Influența progresului tehnic asupra activității unui întreprinzător/producător

Progresul tehnic este forța motrice a creșterii economice și reprezintă ansamblul activităților de
inovare a sectorului productiv, având ca suport cercetarea științifică și îndeosebi cercetarea
aplicativă. Apare ca un ansamblu de activități, prin care se operaționalizează și se transferă în
practica economico-socială, volumul cunoștiințelor din domeniul de cercetare-dezvoltare.
Obiectivul progresului tehnic constă în perfecționarea procesului de producții ; progesul tehnic însă
este introdus și în alte domenii (ex. sănătate , creație artistică,învățământ). Obiectivul poate fi și
îmbunătațirea activităților și creșterii gradului de confort.
Baza tehnico-materială a comerțului se perfecționează în continuu așa ca și progresul tehnic din
economie. Acesta se extinde din sfera producției, unde găsește câmpul cel mai larg de afirmare, în
toate sectoarele care asigură pregătirea și realizarea producției, datorită interdependenței dintre
ramurile economiei naționale. Prin acest progres tehnic se înțelege procesul de perfecționare a
tehnicii și tehnologiilor comerciale cu scopul creșterii productivității muncii. Acesta devine astfel
mijlocul principal de adaptare a activității comerciale la cerințele distribuirii eficiente.
Aceste progrese tehnice au efecte majore asupta întreprinderii și economiei, devenind mai eficiente.
Acese eficiențe sunt determinate de:

 Creșterea volumului producției cu același consum de factori

 Reducerea consumului de factori de producție pe unitate de produs
 Creșterea eficienței
 Creșterea vânzării
 Creșterea venitului
 Scăderea cheltuielilor
Funcția de producție descrie relația dintre cantitățile utilizate din diferiți factori de producție și
cantitatea maximă de bunuri ce pot fi obținute. Funcția de producție rezumă deci ansamblul
constrângerilor tehnice cu care se confruntă întreprinderea. Pornind de la valorile producției ce
poate fi obținută pentru diferite valori ale factorului muncă, putem defini productivitatea medie și
productivitatea marginală a unui factor de producție.
Productivitatea medie a unui factor de producție este raportul dintre cantitatea de bunuri obținută și
cantitatea de factor utilizată. Dacă producția este o funcție de volumul de muncă, Q(L), atunci:
Productivitatea medie a muncii = L Q(L) . Productivitatea marginală a unui factor de producție reprezintă
sporul de producție obținut în urma creșterii cu o unitate a factorului respectiv, ceilalți factori de producițe
∆𝑄
rămânând nemodificați. Productivitatea marginală a muncii = Q(L+1)-Q(L)= ∆𝐿

Toate “intrările” de bunuri și servicii utilizate în producție, fie că este vorba de factori primari fie de
consumuri intermediare, poartă denumirea de factori de producție. Acești factori de producție sunt
combinați, adică utilizați în anumite proporții, pentru a conduce la realizarea de produse (bunuri și servicii),
produse care reprezintă “ieșirile” din acest proces.

Orice întreprindere utilizează două categorii de factori de producție: ficși și variabili. Un factor fix este un
factor a cărui cantitate nu poate fi schimbată în timpul perioadei de timp studiate. Dimpotrivă, un factor
este variabil dacă cantitatea în care este utilizat poate fi modificată în această perioadă. În general, factori
ficși sunt considerate elementele de capital fix și pământul, în timp ce capitalul circulant și munca sunt
factori variabili. Pământul și capitalul fix nu pot fi modificați rapid, în timp ce întreprinderile pot să-și
modifice cantitatea de materii prime și energie utilizată sau numărul salariaților.

Trebuie observat însă că linia de demarcație între factorii ficiși cei variabili depinde de perioada de timp
înăuntrul căreia descriem funcționarea întreprinderii. Cu cât perioada de analiză este mai lungă, cu atât
crește numărul factorilor ce pot fi considerați variabili.

De exemplu, dacă un producător agricol își pune problema să obțină în următoarele luni randamentul
maxim la hectar, va considera tractoarele și mașinile agricole de care dispune ca factori ficși; dacă îl
interesează însă metodele de dezvoltare pentru următorii ani, achiziționarea unui tractor sau a unei mașini
agricole suplimentare va fi luată în considerație.

