu, dar
se poate modifica fie generalizându-se, fie modificându-se sub presiunea lumii exterioare.
Sursa existenţei şi a modificării schemelor reiese din cele două momente ale
adaptării unui individ la mediul său, acestea fiind: asimilarea şi acomodarea.
Mecanismul intern pe care se bazează dezvoltarea de la un stadiu la altul este cel al
asimilării şi acomodării care caracterizează omul din primele zile de viaţă. Pe plan biologic, aşa
cum omul asimilează substanţe şi le transformă tot aşa pe plan psihologic, obiectele suferă
transformări când sunt asimilate. Fenomenul invers asimilării se numeşte acomodare. Pe plan
psihologic acomodarea corespunde procesului prin care presiunile din mediul extern duc la
modificarea structurilor sau acţiunilor individului, astfel că atunci când o schemă se dovedeşte
inadecvată în faţa unui obiect nou, prin acomodare, se produc modificări şi diferenţieri ale
schemei. Acomo-darea comportă, deci, adaptarea schemei la realitatea obiectelor.
Echilibrul între asimilare şi acomodare duce la adaptare. Forma cea mai înaltă de
adaptare mentală după Piaget este inteligenţa. Asimilarea şi adaptarea intervin în toate actele
de inteligenţă, iar adaptarea intelectuală comportă un element de asimilare, adică de structurare
prin incorporare şi, de asemenea, inteligenţa este acomodare la mediu şi variaţiile sale.
Piaget prezintă dezvoltarea din perspectiva stadialităţii genetice. Stadiul în această
perspectivă presupune:
 ordinea diferitelor achiziţii este neschimbată;
 există o structură proprie a stadiului şi nu doar o juxtapunere de
proprietăţi;
 că această structură reconverteşte achiziţiile anterioare care nu dispar ci
se manifestă în altă formă (în situaţii regresive pot reapărea);
 fiecare stadiu conţine un moment de pregătire şi unul de stabilitate;
 fiecare stadiu conţine germenii trecerii la următorul;
 atât stadialitatea genetică, cât şi cea dinamică sunt subdivizate în
substadii (abordarea pe vârste).

Stadiile dezvoltării conform teoriei lui J. Piaget sunt:

Stadiul sensomotor (0-24 luni)

Perioada in care copilul este sugar se bazeaza pe o activitate motorie, fara

descifrarea simbolurilor. Pana la 1 an, inteligenta ia forma unor reflexe si reactii in contact cu
mediul.
Intre 0 si 2 luni, comportamentul caracteristic se rezuma la o activitate simpla prin
reflexe, precum apucarea si suptul. De la 2 la 4 luni, apar primele reactii circulare, repetitii
stereotipale precum intinderea si strangerea degetelor. Intre 4 si 8 luni, copilul repeta anumite
actiuni cu consecinte interesante pentru el (lovirea cu piciorusul a unui obiect mobil suspendat
de marginea patutului).
 La 7 luni, bebelusii castiga permanenta obiectului, mai exact ei inteleg ca un lucru
sau o persoana exista, chiar daca sunt absente. Tot in aceasta perioada, sugarul invata actiunile
previzibile ale legilor fizicii (daca scapa o vaza, aceasta se va sparge).
Intre 8 si 12 luni, reactiile copilului includ secvente mai complexe: actiunile devin
intentionate, cum se intampla, de pilda, ca micutul sa deschida un dulap pentru a lua un obiect
ascuns. In perioada de 12-18 luni, copiii descopera modalitati noi de a produce aceleasi
consecinte unei actiuni sau de a atinge acelasi scop (vor trage o perna spre ei pentru a intra in
posesia unei jucarii aflate pe suprafata acesteia).
In fine, de la 18 la 24 de luni, apare dovada unui sistem de reprezentare interiorizat
de copil: acesta poate sa isi imagineze o reactie inainte sa o manifeste, mai exact sa isi calculeze
gesturile mental inainte sa le produca. Apare imitatia diferentiata (alege constient actiuni pe
care sa le reproduca).
Stadiul pre-operational (2-7 ani)

Dezvoltarea intelectuala intre 2 si 7 ani presupune o crestere a reprezentarilor

verbale, insa discursul ramane egocentric (dominat de "eu"). Gandirea este demonstrata prin
folosirea de simboluri, insa discernamantul nu are inca o logica.
Intre 4 si 7 ani, discursul devine mai putin centrat pe propria persoana si intuitia
incepe sa se manifeste. Logica prinde contur prin faza "de ce-ului", insa atentia micutilor se
concentreaza in continuare pe un singur aspect al problemei, ignorandu-le pe celelalte.
Conceptele formate sunt brute si ireversibile, iar perceptia si pulsiunile domina judecata.
In termeni de etica si morala, copilul nu este capabil sa inteleaga principiile si
valorile din spatele comportamentelor pozitive. Cel mic nu poate sa isi explice sensul regulilor
"jocului", ci se foloseste de aprobarile si interdictiile impuse de autoritate (parinti, educatori,
bona etc).
Stadiul operatiunilor concrete (7-12 ani)

Stadiul operatiunilor concrete este cuprins intre 7 si 12 ani, cand apare gandirea
logica si organizata. Copilul are abilitatea de a indeplini mai multe sarcini de clasificare, sa
ordoneze obiecte intr-o ordine fireasca si sa inteleaga principiul conservarii. Gandirea este mai
putin deductiva si egocentrica.
Apare gandirea operationala (gandiri mentale reversibile, precum "3+4=7 si 7-
4=3"), iar copilul poate sa integreze notiuni in categorii ("56" la numere, maimuta in clasa
mamiferelor) si sa inteleaga latura abstracta a datelor.
 Stadiul operational formal (12 ani - varsta adulta)

