Teorii ale integrării europene

Semestrul IV, 2005/2006

Lector: conf. dr. Gheorghe Ciascai
Email: gcias@yahoo.com

Facultatea de Filosofie/Specializarea Studii Europene şi Drept Comunitar

________________________________________________________________________

Curs în cadrul ciclului de studii masterale - specializarea Studii Europene şi Drept

Comunitar/ID

Obiectivul principal al cursului constă în prezentarea şi evaluarea principalelor curente

teoretice referitoare la integrarea europeană, dintr-o perspectivă diacronă (a dinamicii
istorice) şi sincronă (abordările concurente la un moment dat). Accentul va fi pus pe cele
doua curente teoretice contemporane aflate în competiţe pentru a explica şi interpreta
fenomenele din cadrul Uniunii Europene - neofuncţionalismul şi teoria
interguvernamentalistă.

Evaluarea studenţilor se va face printr-o lucrare de cercetare de 3000-4000 de

cuvinte (7-10 pagini, Word 12, la două rînduri).

Termen de predare a lucrării: prima săptămână a sesiunii de examene din mai/iunie

2006

Temele cursului
1. Introducere în cercetarea problemei integrării europene
2. Modelul federalist
3. Modelul funcţionalist
4. Teoria tranzacţionalistă
5. Modelul interguvernamentalist
6. Modelul neofuncţionalist
7. Curentul instituţionalist şi neoinstitutionalist
8. Globalizarea, regionalizarea şi integrarea europeana

Bibliografie obligatorie:
* * * Proiectul de Tratat constituţional elaborat de Convenţia Europeană şi prezentat preşedinţiei
Consiliului UE în data de 18 iulie 2003, www.europa.eu.int
* * * Conceptie românească privind viitorul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iaşi, 2001
Charles Zorgbibe, Construcţia Europeană - trecut, prezent şi viitor, Editura Trei, Bucureşti, 1998
Stanley Hoffman, Sisiful european, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2002

1
Bibliografie recomandată
Ben Rosamond, The Theories of European Integration, MacMilan Press, Londra, 2000
Ernst Haas, B. , The Uniting of Europe. London: Stevens. 2nd edn, 1968: Stanford: Stanford University
Press.
(1964), Beyond the Nation State. Stanford: Stanford University Press.
Leon Lindberg, The Politics of European Economic Integration. Stanford:University press (second
edition, 1968)
David Mitrany A Working Peace System, London: Royal Institute of International Affairs, and New York
and Toronto etc: Oxford University Press (1943 edn); Chicago: Quadrangle Books (1966 edn).
Andrew Moravcsik, The Choice for Europe. Social Purpose and State Power from Messina to Maastricht,
Ithaca: Cornell University Press. ISBN 0-8014-8509-6.

2
Curs 1

Introducere în cercetarea problemei integrării europene

I. Premise istorice, politice şi intelectuale ale procesului integrării

europene
II. Geneza proiectului unificării europene
III. Fuziunea proiectului teoretic cu proiectul politic în perioada post-
belică

Bibliografie recomandată:
Ben Rosamond, The Theories of European Integration, MacMilan Press, Londra, 2000,
Charles Zorgbibe, Construcţia Europeană - trecut, prezent şi viitor, Editura Trei, Bucureşti, 1998

3
I. Premise istorice, politice şi intelectuale ale procesului integrării
europene

Depăşirea naturii conflictuale a relaţiilor interstatale – Geneza

statutelor a fost însoţită de apariţia conflictelor iar învăţaţii au încercat să
găsească căile prin care conflictele ar putea fi evitate. O serioasă filieră de
gânditori, dintre care se detaşează figura marcantă a lui Immanuel Kant în
secolul 18, a căutat să elaboreze scheme pentru eradicarea conflictelor sau
sisteme care să asigure o pace perpetuă. Într-o măsură mai mică, alţii au
căutat să teoretizeze condiţiile păcii, căutând să stabilească acel amestec de
factori conjuncturali şi/sau instituţionali de care ar putea fi nevoie pentru ca
riscurile unui izbucnirii unui război să poate fi diminuate. Asemenea
sentimente stau la baza noii discipline academice a relaţiilor internaţionale,
apărută înaintea primului război mondial. Datorită celor două devastatoare
războaie mondiale, pentru cea mai mare parte a secolului XX, preocuparea
de a pune capăt războiului a fost atât de natură politică cât şi intelectuală.
Deşi concepţia idealistă conform căreia conflictul poate fi ameliorat prin
mijloace constituţionale şi politice a fost contestată cu putere de tradiţia
relaţiilor internaţionale realiste, experienţa conflictului global faţă de
evenimentele secolului a impus o agendă încărcată atât pentru politicieni cât
şi pentru specialişti din zona academică, în special pentru sociologii.
Criza sistemului (internaţional) european - Europa a fost un punct
focal special pentru aceste discuţii. Pentru majoritatea specialiştilor
experienţele anilor primului război mondial 1914-1918 au demonstrat
declinul sistemului statelor europene şi sfârşitul tendinţelor de auto-corectare
prin echilibrul mecanismelor de putere. Conform exponenţilor teoriei
echilibrului de putere (balance of power), ordinea europeană a fost
fundamentată, în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, pe un sistem
relativ fluid de alianţe în schimbare, care datorită procesului auto-ajustării
sistemice, au împiedicat acumularea unei puteri excesive de către un singur
stat. Ideea balanţei de putere a devenit foarte importantă, în mod special
pentru teoreticienii realişti şi neo-realişti ai relaţiilor internaţionale, deşi a
fost sesizat potenţialul de elasticitate/maleabilitate al conceptului. Ideea a
fost prezentă în mod semnificativ în discursul elitei politice, în mod special
prin intermediul figurilor politice cum ar fi Palmerston în secolul XIX în
Marea Britanie. Consolidarea naţiunii germane în a doua jumătate a
secolului XIX a oferit o provocare directă acestui mecanism de echilibru şi

4
s-a concretizat în conflicte majore pe continent, în mod special în cazul
războiului franco-prusac din 1870-1871 şi a primului război mondial din
1914-1918. Chiar şi gânditorii cu o înclinaţie de conceptualizare a lumii în
termeni de state ca actori esenţiali ai sistemului internaţional au fost
obligaţi să refuze ideea că re-ordonarea sistemului statelor europene este
necesară. Alţii, adepţi ai suspiciunii de tip liberal-idealist că statul-naţiune
este forma finală de guvernare umană, au fost înclinaţi să trateze
experienţele confictului major european, ca pe o dovadă a inerentei naturi
nesatisfăcătoare a sistemelor statelor. Pentru fondatorii liberali ai disciplinei
relaţiilor internaţionale moderne, conflictul nu a fost endemic pentru
politica internaţională, dar nu a fost nici o consecinţă inevitabilă a naturii
umane. Proiectul liberal optimist a tras concluzia că imperfecţiunile politicii
internaţionale pot fi îndepărtate şi în consecinţă anarhia sistemică
internaţională (absenţa oricărei formede autoritate deasupra naţiunii-stat)
poate fi înlocuită. Alternativa securităţii colective/„collective security”
poate fi obţinută parţial prin răspândirea progresivă a valorilor liberale (cum
ar fi democraţia şi statul de drept) şi a progresului liberal (în special
comerţul), dar şi prin înfiinţarea organizaţiilor internaţionale şi a altor
organisme internaţionale de justiţie.

II. Geneza proiectului unificării europene

Încurajat de formalizarea graduală a studiului relaţiilor internaţionale,
climatul intelectual al perioadei interbelice a forjat o gândire creativă în ce
priveşte viitorul Europei. Iniţiativa a fost preluată de un grup de politicieni şi
intelectuali şi în mâinile lor asa-numita „idee europeană” a început să prindă
contur.
Odată cu aceasta, mulţi istorici au subliniat în mod corect că
elaborarea unor scheme mari privitoare la unificarea Europei, sau cel puţin a
unor părţi substanţiale din ceea ce numim continentul european, nu a fost
numai o preocupare a secolului 20. De exemplu, unii istorici au efectuat
cercetări cuprinzătoare a unor asemenea proiecte mergând înapoi până în
secolul XIV.
Fără îndoială perioada interbelică este notabilă pentru activismul
semnificativ vizînd realizarea unei Europe unite. O mare parte a acestui
activism s-a manifestat la interferenţa între abordarea politică şi angajarea
intelectuală.
Proiectul paneuropean al lui Coudenhove Kalergi - Probabil cea mai
importantă contribuţie intelectuală a constituit-o cartea Pan-Europa a lui
Richard Coudenhove Kalergi, publicată pentru prima dată în 1923. Viziunea
prezentată se referea la o Europă unită susţinută de o constituţie federală şi a

5
fost motivată de două percepţii de bază. Pe de-o parte, se afirma că Europa
era în multe privinţe o entitate naturală care putea deveni o forţă globală
semnificativă. Pe de altă parte Coudenhove Kalergi avansa ideea că dacă nu
vor apărea schimbări substanţiale în organizarea politică a Europei,
continentul se va sfâşia într-un perpetuu conflict naţionalist intern. Ordinea
post-Versailles a pus capăt imperiilor europene dar a înlocuit acest sistem cu
state naţionale adesea incoerente pe plan intern şi cu o potenţială
problematică conflictuală în plan internaţional. Cartea şi mişcarea asociată ei
au avut influentă clară asupra multor politicieni de virf ai perioadei, în mod
special asupra ministrului francez de externe Aristide Briand. Din partea
guvernului francez, Briand a emis în 1930, faimosul său „Memorandum
asupra Organizării unui Regim al Uniunii Federale Europene”. Deşi a fost
primit cu oarecare scepticism şi a fost repede depăşit de evenimente,
memorandumul rămâne important pentru că face referire, pentru prima dată
în sec. 20, la o propunere de guvern european pentru o uniune europeană.
Scriitori precum Coudenhove-Kalergi sunt dificil de citit şi de
clasificat ca teoreticieni în sensul ştiinţific modern. Fără îndoială, există
legături tematice clare cu gânditorii idealişti interbelici din domeniul
relaţiilor internaţionale, o categorie din care face parte spre exemplu primul
exponent al funcţionalismului David Mitrany. Faptul că unele cărţi precum
Pan Europa şi altele care au găzduit scheme de unificare a Europei nu se
prezintă pe sine ca texte academice oficiale nu înseamnă că ele sunt non-
teoretice. Asemenea cărţi au fost scrise în contextul mai degrabă pamfletar,
având o audienţă instruită dar de nivel mai scăzut, adică nu profesionişti
versaţi în convenţii şi vocabular specific discursului social ştiinţific
specializat.
Ceea ce este foarte interesat este faptul că tema unităţii europene s-a
mutat direct în agenda intelectuală şi politică a politicienilor din perioada
imediat următoare primului război mondial (mai ales la sfârşitul anilor 20).
Într-adevăr, se pare că există o oarecare relaţie dintre aceste proiecte
intelectuale şi acţiunile unor politicieni.

III. Fuziunea proiectului teoretic cu proiectul politic post-belic

Nu este surprinzător, faptul că asemenea eforturi intelectuale au apărut cu o

legitimitate sporită după al doilea război mondial. Din nou au apărut
controverse despre nivelul până la care nazismul din Germania a putut fi
atribuit sistemului statelor şi problemei conexe a relaţiilor dintre

6
sentimentele naţionaliste şi conflictul internaţional. La nivelul strict al
realpolitik, elitele vest europene s-au confruntat cu o serie de preocupări
imediate şi cu arie largă. În mod evident, rezolvarea „problemei germane”,
de acum perene, se afla în centrul soluţiei europene. În particular, există
percepţia nevoii de a face faţă tensiunilor de natură istorică dintre Franţa şi
Germania. Este posibil de securizat o alianţă dintre aceste două puteri ?
Există vreo cale în care pot acestea să devină interdependente ? Există căi de
a face ca militarismul să nu redevină preocuparea centrală a politicii externe
a noii Germanii? Pe lângă aceasta, dezlegarea noului joc al războiului rece
din Europa a creat ca un imperativ în rândul elitei politice să asigure viitorul
Germaniei prin intermediul alianţei occidentale.
Se poate pe bună dreptate afirma că perioada imediat postbelică în Europa
de vest a reprezentat un moment când teoria şi practica au fuzionat. Două
dintre perspectivele ce vor fi prezentate ulterior – federalismul şi
funcţionalismul – oferă exemple excelente. Cel de-al treilea,
tranzacţionalismul, a apărut dintr-un efort al sociologilor de a realiza
separarea formală a teoriei de practică.
Totuşi, aceste trei modele de interpretare a integrării oferă împreună
variaţiuni pe o temă similară. Toate caută să teoretizeze condiţiile pentru
eradicarea conflictului internaţional şi toate au fost folosite ca mijloace de
analizare a Europei Occidentale postbelice.

7
Curs 2
Modelul federalist

I. Cadru general
II. Definiţii ale federalismului
III. Evoluţia istorică şi caracteristici ale modelului federalist al
integrării europene
IV. Concluzii

Bibliografie recomandată:
Ben Rosamond, The Theories of European Integration, MacMilan Press, Londra, 2000,
James M. Buchanan, Federalism and Individual Sovereignty, vezi Anexa

8
I. Cadru general
Datorită diversităţii statelor europene, atracţia federalismului pentru studiul
integrării europene este mai mult decât evidentă. Spre deosebire de alte
teorii nu există o şcoală academică a federalismului european clar delimitată
şi în mod sigur nici un construct teoretic care să fie pus în comparaţie cu cele
propuse de Karl Deutsch (tranzacţionalism), David Mitrany (funcţionalism)
şi Ernst Haas (neofuncţionalism). Aceasta se datorează faptului că
federalismul a tins să fie un proiect politic urmărind scopuri politice
specifice. Astfel un reprezentant marcant al mişcării federaliste europene,
Spinelli, a afirmat că „Federaliştii plănuiesc să formeze un mic nucleu de
nonconformişti care caută să dovedească că statele naţionale şi-au pierdut
drepturile proprii din moment ce nu mai pot garanta siguranţa politică şi
economică a cetăţenilor lor. De asemenea, ei insistă că uniunea europeană
trebuie să fie înfăptuită de către populaţiile europene şi nu de către
diplomaţi, prin alegerea directă a adunării constitutive europene şi prin
aprobarea, prin referendum, a constituţiei pregătită de această adunare.”

II. Definiţii ale federalismului

Cu toate acestea, federalismul a fost descris drept „un concept foarte
convenabil, tot mai popular, ambiguu în cea mai mare parte şi uneori
periculos” (Bulpitt). Această elasticitate conceptuală nu face ca definirea să
fie mai uşoară, deşi când se vorbeşte despre federalism majoritatea
oamenilor se gândesc la un aranjament constitutuţional, în care autoritatea
este dispersată în două sau mai multe nivele de guvernare.
În particular, cel mai adesea federalismul descrie sistemele politice în
care există o diviziune a autorităţii între guvernul statal central şi cel
regional. Sistemele federal sunt înţelese în mod obişnuit ca bazându-se pe
compromisuri istorice care implică contactul permanent între unităţile
teritoriale. Aceste unităţi teritoriale transferă o parte din autoritate către
instituţiile comune, centralizate, dar rămân în mare măsură intacte ca unităţi,
cu un grad oarecare de autonomie. Formula magică a sistemelor federale
impune un amestec optim de unitate şi diversitate. Susţinătorii formelor
federale de guvernământ argumentează că această formulă permite unităţilor
constitutive să îndeplinească sarcini comune cu maximum de eficienţă,
maximizând descentralizarea şi autonomia. Este un mod a asigura
guvernarea constituţională în societăţile pluraliste liberal democratice. În
acest sens Burgess propune o altă definiţie a federalismului - „formă
organizaţională distinctivă care are sarcina de a pune de acord unităţile
contitutive ale unei uniuni în cadrul procesului de luare a deciziilor de către
guvernul central prin mijloace de consolidare constitutională”.

9
 Teoreticienii au avut tendinţa de a face o importantă distincţie
analitică între federalism şi federaţie. Federalismul este folosit pentru a
descrie o ideologie în timp ce federaţia descrie principiul de organizare
derivat. Ca urmare, este facută adesea o distincţie suplimentară între
normativ sau abordarea „ideologică” pentru a dezvolta federaţiile regionale
şi proiectarea/configurarea analitică a federalismului ca formă de guvernare.
Preston King identifică trei tendinţe în cadrul ideologiei federalismului:
centralistă, de-centralizată şi echilibrată, ceea ce indică faptul că
federalismul este un concept foarte cuprinzător, acoperind un spectru larg de
la o guvernare mondială până la anarhism. Aceasta ar explica de ce
federalismul a devenit un concept atât de flexibil şi controversat în privinţa
integrării europene. De exemplu, s-a atras mereu atenţia asupra înţelegerii
diferite a federalismului de către guvernul britanic în raport cu partenerii
continentali. În cadrul deliberărilor care au condus la Consiliul European de
la Maastricht din 1991, reprezentanţii britanici au negociat dur pentru
îndepărtarea cuvântului „federal” din frazele de început a ceea ce a devenit
mai târziu Tratatul Uniunii Europene. Totuşi, acceptarea formulării britanice
de „de uniune tot mai strânsă/unită” a fost apreciată de unii ca fiind mai
centralistă decât formularea originală. În mod similar, doctrina
„subsidiarităţii” înscrisă în articolul 3b a Tratatului şi atât de frecvent citată
de către guvernul britanic ca o justificare pentru retenţia suveranităţii
naţionale în cadrul UE, a fost – cel puţin pentru unii – o abordare hotărât
federalistă.
În termeni practici, soluţiile federale au ambiguităţi inerente. Aşa cum
Michael Burgess a sugerat, confuzia asupra principiului federaţiei se poate
explica prin faptul că nu există nici o recomandare expresă referitoare la
diviziunea puterii. Mai mult, federaţia sugerează că „ceea ce contează ese
autonomia constituţională”, dar ceea ce înseamnă că aceasta poate fi
congruentă cu o gamă largă de consecinţe organizaţionale.

