MIRCEA CEL BĂTRÎN ALEXANDRU CEL BUN

DOMN AL ȚĂRII ROMÂNEȘTI DOMN AL MOLDOVEI

Născut: 1355 Născut: sec. XIV
Decedat: 31 ianuarie 1418 Decedat: 1 ianuarie 1432

MIRCEA CEL BATRÂN (1386-1418) ȘI ALEXANDRU CEL BUN (1400-1432)

Țările Române în primele decenii de existență statală independentă. Primele decenii de după
obținerea independenței statale a Tării Românești și a Moldovei au fost marcate prin
consolidarea lor politică internă și afirmarea lor ca state cu interese proprii în relațiile externe.
Aceste relații urmăreau scopul de a le întări autoritatea în raporturile cu țările vecine: regatele
Ungariei și Poloniei, Marele Ducat al Lituaniei, statele din sudul Dunării (tratatele bulgare cu
centrul la Vidin și la Tarnova, Serbia) s.a. În acest răstimp Țările Române îmbinau mijloacele
militare de rezistență în fața presiunilor din afară cu cele diplomatice, care asigurau existența și
dezvoltarea lor.
Astfel, urmașul lui Basarab I la tronul Țării Românești - Nicolae Alexandru (1352-1364) a
îmbunătățit relațiile cu Ungaria, participând la lupta ei cu tatarii, a întreținut legături strânse cu
țarul bulgar (din Vidin) și statul sârb prin relații de rudenie. Aceeași direcție a politicii externe a
fost întreținută de urmașii lui Nicolae Alexandru - Vladislav Vlaicu (1364-1377), Radu I (1377-
1384) și Dan (1384-1386). În 1371 steaguri (unități) de oșteni munteni pentru prima dată au
intrat în lupta cu otomanii alături de sârbi în bătălia de la Cirmen, unde turcii au obținut victoria.
Vladislav Vlaicu este primul domnitor muntean care bate moneda de argint, acordă privilegii
comerciale negustorilor brașoveni.
În deceniile nominalizate se consolidează un al doilea stat românesc - Țara Moldovei, care
timp îndelungat a fost obligată sa se opună presiunii regatelor Ungariei și Poloniei. Urmașul lui
Bogdan I - Latu (1367-1374) încearca să capete protecția Papei de la Roma, prin acceptarea
catolicismului si înfiinarea unei episcopii catolice la Siret. Dar raspândirea catolicismului în
Moldova nu a avut succes și domnitorul a revenit la ortodoxism.
După moartea acestui voievod scaunul țării a trecut la Petru I (1375-1391), care a întemeiat
dinastia Mușatinilor. Voievodul a încheiat în 1387 un tratat de vasalitate cu regele Poloniei
Vladislav lagiello, iar în 1388 în schimbul unui împrumut de bani acestui rege, primește ca
garanție regiunea Pocuția.
Petru Musat bate primele monede moldovenești de argint (1377), numite grosi, în timpul
acestei domnii Moldova se extinde spre vest, obținând hotar comun cu Țara Românească pe râul
Milcov, și spre est, punând în 1386-1387 stapânire pe Cetatea Albă. Petru I a fost urmat de
Roman I (1391-1394), care se intitula la 1392 'mare singur stăpânitor al Țării Moldovei de la
munți pană la Mare'.
Roman I este înlăturat de la domnie în urma unui conflict cu Polonia și tronul este ocupat de
Ștefan I (1394-1399). în 1395 domnul moldovean respinge un atac al regelui Ungariei Sigismund
de Luxemburg (1387-1437), zdrobind oastea maghiară la Ghindauani (langa Târgul Neamț), în
1399 domn al Moldovei devine lugă Ologul, care este înlăturat de la domnie de Mircea cel
Batran. Voievodul muntean îl ajută sa ia cârma țării pe fiul lui Român - Alexandru cel Bun
(1400-1432).
 Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), fiul lui Radu I a fost domnul Țării
Românești în perioada 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394/1395. În timpul domniei lui, Țara
Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Fiul lui Radu I şi fratele
lui Dan I a fost supranumit şi Mircea cel Mare în istoriografia română, datorită dibăciei sale în
orânduirea ţării.
Titulatura de Bătrân nu a fost folosită cu sensul termenului din prezent. La mijlocul
secolului al XIV-lea cuvântul bătrân era folosit în cancelaria domnească cu sensul de primul şi,
întrucât în Ţara Românescă nu se obişnuia numerotarea domnitorilor ca în Occident, cu cifre
romane, s-a apelat la supranumele cel Bătrân, pentru a sublinia faptul că era primul domnitor cu
numele Mircea.
La urcarea pe tron, Mircea cel Bătrân găseşte o ţară aflată în plină ascensiune economică şi
politică, datorită chibzuinţei înaintaşilor săi. Acţiunile sale se vor îndrepta spre dezvoltarea
economiei, spre întărirea armatei, consolidarea administraţiei şi construirea lăcaşurilor de cult.
Luarea acestor măsuri a ajutat Ţara Românescă să reziste tendinţei de expansiune a Ungariei şi
Poloniei până la gurile Dunării. Mircea este domnitorul care a implementat măsuri prin care a
întărit economia ţării. Amintim emiterea de monede cu valori potrivite, încurajarea comerţului cu
statele vecine prin încheierea de tratate în plan comercial. Totodată, apar noi surse de venit
pentru bunăstarea populaţiei prin deschiderea minelor de aramă şi sare, încurajarea creşterii
animalelor şi cultivării cerealelor.
În plan administrativ are loc o creştere a funcţionarilor publici, care sunt însărcinaţi cu
adunarea impozitelor, după legi clar definite. Mircea cel bătrân ctitoreşte o serie de bieserici pe
întregul teritoriu al ţării, creându-se o şcoală de pictură religioasă. În timul reorganizării statale,
Mircea cel Bătrân, pentru păstrarea independenţei ţării încheie alianţe cu ţările vecine. În lupta
împotriva Imperiului Otoman, păstrează o legătură puternică cu regele Ungariei, Sigismund de
Luxemburg. Ca vasal al Ungariei, domnului Ţării Româneşti i s-a recunoscut ca feude
ducatele Făgăraş, Almaş şi Ducatul de Severin.