In acest stadiu, capacitatea intelectuala isi atinge treptat apogeul, gandirea devine
profunda, iar principiile logicii formale sunt incorporate in procesul de cunoastere. Acest lucru
inseamna ca devine disponibila abilitatea de a genera propozitii abstracte, ipoteze multiple si
emiterea de previziuni. Legatura gandirii cu realitatea concreta devine mai putin dependenta.
Dezvoltarea intelectuala nu atinge aceeasi complexitate in toate cazurile. Ea poate
ramane la un stadiu intermediar in contact cu diversi factori (scolarizarea, mediul de
culturalizare, coeficientul nativ de inteligenta etc). Statisticile arata ca doar 35% dintre elevii
de liceu deprind operatiunile formale ale gandirii, iar multe persoane nu gandesc formal in
timpul perioadei de adult.
In viziunea lui Piaget, copiii incearca sa inteleaga lumea singuri, orice realizare a
acestora este vazuta ca rezultat al eforturilor sale solitare si neasistate.
Spre deosebire de acesta, psihologul rus Lev Vigotsky, a considerat ca mediul
particular in care cresc copiii si interactiunile cu persoane mai competente sunt parte integranta
din dezvoltarea lor cognitiva. Aceasta este, in esenta, un proces social ce integreaza trei aspecte:
cultural, interpersonal si individual. Vigotsky a argumentat faptul ca nivelul optim al copilului
este atins atunci cand lucreaza, precum un „ucenic”, cu o persoana care stie mai mult, iar
intervalul intre ceea ce stiu deja copiii si ceea ce pot sa invete in conditii de indrumare, are o
semnificatie foarte mare, fiind numita „zona a proximei dezvoltari” („proxima” in sensul de
„urmatoare”).
L.S. Vygotski are ca principii fundamentale :
– Copiii construiesc cunoașterea in mod activ
– Interacțiunea socială și mediul cultural orientează dezvoltarea cognitivă
– Invățarea se bazează pe inovațiile sociale
– Cunoașterea este creată prin interacțiuni cu alți oameni și obiecte, în context cultural
– Persoanele mai puțin abilitate învață de la cei care știu/ pot mai mult
Idei cheie:
• Importanța contextului istoric și cultural
• Sistem de semne
• Instrumente culturale
• Procese de mediere
 – Dezvoltarea naturală vs Dezvoltarea culturală: dezvoltarea culturala se clădește
pe dezvoltarea naturală, genetică, pe masură ce individul folosește instrumente culturale și
simboluri precum limbajul oral și scrisul.
Dezvoltarea cognitivă / gândirea este influențată de mediul cultural al persoanei
(forțe sociale & istorice)
• Instrumentele psihologice pot susține și pot schimba modul de procesare cognitivă
• Interacțiunea socială este cauza primară a dezvoltării cognitive

Zona de dezvoltare proximală

– Diferența dintre ceea ce un copil poate să facă în mod independent și ceea ce poate să
realizeze cu ajutorul/ asistanța adultului http://www.youtube.com/watch?v=h6oQfZ-PrwM

Eșafodajul
– Oferirea de asistență / suport pentru învățare în fazele inițiale; pe măsură ce elevul devine
tot mai capabil sa lucreze independent, suportul este diminuat

• Un proces de învățare corect planificat trebuie să își propună obiective (puțin mai) înalte
decât ceea ce copilul știe și poate sa facă la un moment dat

Piaget – idei principale : Vygotsky- idei principale :

4 stadii discrete Dezvoltarea – un proces continuu (nu
Nivelul dezvoltarii cognitive este limitat de stadial)
nivelul stadiului Zone de dezvoltare proximala
Gândirea copiilor mici este schematica Cunoasterea este transmisa cultural
Motivatia de a mentine echilibrul cognitiv (învatare cooperativa, esafodaj)
Dezvoltarea apare atunci cand asimilarea nu Limbajul – instrument al internalizarii
mai este posibila (adaptatare) cunostintelor

Conceptul de esafodare (introdus de David Wood si colegii sai) descrie tipul de

indrumare si ajutor oferit de adulti (tutori) copiilor in rezolvarea de probleme, ajustand atat tipul
cat si cantitatea de ajutor la nivelul de performanta al copilului. Rolul tutorilor este de a umple
intervalul dintre cunostintele existente ale copilului si cerintele si abilitatile noii sarcini.
Achizitionarea unor „instrumente culturale” – tehnologice (cartile, calculatoarele,
ceasurile, calendarele, hartile) si psihologice (limbajul, scris-cititul, numerele, teoriile
stiintifice) ii ajuta pe copii sa isi traiasca viata in feluri considerate mai eficiente si ii invata sa
inteleaga cum functioneaza lumea.
 Bibliografie:
Sion, Graţiela, Psihologia vârstelor, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2003.
Golu, P., Verza, E., Zlate, M., Psihologia copilului. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1993.
Minulescu, Mihaela, Psihologia copilului mic, Editura Psyche, Bucureşti, 2003.
Şchiopu, U., Verza , E., – Psihologia vârstelor, EDP, Bucureşti, 1985
Debesse, N., – Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, EDP, Bucureşti,
1970
Rose, V., – Cunoaşterea copilului, EDP, Bucureşti, 1972