Anuar Științific Nr. 5

Anuarul științific
al
Bibliotecii „V.A. Urechia”
Nr. 5/2018
Editura
Axis Libri
Galaţi
ISSN 2392 – 8352
ISSN-L 2392 - 8352
Redactor-șef:
Prof. dr. Zanfir Ilie
Redactor coordonator:
Dorina BĂLAN
Redactor responsabil:
Violeta MORARU
Secretar general:
Catrina CĂLUIAN
Redactor responsabil biblioteconomie și știința informării:
Prof. univ. dr. Mircea REGNEALĂ
Redactor responsabil literatură și lingvistică:
Prof. univ. dr. Simona ANTOFI
Redactor responsabil jurnalism și științele comunicării
Prof. univ. dr. Marian PETCU
Corectură:
Dorina Bălan și a.g. secară
Tehnoredactare:
Sorina RADU
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”

Mihai Bravu, nr. 16, Galați, 800208
Tel: 0236/411037
Fax: 0236/311060
e-mail: zanfirilie@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 102)
e-mail: balan_drn@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 109)
axislibri@gmail.com
Responsabilitatea pentru conținutul articolelor aparține în exclusivitate autorilor.
Copyright © 2018 Editura „Axis Libri” Galaţi

cupri n s 3
cuprins
Patrimoniul cultural la Centenar

Urechia și spiritul de unitate al românilor
Zanfir Ilie........................................................................................................ 5
Vasul „Carolus Primus” - sediul temporar al Comisiei Europene a Dunării
pe vremea Primului Război Mondial
Letiția Buruiană............................................................................................. 9
125 de ani de construcții navale moderne în Galați aniversați în cadrul colocviilor
constructorilor de nave
Silvia Panaite................................................................................................ 15
Biblioteconomie și știința informării

Cartea străină veche și ex-librisul din Colecțiile speciale ale Bibliotecii
„V.A. Urechia” Galați
Catrina Căluian............................................................................................ 20
Catalogarea resurselor. Modele conceptuale
Violeta Moraru.............................................................................................. 34
Științe socio-umane
Educația creștină, „în cei șapte ani de acasă” (II)
Maria Stanciu............................................................................................... 39
Semn, mitosemn, logosemn, logomagie, efect logomagic
Nicolae Grigore Mărășanu............................................................................ 51
Literatură și lingvistică
Noi trăsături ale poporului român (o revizitare a matricei stilistice blagiene)
Adrian Buzdugan.......................................................................................... 55
Pagini de istorie literară
Ghiță Nazare................................................................................................. 64
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

4 Cuprins
Aspecte ale literaturii feminine contemporane: Anii 2017-2018 (I)

Adi-George Altay-Secară............................................................................... 67
Emilian Marcu. Vitrina cărților
Lucia Pătrașcu.............................................................................................. 78
Un roman despre dragoste - Constantin Vremuleț: „Prea târziu, în iarnă”
Dan Plăeșu.................................................................................................... 80
Cultură și civilizație
Scurte considerații despre Covurluiul secolului al XV-lea
Sorin Langu.................................................................................................. 82
Poezii populare românești
Radu Moțoc................................................................................................... 85
Cronică de întâmpinare
Oameni în memoria Galațiului. Aniversări 2017
Camelia Toporaș........................................................................................... 92
La altă aniversare, în anul amintirii României Mari: 125 de ani de
Şantier Naval la Galaţi
Zanfir Ilie...................................................................................................... 96
Consiliul științific
Consiliul științific al Bibliotecii „V.A. Urechia” la Centenar
Dorina Bălan................................................................................................ 99
Anuar ştiințific | Nr. 5/2018

Patrimoniul cultural la Centenar 5
U r e c h ia și sp i r i tu l de
u n i tat e a l rom â n i l or
P rof. dr. zanfi r i li e, director,