În anul 1386, după moartea domnitorului Dan I, scaunul domnesc este preluat de către fiul
lui Radu I, Mircea. În acea perioadă Valahia se afla într-o primejdie, începuse ofensiva
Imperiului Otoman în Balcani. Ca scop primar al sultanului turc era distrugerea statului bulgar,
cnezatului sârb şi a voievodatelor Muntenia şi Moldova, după care urma cucerirea
Constantinopului şi supunerea regatului ungar. Statele cucerite urmau să fie transformate în
paşalâcuri (provincii turceşti), interzis creştinismul şi introdusă religia musulmană. Fiind
conştient de pericolul ce s-a abătut asupra ţării, Mircea începe un şir de lucrări pentru refacerea şi
reînarmarea oastei şi întărirea cetăţilor. În iarna anului 1388, domnitorul Munteniei, susţinut de
un contingent dobrogean învinge şi alungă din Dobrogea pe turci, ce erau conduşi de marele
vizir Ali-paşa. Ca răspuns sultanul otoman trimite trupe ca să prade ţara, Mircea cel Bătrân le
iese în întâmpinare şi într-o bătălie crâncenă le distruge. După aceste campanii militare
Dobrogea, inclusiv şi Silistra a fost unite la Ţara Românească. Ca să întărească hotarele statului,
domnul valah ia sub stăpânirea sa Amlaşul şi Făgăraşul. Dar tot în acelaş an are loc bătălia de la
Kossovopolje (Cîmpia Mierlei), unde armata otomană înfrânge tupele unite ale sârbilor,
macedonienilor, bosniecilor, ocupă sud-vestul Serbiei şi pregăteşte un cap de pod pentru o
invazie masivă în Muntenia. În decembrie 1389, au loc tratativele dintre solii lui Mircea cel
Bătrân şi cei ai regelui polon Wladislaw al II-lea Jagiello, intermediate de Petru I, domnul
Moldovei. Aceste tratative s-au încheiat cu semnarea unui tratat, în care cei doi suverani se
angajau să-şi acorde ajutor reciproc în cazul unui eventual atac din partea regatului ungar şi a
Imperiului Otoman. Tratatul a fost ratificat la Lublin în condiţii de plină egalitate.
La sfârşitul anului 1390 şi începutul anului 1391 are loc o campanie militară antiotomană în
nordul Dunării. Oastea munteană, condusă de către domnitor, împreună cu Sracimir, ţarul izgonit
din Vidin, înfrânge trupele otomane şi recucereşte Vidinul. După acestă victorie Mircea cel
Bătrân, începe un şir de lucrări de refacere şi întărire a cetăţilor din ţară.
În 1393 otomanii încep o nouă campanie militară în Bulgaria. Ţaratul de Târnovo este
distrus, posesiunile Ţării Româneşti din sudul Dunării sunt ocupate de către turci. După ocuparea
Bulgarei, în primăvara anului 1394, domnul valah întreprinde o campanie militară în Balcani,
unde atacă unităţile de ankingii din regiunea Karinovasi (azi Karnobat), obţinând un remarcabil
succes. Dar în toamna aceluiaşi an se începe campania militară a sultanului Baiazid I Ildirim
(1389-1402) în Muntenia, cu scopul de a distruge şi subjuga voievodatul. Otomanii s-au pregătit
minuţios de acestă campanie militară. La Dunăre au fost concentrate unităţile de elită ale
Imperiului Otoman, turcii cerându-le vasalilor săi din Bulgaria şi Serbia să participe cu oştiri.
Fiind numeric inferioare trupelor invadatoare, oştirile valahe se conduceau de tactica pământului
părjolit. La 10 octombrie 1394 are loc bătălia de la Rovine (probabil lângă Craiova), unde printr-
un atac neaşteptat, sunt distruse unităţile de avangardă a trupelor otomane, cauzându-le mari
perderi. Primind ajutor de la unităţile de rezervă, ce veneau din spatele armatei, sultanul Baiazid
a scăpat de dezastru şi a continuat ofensiva. Lângă localitatea Argeş are loc o nouă bătălie. Turcii
fiind numeric superiori obţin succes, care se mai datora şi trădării boierilor.
Mircea cel Bătrân este nevoit să se retragă în munţi unde avea cetăţi. Sultanul Baiazid
înscăunează ca domn pe boierul Vlad (numit Uzurpatorul), susţinut de boierii trădători. În 1395
la Braşov se încheie un tratat antiotoman între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg.
Această înţelegere prevedea nerecunoaşterea de către regatul ungar a domnitorilor, ce au venit la
domnie cu ajutorul turcilor. După încheierea acestui tratat, în anul următor are loc cruciada
statelor din Occident împotriva Imperiului Otoman. Armatele cruciaţilor erau conduse de către
regele Sigismund de Luxemburg, la care s-a alăturat şi Mircea cel Bătrân. În bătălia de la
Nicopole, oastea condusă de Baiazid I înfrânge trupele cruciate. Dar în această bătălie, armata
otomană a avut mari perderi şi nu era în stare să ducă în continuare acţiuni de ofensivă în
regiune. În decembrie 1396, Mircea îl detronează pe Vlad Uzurpatorul şi devine unicul domnitor
al Ţării Româneşti. Ca un răspuns la detronarea lui Vlad, în toamna anului 1397, turcii
organizează o nouă campanie militară împotriva Munteniei. Mircea cel Bătrân distruge oastea
otomană ce a invadat Ţara Românească. După victoria asupra turcilor, în anul 1400, voievodul
valah îl susţine la domnia Moldovei pe fiul lui Roman I, Alexandru, ce a fost supranumit şi cel
Bun. După instalarea la domnie a lui Alexandru, Mircea cel Bătrân se confruntă în 1401 cu o
invazie otomană, pe care o respinge. După această incursiune are loc o stopare vremelnică a
atacurilor turceşti asupra Ţării Româneşti, deoarece în anul 1402, are loc invazia hoardelor
mongole conduse de către Timur-lenk din Asia Centrală. În bătălia de la Ankara, oştirea lui
Baiazid este distrusă, iar sultanul turc, părăsit de către vasalii săi, este capturat şi închis într-o
cuşcă de fier.