III. Evoluţia istorică şi caracteristici ale modelului federalist al

integrării europene

Istoricul abordărilor federaliste a problemei intergrării europene este

lungă şi complexă. Aceasta cuprinde un amestec de scheme de guvernare
aparţinând unor filozofi politici, unor suporteri ai unităţii europene precum şi
unor teoreticieni aparţinând statelor federale sum ar fi SUA. Ultima
categorie demonstrează posibilităţile practice pentru aplicarea principiilor
federale unor sisteme compuse din diverse unităţi.
Astfel, Murray Forsyth distinge trei categorii ale teoriei federaliste:

10
- Primă categorie îşi extrage ideile din moştenire lăsată de Immanuel Kant
care susţinea ideea de federaţie ca cea mai sigură formă constituţională de
apărare împotriva războiului.
- A doua provine din acele elemente ale teoriei democratice privitoare la
diversele moduri de asigurare a unei guvernări eficiente în cadrul unui
cadru democratic, astfel încât autoritatea este manifestată cât mai aproape
de cetăţeni.
- Cea de-a treia reprezintă o analiză scolastică a tendinţelor de federalizare
şi a proceselor. Aceasta implică analiza cadrului şi a mişcărilor sociale.
Abordarea federală poate avea diferite puncte de plecare.
La rândul său Charles Pentland distinge două puncte importante de plecare:
unul sociologic şi celălalt constituţional, din acestea decurgând o serie de
probleme specifice literaturii dedicate integrării.
- Prima are în vedere progresul şi pacea care provin din interacţiunea
oamenilor.
- Cea de-a doua observă armonia şi stabilitatea ce decurg din arhitectura
constituţională, temperând astfel tendinţele atavice ale statelor.
- În termeni federalişti, direcţiile care decurg din ambele puncte vor
conduce la aceeaşi destinaţie: un stat supranaţional bine definit.
Reginald Harrison face o succintă expunere a logicii care conduce la această
idee, care ne ajută în schimb să distingem federalismul de alte abordări:
„poziţia federalistă este în mod clar poziţia de maxim scepticism despre
natura umană şi despre potenţialul de bună voinţă şi cooperare între state.
Aceasta conduce, prin urmare, în forma sa cea mai radicală, către o
profundă lipsă de încredere a majorităţii soluţiilor confederale, organizaţii
funcţionale internaţionale şi integrarea economică ca instrumente ale
integrării.”.
Pentru federalişti, statul supranaţional generează eficienţă prin
centralizare şi diminuarea crescândă a competenţei politice la nivelul
entităţilor care compun federaţia. Aceasta ajută la distingerea federaţiei de o
confederaţie în care competenţa politică în zone sensibile afectând
suveranitatea rămâne într-o mare măsură în mâinile statelor membre
componente. Această centralizare trebuie echilibrată prin alimentarea
impulsurilor democratice generate de distribuirea constituţională a unor
suveranităţi multiple, realizată prin involuţia autorităţii în domenii politice
selectate. Proiectul federalist implică realizarea unui echilibru între diferite
niveluri de autoritate rivale pe de o parte şi eficienţă şi democraţie, pe de altă
parte. Federaliştii gândesc că este posibil de realizat o coincidenţă fericită
între autonomia unităţii şi armonia generală în urmărirea unor obiective
comune. Obţinerea acestor obiective trebuie să fie mai degrabă

11
constituţională decât să fie lăsateîn seama pârghiilor diplomatice
tradiţionale.
O formulă federalistă are în viziunea susţinătorilor ei, două avantaje
decisive.
- Primul ar fi prevenirea acaparării unui sistem de un grup oarecare.
Federalismul dezavantajează dominaţia şi prin urmare orice modalitate
specifică politicilor totalitare.
- Al doilea avantaj este că statele federale devin o unitate mai puternică în
faţa ameninţărilor externe.
Un motiv al celor care susţin soluţiile federaliste este speranţa că
tendinţele conflictuale inerente între statele sistemului european pot fi
depăşite. Totuşi, modalitatea de depăşire este reproducerea unei entităţi de
tip statal, reproducând forma unui stat naţiune, chiar dacă într-o formă
supranaţională.
Metoda de realizare a acestui punct final constituţional a fost un motiv
de neînţelegere printre gânditorii federalişti şi a stat la baza câtorva separări
care au afectat „mişcarea federalistă” din Europa Occidentală încă de la
apariţia ei după primul război mondial. Dintr-un anume punct de vedere,
federalismul trebuie să fie cultivat ca o mişcare populară pentru a crea acel
impuls care să susţină un pact federal printre elitele politice. Astfel,
federaliştii apar ca nişte activişti ai cauzei lor în faţa maselor.
Dar constituirea instituţiilor federale ar trebui să fie rezultatul unei
adunări constitutive aleasă de către mase care ar urma să elaboreze
constituţia federală pentru a fi ratificată în parlamentele naţionale. Nici una
dintre acestea nu ar putea fi îndeplinite fără voinţa populară, iar unii
susţinători ai cauzei susţin că situaţiile de criză ar trebui exploatate ca
momente pentru răspândirea propangandistică a ideilor federale. Ocaziile
trebuie folosite atunci când apar.
Carl Friedrich susţine o schimbare în abordarea teoreticienilor
federalismului susţinând trecerea de la postularea unor principii rigide către
investigarea tendinţelor de federalizare. Federalizarea trebuie văzută mai
degrabă ca un proces, ca un model aflat în evoluţie vinzând schimbarea
relaţiilor decât ca o schemă statică. Desigur regulile sunt importante, dar în
multe privinţe ele au fost în plan secundar faţă de schimbările istorice pe
care le-au reprezentat.
Amatai Etzioni propune o încercare riguroasă de operationalizare a
ideilor federaliste clasice cu scopul de a înţelege cum acţionează procesul de
federalizare. Aceasta duce la o serie de întrebări cruciale şi generează
numeroase ipoteze despre natura relaţiilor dintre state anterior iniţierii

12
procesului de unificare; despre puterile alocate unităţilor componente odată
cu începerea unificării; dacă unificarea este un proces inevitabil şi dacă
anumiţi actori sunt mai implicaţi decât alţii în faza de început; despre
funcţiile unui sistem, odată cu încheierea unificării sau a întreruperii
acesteia.
În ciuda diferitelor accente şi a diferitelor abordări, analizele
privitoare la federalizare sunt unite prin premiza primatului „politicului”.
Problemele politice cer soluţii politice şi mijloacele de obţinere a acestor
rezultate sunt de natură politică. Aceasta plasează federalismul în
contradicţie cu funcţionalismul. Aceste pun accentul pe economia politică a
integrării în care forţele economice şi procesele sunt gândite să genereze
transformarea politică şi, în anumite privinţe, acolo unde logica acţiunii
umane încetează să mai fie politică şi devine în totalitate mai tehnocratică.
Spre deosebire de abordarea transacţionalistă care va fi discutată mai târziu
în acest capitol, federalismul nu priveşte schimbarea sociologică ca o
condiţie suficientă pentru obţinerea integrării. Instituţiile contează fie ca
nişte creaţii umane pentru a inaugura o ordine legală transnaţională
federalistă ori ca susţinători ai schimbării ideatice de masă în favoarea
federalizării ca o structură preferată de guvernare.

IV. Concluzii
Orice discuţie despre federalism aplicată unificării europene
demonstrează clar cât de fragilă este graniţa dintre analiza teoretică şi
practica politică. Mişcarea federalistă europeană s-a dezvoltat în jurul
cuvintelor cheie lansate în perioada interbelică şi mulţi dintre arhitecţii
Comunităţilor europene erau pregătiţi să susţină scopuri federaliste
declarate, chiar dacă ei erau pregătiţi să folosească mijloace funcţionaliste
pentru obţinerea lor. Politologii americani care manifestau un interes în ce
priveşte federalismul erau gata să ofere sfaturi politice arhitecţilor soluţiilor
federaliste europene. De aceea, este foarte dificil de separat partea de teorie
federalistă de susţinătorii federalismului şi, din acelaşi motiv, este dificil de
găsit un singur şi coerent organism al teoriei federaliste europene. Scopul
multor federalişti în studierea structurilor şi proceselor de federalism şi
federaţie a fost acela de a stabili cele mai potrivite tactici şi formule legale
pentru implementarea agendelor normative. Mai mult, influenţa permanentă
a conceptului de federalism în lucrările zilnice ale UE şi în particular în
dezbaterile despre „Europa” din cadrul statelor membre face dificil de
acceptat viziunea că „programul federalist interesează într-o mică măsură
organismul politic european”. Organizaţiile federaliste par să fi avut o
influenţă marginală in istoria Comunităţilor, dar sentimentele federaliste şi

13
ideile „au permeabilizat Comunitatea şi au ajutat la definirea atât a
problemelor cât şi a răspunsurilor”.
Preocuparea federalistă în legătură cu politica îndreaptă atenţia spre
crearea unei ordini instituţionale de tip statal la nivel european. Criticii
federalismului estimează că una din greşelile federaliste este aceea de a
apăra reproducerea statului la nivel european, care conduce la două
consecinţe negative. Prima este că concentrarea instituţii de guvernare la
nivel euorpean creează o distanţă periculoasă între cei care guvernează şi cei
care sunt guvernaţi. Avantajul statelor-naţiuni ar fi acela că au o bază solidă
în loialitatea poporului iar în multe aspecte constituie comunităţi politice
viabile, într-un mod în care entităţile federative puternice nu pot să o facă.
Cea de a doua derivă dintr-o proiecţie externă a logicii federaliste. Aceasta
poate conduce la exacerbarea rivalităţile interregionale, deoarece
„superstatele” reproduc un sistem internaţional de tip naţiune-stat, dar la o
scară mai mare.
Principala problemă care derivă din această reticenţă este dacă o UE
federativă ar putea fi rezultatul dorit pentru a promova atât guvernarea
eficientă şi democratică. Aceasta ar putea însemna transformarea statelor-
membre existente în entităţi asemănătoare cu SUA, provinciile canadiene
sau landurile germane. Ar putea însemna acceptarea unei aparente logici a
„integrării diferenţiate”, în care viitoarea UE este caracterizată prin diverse
modele de integrare, iar gradul de integrare a statelor-membre poate varia
considerabil de la caz la caz. O Europă federală poate semăna cu o „Europă
a regiunilor”, în care rigiditatea barierelor teritoriale naţionale începe să se
atenueze, iar cele două nivele primare de guvernare sunt regionale sau
subnaţionale şi europene. Alternativ, o Europă federală poată să conducă şi
la o serioasă delimitare a puterilor instituţiilor de nivel central-european,
având principii constituţionale clar specificate în loc de a proteja drepturile
statelor membre. Aceasta conduce înapoi la o problemă centrală a
federalismului: flexibilitatea sa conceptuală. Aceasta înseamnă că potenţial
este folositoare unei diversităţi de proiecte politice.
În plus, pretenţia că o constituţie federală are cele mai bune metode de
a proteja libertăţile individuale este nedovedită. Cercetări publicate în anii 60
au punctat faptul că sistemele federaliste au fost destinate protejării
drepturilor minorităţilor, dar s-a dovedit că asemenea protecţie poate fi
adesea oferită de mişcări a căror raţiune de a exista ar putea fi subminarea
tendinţelor democratice. Aşa numitele mişcări pentru „drepturile statelor”
din SUA folosesc limbajul federalismului constituţional ca o metodă pentru
a menţine rasismul instituţionalizat întărit şi operativ în anumite state sudice
împotriva preocupărilor speciale a legiuitorilor de la centru. Obţinerea

14
întârziată a dreptului de vot deplin al femeilor din Elveţia poate fi atribuită
abilităţii constituţiilor federale de a preveni realizarea libertăţilor de bază.
Una din cele mai semnificative aprecieri care se poate spune despre
federalism este aceea că el continuă să fie un discurs puternic despre unele
posibilităţi inerente ale procesului de integrare europeană, fiind o idee
expusă mai mult de către politicieni şi mai puţin de către teoreticieni.

15
Curs 3
Modelul funcţionalist

I. Cadrul general şi temeiurile funcţionalismului

II. Geneză, evoluţie istorică şi caracteristici principale ale
funcţionalismului
III. Critica statului în teoria funcţionalistă a lui Mitrany
IV. Funcţionalismul şi integrarea europeană
V. Concluzii

Bibliografie recomandată
Ben Rosamond, The Theories of European Integration, MacMilan Press, Londra, 2000,.

16
I. Cadrul general şi temeiurile funcţionalismului
Fundamentul axiologic al funcţionalismului îl constituie o anumită
perspectivă pozitivă, melioristă asupra posibilităţilor umane şi implicit
asupra naturii umane. Progresul în domeniul păcii este posibil şi raţional iar
conflictul nu este inerent naturii umane. Funcţionalismul este una din
curentele de bază în studiile consacrate organizaţiilor internaţionale şi
organizaţiilor non-guvernamentale. Este unul din cele mai importante şcoli
pe teoria relaţiilor internaţionale care oferă o alternativă la curentele
tradiţionale focusate pe abordări stato-centriste.
Figura centrală este David Mitrany. Lucrările cele mai reprezentative în
sfera doctrinelor integrării sunt: A Working Peace System, publicată în 1943;
în acest volum Mitrany exprimă o viziune optimistă vis-à-vis de
dezirabilitatea şi efectele ingineriei sociale. Este de remarcat faptul că ideile
tehniciste/tehnocrate ale lui Mitrany apar într-un timp şi context intelectual
şi cultural favorabil, respectiv al cîţiva ani după apariţia lucrării lui Keynes
General Theory of Employement, Interest and Money (1936).

II. Geneză, evoluţie istorică şi caracteristici principale ale

funcţionalismului
La fel ca federalismul, funcţionalismul este o parte a mişcării interbelice
care dorea să pună teoretizeze condiţiile de stopare a conflictelor umane şi
să creeze un spaţiu intelectual într-un climat politic caracterizat prin
turbulenţe. Însă spre deosebire de idealismul liberal interbelic, punctul de
plecare nu îl constituia o formă ideală de societate internaţională ci funcţiile
esenţiale ale acesteia din urmă.
Din perspectivă epistemică, nu există un set de asumpţii rigide care să fie
împărtăşite de toţi adepţii curentului. Cu toate acestea, abordările
funcţionaliste referitoare la politicile mondiale şi integarea europeană, în
special, au în comun o anumită agendă de probleme:
- Nucleul acestei agende îl constituie nevoile umane (subiecţilor unei
societăţi) şi bunăstarea publică în contradicţie făţişă cu caracterul
sacrosant al statului naţiune sau al altor ideologii, împărtăşit de
doctrinele clasice, precum realismul sau de mişcările politice, precum
marxismul.
- De asemenea, există în sânul curentului funcţionalist o anumită rezervă
faţă de capacitatea statului naţiune de a răspunde nevoilor umane.
- Unele trebuinţe umane au un carater transnaţional iar statul naţiune
este adeptul unei dogme care poate deturna politicile publice de la
scopul aşa numitei maximizării a binelui public.

17
- Fiinţele umane au nevoie simultan de o abordare raţională în definirea
trebuinţelor lor cât şi de o abordare creativă în privinţa construirii
instituţiilor de autoritate în măsură să realizeze funcţiile desemnate de
aceste fiinţe (de aici denumirea de funcţionalism)
- Doctrina lui Mitrany oferă o viziune tehnocratică asupra guvernării.
Guvernământul politicienilor implică o certă prioritate acordată câştigării
şi menţinerii puterii în timp ce unul funcţionalist acordă prioritate
atingerii binelui comun.
- Vis-a-vis de această caracteristică a funcţionalismului lui Mitrany
există o critică a lui Haas (neo-funcţionalist), care afirmă că prin
această prioritate, funcţionalismul se plasează în vecinătatea
marxismului, ambele încercând, după Haas să înlocuiască
guvernarea oamenilor cu administrarea bunurilor.