Bi bl i oteca „V.A. U rechi a” Gal aţi
Patronul Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” din Galați a fost atât de implicat în
totalitatea structurilor social-politice și spirituale ale vremii sale, încât se poate spune că
n-a existat domeniu de prim-rang în care să nu se implice și, mai mult decât atât, să nu se
impună cu personalitatea sa efervescentă, adesea debordantă, dar de cele mai multe ori
triumfătoare, chiar dacă, uneori, mult prea festivistă, așa cum se mai zicea prin epocă,
din partea unor contemporani mai degrabă invidioși pe succesele sale răsunătoare. Este
suficient să amintim că în urma lui au rămas Academia Română și Ateneul Român, dar câte
multe altele, din cultură mai ales, nu poartă astăzi semnătura lui? La loc de cinste, printre
acestea, Biblioteca din Galați - cel mai de seamă și mai îndrăzneț proiect al său la malul
Dunării - care-i poartă numele și care s-a iscat în circuitul cultural național prin donația sa
de suflet de aproximativ 6000 de titluri, care, iată, astăzi, la 100 de ani de la Marea Unire, a
crescut, ajungând la peste 930.000 de unități de bibliotecă.
Jurnalist, scriitor, om politic, profesor universitar, istoric, parlamentar şi om de
stat, mare diplomat, Vasile Alexandrescu Urechia se născuse la Piatra Neamț, în 1834, și
avea să se stabilească, până la sfârșitul vieții, la București, dar marea iubire a ființei sale
lăuntrice a fost Galațiul, pe care l-a slujit cu o pasiune și perseverență inegalabile. Mulți
s-au întrebat chiar de unde provenea această iubire pentru un oraș cu care nu avusese nicio
legătură mai înainte și cum de și-a păstrat cu sfințenie acest sentiment până la ultima sa
suflare. Explicația este mult mai profundă decât aceea care ar putea veni din circumstanțe
întâmplătoare, căci orientarea sa spre orașul de la Dunăre era determinată din rațiuni cu
totul și cu totul speciale și extrem de profunde, mai precis din acelea care decurgeau din
strategia sa de ansamblu adoptată în punerea în lucru a unor decizii ce vizau dragostea sa
nemărginită pentru românii de pretutindeni și din dorința lui arzătoare de a-i vedea pe toți
uniți într-o singură țară, într-un singur popor între aceleași hotare străbune.

6 Patrimoniul cultural la Centenar
Din acest punct de vedere, Urechia văzuse în Galați un oraș strategic de o importanță
majoră pentru apropierea fraților din Basarabia, despărțiți aici de Prutul devenit la 1812
graniță, și își propusese să ctitorească aici o citadelă invincibilă, nu prin metereze, tranșee
sau ziduri inexpugnabile, ci prin puterea fără de egal a spiritului și culturii, a școlii și a
bibliotecii, a cărții și învățăturii. Tocmai de aceea s-a străduit să înființeze aici primul liceu,
acela care este astăzi Colegiul Național „Vasile Alecsandri” și, la început, cu sediul într-o
clasă a noii școli, Biblioteca ce avea să-i poarte numele. Nu era discurs de al său, la catedră,
în Parlament, la conferințele și prelegerile susținute în țară și la întrunirile internaționale în
care să nu deplângă soarta Basarabiei, „ruptă de la sânul patriei”, cum zicea el, a românilor
de dincolo, văduviți de ce aveau ei mai scump: limba, istoria neamului și biserica poporului.
De îndată ce, urmare a Războiului Crimeii și a Tratatului de Pace de la Paris de la 1856,
cele trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad, au revenit la trupul Moldovei,
tânărul director al Departamentului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Vasile Alexandrescu
Urechia, a și pornit la acțiune pentru ajutorarea românilor de acolo, ocupându-se de școli
în limba română, de înființarea de biblioteci, dar și de revenirea lor la biserica neamului.
A mers până acolo încât, în pofida nenumăratelor dificultăți întâmpinate, a obținut toate
aprobările pentru înființarea, la Ismail, a Episcopiei Dunării de Jos, care să adune sub
oblăduirea ei toată suflarea românească revenită acasă, instituție care, în urma realipirii
celor trei județe de către Rusia, la schimb cu alipirea Dobrogei la România, a fost mutată la
Galați, aici rămânând până în prezent,
când a devenit Arhiepiscopie.
Patriotismul cel mai fierbinte,
naționalismul înflăcărat, dragostea lui
nemărginită pentru români și dorința
arzătoare de a-i vedea pe toți întru
aceeași graniță au fost sentimentele
care l-au însuflețit pe tot timpul vieții
sale rodnice. Cu toate că era foarte
tânăr la ceasul Unirii Principatelor,
când avea doar 25 de ani, a militat
pentru înfăptuirea marelui act istoric,
înființând la Paris, pe timpul studenției,
ziarul „Opiniunea”, în care a publicat
nenumărate articole mobilizatoare
pentru români și convingătoare pentru
elitele marilor puteri europene, care
urmau să valideze sau nu înfăptuirea
întrupării celor două principate în
V.A. Urechia aceleași granițe și același stat. Întors