Această înfrângere a pus începutul unor lupte dintre urmaşii lui Baiazid pentru conducerea
supremă în Imperiul Otoman. Domnitorul valah s-a implicat în aceste confruntări, susţindu-l pe
Musa. În 1404, Mircea folosindu-se de dificultăţile prin care trece statul turc, recucereşte o mare
parte a teritoriului dobrogean cu Silistra. Anul 1406 reprezintă apogeul puterii domnitorului
valah, intitulându-se în documentele oficiale „mare voievod şi domn, stăpănind şi domnind peste
toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor peste munţi, părţilor tătăreşti, Almaşului şi Făgăraşului
herţeg, domn al Banatului, Severinului şi de amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la
Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”. Fiind conştient de faptul că răzmeriţele ce
au loc în Imperiul Otoman sunt doar vremelnice şi în viitorul apropiat se aşteaptă noi confruntări,
Mircea duce tratative cu regele ungar Sigismund de Luxemburg privind crearea unui plan comun
de luptă cu otomanii. În 1408 domnitorul muntean obţine o victorie asupra turcilor la Silistra.
După această victorie, în anul următor, începe o campanie militară în Balcani pentru susţinerea
favoritului său Musa în acţiunile sale de a prelua conducerea satului turc şi de a deveni sultan.
Această campanie militară dusă de voievodul valah a fost victorioasă şi i-a adus un scurt răgaz în
lupta sa cu Imperiul Otoman. Războiul cu otomanii reîncepe în anul 1413, când sultan devine
Mahomed, un alt fiu a lui Baiazid. Au loc atacurile trupelor turceşti asupra hotarelor Munteniei
pe care domnitorul le respinge. În anul 1415, Mircea acceptă să plătească un tribut turcilor în
valoare de 3000 de galbeni. Această înţelegere reprezenta răscupărarea păcii, iar după plătirea
acestei sume, turcii se obligau să nu atace hotarele ţării. Această pace nu s-a prelungit mult, căci
în 1416, domnitorul refuză să plătească haraciul şi începe un nou război cu turcii. Mircea susţine
răscoalele ce aveau loc în Imperiul Otoman împotriva sultanului. Ca răspuns la aceste acţiuni ale
voievodului valah, sultanul Mahomed începe campania militară împotriva Ţării Româneşti.
Turcii cuceresc Giurgiul şi pătrund în Dobrogea. Atacurile turcilor sunt respinse şi domnitorul
valah a fost nevoit să încheie o nouă înţelegere cu turcii privind un tribut de răscupărare a păcii.
După închierea acestui tratat la hotarele ţării s-a stabilit liniştea.
Titulatura lui Mircea cel Bătrân și întinderea stăpânirilor sale.
Pe baza titulaturii din documentele emise, istoricii au reconstituit întinderea stăpânirilor sale.
Cronologia acestor stăpâniri este discutabilă, pentru că foarte puține documente emise de Mircea
sunt datate clar, majoritatea lor fiind nedatate în textul original, iar istoricii au estimat data
emiterii lor după diverse criterii. Mai mult, o parte a documentelor, mai ales cele referitoare la
daniile din Țara Făgărașului, s-au păstrat doar sub forma unor traduceri târzii, din secolul al
XVIII-lea, iar autenticitatea lor este discutabilă. Ca atare, cronologia stăpânirilor lui Mircea
necesită încă atenția istoricilor. Exista obiceiul în epoca medievală și premodernă ca stăpânitorii
să utilizeze o titulatură care nu reflecta întotdeauna realitatea politică. De exemplu, în privilegii,
regii Ungariei aveau și titlul de regi ai Bulgariei sau Cumaniei, realități politice de multă vreme
dispărute.
Mare voievod și domn al Ungrovlahiei, adică al Țării Românești, este titlul care apare în
toate documentele emise de Mircea în timpul domniei sale. Hotarele Țării Românești se
întindeau de la munți până la Dunăre. Extremitățile vestice și estice nu sunt însă clare. În câteva
documente titlul de domn al Ungrovlahiei este completat cu delimitarea geografică, de la munți
până spre părțile tătărăști, alteori apare ca domn peste părțile tătărăști. Este vorba de fapt de
stăpânirea sudului Moldovei, un teritoriu greu de delimitat din cauza sărăciei informațiilor
documentare. Cert este că la un moment dat Mircea s-ar fi înțeles cu Alexandru cel Bun, domnul
Moldovei, pentru delimitarea hotarelor dintre cele două țări, potrivit unei atestări într-un
document emis de Ștefan cel Mare. Posibil ca înțelegerea să fi survenit înainte de 1408, anul în
care domnul Moldovei acordă un privilegiu comercial negustorilor din Liov, cu specificarea
locurilor de vamă.
Originea stăpânirii lui Mircea către părțile tătărăști ar trebui căutată în campaniile împotriva
tătarilor de la mijlocul secolului al XIV-lea, coordonate de regele Ungariei Ludovic I, la care au
participat și muntenii lui Basarab I și Nicolae Alexandru.
Ban de Severin din titulatură acoperă stăpânirea asupra Banatului Severinului, ale cărui
limite teritoriale nu sunt nici azi bine lămurite. Prezența banilor de Severin în lista demnitarilor
din regatul Ungariei din privilegiile emise de regii maghiari atestă stăpânirea acestora asupra
Banatului de Severin sau, cel puțin, tentativa de ocupare a lui. Însă prezența lor în a doua
jumătate a secolului al XIV-lea este întreruptă pe mai multe perioade, în care domnitorii români
au stăpânit efectiv Banatul de Severin. Se consideră că încă de la începutul domniei sale Mircea
ar fi stăpânit și Banatul de Severin. Este posibil ca să-l fi preluat odată cu tronul Țării Românești
de la înaintașul său, Dan I. Între 1376 și 1387 nu apare niciun ban de Severin în listele cu
demnitari maghiari, ceea ce confirmă stăpânirea lui de către Radu I, Dan I și de către Mircea la
începutul domniei sale. Dan I a ocupat cu oastea sa Banatul Severinului, inclusiv cetatea
Mehadia și satele din districtul său, fiind distruse documente de proprietate ale cnezilor români
din Temeșel (Documenta Romaniae Historica, seria D, vol. I, p. 123-125). Între 1387 și 1393
sunt menționați șase bani de Severin, deci pe perioade foarte scurte, de câteva luni sau un an (Pál
Engel, Magyarország világi archontológiája 1301-1457, I, Budapest, p. 32-33). Această
frecvență ridicată a schimbărilor demnitarilor ridică semne de întrebare asupra autorității lor,
sugerând mai degrabă incapacitatea exercitării depline a atribuțiilor lor. Dar cel puțin în 1390,
când cnezii de Temeșel cer regelui Sigismund reînnoirea vechilor lor privilegii distruse de Dan I,
banul maghiar își exercită autoritatea asupra banatului de Severin. Însă tocmai în urmă cu câteva
luni stăpânirea lui Mircea în Severin apare în tratatele încheiate cu regele Poloniei, atât în
titulatură (comite de Severin, probabil că scribul polon care a redactat documentul nu înțelegea
titlul de ban, care nu exista în Polonia), cât și pe sigiliu (ban de Severin). Care a fost realitatea
istorică? Fiecare stăpânea câte o parte a banatului de Severin, dar prin titulatură își revendica
întregul? Sau Mircea a pierdut la un moment dat controlul asupra Banatului de Severin? Cert este
că între 1393 și 1426, cu o scurtă perioadă de 2 luni în decembrie 1408 - ianuarie 1409,
demnitatea de ban de Severin în documentele maghiare este vacantă, pentru că în acel interval de
timp domnii Țării Românești au stăpânit Banatul de Severin. Recunoașterea stăpânirii lui Mircea
începând cu 1393 peste Severin trebuie înțeleasă în sensul armonizării relațiilor dintre el și regele
maghiar pe fondul pericolului otoman.