III. Critica statului în teoria funcţionalistă a lui Mitrany

Din perspectivă tehnocratică, anti-dogmatismul lui Mitrany constituie
încă o cale de atac împotriva statului tradiţional. Coroborată cu premisele
priorităţii nevoilor subiecţilor umani şi transnaţionalismului acestora,
sprijinirea ideii unor instituţii transnaţionale era firească şi necesară. Acestea
ar putea furniza mai bine şi mai eficient bunăstarea în comparaţie cu
guvernele naţionale.
Din punctul de vedere al modelului propus de Mitrany doua sunt cele mai
importante consecinţe ale apariţiei instituţiilor transnaţionale:
- performanţa mai bună a acestora în îndeplinirea
responsabilităţilor poate conduce la transferul de loialitate
dinspre instituţiile naţionale spre cele nou înfiinţate;
- reducerea probabilităţii de a se produce noi conflicte.
Concluzia finală a lui Mitrany este că aplicarea unei abordări tehnocrate
şi raţionaliste în guvernarea umană constituie elementul de bază al (woking
peace system) sistemului de pace prin muncă.
Formula miraculoasă a funcţionalismului pe care acesta a predicat-o a
fost că „funcţia generează forma” sau „forma este urmare a funcţiei”.
Ideile subiacente ale acestei formule sunt:
- Nevoile umane se schimbă în funcţie de epocă şi de spaţiul
cultural; ca urmare proiectarea soluţiilor instituţiilor trebuie să fie
un proces deschis şi flexibil.
- Desemnarea rigidă a unei anumite opţiuni instituţionale este o
greşeală fatală.
În lucrarea The Progress of International Governement (1933), obiecţia
principală formulată la adresa statului – „statul a devenit cu timpul un scop

18
în sine, abătându-se de la scopul său iniţial – cel instrument în serviciul
societăţii umane”. Această este însoţită de trei reticenţe suplimentare:
- Este greşită perspectiva convenţională asupra lumii văzută ca o
colecţie formală de entităţi suverane şi distincte; Mitrany preferă să
vorbească despre state în termeni de interdependenţă materială;
- Dogma statalităţii induce o anumită rigiditate în conceperea unor
formule de gîndire inovatoare pe domeniul bunei guvernări
transnaţionale, într-un sistem de state, care este concepută tot în
termeni unei entităţi statale globale;
- Centrarea pe abordarea statală nu permite dezvoltarea unor politici
interne şi programe de guvernare adecvate noilor exigenţe şi priorităţi
(subiectul uman şi bunăstarea) întrucât statul era perceput după
patternul vechi, drept garantul şi paznicul ordinii şi păcii.

IV. Funcţionalismul şi integrarea europeană

Modelul funcţionalist propus de Mitrany a constituit la data postulării
sale una din cele mai puternice critici şi abordări alternative la aranjamentele
de integrare regională, de genul Planului Briand, inspirat de doctrina
federalistă formulată de Coudenhove-Kalergi.
Argumentul funcţionalist obiecta la perspectiva teritorialistă intrinsecă
schemelor de integrare regională, bazate pe federaţia de state, şi reproşa
acestora în special faptul că reproduceau defectele sistemului de state. În
acest sens, funcţionalismul lui Mitrany estima că preferinţa pentru logica
teritorială putea conduce la următoarele consecinţe:
- clasicele antagonisme interregionale (vezi „The Prospect of
Integration: Federal or Functional” – eseu din 1965).
- o entitate de genul Statele Unite ale Europei ar putea deveni aduce
un nou curent naţionalist, deşi aşa cum reiese din studii recente
această posibilitate este destul de redusă întrucât trebuie să aibă în
sprijin aşa numitele comunităţi imaginare. UE este încă destul de
departe de o asemenea perspectivă în ciuda unei certe emergenţe a
opiniei publice europene. Problemă – cum se designează această
opinie publică europeană?
- un aranjament de tip uniune poate deveni victima şi prizonierul
celor mai puternice state membre (Vezi dezbaterile din Convenţie
Europeană din 2002-2003 şi CIG pe această temă).

Din această perspectivă Mitrany şi-a exprimat suportul pentru CECO

(Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) şi EURATOM
(Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică) întrucât acestea se

19
încadrează în logica funcţionalistă, fiind mecanisme de consultare tehnocrată
care permit asocierea şi cooperarea şi cu state non-membre. CECO intră în
categoria soluţiilor funcţionale, răspunzînd uneia din resorturile de
producere a războiului – cooperarea în producerea, controlul şi desfacerea
oţelului şi cărbunelui.

V. Concluzii
- Funcţionalismul oferă un răspuns inovator la provocările teoretice din
noua disciplină a relaţiilor internaţionale dar şi la problemelor practice
din proiectul de unificare a Europei.
- Reprezintă o alternativă la alte modele de conceptualizare a ordinii
internaţionale post-westafaliene fiind una din cele mai consistente
opţiuni non-realiste la viziunile idealiste, adesea utopice.
- Anticipator al neofuncţionalismului şi fundamentelor acestuia:
interdependenţa, transnaţionalismului şi guvernării fără guvernămînt.
- Criticile exprimate la adresa funcţionalismului vizează:
- Excesul de tehnocratism;
- O anumita naivitate în privinţa asumpţiei raţionaliste conform
căreia popoarele şi guvernele au o abilitate de a se îndrepta pe
direcţiile raţionale – în acest sens, funcţionalismul apare ca o
ipostază nouă a utilitarismului de tip Bentham;
- Slaba capacitate de predicţie a modelului;
- Lipsă de rigoare ştiinţifică.

20
Curs 4
Teoria tranzacţionalistă
I. Cadrul general şi temeiul tranzacţionlismului
II. Geneză, evoluţie istorică şi caracteristici principale
III. Concluzii
Bibliografie recomandată:
Ben Rosamond, The Theories of European Integration, MacMilan Press, Londra, 2000,.

21
I. Cadrul general şi temeiul tranzacţionalismului
La fel ca federalismul şi funcţionalismul a apărut ca răspuns la
principala provocare la adresa echlibrului internaţional – războiul. Spre
deosebire de cele două curente, problema principală a tranzacţionalismului şi
axul în jurul căruia s-a articulat teoria a reprezentat-o securitatea. Integrarea,
în accepţiunea curentului tranzacţionalist, conduce la abordare la scară
regională a securităţii, astfel încât războiul este exclus de pe lista soluţiilor
de rezolvare a diferendelor dintre state, fără a exclude statele-naţiuni din
jocul internaţional.
Şcoala tranzacţionalistă este diferită de teoriile clasice referitoare la
integrare (care abordează cu prioritate aspectele politico-instituţionale ale
integrării) dar insistă la fel ca modelul funcţionalist asupra integrării la nivel
economic socio-cultural şi al identităţilor politice.
Principalul reprezentant al şcolii şi fondator al ei este Karl Deutsch a
cărui opţiune s-a întemeiat pe următoarele premise epistemice şi bio-
bibliografice: 1) interesul special pe problema naţiunilor şi a construcţiei
naţiunii 2) - opera sa de pionerat în domeniul teoriei comunicării şi
ciberneticii 3) implicarea în demersurile behavioriste de dezvoltare a unei
teorii empirice.

II. Geneză, evoluţie istorică şi caracteristici principale

Emergenţa acestui model este legată de aşa numita fază behavioristă
(compartamentală) pe care parcurs-o politologia politologia americană la
jumătatea secolului XX. Această etapă reprezintă o orientare pozitivistă în
studiile politologice bazată pe investigarea unui bogat tezaur de informaţii şi
date, care poate întemeia o teorie empirică. Prin cuantificare şi măsurarea
tranzacţiilor economice şi culturale din diferite regiuni - comerţ, călătorii,
comunicaţii etc. - tranzacţionaliştii doresc să descrie tiparele integrării şi, de
asemenea, să investigheze în ce condiţii s-au format “sentimentul
apartenenţei la o comunitate politică” şi “raţiunea unei comunităţii de
securitate”.
Interesul principal al analizelor tranzacţionaliste nu constau în
cercetarea structurilor şi instituţiilor integrării politice. Cercetările şcolii
tranzacţionaliste se focalizează pe aspectele interne ale interacţiunii
economice şi socio-culturale dintre statele membre ale unei comunităţii.
Principala punct de vedere al şcolii este că formarea comunităţii politice
pentru orice sistem depinde şi este determinată de această interacţiune.
O a doua perspectivă secundară a şcolii tranzacţionaliste asupra
integrarării se referă la aspectele normative şi identitare ale integrării.

22
Contribuţia tranzactionalismului la teoriile integrării poate fi apreciată ca un
demers complementar şi corectiv în raport cu modelele teoretice care s-au
focalizat pe dimensiunile politice şi instituţionale ale integrării, neglijând
aspectele normative şi identitare ale integrării.
Domeniile de interes ale fondatorului şcolii, Karl Deutsch, au fost
politicile internaţionale (integrarea supranaţională) şi construcţia
naţiunii. În prima lucrare, “Nationalism and Social Communication”
(1953), enunţă comunitatea metodologică între cercetările dintre cele două
domenii. Cercetările lui Deutsch asupra naţionalismului au relevat
importanţa comunicării ca mecanism cheie de mobilizare socială a
comunităţilor care a fost în mare măsură responsabil de procesul istoric al
dezvoltării naţionale. Un proces similar era posibil să apară pe plan
internaţional în cazul în care statele sunt preocupate să instituie între ele aşa
numitele comunităţii de securitate.
Prin comunitate de securitate se înţelege (cf . lui Deutsch) un grup de
oameni care a devenit atât de integrat încât a realizat în limitele unui
teritoriu o anumită conştiinţă a comunităţii, instituţii şi practici destul de
puternice şi suficient de extinse să asigure pentru o lungă perioadă de timp
aşteptări credibile pentru o evoluţie paşnică între popoare. O comunitate de
securitate „este una în care există o certitudine reală că membri comunităţii
nu vor lupta în mod clasic între ei dar în care disputele între ele se vor
rezolva pe alte căi”.
Deutsch afirmă explicit că aşa numitele comunităţile de securitate pot
fi împărţite în cele de tip “amalgamat” (în sensul că formează o unitate largă
cu funcţii guvernamentale) şi cele de tip “pluralist” şi “aici poate fi vorba
de amalgamare fără integrare şi integrare fără amalgamare”.
Comunitatea de securitate „amalgamată” implică unităţi separate
formale (de exemplu statele) într-o unitate mai largă în care există o anumită
fuziune instituţională. În sfera internaţională, susţinătorii unor astfel de
comunităţi sunt federaliştii şi într-o anumită măsură, neo-funcţionaliştii, care
au în vedere un astfel de aranjament când vorbesc despre integrare.
Comunităţile plurale („pluralistic”) sunt entităţi în care guvernele
participante îşi menţin identitatea lor juridică şi în care integrarea se
realizează fără fuziune instituţională şi fără crearea unei înalte autorităţi
supranaţionale.
Pentru Deutsch, opţiunea favorită este comunitatea de tip plural,
întrucât are şanse mai mari de punere în practică şi pare mai durabilă.
Primul tip - comunitatea de securitate „amalgamată- este expus la
diferite tipuri de riscuri de destabilizare, între care se detaşează următoarele:

23
 - Creşterea responsabilităţilor militare (la nivelul întregii comunităţi ori
a entităţilor componente)
- Creşterea rapidă a mobilizării sociale şi participării politice la nivelul
unităţilor componente
- Schimbarea relativ rapidă a diferenţierilor sociale
- Scăderea/declinul capacităţilor administrative
- O anumită restricţie în accesul spre elitele politice
- O certă disonanţă între acţiunea guvernamentală şi aşteptările
societăţii.
Comunităţile plurale cer doar trei condiţii pentru a exista:
1. compatibilitatea între valorile majore ale entităţilor participante
2. capacitatea grupurilor politice relevante de a răspunde la acţiunile
fiecăruia în parte fără violenţă
3. predictibilitate colectivă în privinţa aspectelor relevante de
comportament politic, economic şi social.

În privinţa acestei perspective asupra relaţiilor internaţionale, merită

menţionată distincţia propusă de sociologul german Ferdinand Tonnies între
Gemeinschaft (comunitate) şi Gesellschaft (societate):
• Gemeinschaft (comunitate) se referă la o situaţie în care poporul
(persoanele) sunt uniţi prin sentimente şi loialităţi comune. Nivelul
relaţiilor cu cei care nu aparţin grupului este în mod substanţial mult mai
slab decât sentimentul de înrudire care se dezvoltă în interiorul grupului.
• Gesellschaft (societate) este un aranjament care leagă un grup de oamenii
realizat în mai mică măsură prin încredere şi mai mult printr-un amestec
de interese proprii, diviziunea muncii şi contract social.
Distincţia este adesea echivalată cu cea dintre loialitatea non-contractuală
şi obligaţia quasi-contractuală. Deutsch a fost preocupat de ideea de
Gemeinshaft (comunitate) în calitatea acesteia de condiţie a integrării. Din
această perspectivă punctul final al integrării îl reprezintă sentimentul
comunităţii, respectiv un salt calitativ dincolo de aspectele normativ-juridice
reprezentate de pacte, tratate şi alianţele între state. Sarcina pe care şi-a
asumat-o Deutsch a fost să cerceteze condiţiile şi procesul care dă naştere
acestui sentiment.
Ipoteza de bază a tranzacţionaliştilor în domeniul integrării a fost că
sentimentul comunităţii între state ar fi dependent de nivelul comunicării
între state. Drumul spre o comunitate internaţională ar consta în realizarea
unei reţele de tranzacţii colective. Cu cât interacţiunea între doi actori statali
este mai mare cu atât va fi mai mare importanţa reciprocă pe care şi-o vor
conferi cei doi actori statali. Perceperea de către cei doi a faptului că

24
interacţiunea este benefică va conduce la o creştere a sentimentelor de
încredere între cele două state. Odată cu această încredere este foarte
probabil că vor urma alte interacţiuni.
Partea empirică a cercetării a constat în măsurarea simultană a ratei
schimbării fluxurilor şi tranzacţiilor şi a gradului de încredere reciprocă în
cadrul sistemului. În opinia lui Deutsch (inspirată de cercetările lui
empirice), potenţialul pentru integrare ar exista în cazul unui înalt nivel al
tranzacţiilor internaţionale. Realizarea integrării ar fi, de asemenea, mai
sigură acolo unde se manifestă un grad ridicat de încredere reciprocă.
Încrederea este definită de Deutsch, în acest caz, drept „probabilitatea de a
obţine un răspuns potrivit într-un interval temporal acceptabil”. Încrederea
nu este un simplu efect al voinţei actorilor de a interacţiona. Ea este
dependentă în mare măsură şi de capacitătile actorilor de a interacţiona.
Calitatea tehnologiilor de comunicare este foarte importantă dar capacităţile
pot fi dependente şi afectate –inclusiv negativ - şi de cererile şi presiunile
apărute din interiorul sistemului de interacţiune la un moment dat. Aceste
cereri apar în funcţie de nevoile induse de schimbarea în domeniile
industrial, economic sau tehnologic, de migraţiile de forţă de muncă, de
schimbările în obiceiurile de consum; de dinamicile culturale pe termen lung
şi de provocările din mediul internaţional. În consecinţă pentru ca integrarea
să se realizeze este necesar ca nivelul capacităţilor să-l depăşească pe cel al
trebuinţelor.
Prin importanţa acordată acestor trebuinţe doctrina lui Deutsch se apropie
oarecum de funcţionalism, însă trebui remarcată perspectiva critică a lui
Deutsch asupra logicii funcţionaliste. Astfel, Deutsch consideră că nivelul
comunicării presupuse de organizaţiile internaţionale funcţionale (gen
Comisia Dunării, Înaltele autorităţi europene în domeniul cărbunelui şi
oţelulului etc.) este insuficient pentru a genera loialitatea necesară în
cadrul popoarelor implicate şi în felul acesta să asigure o pace durabilă.
Funcţionarii civili internaţionali (care compun secretariatele
internaţionale) în afara unui amestec de obiceiuri şi obligaţii, tind să
comunice direct cu guvernele mai degrabă decât cu popoarele în faţa cărora
sunt direct răspunzători. Aşadar ei sunt adesea împiedicaţi să aibă o relaţie
directă de comunicare cu publicul şi chiar mai mult să facă ceva pentru a
depăşi acest obstacol. În acest context loialităţile populare faţă de agenţiile
internaţionale este puţin posibil să crească iar apelul la imagini, stereotipii
şi simoluri naţionale este improbabil să se diminueze. Metodele
funcţionaliste de integrare nu satisfac condiţiile necesare pentru a furniza şi
consolida schimbările cognitive necesare pentru a reuşi o schimbarea
durabilă a ordinii mondiale. Cu aceste observaţii, totuşi Deutsch admite

25
cooperarea cu funcţionaliştii împotriva federaliştilor pe care-i acuză că apără
„ o amalgamare generală prematură”.
Cercetările lui Deutsch asupra integrării indică şi a certă atracţie faţă de
teoria sistemelor. Unele din ideile sale referitoare la comunicare şi integrarea
internaţională sunt innluenţate de preocupările sale de a relaţiona studiul
ciberneticii de ştiinţele politice.

III. Concluzii
- Tranzacţionalismul a fost unul din modelele cele mai inovatoare din
punct de vedere teoretic, fiind deschis la achiziţiile procedurale,
metodologice şi tehnice din celelalte ştiinţe sociale.
- De asemenea, a deschis unele din cele mai vaste programe de cercetare în
domeniul ştiinţelor politice, fie în cele consacrate politicilor interne, fie în
studiile de securitate, fie în teoria relaţiilor internaţionale.
- În acest ultim sector a făcut posibilă apariţia unora din variantele non-
realiste de cercetare şi înţelegere a relaţiilor internaţionale, propunând o
abordare în care locul statelor în interacţiunile internaţionale a fost luat de
societăţi şi popoare. Deutsch insistă asupra distincţiei analitice între statul
juridic/legal şi naţiunea sociologică (distincţie uitată de realişti!).
- Influenţe directe asupra teoriilor şi dezbaterilor referitoare la integrarea
europeană:
1. Deutsch a ridicat câteva probleme cheie referitoare la
contopirea/asmilarea unor popoare în unul singur şi de asemenea
altele privind diferenţierea unui popor în două sau mai multe, prin
schimbările survenite în modelele (patternurile) de comunicare.
2. Perspectiva sociologică referitoare la comunitatea de securitate
furnizează o analiză diferită de cea oferită de ingineriile
constituţionale ale federaliştilor şi de insistenţa asupra nevoilor
pentru care pledau funcţionaliştii.
3. Demersul teoretic al lui Deutsch permite o bună coabitare a
valorilor naţionale ale autodeterminării cu asigurarea păcii şi
securităţii internaţionale. Cercetarea CEE nu a consitituit ocupaţia
sa predilectă ci unul din cazurile posibile de aplicare.
4. CECO constituia în opinia sa un caz de comunitate amalgamată,
chiar un caz primar.
Principalele critici la adresa tranzacţionalismului vizează:
- Capacitatea limitată de a măsura, cuantifica şi operaţionaliza.
- Lipsa de claritate în privinţa mecanismului prin care sunt evaluate
anumite procese
o Exemplu – cum se face trecerea de la integrare la amalgamare;

26
 o Cum interacţiuni informale generează construcţia unor instituţii
formale;
- Slăbiciunea asumpţiei conform căreia creşterea nivelului comunicării va
antrena în mod necesar o schimbare cognitivă. Deşi ani 50-60 au indicat
validitatea unei asemenea ipoteze, nu e deloc paluzibil că specialiştii din
ştiinţele sociale vor putea măsura schimbarea cognitivă şi conexiunile
sale cu procesul de integrare.