Randamentele factoriale au la bază ipoteza care vizează esența analizei funcției de producție. În
legătură cu aceasta, știința economică a formulat principiul sau legea devenită celebră a descreșterii
randamentelor factoriale. Principiul a fost evidențiat la început de către A.R. Turgot și alți
economiști, sub denumirea de “legea fertilității descrescânde”, cu referire la producția agricolă
pentru a explica, în principal, formarea rentei funciare.
Ipoteza descreșterii randamentelor a fost generalizată apoi de către marginaliști la toți factorii de
producție, fiind întâlnită în prezent sub diferite denumiri, fapt ce poate crea confuzii. În esență, este
vorba de una și aceeași problem, cea a randamentelor factoriale în care unul din factori este variabil
iar ceilalți factori sunt constanți, ea nu trebuie confundată cu ipoteza randamentelor de scară.
Analiza combinării și substituirii factorilor de producție pe termen lung ne conduce la luarea în
considerare nu doar a randamentelor factoriale, ci și a randamentelor de scară ca urmare a
modificării dimensiunii întreprinderii, a echipamentelor și tehnologiilor de fabricație.
Randamentele de scară pot fi constante, crescătoare sau descrescătoare. Randamentele de scară
crescătoare și descrescătoare se explică prin fenomenele interne ale scării-economii și pierderi
interne ale scării.
Randamentele de scară sunt constant atunci când modificarea dimensiunii factorilor de producție
determină o modificare în aceeași proporție a volumului producției, în această situație, o dublare a
volumului producției necesită o dublare și a cantității factorilor utilizați. Randamentele de scară sunt
crescătoare dacă creșterea factorilor de producție determină o creștere într-o proporție superioară a
volumului producției, în acest caz, dublarea nivelului de producției necesită creșterea într-o
proporție mai redusă a factorilor de producție.
Invers, în cazul randamentelor descrescătoare, volumul producției crește într-o proporție mai redusă
decât creșterea factorilor utilizați, de exemplu, o dublare a volumului producției implică o creștere
mai mare a cantității factorilor de producție. De reținut faptul că randamentele de scară
descrescătoare reprezintă o problemă diferită de ipoteza randamentelor marginale descrescânde pe
termen scurt.

Conceptul de producție se referă la o varietate de activități care asigură obținerea bunurilor și

serviciilor destinate pieței. Desfacerea propriu-zisă a produselor și finanțarea nu sunt incluse în noțiunea de
producție. Dar o serie de activități asigură valorificarea producției, cum ar fi: depozitarea, transportul intern,
administrarea acestor activități și controlul lor iar în domeniul desfacerii atunci când este vorba de produsele
finite ce urmează să se vândă pe piață. Același lucru se întâmplă și în cazul transportului, atunci când
producția presupune și activități de transport al materiilor prime, dar și activități de desfacere atunci când are
loc transportul produselor finite.

Adaptarea activității întreprinderii la cerințele pieței se face în mod diferit pe termen scurt și pe
termen lung. Uneori deciziile de modificare a nivelului producției se iau la termene foarte scurte, în timpul
anului. Atunci când întreprinderea ia decizii cu privire la activitatea sa, este confruntată cu numeroase
restricții, impuse de concurență, clienți. Restricțiile impuse de natură sunt importante deoarece sub influența
factorilor naturali nu orice combinare de inputuri conduce la obținerea unui output dorit. Deciziile tehnice
urmăresc cea mai bună combinație de inputuri pentru obținerea outputului dorit.

Inputurile procesului de producție sau factorii de producție se pot clasifica în trei categorii mari:
pământul, munca și capitalul. Bunurile de capital sunt inputuri care la rândul lor reprezintă outputuri ale altor
firme. Inputurile și outputurile firmei sunt considerate variabile economice de tip flux, adică mărimi care
exprimă starea la un moment dat, spre deosebire de variabilele de tip stoc a căror mărime cumulează efectul
mai multor perioade de timp.

Restricțiile impuse de natură fac parte din categoria restricțiilor tehnice. Numai anumite combinații de
inputuri permit producerea unei cantități date de output, iar firma trebuie să elaboreze „planuri de producție”
tehnic realizabile. Cel mai simplu mod de a descrie planurile de producție realizabile constă în a întocmi lista
tuturor combinațiilor de inputuri și outputuri care sunt realizabile din punct de vedere tehnic. Mulțimea
acestor combinații se numește „mulțime de producție”, care reprezintă totalitatea deciziilor de producție pe
care firma le poate adopta.

Bibliografie

http://www.creeaza.com/afaceri/economie/ACTIVITATEA-DE-
PRODUCTIE355.php?fbclid=IwAR2o4WMhAPnSQuK17onrJsLyf-
FjtlnqF3vMU21jV5GpKVyqQ3yigx7tKsQ
Microeconomie modulul 7 și 9
https://www.scribd.com/document/151858374/Randamentele-de-Scara-Si-Randamentele-Factoriale
https://dokumen.tips/documents/influenta-progresului-tehnic-asupra-activitatii-unui-
intreprinzator.html