Herțeg de Făgăraș și de Amlaș sau domn al părților de peste munți. Aceste teritorii sunt
situate în sudul Transilvaniei și nu au căi de comunicație directă cu Țara Românească. Pentru a
ajunge acolo reprezentanții domnitorului trebuiau să treacă prin ținuturile sașilor sibieni. Creasta
Munților Făgăraș este prea abruptă pentru comunicații, fiind accesibilă doar cu piciorul, pe
cărările de munte ale ciobanilor. Din această cauză este exclusă orice stăpânire asupra Țării
Făgărașului și Amlașului fără acordul regelui Ungariei. Regele Sigismund s-a aflat în Sibiu
pentru prima oară în martie 1391, când a stat aproape o lună întreagă (Pál Engel, Norbert Tóth,
Itineraria Sigismundi regis imperatorisque, Budapest, 2005, p. 64).
Proximitatea Făgărașului față de Sibiu presupune că regele nu ar fi lăsat nerezolvată
chestiunea autorității asupra Țării Făgărașului cu ocazia vizitei sale în districtele săsești din sudul
Transilvaniei. În ciuda tratatelor secrete pe care le încheia Mircea cu regele Poloniei împotriva
regelui Ungariei, nu trebuie să excludem negocierile dintre domnitorul român și Sigismund de
Luxemburg. Turcii deveneau din ce în ce mai periculoși, iar interesele ambelor părți cereau
armonizarea relațiilor dintre ei. Stăpânirea lui Mircea peste cele două ducate transilvănene a fost
posibilă doar cu acordul regelui, care se aștepta probabil ca în schimb Mircea să fie recunoscător
și să îi presteze omagiul de vasalitate, fapt consumat mai târziu, în 1395.
Despot al pământurilor lui Dobrotici. Istoricii acceptă că prin 1389 Mircea ar fi ocupat
Dobrogea în urma morții lui Ivanco. Posibil să fi fost o competiție cu turcii pentru ocuparea
acestui teritoriu cu miză economică, pe care l-a pierdut repede, cel mai târziu cu ocazia
campaniei din 1394 a lui Baiazid în Țara Românească. A reocupat Dobrogea la începuturile
crizei politice otomane generate de căderea lui Baiazid în prizonieratul lui Timur Lenk. A fost
însă o stăpânire de câțiva ani, pentru că Dobrogea a fost ocupată definitiv de turci odată cu
înscăunarea lui Mehmed I. Titlul de despot este discutabil, pentru că el putea să fie acordat doar
de Basileul de la Constantinopol. Acest titlu apare doar în tratatele cu regele Poloniei, în actele
interne este stăpân până la Marea cea Mare. Stăpânirea efemeră a Dobrogei de către Mircea a
fost utilizată de politicienii și istoricii români din epoca modernă ca argument pentru așa-zisele
drepturi istorice ale României asupra acestui teritoriu.
Domn al Dârstorului, adică al Silistrei este un titlu care trebuie legat de stăpânirea
Dobrogei, ocupat probabil la fel după moartea lui Ivanco. Miza a fost dublă: economică și
strategică. Dârstor sau Silistra era un important oraș cu funcție comercială la Dunăre la sfârșitul
secolului al XIV-lea. Din punct de vedere strategic, Silistra asigura un acces facil către coasta
Mării Negre. Stăpânirea lui Mircea a fost efemeră și în cazul Silistrei.
Stăpân al Podunaviei de ambele părți este o titulatură care a fost recent clarificată. De obicei
istoricii considerau că se referă la pământurile dobrogene. Istoricul Marian Coman a demonstrat
recent că Podunavia se referă la un teritoriu situat la sud de Dunăre în Serbia, în regiunea
Branicevo (M. Coman, Putere și teritoriu. Țara Românească medievală. Secolele XIV-XVI,
Polirom, 2013, p. 251-262).
Titulatura lui Mircea cel Bătrân reflectă structura și întinderea stăpânirilor sale, fiecare fiind
o stăpânire distinctă: Țara Românească de la munți până la Dunăre și spre părțile tătărăști,
Banatul de Severin, Ducatele Făgărașului și Amlașului, Dobrogea sau țara lui Dobrotici, Silistra
și Podunavia. Mircea a fost domnitorul care a stăpânit cele mai întinse teritorii, depășind cu mult
granițele Țării Românești.
La 31 ianuarie 1418 pleacă în nefiinţă marele domnitor, Mircea cel Bătrân. În memoria
urmaşilor el a rămas ca un conducător de stat ce a rezistat invaziilor necontenite ale Imperiului
Otoman. Datorită victoriilor sale a fost menţinută nu numai independenţa Munteniei dar şi a
Moldovei. A condus ţara cu înţelepciune, menţinând stabilitatea economică şi politică.
Alexandru cel Bun, fiu al lui Roman I, a fost sprijinit în preluarea domniei de către Mircea cel
Bătrân. Acesta a devenit domn împotriva voinței regelui Vladislav Iagello, a feudalilor poloni și
lituanieni și a lui Witold, mare cneaz al Lituaniei, văr cu regele, care ar fi vrut sa înscauneze în
Moldova pe Ivascu, fiul lui Petru Musat. Alexandru a depus jurământ de credință regelui
Poloniei și lui Witold, la 25 martie 1400, la Brest în Polonia. Acesta a renunțat la Țara
Sepenitului și la suma împrumutată de Vladislav Iagello de la Petru Musat.