27
Curs 5
Interguvernamentalismul

I. Cadrul general şi contextul istoric al apariţiei modelului

II. Geneza şcolii interguvernamentaliste şi caracteristicile generale
III. Interguvernamentalismul în anii 90

Bibliografie recomandată
Stanley Hoffman, Sisiful european, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2002

28
I. Cadrul general şi contextul istoric al apariţiei modelului
La începutul anilor ’60 se constată o anumită diminuare a dinamicii de
integrare, după lansarea CEE şi EURATOM. De asemenea, se manifestă şi o
tendinţa de revenire a unui anume curent naţionalist la nivelul elitelor
europene generat, în parte, de anumite tensiuni care au apărut în relaţiile
transatlantice în contextul aranjamentului bipolar mondial.
Modificarea strategiei NATO, de fapt a conceptului strategic, de la
represalii masive la riposta flexibilă, ce presupunea o strategie nucleară mai
nuanţată, care a determinat temeri în unele state europene vis-à-vis de
soliditatea angajamentului american în apărarea Europei.
Personajul politic de referinţa al acestui curent a fost generalul de Gaulle,
preşedinte al Franţei începând cu anul 1958, după un plebiscit care a dus la
apariţia celei de a 5-a Republici Franceze.
Demersurile principale ale lui de Gaulle în afacerile europene care au
condus la forjarea teoriei interguvernamentaliste:
- Politică de vetto faţă de cererile britanice de aderare la CEE;
- Politică de apropiere, de reconciliere şi de alianţă strategică cu
Germania;
- Boicotarea instituţiilor comunitare;
- Rezultate:
- Conduita rezervată a Franţei gaulliste a condus la posibilitatea
utilizării veto-ului naţional în cadrul instituţiilor comunitare, atunci
cînd “interesele naţionale vitale sunt periclitate”
- Aprecieri:
- Tendinţa nu a fost considerată doar ca o simplă reacţie anacronică şi
paranoică generată de orgoliul exagerat al Franţei;
- Reprezintă o dimensiune mai profundă (necercetată) a naţionalismului
şi trăsăturilor durabile ale acestuia.

II. Geneza şcolii interguvernamentaliste şi caracteristicile generale

Stanley Hoffman este figura reprezentativă a curentului
interguvernamentalist. Este considerat un discipol al lui Raymond Aron şi al
realismului promovat de acesta.
A fost primul care a sesizat semnificaţia a schimbărilor sociale şi a
provocărilor la adresa statului naţiune aduse de procesul integrării. A căutat
să furnizeze argumente pentru a susţine rolul central al statului-naţiune în
mediul internaţional.
Dacă toate celelalte şcoli de gândire teoretice îşi focalizau atenţia pe
dimensiunea supranaţională a integrării, Hoffman repune în centrul atenţiei

29
importanţa interesului naţional în politica internaţională a Europei post-
belice.
În acest sens este de menţionat faptul că la jumătatea anilor 90 a propus o
definiţie mai robustă a interesului naţional decât ce a realismului, care
privilegia o accepţiune dependentă de calculele echilibrului de putere:
„interesele de stat sunt constructe în care toate ideile şi idealurile,
experienţele istorice, forţele şi liderii interni joacă un rol”.
Accentul său pe resorturile interne ale intereselor îl plasează pe Hoffman
printre fondatorii abordării teoretice a integrării pe baza aşa numitelor
„modele ale politicilor interne” ale integrării.
Propune o distincţie între politici: înalte (high) şi mai puţin importante
(low). Cu ajutorul acestei distincţi Hoffman explică de ce este posibilă
integrarea în anumite sectoare (mai tehnocratice şi mai puţin controversate)
şi mai dificilă în altele în care autonomia guvernelor sau anumite elemente
ale identităţii naţionale erau în pericol.
În domenii de importanţă cheie unde interesele naţionale vitale ar putea fi
puse în pericol, Hoffman afirmă că „naţiunile preferă siguranţa sau
autocontrolul incertitudinii prin mijloace naţionale unei incertitudini
necontrolate a unui mecanism netestat”. Aşa numitele politici înalte sunt în
mod virtual imune la impulsul integrator, postulând ideea unei sfere
autonome a activităţii politice.
Preferând o asemenea perspectivă, Hoffman şi curentul
interguvernamental au pus în evidenţă dificultăţile cu care s-au confruntat
statele membre pentru a ajunge la un compromis şi la un consens referitor la
locul şi rolul noii entităţi europene în cadrul ordinii globale.
De asemenea, interguvernamentalismul a ridicat vis-a-vis de modele
concurente, în special faţă de neofuncţionalism, obiecţia că au subestimat
logica diversităţii.
În acest sens, Hoffman afirmă că metoda neofuncţionalistă mizează doar
pe argumentul sporirii beneficiilor produse de integrarea; dar acest trend ar fi
valid doar în domeniul integrării economice şi nu există nici un fel de
garanţii că beneficiile ar fi comparabile şi prin integrarea politică. Dat
fiind faptul că statele membre îşi definesc interesele naţionale pornind de la
baze alternative (schimbătoare) cu locaţii diferite în economia politică
globală este posibilă apariţia unor abordări conflictuale în relaţiile dintre
guverne.
Prin impunerea unui cadru politic supranaţional, agendele instituţiilor
supranaţionale ameninţă politicile naţionale ale actorilor partcipanţi; în plus,
avansul în integrare poate genera temeri şi în afara noii entităţi din partea
altor actori ai sistemului internaţional:

30
 Exemplu: SUA a considerat în mai multe reprize că CEE (şi ulterior UE)
ar putea deveni un rival important.
Critică vis-a-vis de ideea de spill-over şi a consecinţelor funcţionării
automate a mecanismului. Astel, Hoffman consideră că ipoteza politizării
integrării ca efect al integrării funcţionale este nesustenabilă tinînd cont de
persistenţa abordărilor centrate pe stat în conduita guvernelor şi a
sentimentelor naţionale.
Premisele pe care îţi construieşte Hoffman teoria sunt radical diferite de
cele ale lui Haas şi Lindberg:
- Nu este de acord cu ideea că industrialismul şi tehnocratismul
sunt logicile după care se ghidează societăţile vest-europene;
- Neglijarea variabilelor politice în funcţionarea mecanismului de
spill-over (angrenaj);
- Respinge ideea continuităţii între economie şi politică care era
plasată în centrul paradigmei neo-funcţionaliste.
- Cele două domenii deşi interferează, sunt distincte şi relativ
autonome.

Modelul bazat pe autonomia reciprocă economie-politică propus de

Hoffman nu este totuşi unul foarte rigid; operând cu ajutorul tandemului
politici înalte/politici mai puţin importante (high/low), Hoffman nuanţează şi
câmpul sectoarelor în care are loc integrarea economică.
Astfel, el admite faptul că există domenii economice care intră sub
incidenţa politicilor low în care statele membre sunt pregătite să se implice
în acţiuni de cooperare şi integrare (cărbune, oţel, transporturi, comerţ
exterior etc.) dar şi sectoare economice unde se aplică aşa numitele politici
înalte, sectoare în care statele ar putea să-şi piardă o parte din atributele
suveranităţii (domeniul fiscal, monetar, energetic, industria de apărare etc).

III. Interguvernamentalismul în anii 90

Ca urmare a evoluţiilor de la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90,
Stanley Hoffman şi Robert Keohane au propus o variantă îmbunătăţită şi
adaptată a interguvernamentalismului. Noua abordare a fost inclusă în
lucrarea The New European Community: Decision making and Institutional
Change, apărută în 1991.
Noua variantă dorea să ofere o înţelegere a mecanismelor, a
resorturilor care determină statele să se asocieze pentru a răspunde mai
eficient nevoilor comune. În acest sens, cei doi autori consideră că teama
statelor europene de a nu acumula noi întârzieri în domeniul noilor

31
tehnologii a fost determinantă în decizia luată şi a dus la asocierea lor în
domeniul cercetării, care apoi s-a lărgit prin crearea pieţei unice.
]Cooperarea interstatală, prin intermediul organizaţiilor internaţionale,
era văzută, în continuare de către Hoffman, ca un proces raţional destinat să
optimizeze utilizarea mijloacelor puse în comun de către statele membre.
Această raţionalitatea explică abandonul treptat al dreptului de veto în
favoarea mecanismului de vot cu majoritate calificată.
Sintagma prin care designa Hoffman acest mecanism raţional –
„punerea în comun a suveranităţilor” - pooled sovereignty. Din această
perspectivă CEE (UE) ca organizaţie internaţională era catalogată ca fiind un
multiplicator de putere pentru fiecare din statele membre.
Organizaţiile internaţionale instituţionalizzează un soi de negociere-
aranjament-tîrguială între state. Deciziile lor se prezintă ca cel mai mic
numitor comun asupra căruia statele au căzut de acord. În acest sistem de
negociere continuă, rolul marilor puteri rămâne preponderent.
De asemenea, acestei particularităţi a relaţiilor intraorganizaţionale i
se adaugă încă una: creşterea puterii de influenţă a organizaţiilor, fiindcă
acestea sunt în măsură să identifice soluţii pe care statele nu le pot oferi;
această putere de influenţă permite organizaţiilor inclusiv modificarea
regulilor jocului. Totuşi această putere deşi crescută este adesea insuficientă
pentru a rezista în faţa cererilor statelor.
Un reprezentat de marcă al interguvernamentalismului din anii 90
este Andrea Moravcsik, care postulează ideea Interguvernamentalismul
liberal. Conform acestuia deciziile în organizaţii internaţionale se bazează
tot pe arta negocierilor între state văzute ca actori raţionali. Interesele în
negociere nu sunt expresia unui cetralism statal iar preferinţele naţionale
exprimate de state în cadrul aranjamentelor internaţionale de cooperare sunt
rezultatul cererilor formulate de către actori sociali, care încearcă să impună
opţiunile lor în defavoarea celor ale instituţiilor administrative şi politice.
Interguvernamentalismul liberal constituie o metodă de analiză a
procedurilor prin care statele se asociază pentru a răspunde aştepărilor
populaţiilor lor.

32
Curs 6
NEOFUNCŢIONALISMUL

I. Contextul apariţiei curentului

În circumstanţele economice şi politice generate de apariţia în 1951 a
Comunităţii Oţelului şi Cărbunelui şi mai apoi de semnarea, în anul 1957,
a Tratatelor de la Roma care instituiau Comunitatea Economică
Europeană şi EURATOM, se cristalizează un nou curent teoretic care
încearcă să explice fenomenul integrării europene şi, de asemenea, în
egală măsură, încearcă să surmonteze limitele celor trei teorii clasice.
Aşa cum lasă să se înţeleagă şi numele şcolii, precursorul imediat al
neofuncţionalismului a fost chiar funcţionalismul. Dacă unul din
temeiurile modelului teoretic propus de David Mitrany îl constituia
contestarea rolului statului pe baza slabelor performanţe în realizarea
bunăstării şi a potenţialului beligen al acestuia, şcoala neofuncţionalistă
este mult mai puţin critică vis-a-vis de stat şi de politicile acestuia.
La fel ca şi tranzacţionalismul este un produs al tendinţelor de înnoire din
câmpul ştiinţelor sociale care se manifestau în SUA după încheierea celui
de al doilea război mondial şi care ating masa critică a maturităţii în doua
partea a anilor ’50 şi în prima parte a anilor ‘60. La fel ca şi modelul lui
Deutsch, neofuncţionalismul a apărut pe fondul revoluţiei behavioriste din
politolgia americană din anii ’50. Curentul behaviorist i-a condus pe
cercetători către analizarea comportamentului politic şi mai ales la
studierea mai atentă a procesului politic (spre deosebire de abordările
precedente care mizau pe analiza realtiv statică a instituţiilor). Proiectul
behaviorist a fost însoţit de creşterea preocupării de a face mai riguroasă
şi ştiinţifică cercetarea fenomenelor sociale. Miza primară a
neofuncţionalismului a fost una de natură epistemică, spre deosebire de
cea asumpţia ideologică de la care au plecat cercurile de intelectuali care
au forjat federalismul sau funcţionalismul – realizarea unui aranjament
paşnic al relaţiilor internaţionale. Cea mai mare partea literaturii
neofuncţionaliste a fost preocupată să evalueze, să clasifice şi să furnizeze
noi ipoteze care să conducă cercetare empirică ulterioară.
De asemenea, proiectul neofuncţionalist a fost într-un fel delimitat şi
sincronizat de strategiile politice ale fondatorilor Comunităţii Europene.
Există o certă asemănare între “metoda Monnet” de integrare şi
propunerile formulate de neofuncţionalişti precum Ernst Haas.

33
 Interferenţa între neofuncţionalism şi programul fondatorilor CEE este
considerat un caz-şcoală în contextul mai larg al interferenţei teorie-
practică din câmpul teoriei sociale. Dată fiind această complementaritate
şi armonizare cu proiectul părinţilor fondatori, adesea teoria
neofuncţionalistă este considerată ca “teoria autoriztă a integrării
europene”. De altfel, după părerea unor comentatori (i.e. Ben Rosamond)
neofuncţionalismul a fost coneput chiar ca un demers de teoretizare a
strategiilor elitelor fondatoare ale unităţii europene post-belice.
Jean Monnet şi Robert Schuman au fost foarte expliciţi în privinţa
modalităţii în care îşi imaginau Europa integrată. Proiectul lor reprezenta
o respingere directă a idealismului care anima curentul federalist. Din
acest punct de vedere se poate afirma pe bună dreptate că federalişti au
pierdut disputa ăncă din start. În timp ce proiectul federal putea fi admis
ca un obiectiv îndepărtat şi ultim, acesta nu va putea fi atins printr-un
demers perfect raţionalizat şi programat şi printr-un proiect constituţional
elaborat prea devreme, ci doar prin metode strategice şi de creştere
treptate. Dat fiind accentul pus pe strategii cu obiective sectoriale,
abordarea propusă de părinţii fondatori a fost considerată de Ernst Haas ca
tehnocratică şi funcţionalistă. Metoda aleasă de Monnet, în estimarea lui
Haas, se întemeia pe o analiză a preferinţelor convergente şi a intereselor
cheie sensibile ale actorilor politici din Europa. Haas a identificat aceşti
actori în cadrul unor categorii socio-profesionale bine definite.
„Convergenţa obiectivelor economice imprimată în mediul birocratic,
industrial şi pluralist al Europei moderne a furnizat impulsul fundamental.
Tehnicianul economist, planificatorul, inventatorul din industrie şi
comerciantul unionist au dinamizat mişcarea de integrare nu politicianul,
cărturarul, poetul sau scriitorul.”
Conform opiniei lui Rosamond, reperele strategiei de construcţie a
comunităţilor europene, respectiv a aşa numitei “metode comunitare”,
sunt următoarele:
1. Pentru început o integrare modestă în domeniul politicilor aparent
secundare, dar care se aplică unor sectoare-cheie dpv economico-
strategic (ex. cărbunele şi oţelul).
2. Crearea unei înalte autorităţi în afara dispozitivului intereselor
naţionale care să supravegheze procesul integrării şi învestirea
acesteia cu misiunea de sponsor al integrării viitoare.
3. Integrarea transnaţională în anumite sectoare economice va genera
presiuni funcţionale pentru integrarea în ramurile economice
conexe. Această tendinţă este posibil să avanseze în special datorită

34
 rolului coordonator jucat de înalta autoritate. Consecinţa principală
a acestei stări de fapte o constituie o interdependenţă treptată şi
progresoivă a economiilor naţionale.
4. Integrarea profundă nu va fi sprijinită doar de către înalta
autoritate. Treptat, grupurile sociale interesate a căror loialitate era
îndreptată către autorităţile naţionale vor începe să perceapă o
modificare a localizării autorităţii principale. Ele îşi vor transfera
loialităţile şi acţiunile întrucât întotdeauna ele vor avea în vedere
cea mai eficientă cale de satisfacere intereselor lor materiale.
Aceste interese sunt cel mai bine asigurate în sistemul european pe
care reţeaua transnaţională europeană îl structurează.
5. Aprofundarea integrării economice va duce în mod necesar la o
instituţionalizare europeană deoarece o integrare mai extinsă va
solicita un mecanism de reglementare mai puternic.
6. Cu alte cuvinte, integrarea politică este mai mult sau mai puţin un
efect colateral al integrării economice.
7. Prin urmare această integrare ecomonică treptată însoţită de un
anumit nivel al instituţionalizării supranaţionale este cea mai
eficace cale spre realizarea unui sistem paşnic pe termen lung în
Europa.
Se discută între specialişti din domeniu în ce măsură metoda comunitară
este în întregime a lui Monnet precum şi dacă acesta este funcţionalist,
federalist sau o combinaţie a acestor două viziuni . Ceea ce este cert este
că arhitecţii integrării (Schuman şi Monnet) aveau în vedere ca ţintă
ultimă a procesului o formulă de unificare a statelor Europei sau cel puţin
un acord care să sprijine integarea Germaniei de Vest în sistemul Europei
Occidentale şi să prevină un nou conflict franco-german.
“Punerea laolaltă a producerii oţelului şi cărbunelui ar putea
furniza imediat cadrul pentru bazele comunitare ale dezvoltării
economice ca un prim pas pentru o federaţie a Europei…” (Robert
Schuman, Declaraţia din 9 mai 1950)
Acest obiectiv urma să fie atins mai puţin prin intermediul unui mare
proiect politic şi mai mult în manieră discretă, urmând ca unitatea politică
şi pacea vor fi consecinţa finală a dinamicii economice. Însă aceasta nu se
va întâmpla fără crearea unor instituţii semnificative. Acestea vor fi
concepute cu destinaţia specială de a dirija procesul integrării. Instituţiile
supranaţionale se vor dezvolta de asemenea şi ca depozitare ale bagajului
de cunoştinţe (know-how sau savoir faire) care să asigure continuarea
procesului de integrare şi perenitatea succesului acesteia.