în țară, a înființat la Iași, chiar în ajunul Unirii, o

altă publicație unionistă, „Zimbrul și Vulturul”,
incluzând în titlu simbolurile străbune ale celor
două principate și sugerând contopirea lor într-o
singura emblemă și o singură ființare. Bardul
de la Mircești, Vasile Alecsandri, unul dintre cei
mai puternici lideri ai ideii de unire, îi era model
de abnegație, iar tânărul discipol trebuia să fie la
înălțimea lui.
De îndată ce Unirea s-a înfăptuit și prin efortul
său, Urechia a intrat cu entuziasm în structurile cele
mai importante ale tânărului stat, fiind ani la rând
deputat sau senator de Covurlui și reprezentând în
Parlamentul României județul și orașul de care se
atașase așa de mult și în care va lăsa cel puțin două
moșteniri de preț, primul liceu gălățean, numit
astăzi Colegiul Național „Vasile Alecsandri” și, la
început, cu sediul într-o clasă a noii școli, Biblioteca
purtându-i în veci numele. Tocmai în scopul de a
sprijini îndeplinirea idealurilor românilor, a ocupat
importante funcții la nivel de stat, până la rangul
de ministru. Istoric pasionat (a scris o „Istorie a Românilor” în 14 volume), el știa însă
foarte bine că rezolvarea marilor probleme interne depindea foarte mult de conjunctura
internațională și mai ales de poziția marilor puteri ale Europei și ale lumii și a făcut tot ceea
ce era posibil să se integreze și să se facă tot mai cunoscut în cele mai importante structuri
și instituții continentale, susținând conferințe, prelegeri, luări de atitudine, concomitent cu
o vastă activitate publicistică în cele mai prestigioase ziare ale Europei, mai ales în acelea
de limbă franceză, pe care o cunoștea foarte bine.
De pe această înaltă poziție pe care și-a construit-o cu neprecupețite eforturi și cu o
admirabilă consecvență, Vasile Alexandrescu Urechia a luptat decenii în șir pentru unitatea
românilor de pretutindeni și pentru îndeplinirea marilor lor idealuri. Unirea principatelor
se făcuse, acum se profila la orizont Unirea cea Mare, readucerea la trupul patriei a
tuturor provinciilor înstrăinate, a Basarabiei, a Transilvaniei, a Banatului și a Bucovinei.
Pe basarabeni îi avea la suflet și luptase pe toate fronturile pentru drepturile lor, de aici,
de la Galați, cetate a cărții, culturii și credinței, cum o voia el, acum privirile cărturarului
și omului politic se aținteau peste Carpați, acolo unde milioane de români gemeau sub
asprimea jugului străin. Începând cu anul 1890 (cu 28 de ani înainte de Marea Unire), el
s-a implicat foarte mult în susținerea cauzei românilor din Transilvania și Banat, alegând
strategia lui de a sensibiliza şi de a obține sprijinul Europei.

Un moment de vârf al militantismului său a fost implicarea directă în sprijinul

mișcării memorandiștilor. Atunci când inițiatorii Memorandului Transilvaniei au fost
arestați și închiși de autoritățile maghiare, a făcut apel și a căutat suport în Europa pentru
eliberarea lor. Mai mult decât atât, a strâns și a publicat toate intervențiile sale și ale colegilor
pe aceasta temă, editând un volum cu titlul „Voci latine. De la frați la frați”. În calitate de
proaspăt lider al „Ligii culturale pentru unitatea tuturor românilor”, a scris și publicat în
presa internațională (în 113 ziare și reviste) peste 500 de articole, studii, știri, informații
cu privire la istoria românilor, toate în sprijinul memorandiștilor. Tăria cu care ataca
nedreptățile autorităților maghiare din Ardeal, pasiunea cu care apăra cauza românilor,
și în special a memorandiștilor aflați în proces, i-au făcut pe ungurii de la Budapesta să-l
declare pe „gălățeanul” Vasile Alexandrescu Urechia „agent disident”.
Încă o mare victorie a lui Urechia în disputa cu autoritățile maghiare a venit cu
ocazia confruntării cărturarului de la București cu generalul maghiar Istvan Turr, un
inamic înverșunat al românilor de dincolo de Carpați, care publicase o serie de articole
virulente ce condamnau mișcarea memorandiștilor, precum și pe susținătorii lor din Regat.
Problema memorandiștilor fusese făcută publică și pe plan internațional, tot de către Vasile
Alexandrescu Urechia, cel care, mai apoi, în 1895, în cadrul Congresului de la Bruxelles și
la Conferința Interparlamentară a susținut o confruntare aprigă cu reprezentanții Ungariei,
în privința problemei Transilvaniei și, recurgând la aceleași argumente ca în disputa cu
generalul Istvan Turr, a obținut un succes răsunător, fiind aplaudat de întreaga asistență.
Europa fusese convinsă de ardoarea cu care perora senatorul de Galați pentru cauza
românilor de peste Carpați și pentru aducerea acestora la patria mamă. Presa occidentală a
consemnat atunci la unison marele succes diplomatic pe care reprezentantul României l-a
avut asupra celor ai Ungariei, iar istoria ar trebui să consemneze acest episod aproape uitat
ca o mică piatră de temelie adăugată la acelea din ce în ce mai multe și mai trainice pe care
intelectualii români de pretutindeni le adăugau, cu tot mai multă hotărâre, la temelia Marii
Uniri de la 1918.
Acum, când întreaga țara trăiește, ar trebui să trăiască, sentimente alese în parcurgerea
celui de-al o sutălea an de la înfăptuirea marelui eveniment de la 1 Decembrie 1918, Vasile
Alexandrescu Urechia se cuvine a ne fi exemplu de zi cu zi și mai cu seamă intelectualii,
scriitorii, artiștii, profesorii, cei trecuți prin înalta școală a lui Eminescu, sunt chemați să
fie cei dintâi care să adune laolaltă întru unitate, bună înțelegere și dragoste de România
Mare, pe toți românii, pe cei de-acasă, pe cei din provinciile care așteaptă încă revenirea la
trupul țării, pe cei care, în căutarea unei lumi mai prospere, și-au căutat peste granițe patrii
provizorii, astfel încât, împreună, să risipim ca o pe o sufocantă ceață rătăcitoare această
nedreaptă învrăjbire dintre noi și noi, dintre români și români, dintre frați şi frați…