Domn din aprilie 1400, Alexandru (supranumit cel Bun) va îngădui lui Mircea să exercite mai
multă vreme influența sa asupra celeilalte domnii românesti , din Moldova. Intervenția sa pe
langa Patriarhia din Constantinopol va fi hotărâtoare pentru recunoașterea Mitropolitului
Moldovei și așezarea acestuia la Suceava (26 iulie 1401) – expresie a independenței politice a
românilor de la răsărit de Carpți, dar și a colaborării strânse între cei doi domni. Dupa model
muntean, Alexandru va organiza structura administrativă a țării, tradiția atribuindu-i întemeierea
dregătoriilor. In acest context, a fost fixat și hotarul dintre Moldova și
Țara Românească în zona Dunării de Jos, unde se interfera autoritatea conducatorilor politici de
la Suceava și Târgoviste.
In virtutea unei tradiții politice inițiate de primii Mușatini, Alexandru a încheiat o
înțelegere cu regele Poloniei, WI. Jagello, recunoscându-i suzeranitatea (12 martie 1402).
Această opțiune politică era menită să contracareze pretențiile dominatoare ale Ungariei, să
întărească unitatea antiotomană și să stimuleze, prin privilegiile ce le-au fost date la începutul
secolului al XV-lea, bogatul comerț de tranzit desfășurat prin Moldova de negustorii litoveni și
craioveni. In 1403, Mircea cel Bătrân a reînnoit și el alianța cu Vladislav Iagello, prin intervenția
domnului Moldovei. Se realiza atunci o tripla alianță între aceste țări. Reînnoirea legăturilor cu
Polonia s-au efectuat în anii:1404,1407,1411. In anul 1408, litovenilor li s-au acordat și un
privilegiu comercial.
Alexandru cel Bun a trimis trupe în sprijinul regelui Iagello pentru marea confruntare cu
ordinul teutonic, care desfășura acțiuni agresive și de expansiune în zona Mării Baltice. In 1410,
la Grünwald, aceștia din urmă, sprijiniți de regele maghiar Sigismund, sufereau, o grea
înfrangere.
In consecința imediată, agravarea raporturilor dintre Ungaria și Polonia a determinat pe
Alexandru să reînnoiască la Român, la 25 mai 1411, tratatul său cu Wladyslav Jagello. Cei doi
se angajau să se ajute reciproc, în cazul unui atac venit din partea „craiului unguresc”. In cele din
urma numeroasele complicații politice și militare cu care se confrunta regele maghiar l-au obligat
să înceapă negocieri cu regele Poloniei concretizate prin tratatul semnat la Lublau la 15
martie,1412. In schimbul promisiunii ca nu-i va mai sprijini pe teutoni, Sigismund dorea să
realizeze o înțelegere cu privire la extinderea stăpânirii sale asupra Valahiei și Moldovei.
Rezistența lui Iagello a condus la o soluție de compromis. In eventualitatea ca voievodul de la
Suceava nu li s-ar fi alăturat în lupta împotriva turcilor, țara sa ar fi fost împărțită: nord-estul
cu Suceava, Iași și Cetatea Alba ar fi revenit regelui Poloniei, iar sud-vestul cu Românul,
Bacaul, Barladul și Chilia lui Sigismund, înteresat să ia în stăpânire gurile Dunării și să-și
asigure o legătură lesnicioasă cu comerțul oriental.

Relațiile moldo-polone s-au concretizat prin sprijinul acordat de Alexandru cel Bun
armatelor lui Iagello în anul 1411 dar și la asediul cetății Marienburg (1422) – 400 de calareți-
arcași. Aici, cronicarul polon Ion Diugosz, relatează vitejia moldovenilor din luptă dar și faptul
că au învins o oaste mult mai numeroasă a teutonilor. Dupa înfrângerea Ordinului teutonic
armata moldoveană și-a îndreptat forțele spre Dunăre, spre a face față primejdiei otomane.
In anul 1415, regele polon cu soția sa au facut o vizită lui Alexandru cel Bun la Snyatin,
iar în 1419, acesta se va căsători cu vara primara a regelui polon, Ringala.
In anul 1420, turcii se îndreaptau cu flota lor spre portul Cetatea Alba. Domnul a cerut
ajutor, conform tratatului, lui Vladislav Iagello. Acesta a dispus sa fie ajutat de Witold și de
comitatele de graniță ale Poloniei, dar Alexandru a reușit să respingă cu forțele lui proprii atacul
sultanului și să se întărească la Cetatea Alba.
In 1422 a fost reconfirmat tratatul de la Lublau între Sigismund și regele Poloniei. Regele
Ungariei stăruind cu acest prilej pentru împărțirea Moldovei. Dar regele Poloniei s-a opus, în
vreme ce Witold a fost de acord.
In 1426 regele Sigismund iniție o înțelegere cu Vladislav Iagello și cu Alexandru cel Bun
în vederea organizării unei cruciade împotriva turcilor.
Dupa 2 ani Sigismund se adresează din nou regelui Poloniei și lui Witold pentru
sancționarea Moldovei, însă este respins și de aceasta dată de Iagello.
Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432 în urma unei boli contractate în luptele dintre
Polonia și Ungaria. In urma lui au ramas mai mulți fii care s-au luptat ani de zile pentru a ocupa
tronul.
Lupta lui Mircea cel Batran cu otomanii. Prezenta otomanilor la Dunare scoate pe prim-
plan necesitatea luptei contra expansiunilor. Aceasta a impus cooperarea Tarii Romanesti cu
Ungaria, in 1392, Mircea, sustinut de regele ungar si de emiri turci din Anatolia, dusmani ai
sultanului, ataca o baza a detasamentelor de calareti turci de peste Dunare, care savarseau
incursiuni de prada in Tara Romaneasca. Aceste actiuni l-au determinat pe sultanul Baiazid sa
porneasca impotriva Tarii Romanesti.
Atacul turcesc nu a intarziat: Baiazid trece Dunarea si da batalia decisiva intr-un loc numit 'la
Rovine”, adica la santuri. Romanii, dupa o lupta crancena, au iesit invingatori. Conform opiniei
unor istorici batalia ar fi avut loc in preajma Craiovei, pe raul Jiu iar alti istorici presupun ca
lupta s-a dat pe raul Arges.
In ultimile cercetari ale istoricilor romani se argumenteaza opinia ca lupta 'la Rovine' a avut
loc la 10 octombrie 1394 langa Craiova. Dupa lupta, o parte din boieri, sustinuti de turci, il ridica
la tron pe Vlad Uzurpatorul, care promite turcilor sa le plateasca tribut. Vlad era sustinut de
domnul Moldovei si regele Poloniei, cu care incheie un tratat de vasalitate.