35
După opinia lui Rosamond, pentru Monnet, instituţiile pot întruchipa şi
concretiza ideile pe scena vieţii politice reale şi astfel pot să promoveze
schimbarea reală şi temeinică.

II Autorii teoriei neofuncţionaliste şi principalele premise ale acesteia

Întemeietorul şcolii este considerat britanicul Ernst Haas, care prin
volumul „The Uniting of Europe. Political, Social and Economic Forces
1950-1957” (Stanford University Press, Londra-Stanford, 1958, p16, apud
Jean Jacques Roche, Theories des relations internationales,
Montechrestien, Paris, 2001, p. 97) realizează primul studiu teoretic
consacrat anilor de început ai Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului. În anul 1964 Haas publică al doilea volum “Beyond the Nation-
State” care împreună cu cartea lui Leon Linberg “The Political Dynamics
of European Economic Integration” (apărută în 1963) şi cu alte articole
publicate în anii ’60 contribuie la definirea modelului teoretic
neofuncţionalist. În volumul publicat în 1958, Haas definea noua
abordare neofuncţionalistă ca un „proces prin care actorii politici din
numeroase comunităţi naţionale sunt determinaţi să-şi reorienteze
loialităţile, aspiraţiile şi acţiunile politice spre un nou centru ale cărui
instituţii posedă şi cer jurisdicţie asupra statelor naţionale existente.
Rezultatul final al acestui tip de proces este crearea unei noi unităţi
politice ce reconfigurează unităţile preexistente”.
Abordarea avansată de Haas şi Lindberg s-a inspirat din funcţionalismul
timpuriu, propunând o critică pozitivă a acestuia şi câteva abateri
semnificative de la ortodoxia predicată de Mitrany. Aşadar anti-etatismul
funciar al funcţionalismului şi nenumăratele obiecţii ale acestuia la adresa
statului sunt puse în paranteză în teoria pe care o propune Haas. În loc să
dilueze suveranităţile fragmentînd loialităţile, neofuncţionalismul
proiectează un super-stat de tip federal pe o arie teritorială extinsă,
păstrând concomitent suveranităţile originare.
Despărţirea semnificativă de funcţionalişti s-a produs prin pledoaria
noului curent pentru reinstaurarea agenţiei (instituţiei) politice înăuntrul
procesului de integrare. În opinia lui Haas, motivaţia determinantă care
va guverna în final comunităţile post-naţionale, nu va fi “automatismul”
tehnocratic sugerat de Mitrany. Mai degrabă procesul se va sprijini şi va fi
regizat de actori bine determinaţi care-şi urmăresc propriile interese.

36
Premisele modelului lui Haas
Accentuarea pe comportamentul actorilor şi pe interacţiunile acestora,
prima dintre asumpţiile epistemice ale teoriei lui Haas, este relevantă
pentru tratarea neofuncţionalistă a integrării în termeni de proces şi nu de
rezultate. Din perspectivă neofuncţionalistă, procesul s-a dezvoltat de la o
ţesătură complexă de actori care-şi urmăresc interesele proprii în cadrul
unui mediu politic pluralist.
A doua asumpţie a neofuncţionalismului este că viaţa politică este o
activitate de grup. În acest sens, trebuie remarcat că geneza noii teorii a
coincis cu dezvoltarea pluralismului în teoria socială. Din acest punct de
vedere neofuncţionalismul poate fi interpretat ca o teorie pluralistă. Viaţa
politică este văzută ca o competiţie între diferite grupuri pentru a interveni
în procesul decizional şi pentru a influenţa rezultatele (i.e. acţiunile)
politice. În modele pluraliste, statul este subiectul competiţiei între
presiunile concurente ale acestor grupuri. Pentru unii pluralişti, politica
publică este definită ca sinteza la nivelul statului acestor presiuni
concurente. Pentru alţii, politica publică reflectă impunerea intereselor
celui mai puternic grup social asupra statului. Elementul-cheie al
pluralismului îl constituie respingerea descrierii în termenii dihotomici de
tip masă-elite a societăţii.
A treia asumpţie a neofuncţionalismului, corelată cu cea precedentă, a
constituit-o posibilitatea transferului politicii pluraliste de la nivel naţional
la nivel supranaţional. Conform unor comentatori, neofuncţionalismul s-a
construit pe baza ipotezei că o societate internaţională de state poate
căpăta trăsăturile procedurale ale sistemului politic statal.
Premisa actorului interesat şi egoist şi asumpţiile vieţii politice bazate
pe grupuri coroborate cu faptul că neofuncţionaliştii susţineau natura
profundă industrializată, pluralistă şi birocratică a Europei moderne au
asigurat o prezenţă inevitabilă a grupurilor bazate pe interese egoiste în
modelul teoretic neofuncţionalist. Combinarea acţiunilor acestor grupuri a
creat pattern-urile (modelele) comportamentale care ar putea ajunge să
constituie un sistem. Acţiunea fiecărui grup va fi autoreferenţială şi va fi
condusă de obiective proprii; aceasta nu va fi motivată în nici un caz
atingerea unei ţinte idealiste de genul binele comun. Aceasta înseamnă că
pattern-urile integrării vor deveni vizibile în schimbarea de comportament
din partea a grupurilor. Mai precis, procesul de integrare va modifica
atitudinile şi grupurilor de interese care caută să influenţeze rezultatele
politicii. Percepţiile acestor grupuri asupra schimbărilor locaţiei autorităţii

37
 şi puterii vor fi însoţite de modele de transfer al loialităţii în care grupurile
încetează să-şi orienteze activitatea lor către autorităţile naţionale şi vor
privi înspre instanţa supranaţională în curs de dezvoltare. De asemenea,
este posibil ca grupurile să-şi schimbe organizarea lor politică şi tacticile
pentru a avea acces şi influenţă la fiecare nou centru de decizie care ar
putea să se dezvolte”. Prin urmare, grupurile pot să-şi schimbe nu doar
loialităţile ci şi să-şi transnaţionalizeze formele de organizare.
Pentru ca aceste schimbări să aibă loc este nevoie ca instituţiile să fie
diferite din punct de vedere calitativ de cele specifice unei organizaţii
integuvernamentale tradiţionale. Noile instituţii de la nivel regional vor
solicita accesul direct la grupurile sociale. Va fi nevoie să fie instituite
mecanisme de ocolire a rolului de receptor tradiţional al guvernelor
naţionale dacă dialogul esenţial între actorii interesaţi şi noile instituţii
este pus în practică şi astfel se susţine procesul de integrare şi rezultate
concrete.
Pentru Haas, modelul de politică supranaţională are un autentic precursor
în vechile modele de guvernare naţională coroborate cu corolarele
internaţionale aloe acestora: interguvernamentalismul, confederalismul şi
federalismul.
O altă asumpţie a neofuncţionalismului, împrumutată de la Mitrany, o
constituia eludarea “înaltelor probleme politice” care reprezentau cheia
vechilor mize ale vieţii politice, în favoarea satisfacerii nevoilor materiale
şi realizării bunăstării.
De asemenea, în completare la ideea transferului procedurilor politice
pluraliste la nivel supranaţional, neofuncţionaliştii tind să susţină punctul
de vedere cf. căruia sistemul de decizie supranaţional va căpăta atribute
tehnocratice similiare cu cele ale instituţiilor politice statale.

III. Caracteristicile principale ale neofuncţionalismului

1. Interesul comun, împărtăşit de doi sau mai mulţi parteneri, este cel mai
bun liant al cooperării internaţionale; această notă situează
noefuncţionalismul în siajul teoriei lui Mitrany. Această concepţie este
inspirată de liberalismul sec. XIX conform căruia pacea era o consecinţă
a comerţului între state. Schema liberală este completată de Haas prin
luarea în calcul a necesităţii de a conserva o autoritate politică, respectiv
întrevăzută ca posibilă în cadrul unei federaţii de state.

38
2. Dimensiunea idealistă este un aspect neglijabil al integrării în contextul
viziunii neofuncţionaliste. Integrarea este un proces prin excelenţă
pragmatic, care se realizează treptat adăugând una după alta noi funcţii
aranjamentului iniţial. Odată lansat procesul de integrare este extins la
alte domenii printr-un efect de angrenaj (spill-over effect). Acest efect de
angrenaj (spill-over effect) descrie evoluţia mecanică a integrării.
Caracteristicile procesului explică complexitatea instituţională a acestor
organizaţii. La origine integrarea este prevăzută şi proiectată pentru un
domeniu tehnic. În funcţie de oportunităţi sînt integrare apoi şi alte
domenii. Aşadar, integrarea se realizează fără ca principalii săi actori
(statele) să aibă capacitatea de a-şi imagina consecinţele deciziilor lor
(principiul numit de Haas indirection). Pe măsura consolidării integrării
apar noi actori ale căror interese ne mai pot fi definite în termeni
naţionali: funcţionari, lobby-uri, regiunile etc. Strategiile actorilor
implicaţi nu mai sunt identice ci doar convergente (principiul
consensului). În fine, obiectivele integrării nu mai pot fi stabilite dinainte
(principiul consolidării/creşterii incrementalism-ului).
3. Integrarea este condusă în manieră tehnicistă de către elite politice,
administrative, sindicale şi industriale, convinse de necesitatea acesteia.
Domeniile de integrare sunt apoi extrase şi excluse din câmpul politic şi
sunt încredinţate unor autorităţi birocratice. Problemele politice care nu
sunt susceptibile de a fi integrare rămân de competenţa statelor. În
legătură cu acest ultim aspect diferă neofuncţionalismul de funcţionalism,
întrucât nu întrevede dispariţia statului şi nu condamnă în mod sistematic
modul de organizare politic în domenii în care acesta este mai performant
decât administarea birocratică.

IV. Concepte cheie ale neofuncţionalismului

Spill-over - angrenajul
Pentru a descrie elementul care asigură funcţionarea mecanismului logic
care permite desfăşurarea procesului de integrare, neofuncţionaliştii propun
conceptul de spill-over – angrenaj, într-o traducere ad-hoc.
Două definiţii
Def. 1 – genetică - Haas – îl defineşte ca fiind modalitatea prin care
instituirea şi aprofundarea integrării într-un sector economic va crea
presiuni pentru integrarea economică viitoare în interiorul sectorului şi
dincolo de acesta şi o sporire a puterii autorităţii de la nivel european.
Bazându-se pe ipoteza spill-over Haas, susţinea acum 40 de ani că
integrarea în cadrul CECO în grupul ţărilor industrializate vest-europene

39
 se va extinde şi va produce beneficii consistente pentru ramurile conexe şi
chiar pentru întreaga economie, dând ca exemplu domeniul
transporturilor. Coordonarea politicilor naţionale în acest domeniu a
devenit necesară pentru a facilita fluxurile de produse siderurgice
antrenate de punerea în practică a Tratatului CECO.
Def. 2 – acţionalistă - B. Lindberg – o situaţie în care o anumită
acţiune referitoare la un obiectiv specific va genera o situaţie în care
obiectivul original poate fi atins numai prin efectuarea unor noi acţiuni.

Observaţie (David Mutimer) – o condiţie a priori pentru validitatea

conceptului de spillover – existenţa unei interdependenţe prealabile între
economiile statelor membre, în caz contrar nu va fi benefică pentru toate
părţile; de asemenea, o consecinţă a acestei exigenţe – un sector economic
nu poate fi redresat fără implicarea altuia.
Conceptul comportă două interpretări:
1. Una bazată pe o logică expansionistă (Haas) – presupunea acţiunea
într-o reţea de tip integrativ
2. Una întemeiată pe o logică a aprofundării (Lindberg)
Conform primeia se explică trecerea de la uniunea vamală la mecanismul
de coordonare a ratelor de schimb care va antrena în cele din urmă o
cooperare între politicile monetare a cărei ultimă ipostază o reprezintă UEM
(spaţiul euro). În cf. cu cea de a doua interpretare, spill-over-ul explică
extinderea integrării ca efect al consolidării acesteia în sectoarele de bază
asumate explicit (ex. cooperarea în domeniul transporturilor).
Nuanţe:
- Haas a înţeles că automatismul spill-over-ului are nevoie de o doză
consistentă de acţiune politică, chiar de activism politic. Procesul funcţional
de tip angrenaj solicită conducerea şi coordonarea din partea unei înalte
autorităţi (Monnet a modela Înalta autoritate a CECO şi ulterior Comisia
după Comisariatul francez pentru plan, care era însărcinat cu producerea
unei agende de politică ecomică pentru Franţa post-belică).
• ÎA – cultivated spill-over - acţionează pentru actualizarea
intereselor comune ale diferitelor părţi implicate în noul
aranjament instituţional.
Crearea ÎA cu puteri reale de iniţiativă şi autonomie efectivă, bine
definită faţă de statele membre este vitală pentru a explic de ce anumite
comunităţi s-au integrat şi altele nu.

40
 Cheia succesului constă în capacitatea înaltei autorităţii de a se proteja
împotriva tendinţei statelor de dizolvare a organizaţiilor internaţionale atunci
cînd contextul politic s-a schimbat.
- Unele sectoare economice au un potenţial mai mare de angrenaj
(spill-over) decât altele. Haas a afirmat că anumite teme şi domenii au fost
alese pentru a iniţia dinamica integrării întrucât acestea erau semnificative
dpv economic, politic şi strategic.
o Se induce ideea că integrarea este un proces linear, progresiv
quasi-mecanic şi că o dată declanşat procesul dinamicile bazate
pe efectul de angrenaj vor asigura continuarea procesului
ƒ Avertismente asupra optimismului indus de modelul
neofuncţionalist
o Corecţii- Lindberg – a explorat ideea după care progresul în
integrare poate, uneori de fapt să împiedice progresul şi
continuarea integrării
ƒ Integrarea poate constitui o sursă de tensiune între statele
membre, întrucât încălcarea unora din competenţelor
statelor membre poate genera (şi a generat reacţii
naţionaliste) o resurecţie a temei intereselor politice a
statelor şi a inevitabilei confruntări între acestea.
o Împreună cu Stuart Scheingold (Europe’s Would-Be Polity-
1970), Lindberg încearcă să adapteze conceptul-cheie al
neofuncţionalismului introducând ideea de spill-back, care
permite explicarea fenomenului de încetinire a integrării şi a
tendinţelor naţionaliste de la jumătatea anilor ‘60
• Un alt neofuncţionalist, Schimtter propunea într-o lucrarea din 1971 o
completare a dispozitivului conceptual articulat în jurul ideii efectului
de angrenaj (spill-over) cu opţiuni alternative în strategiile adoptate
de actori implicaţi în procesul integrării: buildup – acord pentru
creşterea capacităţiii şi autonimiei decizionale a instituţiilor comune,
dar limitarea accesului acestora spre alte domenii; encapsulate –
răspuns la crize prin modificări marginale; muddle –about
permisiune acordată birocraţiei comunitare de a dezbate teme
sensibile, coroborată cu scăderea de fapt a capacităţii de alocare a
resurselor; retrench – creştetea nivelului deliberărilor comune dar
îndepărtarea insituţiilor de acestea; spill-around –creşterea numai a
domeniului în timp ce nivelul autorităţii se menţine în limite
nesemnificative; spill-back – diminuarea concomitentă a domeniului