Vasul „Carolus Primus”

sediul temporar al Comisiei
Europene a Dunării pe vremea
Primului Război Mondial
L eti ți a burui ană, bibliotecar ,

bi bli oteca „V.A. Urechi A” Gal ați
Scurtă istorie a unui simbol al CED
Comisia Europeană a Dunării, cunoscută și sub acronimul CED, organism internațional

care a gestionat relațiile comerciale și diplomatice la gurile Dunării o bună perioadă din istoria
modernă a României, a beneficiat de un patrimoniu propriu, de o structură organizatorică și
birocratică bine pusă la punct, cu personal propriu provenit din țările membre, inclusiv din
România. Existența acestei instituții europene, considerate de către unii exegeți ca fiind un
fel de Uniune Europeană „in nuce”, și-a pus amprenta în prosperitatea zonei de la Dunărea
de Jos, așa cum în zilele noastre reușește s-o realizeze câte un mare concern internațional,
care atragând după sine o multitudine de investitori autohtoni și străini, produce într-o
perioadă anume de timp un vizibil impact economic, social și demografic. Pe lângă aspectele
economice și comerciale, CED-ul a adus locurilor un aer cosmopolit, un melanj de mentalități
de proveniență occidentală, care s-a grefat pe achizițiile vechilor influențe slave sau balcanice,
fără a se substitui însă fundamentului autohton.
Pentru o bună perioadă de la începutul secolului al XX-lea, odată cu intensificarea
relațiilor comerciale și diplomatice, Galațiul a devenit o metropolă din a cărei strălucire
ne-au rămas mărturii relativ puține, câteva incluse în publicațiile vremii și, ceva mai mult, din
imaginile de pe cărțile poștale. CED-ul deținea toate elementele unui brand: logo, materiale
identitare - drapel, monede, antet, broșuri și publicații proprii etc. Deținea un elegant
palat administrativ la Galați și unul la Sulina, un bogat material flotant format din diverse
ambarcațiuni cu roluri bine definite. Spre exemplu, yahtul „Carolus Primus” era principala
navă de inspecție, care pe lângă atribuțiile de bază, servea și la croazierele destinate delegaților
Comisiei, însoțiți uneori de membri ai familiilor lor, precum și invitaților la ședințele plenare