Mircea, la randul sau, incheie la Brasov la 7 martie 1395 un tratat de alianta cu regele maghiar
(care i-a recunoscut domnului muntean stapanirile din Transilvania) si la 17 mai 1395 ataca in
apropierea raului Arges oastea turceasca ce-l sustinea pe Vlad. Mircea reuseste sa-si
restabileasca autoritatea numai pe o parte a tarii (Oltenia, nordul Munteniei). O perioada
indelungata in lucrarile istorice se confundau luptele de pe Jiu si de pe Arges .
Conform tratatului incheiat cu regele Sigismund de Luxemburg, Mircea participa la o cruciada
antiotomana, organizata de Ungaria si de monarhii apuseni.
In septembrie 1396 oastea cruciata asediaza cetatea Nicopole. Aici se da lupta decesiva.
Neintelegerile din tabara cruciatilor, unde nici un monarh nU dorea sa cedeze altuia intaietatea,
au cauzat distrugerea totala a oastei cruciate la 25 septembrie 1396. Mircea si Sigismund au
reusit sa se retraga. Sultanul cucereste Vidinul lichidand statul bulgar si apoi pune stapanire pe
cetatea Turnu.
In conditiile cand Tara Romaneasca putea fi transformata in pasalac turcesc, boierii se
regrupeaza in jurul lui Mircea. Cu ajutorul^voievodului Transilvaniei Stibor, Vlad este inlaturat
de la domnie (decembrie 1396). incercarile turcilor de a-l sustine pe Vlad se soldeaza cu un esec
total, fiind infranti in cateva randuri. Mircea recupereaza cetatile Turnu si Silistra.
Dupa ce Baiazid este infrant in 1402 langa Ancara de catre mongolii condusi de Timur Lenk,
pozitia lui Mircea in tara se intareste considerabil. Domnul muntean intervine in luptele pentru
tron, care aveau loc in Imperiul otoman. Mircea il sustine pe unul din fiii lui Baiazid, Musa. in
1411 Musa devine sultan, dar in 1413 este infrant de un alt frate a lui - Mehmed. Mircea incearca
fara succes sa sustina pe un al treilea fiu al lui Baiazid - Mustafa, dar si acesta este infrant.
Sultanul Mehmed I (1413— 1421) cucereste Dobrogea si se pregateste sa atace Tara
Romaneasca. In aceste circumstante dificile Mircea cade de acord sa plateasca sultanului un
tribut in marime de 3000 de galbeni in schimbul promisiunii de a nu prada tara. Prin plata
tributului domnul muntean isi rascumpara pacea. Dar conform unor opinii ale istoricilor
informatia despre plata tributului de catre Mircea nu este suficient de documentata, ramanand,
astfel, o problema inca neelucidata. Mircea cel Batran s-a stins din viata la 31 ianuarie 1418,
fiind inmormantat la manastirea Cozia, ctitoria sa. Stavilind expansiunea otomana la Dunare,
marele domnitor roman a salvat Tara Romaneasca de anihilarea ei politica si a ridicat-o la rangul
de factor politic important in sud-estul Europei.
Mircea cel Bătrân este un simbol al istoriei românilor, atât datorită longevității domniei
sale, cele circa trei decenii plasându-l în topul domnitorilor Țării Românești, cât și din cauza
războaielor cu turcii, multe dintre ele prezentate într-un mod mistificator specific istoriografiei
noastre. În ciuda eforturilor unor istorici din perioada național-comunistă de a-i preschimba
numele în Mircea cel Mare, vechiul nume sub care a intrat în atenția istoricilor – Mircea cel
Bătrân – a rămas consacrat în istoriografie și în conștiința poporului român.
Țara Moldovei în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Politica interna, în primii ani ai
secolului al XV-lea in Moldova incepe o perioada de stabilitate politica care se datoreaza
domniei lungi si intelepte a lui Alexandru cel Buij (1400-1432).
Fiu al lui Roman I si nepot al lui Petru Musat, Alexandru cel Bun a fo inscaunat cu sprijinul
boierilor moldoveni si al lui Mircea cel Batran.
In scopul consolidarii situatiei interne a tarii, Alexandru cel Bun a continua organizarea ei
institutionala in plan administrativ, juridic, militar si religios. Domnul atras
boierimea de partea sa acordandu-i 'pentru slujba credincioasa' inalt dregatorii de stat si multe
mosii. Alexandru a perfectionat aparatul de stat, instituir noi dregatorii si functii administrative,
intarind autoritatea dregatorilor din tinuturilej orasele si cetatile tarii.
Datorita stabilitatii interne se dezvolta viata oraseneasca si comertul. 'Drumul,
moldovenesc' facea legatura intre orasele din Polonia (Cracovia, Liow) si porturile de la Dunare
si Marea Neagra (Chilia, Cetatea Alba). Drumul comercial prin trecatorile Carpatilor asigura
legaturile eonomice ale Moldovei cu Transilvania si Europa. Centrala, in 1408 Alexandru cel
Bun a acordat negustorilor din Liow privilegii comerciale, garantandu-le protectie pe drumurile
tarii. Uri alt privilegiu asemanator a fost acordat negustorilor din Brasov. De privilegii similare
se bucurau negustorii din Polonia si Transilvania in Tara Romaneasca, ceea ce contribuia,la
crearea unui spatiu comercial comun al Tarilor Romane. Ca si predecesorii sai, Alexandru cel
Bun a batut moneda proprie.
In interesul consolidarii statului moldovenesc s-au desfasurat relatiile domnitorului cu
biserica. Ajutat de trimisul Patriarhiei - invatatul Grigore Tamblac, Alexandru cel Bun pune
capat conflictului cu Patriarhul de la Constantinopol, care il recunoaste pe losif mitropolit al
Moldovei (iulie 1401). Domnitorul a inaltat manastirile Bistrita si Moldovita, improprietarindu-
le cu mosii.
Politica externa. Fiind un diplomat iscusit, Alexandru cel Bun a dus o politica abila de
echilibru intre Polonia si Ungaria, asigurand tarii o indelungata perioada de pace. in primul an,
de domnie a incheiat un tratat de alianta cu Mircea cel Batran. Bunele relatii cu domnul muntean
i-au permis lui Alexandru cel Bun sa rezolve problemele de hotar, inclusiv si cea a incorporarii
in Moldova a cetatii Chilia (1408-1412). Cetatea avea o mare insemnatate ca centru comercial si
strategic, mai ales in legatura cu cresterea pericolului otoman dupa 1413, cand sultan
devineMehmed I.