41
 şi nivelului autorităţii şi probabilă revenire la status-quo-ul de dinainte
de integrare.
Inovaţia avansată de Schmitter bazată pe aceste strategii opţionale ale
actorilor va permite neofuncţionalismului să se adapteze la schimbările
din CEE din anii 70-80.
Dimensiunea idealistă este un aspect neglijabil al integrării în contextul
viziunii neofuncţionaliste. Integrarea este un proces prin excelenţă
pragmatic, care se realizează treptat adăugând una după alta noi funcţii
aranjamentului iniţial. Odată lansat procesul de integrare este extins la alte
domenii printr-un efect de angrenaj (spill-over effect). Acest efect de
angrenaj (spill-over effect) descrie evoluţia mecanică a integrării.
Caracteristicile procesului explică complexitatea instituţională a acestor
organizaţii.
• La origine integrarea este prevăzută şi proiectată pentru un domeniu
tehnic. În funcţie de oportunităţi sînt integrare apoi şi alte domenii.
Aşadar, integrarea se realizează fără ca principalii săi actori (statele)
să aibă capacitatea de a-şi imagina consecinţele deciziilor lor
(principiul numit de Haas indirection). Pe măsura consolidării
integrării apar noi actori ale căror interese nu mai pot fi definite în
termeni naţionali: funcţionari, lobby-uri, regiunile etc. Strategiile
actorilor implicaţi nu mai sunt identice ci doar convergente (principiul
consensului). În fine, obiectivele integrării nu mai pot fi stabilite
dinainte (principiul incrementalism-ului).
Trăsăturile distinctive principale ale neofuncţionalismului sunt:
Problema loialităţilor în modelul funcţionalist
Pentru realizarea efectului de spillover în plan politic,
neofuncţionalismul trebuia să explice şi modul cum are loc transferul
de loialitate de la nivel naţional la nivel supra-naţional.
În acest sens, Haas încearcă să delimiteze conceptul de loialitate
apelând la o strategie în etape, plecând de la o definiţie a comunităţii
politice.
Astfel, în definiţia acceptată a comunităţii politice ca „o stare în care
grupuri specifice de indivizi arată mai multă loialitate faţă de
instituţiile centrală decât faţă de alte orice altă autoritate politică, în
anumite perioade de timp şi într-un spaţiu geografic bine determinat”,
ideea de loialitate joacă un rol central. În aceste circumstanţe, procesul
integrării este şi el coroborat cu acest element-cheie al funcţionării
unei comunităţi „integrarea politică este procesul prin care în

42
 anumite domenii distincte actorii politici sunt convinşi să-şi
modifice loialităţile, aşteptările şi acţiunile politice spre un nou
centru ale cărui instituţii dispun sau exercită jurisdicţia asupra
statelor naţionale pre-existente” (Haas, 1968).
Încercând o definiţie în termeni de comunitate politică a loialităţii, se
poate spune pe urmele lui Haas că „o populaţie este loială faţă de un
set de simboluri şi insitituţii atunci cînd în mod obişnuit şi previzibil
pe termene lungi de timp se supune hotărârilor şi autorităţii cestora
şi li se adresează pentru a-şi satisface aşteptările semnificative”.
În mod firesc neofuncţionaliştii îşi pun întrebarea dacă instituirea unor
organizaţii funcţionale va conduce şi la o deplasare a încrederii
populaţiei (opiniei publice) spre aceste noi formule ale autorităţii.
În răspunsul pe care-l dau, adepţii neofuncţionalismului se referă mai
mult la transferul loialităţilor la nivelul grupurilor de interese şi la
elite şi mai puţin la modificările cognitive şi de ethos colectiv în
rândul maselor populare; în fapt acest ultim transfer ar fi condiţia
esenţială a unei noi forme de comunitate politică. O problemă care
rămâne deschisă este aceea a mecanismului prin care are loc (dacă are
loc!) această modificare.
Un critic al neofuncţionalismului (Juliet Lodge) afirmă că acest curent
tinde să acorde un credit exagerat motivaţiilor utilitariste şi
raţionaliste (theory of rational choise) în formarea conduitei
subiecţilor umani. În acest sens, comunităţile au apărut în istorie acolo
unde loialităţile s-au adresat unui suveran având o identitate bine
definită sau unor simboluri foarte concrete şi nu faţă de nişte idei
abstracte.
Dificultatea neofuncţionalistă vis-a-vis de loialităţi era de natură politică
şi provenea dintr-o tratarea a politicilor şi identităţilor politice ca un
elemente reziduale în procesul integrării. Provocarea naţionalismului la
începutul anilor *60 a ridicat şi problema schimbării cadrului teoretic
care considera noua comunitate ca o entitate de tip tehnocratic şi nu una
cu resorturi ideologice.
Integrarea este condusă în manieră tehnicistă de către elite politice,
administrative, sindicale şi industriale, convinse de necesitatea acesteia.
Domeniile integrare sunt apoi extrase şi excluse din câmpul politic şi sunt
încredinţate unor autorităţi birocratice. Problemele politice care nu sunt
susceptibile de a fi integrare rămân de competenţa statelor. În legătură cu
acest ultim aspect diferă neofuncţionalismul de funcţionalism, întrucât nu

43
întrevede dispariţia statului şi nu condamnă în mod sistematic modul de
organizare politic în domenii în care acesta este mai performant decât
administarea birocratică.

V. Concluzii
Originalitatea neofuncţionalismului constă în ireversibilitatea aparentă
pe care o imprimă procesului pe care-l interpretează, proces în care
necesitatea are prioritate faţă de voinţa politică.
Această trăsătură poate fi considerată şi una din dificultăţile
modelului funcţionalist, întrucât introduce ideea unui determinism
aproape mecanicist în privinţa integrării. Beneficiile care decurg pentru
statele participante ca urmare a asumării proiectului integrării determină
structurile/elitele politice naţionale să extindă competenţele acordate
autorităţilor supranaţionale. În interpretarea modelului neofuncţionalist,
uniunea politică este consecinţa automată a uniunii economice.
Dat fiind faptul că variabila voinţă politică este omisă din ecuaţia
integrării concepută de neo-funcţionalişti, noii entităţi politice îi lipseşte
ceea în filosofia practică s-ar putea numi scopul iar în planul politicii
sensul acţiunii politice. Acesta ar urma să fie validat de popoarele
implicate şi participante la acest proces pe baza unor valori comune
împărtăşite. Acestui temei neofuncţionalismul îi substituie ideea de
participare a popoarelor vizate pe baza unor preferinţe comune de
consum. (Zaki Laidi).
La fel ca funcţionalismul, neofuncţionalismul nu se pretinde a fi o
teorie a integrării. Ceea ce subliniază Haas şi ceilalţi membri ai şcolii
neofuncţionaliste este că ei sunt interesaţi să ofere o metodă de
descoperire şi de învăţare a voinţei de trăi împreună a statelor. Ideea
centrală nu constă în abandonul pur şi simplu a realismului. Interesul
rămâne conform opţiunii neofuncţionaliste un instrument esenţial al vieţii
internaţionale. Originalitatea modelului dezvoltat de Haas rezidă în
cercetarea condiţiilor de realizarea solidarităţii internaţionale inedite
întemeiată pe fuziunea între aceleaşi interese de stat, egoismul statelor
putând fi depăşit printr-o colaborare care să aducă avantaje tuturor.

44
Curs 7

INSTITUTIONALISM, NEOINSTITUTIONALISMUL SI ALTE

TEORII REFERITOARE LA NOUA EUROPA

I Contextul emergenţei dezbaterilor referitoare la noua Europă

• Adoptarea în 1987 a Actului Unic European a produs mutaţii

semnificative în cadrul procesului integrării europene.
o Schimbările induse de această decizie au vizat atât dimensiunea
funcţională a Comunităţii cât şi arhitectura instituţională a acesteia.
• Documentul adoptat în 1987 prevedea o serie de amendamente ale
Tratatelor de la Roma prin care se confereau competenţe sporite
Comunităţii Europene în materie de politici; consolidarea
responsabilităţilor Comunităţii era considerată drept cea mai adecvată
strategie în vederea realizării pieţei unice;
• De fapt, AUE avea drept obiectiv principal în conformitate cu art. 13
crearea «spaţiului fără frontiere interne în care este asigurată libera
circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor” (art. 13 din
AUE).
• În termeni neo-funcţionalişti, setul de reforme instituţionale lansat prin
AUE a constituit un real spillover în cazul în care aplicăm grilă de lectură
neofuncţionalistă a posteriori evenimentelor care s-au succedat în cadrul
CEE în ultima parte a anilor 80 şi la începutul anilor 90.
o Cu ocazia Consiliului European din decembrie 1991 se ia decizia
referitoare la crearea Uniunii Economice şi Monetare, care va fi
consacrată din punct de vedere juridic prin Tratatul privind
constituirea Uniunii Europene (1992, Maastricht); spaţiul euro –
ultima ipostază a UEM.
o AUE este semnificativ şi prin tentativa de a reforma procesul de
luare a deciziilor în cadrul CE în special prin reducerea ponderii
interguvernamentale şi creşterea domeniului unde se aplică un
sistem decizional rapid şi eficient (comisia).

Modele teoretice ale integrării în anii 90

• Aceste evoluţii au generat reacţii teoretice corespunzătoare din partea
cercetătorilor preocupaţi de studierea fenomenului integrării.

45
• Neofuncţionaliştii au analizat aceste manifestări de accelerare vizibilă a
integrării prin prisma modelului lor supranaţional bazat pe conceptul şi
mecanismul aferent de spillover;
o Jeppe Tranholm Mikkelsen dezvoltă, pe baza unui material empiric
bogat, ideea unei triple ipostaze a spillover-ului în anii 80 şi
începutul anilor 90:
ƒ Spillover funcţional – exemple – pentru realizarea
potenţialului pieţei unice, apariţia UEM este o necesitate
logică pentru a maximiza eficienţa economică;
ƒ Spillover politic –unde Mikkelsen reţine printre altele
„convertirea” la agenda comunitară a Partidului Laburist din
MB
ƒ Cultivated spillover – exemplificat prin activitatea
antreprenorială consistentă a Comisiei Delors.
• Interguvernamentaliştii au avut câteva tentative de răspuns la fenomenele
ce se petreceau în interiorul CEE/UE, dintre care se detaşau ipoteza
Hoffman-Keohane care combina modelul dur al lui Hoffman cu
instituţionalimul lui Keohane şi modelul interguvernamentalist liberal al
lui Andrew Moravcsik.

• Încurajată de programul pieţei unice, modelul teoretic federalist

traveresează la rândul său o perioadă de revigorare, (sub forma unui
proiect neofederal), care pledează pentru un acord constituţional care să
însăţească procesul de integrare.

o Despre acesta John Pindar, unul din reprezentanţi săi importanţi,

afirmă că este un demers care combină reflecţia teoretică şi
consilierea politică în privinţa Comunităţilor şi că este în măsură să
depăşească (rezolve) dilemele generate de confruntarea între
statele naţiune şi dezvoltările insitituţionale ale CEE/UE.
o Ideea-cheie – un aranjament federal rămâne în continuare o soluţie
raţională ce tine cont atât de aşteptările statele europene cât şi de
aranamentele quasi-federale existente.
o Spre deosebire de federalismul clasic, ce insista asupra
prerogativelor Adunării (parlamentului) europene şi adoptării unei
Constituţii, neofederalismul insistă pe consolidarea şi legitimarea
instituţiilor protofederale.
o Ipoteza lui Pinder – un model sincretic între un neofuncţionalism
axat pe legături economice şi politice şi un federalism lax care să
ofere un set de principii constituţionale.

46
• Plecând de la premisa fundamentală că UE nu este nici un sistem
politic de tip statal dar nici o organizaţie internaţională ci o
combinaţie a celor două o alternativă de răspuns teoretic la evoluţiile
din UE a fost furnizat şi de modelul guvernării pe mai multe nivele,
(multi-level governance).
o Postulează ideea că UE a devenit o polity în care autoritatea
este distribuită între diferite niveluri de guvernare şi diferiţi
actori şi în care se manifestă schimbări sectoriale semnificative
ale modelelor de guvernare.
o MLG îmbrăţişează perspectiva pluralistă asupra statului văzând
în acesta o arenă în care se confruntă diferite agende, idei şi
interese;
o Importanţa statului rămâne crucială dar politicile şi acţiunile
acestuia interferează cu cele ale actorilor subnaţionali şi
supranaţionali;
o MLG încearcă să dea substanţă afirmaţiei lui John Ruggie
conform căreia UE reprezintă „prima formă politică
internaţională reală post-modernă”.
ƒ MLG încearcă să înţeleagă (să teoretizeze) fluiditatea şi
continua incertitudine a autorităţii şi multiplele modalităţi
de manifestare ale acesteia fiind aşadar compatibilă cu
înclinaţia post-modernităţii spre fragmentar şi provizoriu.
o MLG propun studierea integrării europene prin analize
diferenţiate pe diferite niveluri:
ƒ Peterson formulează un model de analiză structurat pe
trei niveluri (super-sistemic Ss, systemic – s, şi nivelul
median - ml) în care variabilele luate în calcul în analiză
sunt: schimbarea mediului politica şi/sau economic
extins, schimbarea instituţională şi dependenţele de
resurse; modele de analiză adecvate: macro teoriile (Ss) –
neofuncţionalism, integuvernamentalism; neo-
instituţionalismul; şi analiza reţelei politice.
• Fiecare nivel este caracterizat prin tipuri diferite de
decizii şi diferite modele de raţionalitate;
• Ss nivel este cel al deciziilor fundamentale care
modifică modalitatea de lucru a UE ca sistem de
guvernare;
• Este nivelul integrării, iar celelate două sunt
domeniile ale aplicării politicilor europene.

47
ƒ Richardson propune un alt tip de analiză, plecând de la
distincţia între diferite etape ale procesului politic:
formularea agendei (instrumentul teoretic – comunităţile
epistemice), formularea politicii (i.t. – comunităţile
politice), decizia politică (it – analiza instituţională) şi
aplicarea politicii (it – analiza
interoganizaţională/behavioristă – comportamentală).

48
 II. Instituţionalism şi neo-instituţionalism

• Ideea de bază a instituţionalismului - instituţiile joacă rolul

primordial în procesul politic
o Configuraţiile instituţionale au importanţă decisivă asupra
modului în care se cristalizează deciziile şi rezultatele politice
• Revigorarea instituţionalismului reprezintă o replică la accentul pus de
curentele behavioriste pe rezultatul politic văzută ca produs al
concertării conduitei sociale şi a acţiunii politice derivată din
concertarea şi interacţiunea intereselor actorilor implicaţi.
• Instituţiile reprezintă mai mult decât nişte simple cadre neutre unde se
desfăşoară anumite politici; instituţiile furnizează contexte în care
actorii pot ajunge în majoritatea cazurilor la beneficii reale - câştiguri
în cadrul jocurilor cu sumă pozitivă.
o Instituţiile oferă incinte bine informate unde domneşte
transparenţa şi unde nivelul de încredere este ridicat; ele
acţioează ca variabile între preferinţele actorilor şi acţiunile
politice
• Conform clasificării clasice există două curente în analiza
instituţională:
o Modelul istoricist
o Modelul alegerii raţionale
• Conform altor evaluări este posibilă o altă distincţie între:
o Instituţionalismul istoric
o Instituţionalismul sociologic
• Hall şi Taylor consideră că cele trei instituţionalisme sunt dezvoltări
autonome legate totuşi prin reînnoirea interesului pentru instituţii în
câteva domenii ale şttinţelor sociale
o Instituţionalismul istoric – care s-a dezvoltat ca reacţie la
criticile teoriilor convenţionale a grupurilor
o Modelul alegerii raţionale – reflectă un transfer de succes a
unei teorii microeconomice în ştiinţa politică
o Instituţionalismul sociologic - sociologii au fost interesaţi de
capacitatea practicilor (în ipostaza de instituţii) organizaţionale
şi culturale de a modela preferinţele, interesele şi identităţile
actorilor în lumea socială
• UE cu melanjul specific de instituţii formale şi infomale este adesea
privită ca terenul ideal de testare a diferitelor modalităţi de analiză
instituţională.

49
• Semnificaţia termenului de instituţii pentru cele primele două
modele ale instituţionalismului
o Teoria alegerii raţionale – instituţiile sunt entităţi formale
legale şi seturile de reguli decizionale care impun obligaţii
actorilor politici.
ƒ Ex. – în UE regulile de vot în Consiliul UE (de Miniştri)
unde votul cu majoritate calificată obligă guvernele la
jocuri şi strategii de coaliţie pentru protejarea intereselor
proprii.
ƒ De asemenea existenţa unor interacţiuni regulate creează
un stimulente pentru actori să adopte şi să împărtăşească
reguli formale în funcţie de care acţionează;
o Instituţionalismul istoric – operează cu definiţii mai largi
(laxe)
ƒ Definiţie – reguli formale, proceduri de aprobare şi
practici standard de operare care structurează relaţiile
între unităţile individuale ale sistemului politic şi
economiei.
• Nu se referă doar la entităţile formale
constituţionale ci şi la instanţele unde au loc
interacţiunile informale precum şi la aspectele care
ţin de aşa numita ordine normativă socială
(Ikenberry), respectiv convenţii, coduri de
comportament şi constrângeri standard în privinţa
comportamentului
III. Noul instituţionalism

• Într-un studiu consacrat pieţei unice, doi instituţionalişti, Amstrong şi

Bulmer, introduc în categoria instituţiilor următoarele elemente
„instituţii formale; instituţii informale şi convenţii; norme şi simboluri
incluse în acestea; instrumentele politice şi procedurile”

• Postulând o asemenea versiune extinsă a conceptului de instituţie,

noul instituţionalism se poate apleca asupra imensei varietăţi de
caracteristici ale UE şi procesului de integrare precum:
ƒ Formalităţile procesului legislativ; consecinţele pe
termen lung ale deciziilor istorice asupra arhitecturii
instituţionale; modalităţile de aranjamente
integuvernamentale care predomină în diferitele formate

50
 ale Consiliulu UE; culturile instituţionale ale Direcţiilor
generale ale Comisiei şi activismul instituţional al Curţii
Europene Justiţie
ƒ Un exemplu de analiză neo-instituţională o oferă Thomas
Christiansen cînd evaluează Comisia Europeană, folosind
o grilă de analiză care trece dincolo de examinarea în
termeni de rol şi funcţii;
ƒ Investighează interacţiunea între logicile organizaţionale
din cadrul Comisiei;
ƒ Sesizează tensiunile interne între logicile politizante şi
birocratice, pe de-o parte şi cele diplomatice şi
democratice pe de altă parte
ƒ Acest demers demonstrează capacitatea neo-
instituţionalismului de a oferi piste de cercetare fertile
pentru specialişti preocupaţi de dubla problemă a
integrării şi guvernării
o O asemenea variantă a instituţionalismului
este mai puţin preocupată de mai buna
comprehensiune (înţelegere) a UE ci mai
degrabă de redefinire a UE ca instanţă
instituţională unde se acţionează şi se iau
decizii.

