Macedonia (în limba greacă: Μακεδονία) a fost numele unui regat antic din partea nordică extremă

a Greciei Antice, învecinată cu regatul Epirului la vest și cu regiunea Tracia la est.[1] Pentru o scurtă
perioadă de timp, a fost cel mai puternic stat în Orientul Mijlociu antic, după ce Alexandru cel Mare a
cucerit cea mai mare parte a lumii cunoscute, inaugurând perioada elenistică a istoriei Greciei.
Regatul a fost fondat și inițial condus de dinastia regală a Argeazilor, care a fost urmată de dinastiile
Antipatridă și Antigonidă. Casă a macedonenilor antici, regatul timpuriu se afla în partea de nord-est
a peninsulei grecești,[2] și avea hotar cu Epirul la vest, Peonia la nord, Tracia la est și Tesalia la sud.
Înainte de secolul 4 î.e.n., Macedonia a fost un mic regat aflat în afara teritoriului dominat de
marile orașe-stat Atena, Sparta și Teba, și a fost pentru scrut timp subordonată Persiei
Ahemenide.[3] În timpul regimului regelui Argead Filip al II-lea (359–336 î.e.n.), Macedonia a supus
Grecia continentală și Tracia prin cucerire și diplomație. Cu o armată refomată ce conținea falange
ce mânuiau lancea sarisa, Filip al II-a a înfrânt vechile puteri Atena și Teba în bătălia de la Cheronea
din 338 î.e.n. Fiul lui Filip al II-a, Alexandru cel Mare, conducând o federație de state grecești, a
îndeplinit obiectivul tatălul său de a stăpâni întreaga Grecie când a distrus Teba după ce orașul s-a
revoltat. În timpul următoarei campanii de cucerire a lui Alexandru, a răsturnat Imperiul Ahemenid și
a cucerit teritoriul care se întindea la fel de departe ca râul Indus. Pentru o perioadă scurtă, imperiul
său a fost cel mai puternic din lume - statul elenistic definitiv, inaugurând tranziția către o nouă
perioadă a civilizației grecești antice. Arta și literatura elenistică au înflorit pe pământurile recent
cucerite, iar progresele în filozofie, tehnologie și știință s-au răspândit de-a lungul unei mari părți din
lumea antică. O importanță aparte au avut-o contribuțiile lui Aristotel, tutorele lui Alexandru, ale cărui
scrieri au stat la temelia filosofiei occidentale.
După moartea lui Alexandru în 323 î.e.n., ulterioarele războaie ale Diadohilor și divizarea imperiului
cu viață scurtă a lui Alexandru, Macedonia a rămas un centru politic și cultural grecesc în regiunea
mediteraneană alături de Egiptul Ptolemaic, Imperiul Seleucid și regatul Pergamon. Orașe
importante precum Pella, Pidna și Amfipolis au fost implicate în luptele pentru putere pentru controlul
teritoriului. Noi orașe au fost fondate, precum Tesalonic de către uzurpatorul Cassander (numit după
soția sa Tesalonica de Macedon).[4] Declinul Macedoniei a început cu războaiele macedonene și
ridicarea Romei ca putere mediteraneană de primă importanță. La sfârșitul celui de-Al Treilea
Război Macedonian în 168 î.e.n., monarhia macedoneană a fost abolită și înlocuită de statele client
romane. O renaștere pe termen scurt a monarhiei în timpul celui de-Al Patrulea Război Macedonean
din 150–148 î.e.n. s-a sfârșit cu înființarea provinciei romane Macedonia.
Regii macedoneni, care exercitau putere absolută și stăpâneau resurse ale statului precum aurul și
argintul, au facilitat operațiuni de minerit de monetărie, au finanțat armatele proprii și, în timpul
regimului lui Filip al II-lea, o flotă militară macedoneană. Spre deosebire de alte state
succesoare ale diadohilor, cultul imperial întreținut de Alexandru n-a fost adoptat niciodată în
Macedonia, deși conducătorii macedoneni și-au asumat totuși roluri precum cel de mari preoți ai
regatului și patroni principali ai cultelor interne și internaționale ale religiei elenistice. Autoritatea
regilor macedoneni a fost în mod teoretic limitată la instituția armatei, în timp ce câteva municipalități
din cadrul comunității macedonene s-au bucurat de un grad mare de autonomie și chiar au
avut guverne democratice cu adunări populare.