Cea mai importanta problema strategica cu care se confrunta domnul moldo-vean erau
tendintele expansioniste ale regelui maghiar asupra Moldovei. Alexandru cel Bun a inlaturat
aceasta primejdie prin incheierea unor tratate de vasalitate cu regele polon Vladislav lagiello
(1402). intelegerea cu Polonia a fost reinnoita in anii urmatori (1404,1407,1411 si 1415), cand
regele polon i-a promis domnului Moldovei ajutor impotriva Ungariei.
Indeplinind obligatiunile sale de vasal, Alexandru a trimis corpuri de oaste, care au participat
alaturi de poloni impotriva cavalerilor teutoni in marea batalie de la Griinvald (1410), unde
teutonii au suferit infrangere, si in batalia de la Marienburg din anul 1422 impotriva aceluiasi
Ordin, de unde calaretii moldoveni 's-au intors in tabara regala biruitori'.
In 1410 regele Ungariei Sigismund de Luxemburg devine si imparat al Germaniei,
prezentand un pericol pentru Polonia, in aceste conditii regele Poloniei incheie cu Sigismund
tratatul de la Lu blau din 1412, care prevedea impartirea Moldovei intre Polonia (careia ii
revenea partea de est a tarii cu Cetatea Alba) si Ungaria (careia ii revenea partea de vest a tarii cu
cetatea Chilia) in caz daca Alexandru cel Bun va refuza sa participe la lupta impotriva
otomanilor. Tratatul, insa, nu a fost pus in aplicare: Alexandru isi indeplinea obligatiunile
asumate, iar divergentile polono-ungare n-au permis sa se ajunga la actiuni comune impotriva
Moldovei.
In 1420 turcii ataca Cetatea Alba, dar sunt respinsi de catre domnul moldovean. Totodata,
Alexandru se implica in luptele interne din Tara Romaneasca, sustinand pretentiile la domnie ale
lui Radu al Il-lea Prasnaglava (Plesuvul), fiul lui Mircea cel Batran. Interventia domnului
moldovean s-a datorat faptului ca un alt pretendent - Dan al II-lea, era sustinut de regele
Ungariei. Dar interventia lui Sigismund duce la inlocuirea lui Radu al Il-lea cu Dan al Il-lea. in
1429 Dan al Il-lea incearca sa cucereasca de la Moldova cetatea Chilia, insa este infrant si
inlocuit la domnie cu Alexandru Aldea, care devine domn sprijinit de Alexandru cel Bun.
Spre sfarsitul domniei lui Alexandru cel Bun relatiile sale cu regele polon s-au deteriorat, in
1430 marele duce a Lituaniei Swidrigallo s-a manifestat promt de a rupe alianta cu Polonia si a
apara independenta Lituaniei. Alexandru a vazut in Lituania o forta care putea fi contrapusa
Poloniei. Intrand in alianta cu noul duce, Alexandru cei Bun a navalit cu oastea sa in Galitia f
Rusia Rosie'), ajungand pana la Liow cu intentia de a recupera regiunea Pocutia. Concomitent
domnul moldovean se apropie de Ungaria, care era dispusa sa renunte la pretentiile sale asupra
Chiliei.
Coalitia moldo-lituaniana a fost, insa, infranta. Reorientarea politicii externe a Moldovei a
ramas nedesavarsita, deoarece Alexandru cel Bun inceteaza din viata la l ianuarie 1432. A fost
inmormantat la manastirea Bistrita, ctitoria sa.
Alexandru cel Bun s-a bucurat de o inalta pretuire in constiinta contemporanilor si a
urmasilor datorita operei sale de afirmare pe cale pasnica a Tarii Moldovei in contextul statelor
europene, de consolidare a situatiei ei interne. El a fost numit de contemporani un al doilea (dupa
Bogdan I) ctitor de tara.
Cum şi când şi-a primit titulatura de ”cel Bun” domnitorul Alexandru Vodă cel Bătrân,
primul mare domnitor al Moldovei, cu o domnie de peste 30 de ani? Alexandru cel Bun a fost
unul dintre cele mai importante personaje ale istoriei românilor, de o abilitate politică
extraordinară, care l-a făcut celebru în vremurile sale. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Povestea
singurului sfânt al musulmanilor, pe pământ românesc. Cum i s... DE CE I S-A SPUS "CEL
BUN" Despre Alexandru cel Bun istoricii spun că a fost primul mare domnitor al Moldovei.
Titulatura de „cel Bun” nu figurează deloc în timpul domniei sale, ci s-a ales cu ea după moarte,
aceasta având legătură cu faptul că, în lunga sa domnie, de peste 30 de ani, a ştiut să stea departe
de conflicte, calităţile sale indiscutabile de mare diplomat fiind recunoscute de toată lumea.
Potrivit „Letopiseţului” lui Grigore Ureche, în vremea domniei sale i se spunea „Alexandru
Vodă cel Bătrân”, fiind primul din neamul Bogdăneştilor care a purtat nume de botez grecesc.
ISTORICII NU AU DESCOPERIT ANUL ÎNCEPERII DOMNIEII SALE Despre Alexandru
cel Bun nu se cunoaşte cu exactitate anul în care şi-a început domnia, unii istorici apreciind că
acesta s-a urcat pe tron pe 23 aprilie 1399 (istoricul C. Ciuhodaru), în vreme ce pentru data de 23
aprilie 1400 se pronunţă istoricii A. Sacerdoţeanu şi Şt. S. Gorovei. Cert este că primul act găsit
de la începutul domniei lui Alexandru cel Bun datează din 29 iunie 1400. BUN NEGOCIATOR
Domnia sa lungă s-a suprapus unei perioade caracterizată în special prin pace, fiind considerat un
politician extrem de abil pentru acele vremuri tulburi, fiind extrem de apreciat pentru ca a ştiut să
menţină tot timpul un echilibru între marile puteri de atunci, Polonia şi Ungaria. „S-a impus ca
domn autoritar şi a reuşit să grupeze şi să ţină strâns unită în jurul său o boierime neastâmpărată
şi mereu dornică de schimbări politice. Alexandru a ştiut să folosească în avantajul ţării sale
contradicţiile dintre statele vecine şi faptul acesta i-a dat posibilitatea de a se impune în politica
europeană. A fost duşmanul aventurilor nechibzuite, a iubit mai mult pacea şi a urât războiul,
fără a înjosi prestigiul proprii sale ţări”, scrie istoricul C. Cihodaru. A DAT AUTONOMIE
ORAŞELOR Tot din timpul glorioasei sale domnii datează şi organizarea administrativă a ţării
izvoarele istorice menţionând că la încheierea. În timpul domniei sale s-au organizat mai multe
unităţi administrative, numărul ţinuturilor fiind de 24 în anul în care a murit. Practic, domnitorul
a dat autonomie totală oraşelor, iar cetăţenii acestora puteau astfel să-şi aleagă structurile de
conducere.