anuale ori personalităților politice și diplomatice. Istoria sa este strâns legată pentru o bună
perioadă de timp de cea a Comisiei Europene a Dunării.
Achiziționată în 1909 și beneficiind de un ponton propriu în Portul Galațiului, nava
„Carolus Primus” a devenit curând un exponent al vieții luxoase apusene1, transplantat din
Anglia în România. Lansat la apă în 1903, de către firma „A & J Inglis Ltd”, Glasgow, fabricat
cu destinația de navă de croazieră transoceanică cu dublă propulsie: vele și mașină cu aburi,
yahtul a navigat sub Pavilionul Marii Britanii, având ca armatori pe Patrick Macnab Inglis,
Glasgow, apoi din 1905 - Lt-Col. James H. Crossman, London & Cannes. După 1909, a arborat
pavilionul CED, din 1939 – pavilionul românesc, în Primul Război Mondial a avut pavilion
german, deoarece yahtul a fost pus la dispoziţia generalului Speidel, șeful misiunii aeronautice
germane din România, ca navă de comandament, iar din 1948 revine în patrimoniul statului
român până în deceniul al 6-lea, când va fi dat la fier vechi.2
Pe parcursul acestui periplu, yahtul a avut trei denumiri: Oithona3 – de la lansare până
la achiziționarea de către CED, în 1909, când a primit denumirea de Carolus Primus, iar
în 1948 a fost rebotezat Neptun, servind ca navă școală la Constanța și apoi, după 1955, ca
navă de pasageri. Referitor la denumirea Carolus Primus, s-a remarcat trimiterea la titulatura
cu care figura în documente oficiale Regele Charles I al Angliei, dar și un posibil gest de
curtoazie diplomatică față de Carol I, regele României la momentul achiziției navei.
După achiziția navei de către CED, cel care a preluat funcția de comandant a fost
căpitanul Vincenzo Firenzza, cetățean austro-ungar, născut în Dalmația: „Înalt, impunător,
cu o mustață mereu zbârlită, căpitanul Firenze apărea pe puntea de comandă drept ca un
brad”4. El este cel care a transmis și o legendă referitoare la primii proprietari, conform căreia,
proprietarul – lordul Inglis, ar fi decedat în mod stupid, în urma unei întreceri de înot în...
frac, în cadrul unui dineu de gală la Monte Carlo.5
Schimbarea denumirii în „Neptun”, o altă zeitate marină, a venit ca efect al unei întregi
campanii a noului regim comunist, care impunea acordarea navelor din patrimoniul autohton
de denumiri „adecvate”. Putem însă specula atribuirea numelui pe baza monedei CED din
1. „Oithona trecuse oceanul până la New York de două ori, avea tot confortul și luxul dorit de un lord
căsătorit cu o milionară americană”. În: Troica amintirilor: sub patru regi, Gh. Jurgea-Negrilești. Iași:
Polirom; București: Cartea Românească, 2014, p. 47.
2. Pentru detalii v.: 1) „Navigaţia Fluvială Română” (N.F.R.) şi regimul Dunării în timpul primului
război mondial / Drd. Carmen Atanasiu. În: Anuarul Muzeului Marinei Române. = Romanian Naval
Museum Yearbook. Tom. 3, vol. 1 (2000), 2001, p. 173-181 : fotogr. / Director: comandor drd. Ion
Ionescu; Redactor-şef: locotenent-comandor drd. Marian Moşneagu. Constanţa : Editura Companiei
Naţionale Administraţia Porturilor Maritime, 2001; 2) a se vedea și fișa tehnică a navei în: Scottisch
Built Ships: The history of shipbuilding in Scotland. Disponibil în Internet: http://www.clydeships.
co.uk/view.php?ref=10045, 20180807.
3. Nume galic feminin cu semnificația: „virgin of the wave”. Cf. https://www.nordicnames.de/wiki/
Oithona, 20180810.
4. Gh. Jurgea-Negrilești. Op. cit., p. 47.
5. Ibidem, p. 48.