51
o Majoritatea noilor instituţionalişti sprijină programul de
cercetare propus de Mark Pollak care afirmă că noul
instituţionalism are marele avantaj de a pleca de la principiul
interguvernamental al priorităţii statului atunci cînd se
analizează maniera în care instituţiile structurează opţiunile de
politică individuală şi colectivă
ƒ Rezultatele (Acţiunile) UE nu pot fi interpretate în afara
unei grile de analiză a preferinţelor şi puterii statului.
o Evalurări diferite asupra impactului instituţiilor (gradului cât
contează) în funcţie de variantele de instituţionalism
ƒ Spre exemplu în privinţa modului de formare a
preferinţelor:
• Pt. Alegerea raţională –formarea preferinţei este
exterioară contextului instituţional:
• Actorul va înţelege – urmărirea raţională a
interesului propriu
• Instituţiile în acest caz intervin în calitate de
constrângeri în raport cu acţiunile în interes
propriu ale actorilo
• Instituţiile sunt create de state pentru că acestea
întrevăd beneficiile pe care acestea le-ar funcţiile
îndeplinite de aceste instituţii:

52
Curs 8

GLOBALIZARE, REGIONALIZARE, INTEGRARE

I. Ce este globalizarea - încercare de definiţie

În ceea ce priveşte termenul de globalizare, în cadrul teoriei relaţiilor
internaţionale şi în cel mai larg al ştiinţelor politice, a primit mai multe
definiţii, în funcţie de perspectiva asumată de un autor sau altul.
Într-un studiu recunoscut în comunitatea specialiştilor în domeniu,
olandezul Jan Aart Scholte propune următoarea definiţie a globalizării
“procesele prin care relaţiile sociale devin mai apropiate, depăşesc
frontierele, astfel încât viaţa umană se desfăşoară din ce în ce mai mult într-o
lume percepută ca într-un întreg”1. Asumpţia de la care pleacă Scholte este
una sociologică, tratând umanitatea ca pe cel mai mare dintre grupurile
sociale.
Definiţii ale acestui fenomen oferă şi alţi specialişti precum Martin
Albrow, care propune o viziune apropiată de cea a lui Scholte “Globalizarea
se referă la totalitatea proceselor prin care popoarele lumii sunt încorporate
într-o singură societate mondială - societatea globală” sau eminentul
sociolog englez Anthony Giddens (printre altele, un important consilier al
premierului britanic Tony Blair) “Globalizarea poate fi definită ca
intensificarea relaţiilor sociale extinse la scara întregii lumi prin care se
leagă locuri dispuse la mari distanţe astfel încât ceea ce se petrece la nivel
local este afectat de evenimente care au loc la mii de mile distanţă şi vice
versa”2. O definiţie diferită a fenomenului, dar complementară faţă de cele
anterioare, vine dinspre o abordare economică “Caracteristica tendinţei de
globalizare cuprinde internaţionalizarea producţiei, noua diviziune
1
Jan Aart Scholte, The globalisation of World Politics, p. 14
2
Anthony Giddens, apud Jan Aart Scholte, op. cit. p. 15

53
internaţională a muncii, noua mişcare migraţionistă din din Sud spre Nord,
noul mediu concurenţial care accelerează acest proces şi internaţionalizarea
statului … care transformă statele în agenţii ai unei lumi globalizate”3.
În fine, pentru a rotunji gama definiţiilor date acestui fenomen, se
poate menţiona şi o tentativă antropologică de delimitare a referinţei
conceptului de globalizare “- Globalizarea nu se referă doar creşterea din
punct de vedere obiectiv a interdependenţelor. Ea se referă, de asemenea, la
domeniile cultural şi subiectiv (în special la scopul şi profunzimea
conştientizării lumii ca loc unic)”4.
Ca formulă ad-hoc de definiţie sincretică şi sintetică a globalizării,
asumând definiţiile enunţate mai sus: procesul de includere a tututor statelor
şi subiecţilor de drept internaţional, dar şi a societăţilor şi membrilor
acestora în reţeaua de fluxuri de capitaluri, comerciale, informaţionale,
culturale şi de securitate, reţea care este extinsă la scara întregii lumi. O
metaforă care exprimă destul de plastic ultim definiţie este cea lansată la
jumătatea secolului trecut de către McLuhan - “satul global”. Este una din
cele mai reuşite expresii care surprinde această nouă realitate în care trăim în
ultimele decenii5.

II. Aspectele de securitate ale globalizării

În privinţa dimensiunii de securitate a globalizării sunt de făcut câteva
foarte scurte precizări, întrucât este o temă care ar necesita în sine un întreg

3
Robert Cox, apud Jan Aart Scholte, op. cit. p. 15
4
Roland Robertson, apud Jan Aart Scholte, op. cit. p. 15
5
Există opinii diferite cu privire la momentul în care a debutat globalizarea sau mondializarea cum preferă
să denumească fenomenul literatura franceză de specialitate. J.A. Scholte face în articolul citat o amplă
evaluare a punctelor de vedere referitoare la originile istorice ale globalizării. În plus aş dori să menţionez
faptul că în cunoscuta lucrare Temps du monde (Timpul lumii, în trad. românească, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1984) Fernand Braudel propune epoca marilor descoperiri geografice ca fiind perioada de debut
a mondializării; faptul că Occidentul a fost actorul sub impulsul şi dominaţia căruia s-a realizat procesul a
fost determinat de un curent izolaţionist în cadrul Chinei imperiale de la jumătatea secolului XV.

54
volum. Din punct de vedere instituţional, apariţia Societăţii Naţiunilor în
urma primului război mondial a constituit primul pas într-o abordare în plan
mondial a problemei păcii şi războiului. Ideea de sorginte kantiană a
preşedintelui Willson care a stat la baza proiectului Ligii Naţiunilor pleca de
la premisa iluministă a unei umanităţii perfectibile şi a existenţei unei unice
societăţi umane. În cadrul acestei comunităţi mondiale, statele, actori
raţionali prin excelenţă, erau în măsură să-şi rezolve diferendele pe cale
paşnică. Însă, neparticiparea SUA6 la proiectul Societăţii Naţiunilor şi
dizidenţele succesive ale Germaniei naziste, Italiei mussoliniene sau
Japoniei şi izbucnirea celui de al doilea război mondial au dus la eşecul
organizaţiei şi, în final, la dispariţia sa. Obiectivele generoase ale asigurării
păcii globale şi prezervării securităţii statelor, asumate de Liga Naţiunilor,
au fost preluate de ONU, creată de coaliţia statelor învingătoare în cel de al
doilea război mondial. Instituţiile specializate ale organizaţiei, în primul rând
Consiliul de Securitate, aveau şi au în responsabilitate directă, conform
Cartei, gestionarea securităţii şi stabilităţii pe întreg globul. În acest sens,
instrumente specifice de natură juridică, diplomatică şi militară au fost puse
la dispoziţia organizaţiei pentru intervenţia în caz de criză.
Dacă privim dintr-o perspectivă tehnologică globalizarea în domeniul
militar şi al securităţii, trebuie să menţionăm impactul noilor mijloace de
comunicaţii şi al descoperirilor din domeniul ştiinţelor asupra relaţiilor
dintre grupurile umane, inclusiv dintre naţiuni. În acest sens, nu trebuie omis
faptul că şi războiul/conflictul este o formă de relaţie între grupurile umane.
Descoperirea telegrafului şi ulterior a celorlalte mijloace de comunicare
(până la Internet şi la reţelele de sateliţi de astăzi) au modificat profund
configuraţia raporturilor inter-umane şi interstatale. Coroborate cu aplicaţiile
6
Congresul SUA a refuzat ratificarea acordului de participare a Statelor Unite la Societatea Naţiunilor

55
în domeniul militar ale fizicii nucleare, microbiologiei, chimiei şi
tehnologiilor balistice, aceste descoperiri au dus la atenuarea importanţei
factorilor spaţiu şi timp în economia desfăşurării conflictelor şi misiunilor
ulterioare de gestionare a crizelor. Sistemele de telecomunicaţii prin sateliţi
(inclusiv GPS), rachetele intercontinentale cu încărcătură nucleară,
capacităţile aeriene de proiecţie strategică a trupelor au făcut transformat în
realitate dimensiunea de securitate a satului global. Conferinţa pentru
dezarmare a ONU, tratatele de neproliferare şi cele americano-sovietice/ruse
privind reducerea arsenalelor nucleare (SALT I şi SALT II) au încercat o
diminuare a pericolului realmente planetar reprezentat de armele de
nimicire în masă (WMD). În ciuda acestora tentative de reglementare şi
control, marile reţele planetare de transport, comerciale şi de comunicaţii
sunt suficient de largi pentru a permite difuzarea în orice colţ al lumii, atât a
factorilor materiali cât şi a celor umani generatori de riscuri şi ameninţări.
III. Regionalizarea şi integrarea regională în contextul globalizării
Teoretizarea şi dezbaterile asupra acestei subiect sunt încă deschise şi
extrem de variate. Tema a fost abordată din multiple unghiuri - politic,
economic, cultural/civilizaţional sau de securitate. Este regionalizare o
consecinţă a globalizării sau o ipostază locală a acesteia? Ori dimpotrivă este
o replică a entităţilor politice clasice, respectiv statele-naţiuni, la provocarea
globalizării.
Controversa este încă în actualitate, anumite şcoli de gândire
(economice şi sociologice), optând pentru cea de a doua variantă. Ar merita
selectate din multitudinea de abordări ale fenomenului, trei modele care
pleacă de premise de natură securitară ale regionalizării. Karl Deutsch
propunea la jumătatea secolului trecut conceptul comunităţii de securitate
(security community) ca factor de catalizare a cooperării între state

56
aparţinând aceleiaşi regiuni, care împărtăşesc în plus acelaşi set de valori,
tradiţii şi principii politice, etice şi culturale7. Modelul teoretic al lui Deutsch
are cel puţin două aplicaţii confirmate şi de actualitate: CEE, respectiv UE,
şi Alianţa Nord-Atlantică.
O grilă exhaustivă de lectură a regionalizării o oferă Samuel
Huntington în The Clash of Civilisations8. Doctrina de inspiraţie istoricistă a
marilor areale de civilizaţie, damnate în mod inexorabil la confruntare după
încheierea războiului rece, este o replică la extrem de optimista viziune a
discipolului său Francisc Fukuyama, unul din marii apologeţi ai globalizării
sub semnul liberalismului şi democraţiei9. Deşi aparent confirmată de
evenimentele de la 11 septembrie, viziunea lui Huntington întâmpină
dificultăţii în explicare conflictelor din cadrul fiecăreia din civilizaţiile
regionale.
Al treilea model teoretic prin care se poate interpreta, în cheie
securitară, regionalizarea este cel propus de Barry Buzan. Conceptul
complexului de securitate (security complex)10 lansat de Buzan, prin lărgirea
ideii de comunitate de securitate a lui K. Deutsch, oferă un instrument util
de înţelegere a aranjamentelor regionale din diferite zone ale lumii, în
special a celor din perioada post-bipolară. Mecanismul cognitiv şi euristic
pus la dispoziţie de Buzan permite înţelegerea modului în care
interdependenţa ameninţărilor conduce la o interdependenţă între diferiţia
actori ai sistemului internaţional în domeniul politicilor de securitate11.

7
Karl Deutsch şi S. A. Burrel, Political Community and the North Atlantic Area, Princeton, Princeton
University Press, 1957, p. 5, apud Jean Jacques Roche, Theories des relations internaţionales, Edition
Montchrestien, Paris, 2001, p. 59
8
Samuel Huntigton, The Clash of Civilisations and the Remaking of the World Order, New York, Simon
and Schuster, 1996
9
Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, Bucureşti, 1995
10
Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, Chisinau, 2000, p. 214
11
Jean Jacques Roche, op. cit. , p. 59

57
 III. Oportunităţi şi provocări în domeniul securităţii în plan
regional induse de globalizare
Dramatizarea excesivă a efectelor negative, în plan regional, a
globalizării, practicată de diferite mişcări şi curente tier-mondiste este cel
puţin la fel de contraproductivă precum apologia acestui proces. Din acest
motiv, opţiunea cea mai adecvată ar fi pentru o examinare cât se poate de
echidistantă/neutră a unei potenţiale listă a consecinţelor benefice/negative
în plan local şi regional a globalizării, în domeniul securităţii.
Insistenţa asupra creşterii PIB-ului mondial şi a bogăţiei mondiale, ca
urmare a globalizării, nu este însoţită întotdeauna de o reflecţie suficientă
asupra amplificării disparităţilor sociale şi implicit a apariţiei unor focare de
conflict, în diferite ţări şi regiuni, în urma politicilor de globalizare practicate
de marile corporaţii. Dezvoltare economică nu este sinonimă cu justiţia
socială12. Guvernările catastrofale din unele state, asociat cu acest ultim
fenomen, au condus la colapsul de facto al unor state şi regiuni relativ
prospere ale Africii13 şi Asia. Miza diamantelor Africii de Vest sau a
resurselor minerale din zona Marilor Lacuri, coroborate cu regimurile
pretoriene, a dus la o stare de perfectă anarhie în aceste zone. Simptomele
complementare de natură securitară precum masacrele în masă (genocid în
unele părţi), comerţul cu armamente de diferite tipuri, migraţiile în masă ale
populaţiei civile şi persecuţiile de diferite tipuri aplicate aceleiaşi populaţii
sau recrutarea forţată a copiilor în grupurile de insurgenţi/rebeli sunt cîteva
din fenomenele care au însoţit globalizarea la scara continentului african.

12
Stanley Hoffman, op. cit, p. 2.
13
vezi cazul Cote d’Ivoire considerată multă vreme ca un model de succes de dezvoltare şi de depăşire a
moştenirii coloniale.

58
 De asemenea, accesul relativ uşor la noile tehnologii din domeniul
comunicaţiilor şi transporturilor face posibilă realizarea unor contacte
directe şi a unor formule consistente de cooperare între diferite ţări, regiuni
şi civilizaţii de pe glob. În egală măsură, aceleaşi mijloace pot deveni
vectori de proliferare şi transmitere foarte rapidă a noilor riscuri şi
ameninţări. O întreagă literatură de specialitate a fost consacrată riscurilor
asimetrice. Evenimentele de la 11 septembrie sunt o ilustrare tragică a
acestor percepţii. Terorismul global este epifenomenul cel mai expresiv al
acestei duble valenţe a globalizării.
Nu în ultimul rând, această interdependenţă inter-regională, sesizată
de Buzan şi adepţii şcolii de la Copenhaga a generat şi premisele unei
potenţiale cooperării în domeniul combaterii noilor riscuri între state şi
regiuni cu preocupări, interese şi percepţii de securitate relativ diferite.
Setarea aproape sincronă a agendelor de securitate ale UE, SUA, Rusiei şi
Chinei pe probleme precum combaterea terorismului şi a proliferării WMD
sunt o dovadă a surmontării diferenţelor locale şi regionale pentru a
răspunde în mod concertat şi adecvat riscurilor de securitate induse de
globalizare.
În loc de concluzie finală, trebuie subliniat faptul că subiectul
globalizare/regionalizare/integrare este o provocare continuă atît din punct
de vedere teoretic cît şi practic. În aces sens, piste de reflecţii inedite pe
această temă ne oferă un cunoscut politolog francez, Zaki Laïdi14.
Specialistul francez postulează ipoteza că în noul context mondial, într-o
“lume lipsită de sens”, regiunea se impune ca “le nouvel espace de sens”, în
locul statului care a pierdut monopolul autorităţii legitime, care se construise
14
Zaki Laïdi, Un monde prive de sens, Paris, Hachette, 2001 şi Geopolitique du Sens, Paris, Desclee de
Brouwer, 1998, apud. Jean Jacques Roche, op. cit., p. 134-136

59
pe baza ideii de progres, moştenire a secolului Luminilor. Evoluţiile din
cadrul Uniunii Europene sunt de natură să susţină predicţia specialistului
francez, dar cum viitorul este contingent, rămâne ca evenimentele viitoare să
valideze o asemenea ipoteză.