A PUS PRIMUL MITROPOLIT AL MOLDOVEI Istoricii spun că una dintre cele mai mari
realizări ale domnitorului Moldovei a fost recunoaşterea Mitropoliei Moldovei de către patriarhul
ecumenic al Constantinopolului. Aşa se face că la 26 iulie Iosif Muşat, din familia Muşatinilor,
este recunoscut primul Mitropolit al Moldovei. CEL MAI VECHI CHIP AL DOMNITORULUI
Ziarul „Lumina” consemnează faptul că în urmă cu mai bine de 100 de ani, marele istoric român
Nicolae Iorga şi-a informat colegii din Academia Română cu privire la faptul că la Petersburg,
heraldistul basarabean Pavel Gore a descoperit cel mai vechi chip al domnitorului Alexandru cel
Bun, pe un veşmânt liturgic pe care era înscris cu caractere greceşti expresia: "Io Alexandru
Voevod, de sine stăpânitor a toată Moldovlahia şi a malului Mării". Ipoteza lansată de Nicolae
Iorga cu privire la veşmânt a fost următoarea: "În marile lor prăzi din 1439 şi 1440, cari
atinseseră Ţara de sus, Botoşanii, apoi Vasluiul şi Bârladul, tătarii au avut prilejul a ridica astfel
de lucruri scumpe. Tot aşa în 1476, supt Ştefan cel Mare. Dar mai probabil avem a face cu
lucruri luate de la Chilia şi Cetatea Albă, în locuri unde limba grecească nu era de loc
neobişnuită - se ştie că şi inscripţii pe ziduri sunt redactate greceşte - de aceiaşi tătari, în 1484.
Ca şi cealaltă pradă, ei vor fi vândut epitrahilul la iarmarocul, vestit, din Novgorod, de unde l-a
răscumpărat apoi acea mănăstire", este citat Nicole Iorga în ziarul „Lumina”. Tot acolo este
descris şi chipul „limpede” al domnitorului, „oacheş, slab, cu plete lungi, cu mustăţile lăsate în
jos, cu barba bifurcată”, fiind considerat de către istoricii începutului de secol XX cel dintâi
portret real al unui Domn al Moldovei. GHINION LA NEVESTE Alexandru cel Bun a fost
căsătorit de patru ori. Prima soţie a avut-o înainte de a se urca pe tron şi s-a numit Margareta,
fiica palatinului Ştefan din Losontz-Polonia. Era de origine catolică, fapt pentru care i-a
construit biserica din Baia, aproape de Fălticeni. Acolo a şi înmormântat-o pe Margareta. După
moartea acesteia, Alexandru cel Bun s-a căsătorit cu Ana, cărei i se mai spunea şi Neacşa, care şi
ea a murit la puţin timp după căsătorie. A treia soţie a fost Ringailla, cu care s-a căsătorit în anul
1419, aceasta fiind văduva fiului cneazului Mazoviei. Nici această căsătorie nu a fost cu noroc,
punând capăt relaţiei după doar doi ani, din motive religioase. În fine, în 1421 s-a recăsătorit cu
Marina, care făcea parte dintr-o familie boierească din Moldova. Alexandru a avut foarte mulţi
copii, dar în afară de Cneaja, Ştefan, Bogdan şi Petru Aron nu se cunosc toţi membrii familiei
sale. PROTECTOR AL CULTELOR Alexandru cel Bun a muncit mult pentru întărirea bisericii
moldovene, fiind însă în acelaşi timp extrem de tolerant cu celelate culte religioase. Cu toate
acestea, la 1420, din cauza unor intrigi, a fost nevoit să se despartă de soţia sa catolică, Ringaiila.
„Intrigantă peste măsură, ea a apărat în Moldova îndeosebi interesele fratelui ei şi a uneltit cu
vârfurile clerului catolic de aici convertirea domnului la catolicism. Nereuşind, ea a cerut
desfacerea căsătoriei, ceea ce papalitatea, în anul 1421, a admis, considerând căsătoria între ea şi
alexandru ca ilegală, ei fiind rude de gradul al III-lea”, precizează istoricul C. Cihodaru în
lucrarea sa „Alexandru cel Bun”. FONDATORUL "MINIŞTRILOR" Din cronicile păstrate de la
Grigore Ureche se menţionează că Alexandru cel Bun este fondatorul dregătoriilor, în sensul larg
al cuvântului fiind practic un fel de înalţi funcţionari care îndeplineau sarcini din poruncă
domnească. Din vremea lui alexandru cel Bun datează termenii de logăfăt (şeful de cancelarie
domnească), vornic (membru a sfatului domnesc), spătar (comandant al armatei) sau vistiernic
(ministru de finanţe). A MURIT ÎN PRIMA ZI DIN AN După o domnie de 33 de ani (după unii
istorici, 32 după alţii), Alexandru cel Bun a murit chiar în prima zi a anului 1432, la Mănăstirea
Bistriţa, unde îşi ptrecea sărbătorile de iarnă, în urma unui atac de cord. Alexandru cel Bun a
fost înmormântat lângă soţia sa, Ana.
După moartea sa, „întregul edificiu statal al Moldovei a început să pârâie din toate
încheieturile şi era de aşteptat ca în curând să se prăbuşească. Fii săi, epigonii, l-au uitat repede şi
pe mormântul său cald încă au început să danseze apriga horă a luptelor interne pentru tronul
păstrat de el în cea mai mare cinste şi demnitate”, scrie istoricul C. Cihodaru.
 UNIVERSITATEA DE STAT B.P.HASDEU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE ȘI PEDAGOGICE
DEPARTAMENTUL ISTORIEI ȘI TEORIEI EDUCAȚIEI

Realizat: Holostenco Angela

P.P.1502
Verificat: Certan Ion dr.conf

Cahul 2019