1906, care are gravată pe una dintre fețe pe zeul Neptun,

așezat pe malul unei ape curgătoare, iar în fața sa străjuiește
o corabie miniaturală.6
Din acest tablou una dintre cele mai interesante, pline
de culoare și dramatism perioade este cea referitoare la
refugiul către Odessa, când, pe o perioadă de 14 luni, yahtul
„Carolus Primus”, care a transportat tezaurul, arhiva și alte
bunuri ale CED, devine și sediul temporar al organizației.
Episodul a fost relatat pe larg de reprezentantul român de la
acea vreme, cel care a făcut și diligențele necesare pornirii
și deplasării vaporului – scriitorul Duiliu Zamfirescu.7
Rămâne antologică scena plecării din portul gălățean, din 22 decembrie 1916, în care vasul
încărcat asemeni unei corăbii a lui Noe, își duce încărcătura în neprevăzut, într-o zonă care,
departe de a fi un adăpost, s-a dovedit apoi la fel de problematică și plină de primejdii.
Carolus Primus – odiseea către Odessa
Refugiul la Odessa dintre 22 decembrie 1916, până în februarie 1918, reprezintă o măsură
de urgență, impusă ca o consecință a stării de război, care devenise alarmantă atât pentru
întreaga țară, părăsită de aliați, cât și pentru orașul Galați, ai cărui locuitori au fost nevoiți să
întâmpine dezastrul distrugerilor și pericolele înaintării trupelor inamice. Intuiția lui Duiliu
Zamfirescu de a salva arhiva și o parte a personalului a fost providențială, întrucât ulterior,
printre distrugerile masive de clădiri ale Galațiului, s-a numărat și Palatul CED. Găzduind
Cartierul General al Armatei Ruse în România, clădirea a fost ținta bombardamentelor din
10 octombrie 1917, în urma cărora din construcție au rămas în picioare doar patru pereți
și au fost distruse iremediabil bunuri și documente, printre care și cele ale unora dintre
membrii echipajului yahtului. Mulți dintre delegații CED au părăsit țara, la Odessa pornind
doar delegatul român, Duiliu Zamfirescu, și cel rus, Pierre de Kartamischew. Mobilizarea în
vederea plecării s-a făcut cu dificultate, întrucât, așa cum mărturisește D. Zamfirescu, vasul
fusese dezarmat de doi ani, o parte din echipaj era mobilizat pe front, căpitanul V. Firenzza -
deportat, iar mecanicul-șef (Luigi Zampieri) a fost „împrumutat” de la celălalt vas de inspecție
al CED - „Prințul Ferdinand”. Totul s-a petrecut în mare viteză, iar episodul desprinderii de
chei prezintă nava în toată gloria: „Elegant, ca un cal de rasă încărcat cu cortul arabului, el
își făcu întorsătura în mijlocul Dunării, și o pornirăm în jos. În momentul plecării, se auzi
cornul de la mal, chemînd: «Carolus Primus»”8.
6. Medalia Comisiei Europene a Dunării. În: Colecția de medalistică, Muzeul de Istorie Galați. Disponibil
pe Internet: http://www.migl.ro/colectii/numismatica/medalistica.html, 20180515.
7. D. Zamfirescu. Călătoria în refugiu. În: Opere. Vol 6. Partea a 2-a. București, Minerva, 1987.
8. Ibidem, p. 203.

După o călătorie tensionată,

pe timp de noapte și zi, printre salve
încrucișate de tun, trase atât de pe
malul stâng, cât și de pe malul drept
de tunuri rusești, nava intră pe brațul
Chilia și ajunge pe 23 decembrie
la Odessa. În perioada șederii în
această localitate, yahtul devine
casa funcționarilor CED refugiați,
dintre care D. Zamfirescu remarcă
și descrie în opera sa pe francezul
Bitterlin, locțiitor al secretarului general, împreună cu soția sa, pe soția secretarului
general - Dna Rey, pe Melas – funcționar multinațional, Charles Grant – subdirector al
contabilității centrale, bucătarul Filippo – sicilian, italianul Iacopo din Toscana – om se
serviciu ș.a.
Printre acești pasageri, adăpostiți ca într-un turn Babel, sosea uneori și canadianca
Ethel Greening Pantazzi, soția comandorului Basil Pantazzi, implicată într-un alt celebru
episod de salvare a diplomaților români, refugiați la Odessa, de către colonelul Joe Boyle. În
amintirile sale, Ethel menționează rolul de bursă de informații jucat de yaht într-o perioadă
tulbure - august-septembrie 1917: „Lângă Jeanne [vapor italian de pasageri - n.a.] este ancorat
Carolus Primus, unde locuiesc familiile comisarilor român și rus din Comisia Europeană a
Dunării. După baia reconfortantă mergem adesea la ei și schimbăm vești. Sunt multe și toate
diferite”9.
O altă mărturie de la fața locului aparține lui Gh. Jurgea-Negrilești, nepotul
delegatului Rusiei, plecat cu familia în bejenie, care zugrăvește atmosfera într-o lumină
boemă: „Pe yaht, am crezut că m-am întors cu doi ani în urmă. Filipo mi-a făcut o buturugă
de ciocolată minunată. Am avut musafiri aduși de Duiță [Duiliu Zamfirescu – n.a.]. Mai
erau pe yacht căpitanul Reynaud cu soția, Charles Grant, casierul Comisiunii Dunărene,
cu fiul său, fiica vitregă a lui Duiță, Ida Scifoni și alții. Dintre toți, frumosul și elegantul
Duiță era singurul „Grand seigneur”, cu toate că se spunea că e de origine modestă. De
altfel, conu’ Costică Argetoianu îl poreclise „Marchizul de Priola” (personajul unei piese
la modă)”10. Același martor relatează despre starea de spirit determinată de zvonurile
venite de pe front, despre cei doi fii ai lui D. Zamfirescu sosiți din bătălie. Unuia dintre
ei îi organizează și nunta, la care a invitat diplomați și ofițeri superiori în uniforme de
gală, cu decorații. Reprezentantul român al CED, diplomat autentic, își asumă chiar
responsabilitatea de a mări salariile echipajului. „După aceea marinarii noștri erau mai
9. Ethel G. Pantazzi, România între lumini și umbre. București: Humanitas, p. 195.