60
 Anexa

FEDERALISM AND INDIVIDUAL SOVEREIGNTY

James M. Buchanan
I have been both surprised and disturbed by two sources of opposition to efforts to move toward federalist
structures in which political authority is divided between levels of government. I refer, first, to the
opposition in Europe, mainly in Britain, to movements toward effective European federalism. Second, I
refer to the successful agitation that blocked the proposed Conference of the States in the United States in
1995. What is disturbing about these sources of opposition to the very idea of political federalism is that
both emerge from groups that are identified variously to be right-wing, conservative, or libertarian. We
should not, of course, be surprised at all by socialist-inspired opposition to the federalist idea and ideal.
Socialists have been and remain forthright in their desire to extend the range of politicized control over the
lives and liberties of persons. But why should conservatives, classical liberals, or libertarians join socialists
in opposing structural reforms that embody federalist principles?
I suggest that a coherent classical liberal must be generally supportive of federal political structures,
because any division of authority must, necessarily, tend to limit the potential range of political coercion.
Those persons and groups who oppose the devolution of authority from the central government to the states
in the United States and those who oppose any limits on the separate single nation-states in modern Europe
are, by these commitments, placing other values above those of the liberty and sovereignty of individuals.
The incoherence in values that such anti-federalist ambivalence reflects is not widely acknowledged. The
relationships between federalist political structure and the sovereignty of the individual must be carefully
examined, particularly in terms of the implications for current discussions in Europe, Mexico, and the
United States.
In this paper, I shall summarize the theory of competitive federalism and examine the relation between the
engagement-participation of the individual in politics and the size of the political unit. The theory of
competitive federalism emphasizes the prospects for exit, both internal and external, as constraints on
political control over the individual. In contrast, the theory of what we might call "partitioned sovereignty
federalism'' emphasizes the prospects for the exercise of voice in limiting political excesses.
In addition, I shall introduce moral elements that may emerge in arguments for federal political structures
and relate those arguments to observed crises in modern welfare states. Finally, I shall apply the analysis
more directly to discussions of movements toward federalist structures in several parts of the world.
The Theory of Competitive Federalism
The normative theory of competitive federalism is congenial to economists in particular, because it is
simply the extension of the principles of the market economy to the organization of the political structure.
The market economy produces high levels of value from which all participants benefit; persons are legally
guaranteed rights of entry into and exit from production and exchange relationships one with another. If a
good or service offered by a producer-seller is "bad'' compared with goods offered by other producer-
sellers, the prospective purchaser-consumer simply exercises the exit option and shifts his or her business
to an alternative supplier. And the facts that profits are promised by marketing "good goods'' rather than
"bad goods'' ensures that scarce resources will flow toward those uses that yield relatively high values.
Suppliers remain always in competition among themselves, faced with the knowledge that demanders have
available the continuing prospect of exiting from any ongoing economic relationship.
Normatively, the political structure should complement the market in the sense that the objective for its
operation is the generation of results that are valued by citizens. By its nature, however, politics is coercive;
all members of a political unit must be subjected to the same decisions. The prospect of exit, which is so
important in imposing discipline in market relationships, is absent from politics unless it is deliberately
built in by the constitution of a federalized structure.
Consider a large economy, characterized by liberty of resource flows and trade throughout the territory--
liberty that is enforced by a political unit, a government, that is coincident in extent with the effective size
of the market. If politics could be restricted to the exercise of these minimal or protective state functions
(the night watchman state), little or no concern need be expressed about coercive political intrusions on the
liberties of citizens. As the experience of this century surely demonstrates, however, politics is almost

61
certain to extend beyond any such limits. (We need not argue here about whether or not and to what extent
expansions in the domain of politics are justifiable.) The problem becomes one of organizing the beyond-
minimal politics of the "productive'' and the "transfer'' state so as to minimize the potential for political
coercion or, stated conversely, to maximize the protected sphere of individual sovereignty.
It is here that the prospects for organizing the polity in accordance with federalist principles become
exceedingly attractive. Federalism offers a means of introducing essential features of the market into
politics. Consider, for example, a setting in which the central or federal government is constitutionally
restricted to the exercise of minimal or protective state functions, while all other functions are carried out
by separated state or provincial units. The availability of the exit option, guaranteed by the central
government, would effectively place limits on the ability of state-provincial governments to exploit
citizens, quite independently of how political choices within these units might be made. Localized
politicians and coalitions would be unable to depart significantly from overall efficiency standards in their
taxing, spending, and regulatory politics. And note that the feedback effect of potential exit need exert itself
only on a relatively small share of economic decision takers. Even those citizens who might never consider
migration in some Tiebout-like regime would be protected by the acknowledged existence of those few
citizens who might be marginally sensitive to differential political treatment. Federalism serves the dual
purposes of allowing the range or scope for central government activity to be curtailed and, at the same
time, limiting the potential for citizen exploitation by state-provincial units.
Partitioned Sovereignty Federalism: The Exercise of Voice
The efficacy of competitive federalism depends directly on the operative strength of the exit option. The
ability of persons to migrate and to shift investment and trade across boundaries serves to limit political
exploitation. Recall, however, that in his seminal work, Albert Hirschman (1970) placed "voice'' alongside
"exit'' in his examination of control institutions. In the market, exit is the dominant means through which
persons indirectly exercise control, and, as indicated earlier, federalism incorporates this means into
politics. But the exercise of voice is also important, especially perhaps in politics, and this feature lends
independent support for federal structures.
The basic logic is straightforward. If the concern is for the protection and maintenance of individual
sovereignty against the potential coercion that may be imposed by political or collective action, the size of
the political unit, measured by the number of members, becomes a relevant variable, quite apart from the
presence or absence of an exit opportunity. And political authority may be deliberately shared between a
central government and component units, with effective sovereignty partitioned among levels.[1]
Consider, again, a large economy in which a central government, coincident in size with the economy, is
limited to the carrying out of protective or minimal state functions. How should the extensions of political
activity beyond these limits be organized? How should the public-goods and welfare state activities be
structurally designed?
Even if citizens are predicted to remain locationally fixed, and hence within a single jurisdiction, so that
exit is not a potentially effective means of institutional control at all, there remains a strong normative
argument to be made for establishing relatively small, and coexisting, political units, all of which may be
geographically contained within the boundaries of the economic interaction and the territorial reach of the
central government. If persons are, for any reason, either unable or unwilling to exercise the exit option,
actually or potentially, they may be able to exercise voice, defined here as activity that is participatory in
determining political choices. And voice is more effective in small than in large political units. One vote is
more likely to be decisive in an electorate of 100 than in an electorate of 1,000 or 1 million. Also, it is
easier for one person or small group to organize a potentially winning political coalition in the localized
community than in a large and complex polity.
But voice is more than a vote in some precise mathematical formula for measuring potential influence over
political outcomes. Neither the set of alternatives among which political choices are made nor the
preferences of citizens-voters are exogenous to the processes of political discussion. And it is self-evident
that the influence of any person in a discussion process varies inversely with the size of the group.
Even if exit is nonexistent in reality, what we may label as "virtual exit'' may be important and relevant in
the internal discussion-choice process. The mere fact that coexisting units of government exist and can be
observed to do things differently exerts spillover effects on internal political actions. As a practical
example, even though exit was of some importance, especially in Germany, the observations of Western
economies, culture, and politics by citizens of Central and Eastern Europe were independently critical in
effecting the genuine political revolutions that occurred in 1989-91. As an additional conceptual

62
experiment, think about how much less vulnerable the communist regimes would have been if all of Europe
had been under communist domination. Or imagine how prospects for the revolution might have fared in a
world without television.
Note that the normative arguments for federalizing political authority made so far have not considered the
relative economic efficiency of public goods delivery by the different levels of government. Those
arguments suggest that, even if productive-welfare state functions could, in some ideal sense, be best
carried out by the central government, there are offsetting grounds, based on what we may call "political
efficiency,'' for partitioning political choice (see Brennan and Buchanan 1980: Chap. 9).
Homogeneity, Moral Capacity, and Federalization
The effects of community size on the individual's protection against political exploitation discussed so far
are independent of any consideration of the homogeneity or heterogeneity of the constituent members of
the separated state or provincial units. Even if the inclusive polity is made up of similar persons, there
remains a normative argument for partitioning effective political sovereignty between central and state-
provincial units of governance. If, however, we now introduce prospects for heterogeneity in the inclusive
constituency, the argument for federalization is surely strengthened. Small units, defined geographically or
territorially, are likely to be more homogeneous in makeup than larger units, and the individual is more
likely to share preferences for political action with his or her peers than would be the case where political
interaction must include persons who are considered to be "foreign,'' whether the lines here be drawn
racially, ethnically, religiously, economically, or otherwise. If the end objective is the minimization of
politically orchestrated coercion, the individual will, personally, feel under less potential threat in a
community of similarly situated peers than in a large community that embodies groups with differing
characteristics.
Quite apart from the objectively identifiable characteristics that might allow an outside observer to classify
persons into groups, the size of the community also becomes relevant in its direct relationship to the moral
capacity of the individual to share values with others. That is to say, homogeneity in values among persons
may itself be related to social and locational distance. And those values may include community bonding,
which may be expressed in terms of utility interdependence. A person may feel genuine empathy for other
persons whom he or she classifies, internally, as members of his or her moral community, the boundaries of
which are determined, in part, by numbers and by proximity. For example, I may share a common concern
for the plight of persons who are citizens of Montgomery County, Virginia, or, more inclusively, for the
plight of the citizens of Virginia, a concern that is either absent or much attenuated with reference to the
citizens of Kern County, California, or of California itself.
In a paper that I presented at the American Economic Association meetings several years ago (Buchanan
1978), I argued that each of us has only a limited moral capacity. It is surely easier and more natural to feel
sympathy for and care about others who are members of the same small community than it is to care for
members of a large polity. I suggested, further, that a major factor in generating the breakdown of the
welfare state was the shift of transfer activities to the central government and away from local communities
in which political action might well embody a greater sense of interdependence. I suggested that the shift of
political activities that must incorporate moral elements to levels of interaction that extend well beyond our
moral capacities can only serve to exacerbate the emergence of raw self-seeking by groups of potential
clients on the one hand and by those who feel unduly exploited on the other.
The argument here is, of course, related closely to F. A. Hayek's emphasis on our genetic heritage, which is
basically tribal, and leads us to classify other persons into two groups--"us'' and "them,'' or "neighbors'' and
"strangers.'' Hayek (1979) perceptively noted that only as these genetic dispositions came to be transcended
by the culturally evolved norms for generalized reciprocity in interactions did the "great society,'' defined
by the extended market order, become possible. We must recognize, however, that politicization, in itself,
explicitly encourages the reemergence of tribal identities. Political action, regardless of how decisions are
made, involves choices that are made for, and coercively imposed on, all members of the relevant political
community. Anyone who is a participant is, almost by necessity, required to classify his or her own
interests in juxtaposition against the imagined interests of others in the polity. Federalized structures allow
for some partial mapping of politics with tribal identities. At the very least, federalized structures reduce
the extent to which tribal identities in politics must be grossly transcended. This consideration assumes
relatively more importance if and as the moral linkages are locational, rather than strictly genetic.
Federalism as an Ideal Polity and Federalism in Reality

63
It is relatively easy to describe the ideal structure of politics for a large community, defined by territory or
by numbers of citizens, if the overriding objective is the protection of individual sovereignty against
political coercion.[2] A central government authority should be constitutionally restricted to the
enforcement of openness of the whole nexus of economic interaction. Within this scope, the central
authority must be strong, but it should not be allowed to extend beyond the limits constitutionally defined.
Other political-collective activities should be carried out, if at all, by separate state-provincial units that
exist side-by-side, as competitors of sorts, in the inclusive polity.
This definition of the idealized federalism is useful only because it offers a concrete objective toward
which reforms in political arrangements may be directed. In reality, no existing political structure comes
close to the ideal. Any constructive effort must therefore commence with an understanding of and
appreciation for the politics that is observed to exist. "We start from here and now.'' This elementary fact
should always be prefatory to any discussion of reform.
With reference to the common federalist ideal, however, we may observe categorically different starting
places. The situation may be represented by the spectrum in Figure 1, in which a federal political structure
stands halfway between a regime of fully autonomous states on the one hand and a monolithic, all-powerful
central authority on the other.
Individual protection against political exploitation is increased as we move toward the center of the
spectrum from starting points either left or right of center. In 1787, James Madison sought to increase the
authority of the central government; he located the status quo under the Articles of Confederation
somewhere to the left of center in Figure 1. He sought to increase the authority of the federal government
as a means of placing limits on the authority of the separate states. We know now that United States history
has destroyed Madison's vision. As a result of the destructive Civil War in the 1860s, secession was
permanently eliminated as an effective extra-constitutional check on the progressive increase in central
government authority. And, in the 20th century, constitutional guarantees against federal encroachment on
the authority of states were undermined by executive, legislative, and judicial departures from established
principles. At the century's end, therefore, the status quo is clearly on the right side of the spectrum in
Figure 1. Effective reform must embody devolution of power from the central government to the states--
change that is in the opposite direction from what Madison accomplished in 1787.
In Mexico, the situation is similar with respect to the direction of change, despite the categorically different
history of the country. Reform in the direction of securing effective federalism must incorporate a
devolution of authority toward the states and away from the central government.
In Europe, however, matters are quite different. There the status quo exhibits some features that are
analogous to those assessed by Madison in 1787. The opportunity has existed, and still exists, to organize
European politics so as to put in place a genuine federal structure with many elements of the ideal set out
earlier. The Europe-wide economy has been substantially integrated, with historically unprecedented
liberties of resource flows and trade across traditional national boundaries. Reform requires the
establishment of a strong but limited central authority, empowered to enforce the openness of the economy,
along with the other minimal state functions. In this way, and only in this way, can the vulnerability of the
individual European to exploitation by national political units be reduced. At the same time, however, the
extension of the central authority's powers beyond such minimal limits must be rigidly opposed. The
separated nation-states, as members of the federal union, must zealously protect the whole range of
subminimal political activities.
Opposition to the federalist idea, especially as expressed in arguments by some U.K. political leaders,
stems from an imagined fear of a monolithic central authority in Brussels--a fear that has been fueled, in
part, by the residual vestiges of the socialist mentality among some influential nominal supporters of the
federal structure. Both attitudes fail to understand that federalism and socialism are contradictory systems
of political order. Federalism is a means of reducing political power overall and of dividing the power that
exists. Socialism is opposed on both counts.
The opposition to federalism that comes from those who otherwise seem sympathetic to classical liberalism
apparently reflects a failure to understand that federalism offers protection against the excesses of the
autonomous nation-state. Or could it be that the genuine objective of those who oppose reforms toward
federalism is not individual liberty, but rather the preservation of national political sovereignty? It is as if
the U.K. anti-federalists are saying, "We do not mind being politically coerced, so long as it is done by the
British Parliament.''
The position of those zealots in the United States who successfully thwarted the organization of the
Conference of the States in 1995 is even more bizarre and surely borders on paranoia. The initiative behind

64
the Conference was aimed almost exclusively toward designing ways and means through which effective
political authority could be devolved from the federal government to the separate states. How could those
persons and groups who mouth slogans about liberty and oppose such initiatives be other than dishonest or
ignorant?
Postscript: Individual Sovereignty and
Individual Liberty
Note that my title is "Federalism and Individual Sovereignty'' rather than "Federalism and Individual
Liberty.'' It may be useful to clarify the distinction. What is the ultimate maximand when the individual
considers the organization of the political structure? Unless he or she is a genuine anarchist who thinks that
private and voluntary action can be efficacious over the whole social space (including basic protections to
person, property, and contract), this maximand cannot be summarized as the maximization of (equal)
individual liberty from political-collective action. Implementation of such an objective would, to many of
us, represent a leap backward into the Hobbesian jungle.
A more meaningful maximand is summarized as the maximization of (equal) individual sovereignty. This
objective allows for the establishment of political-collective institutions, but implies that these institutions
be organized so as to minimize political coercion of the individual. Coercion is defined as being required to
do things or to submit to things others do to you, that you do not, or would not, voluntarily agree to do
yourself or to have done to you. A person may give up his or her liberty to steal from others and pay taxes
to support the enforcement of laws against theft provided others are subjected to the same general
constraints. So long as one's agreement to such political action is voluntary, the individual's sovereignty is
protected, even though liberty is restricted (see Buchanan and Lomasky 1984).

References
Brennan, G., and Buchanan, J.M. (1980) The Power to Tax: Analytical Foundations of a Fiscal
Constitution. Cambridge: Cambridge University Press.
Buchanan, J.M. (1978) "Markets, States, and the Extent of Morals.'' American Economic Review 68 (May):
364-68.
Buchanan, J.M. (1995) "Federalism as an Ideal Political Order and an Objective for Constitutional
Reform.'' Publius: The Journal of Federalism 25(2): 1-9.
Buchanan, J.M., and Lomasky, L. (1984) "The Matrix of Contractarian Justice.'' Social Philosophy 2
(Autumn): 12-32.
Hayek, F.A. (1979) The Political Order of a Free People. Vol. 3 of Law, Legislation, and Liberty. Chicago:
University of Chicago Press.
Hirschman, A.E. (1970) Exit, Voice and Loyalty. Cambridge, Mass.: Harvard University Press.
Tiebout, C.M. (1956) "A Pure Theory of Local Expenditures.'' Journal of Political Economy 60 (October):
416-24.
Vaubel, R. (1995) The Centralisation of Western Europe. Hobart Paper No. 127. London: Institute of
Economic Affairs.
Cato Journal, Vol. 15, Nos. 2-3 (Fall/Winter 1995/96). Copyright © Cato Institute. All rights
reserved.
James M. Buchanan is the Harris University Professor and Advisory General Director of the Center for
Study of Public Choice at George Mason University. This paper is based on a presentation made at the
Mont Pelerin Society's regional meeting in Cancun, Mexico, January 15, 1996.

Notes
[1] Roland Vaubel (1995) makes several of the same points that I emphasize here. Notably, Vaubel also
used the "exit'' and "voice'' metaphors in the federalist context.
[2] The discussion in this section closely parallels that in Buchanan (1995).

The Cato Journal is published in the spring/summer, fall, and winter by the Cato Institute, 1000
Massachusetts Ave., NW, Washington, D.C. 20001-5403. The Views expressed by the authors of the
articles are their own and are not attributable to the editor, editorial board, or the Cato Institute. Printed
copies of the Cato Journal may be ordered by calling 1-800-767-1241. Back issues are also available on the
Cato Institute Web site: http://www.cato.org. Email comments or suggestions to cato@cato.org.

65
66