veseli, rumeni și mai bine îmbrăcați, în timp ce aceia de pe alte vase erau obraznici
cu superiorii, nedisciplinați, până când în toamnă i-au luat la goană și i-au aruncat
în mare”11, relatează Jurgea-Negrilești. În jur totul era însă un dezastru. Civilii erau
împușcați, arestați, deposedați de bunuri și bătuți. Ofițerii cu grade superioare erau, de
asemenea, duși la bordul unui crucișător și împușcați. Funcționarii Comisiei Europene
au trebuit să suporte „afronturile, persecuțiile și perchezițiile autorităților ruse, cu toate
darurile, prânzurile, vinurile, țigările pe care ofereau domnii delegați”12. „În oraș am aflat
că autoritățile începuseră să ia ostateci români ca represalii pentru felul cum ai noștri
îi tratau pe bolșevicii din Moldova. Cincu, Stănculescu și alții au fost eliberați ulterior
numai prin intervenția colonelului englez Boyle”13.
Călătoria de întoarcere descrisă, în același stil plastic, de nepotul consulului rus se
dovedește a fi plină de tensiune și pericol, printre minele rusești. La sosirea în Sulina pe
călători îi așteptau sărăcia, râia și tifosul exantematic: „ce vedeam acum era o jale. Numai
geamuri sparte, cercevele atârnând, uși înfundate. Isprava aviației germane. Nu se zărea lume.
Cei care au putut au plecat la Chilia, la Izmail”14. Vasul s-a reîntors la Galați de la Odessa cu
un singur delegat al CED, Duiliu Zamfirescu. Lui Kartamischew nu i s-a mai recunoscut
calitatea de delegat deoarece nu avea împuterniciri de la guvernul lui Lenin.
După ce au ajuns la Sulina, la mijlocul lunii februarie 1918, membrii echipajului
au stat acolo până în iulie, când au fost duși la Brăila. Ajunși în Galați abia în noiembrie,
au constatat că în absența lor s-au produs și alte pierderi. Cei care-și lăsaseră o parte din
agoniseală, printre care și instrumente de navigație, în Palatul administrativ din Galați,
le-au pierdut în urma bombardamentului. S-au păstrat în fondul de documente al CED
de la Direcția Arhivelor Naționale din Galați câteva dintre aceste declarații realizate
ulterior. Astfel, căpitanul Firenzza declara că au dispărut în incendiu trei cufere și o
valiză din piele. Unele declarații conțin și informații despre abuzurile suferite în Odessa
(Tudorache Gheorghiu – pilot fluvial, Andrea Caugera – timonier, Pavel Nicoară –
matelot).
De asemenea, stau mărturie a activității CED în această perioadă, documentele emise
la bordul yahtului, ca sediu temporar. Spre exemplu, în Convenția încheiată de CED cu
Ministerul Marinei Ruse, la 14 iulie 1917, în vederea închirierii materialului flotant la un preț
de 16,5% din valoarea acestuia, prin care Rusia se obliga să continue lucrările de întreținere
pe șenalul Sulinei, folosind personalul CED, apare menționat yahtul „Carolus Primus” ca
„siège provisoire” (sediu provizoriu).
11. Ibidem, p. 193.

12. Ch. Grant. La Commission Europeene du Danube... raport întocmit la 21 martie 1921, fond
D.J.A.N.G. CED. Delegatul României, 1921, dos. 75, f. 56.
14. Ibidem, p. 197.

15
Acest acord a durat până la data de
13 februarie 1918, când Comisia a preluat
materialul flotant, fără a primi chiria
integrală convenită.16
La fel de greu de redobândit s-au
dovedit, după mărturiile lui Jurgea-Negrilești,
și cele trei tone de aur – tezaurul CED,
depozitat la Crédit Lyonnais din Odessa: „Din
el n-am putut ridica nici măcar un sfert înainte
de a pleca. S-a cărat cât s-a putut, până au
ocupat banca revoluționarii”17. După Raportul
DJANG. Fragment din prima pagină a lui F. Rey, din 29 august 1919, reiese că situația
Convenției încheiate între CED și Ministerul contabilă a fost dificil de clarificat pentru o
Marinei Ruse, la 14 iulie 191715 perioadă de un an, din cauza dispariției unor
registre. În urma unei anchete, după ce a declarat că registrele au fost trimise la Galați de teama
bolșevicilor și au pierit în incendiul Palatului administrativ, dl. Grant, subdirectorul Contabilității
generale a retras depoziția, și-a recunoscut vina, apoi și-a dat demisia și s-a retras în străinătate.18
*
În perioada refugiului la Odessa, yahtul „Carolus Primus” a fost sediu provizoriu al
CED, asigurând minima, dar necesara funcționalitate a instituției, reprezentată de delegații
României și Rusiei. Neutralitatea declarată și susținută de către delegații Duiliu Zamfirescu
și Pierre de Kartamischew, precum și eforturile conjugate ale celor implicați în evenimente
au permis protejarea bunurilor și funcționarilor organizației, precum și derularea unei
eficiente activități diplomatice într-o perioadă de maximă frământare internațională, în care
conflictele de interese și revoltele sociale se intersectau, transformând zona Dunării maritime
și împrejurimile sale într-un „butoi de pulbere”. Astfel, România, care era de regulă prea puțin
implicată în lucrările Comisiei, a preluat de această dată frâiele. Pentru o perioadă de 14
luni, istoria CED s-a scris la bordul yahtului Carolus Primus. Evoluția situației militare de pe
fronturi și ieșirea Rusiei din război au adus România în situația de a accepta armistițiul cu
Puterile Centrale și de a accepta tratatul de la Buftea-București, în 7 mai 1918. În continuare,
România a adresat proteste forurilor Conferinței de Pace de la Paris vizavi de lezarea
suveranității riveranilor de către Comisia Interaliată.
15. DJANG. Fond CED. Dosar: Russie: Domages causé à la CED – a son personnel y compris leas créan-
ces de la CED. Généralités, 1919-1922, p. 7.
16. Șt. Stanciu. România și Comisia Europeană a Dunării. Diplomație. Suveranitate. Cooperare
internațională. Galați: Pax Aura Mundi, 2002, p. 189.
18. Francis Ray. Raport... Deuxieme partie. Chapitre Prememier. p. 6. fond D.J.A.N.G. CED, Secretariatul
General, 1921, dos. 75, f. 56.

125 de ani de construcții

navale moderne în Galați
aniversați în cadrul
colocviilor
constructorilor de nave
S i lvi a panai te, inginer
Galaţi, aşezarea dintre ape, cetate a

navaliştilor
Galaţiul este aşezat între ape (Dunăre,
Siret, Prut, lacurile Brateş și Cătușa), la 80 de
mile de Marea Neagră. Aici, cursul Dunării îşi
schimbă direcţia cu aproximativ 90 de grade
spre est, în drumul său spre Marea Neagră.
De-a lungul acestui cot, care a favorizat
apariţia unui chei natural înalt, cu o mare
adâncime, denumit Schela (portul vechi), au putut acosta corăbii și au apărut şi primele
ateliere/şantiere pentru constituirea de ambarcațiuni (bastimente). Lemnul de calitate din
care se construiau corăbiile venea cu pluta pe Siret și Prut. Pescuitul a fost aici o îndeletnicire
importantă din cele mai vechi timpuri, iar portul favoriza comerțul și transportul de
pasageri. Pentru aceasta era nevoie de ambarcațiuni și de repararea acestora.
Galaţiul a fost un centru economic şi comercial important şi cel mai important port de
pe Dunărea românească. Aici s-a înființat în 1893 primul șantier naval modern, pentru nave
din metal, cu propulsie mecanică, prima formă de învățământ superior naval (arhitectură
navală) în 1951, Institutul de Cercetări și Proiectări în Domeniul Naval, ICEPRONAV, în
1966, a funcționat Centrala Industrială Navală (1969-1989).
În Galați, aproape fiecare familie are pe cineva care a lucrat sau lucrează în acest
domeniu.

Se simțea nevoia rememorării etapelor importante ale dezvoltării industriei navale în

acest oraș și așa a apărut proiectul „Colocviile Constructorilor de Nave”.
Despre Colocviile Constructorilor de Nave (CCN)

Ideea de a organiza reuniuni dedicate rememorării şi
tezaurizării proceselor de dezvoltare şi inovare care au determinat
în mod decisiv competitivitatea industriei navale româneşti a fost
a unei echipe condusă de dr. ing. Gelu Kahu, cel care a fost unul
dintre importanţii arhitecţi ai dezvoltării construcţiilor de nave
din România.
Prima întâlnire a avut loc în februarie 2011, pe nava-
restaurant Malnaș. Numărul participanților era din ce în ce mai
mare și ne-am bucurat când am primit invitația de a desfășura
lucrările în frumoasa clădire a Bibliotecii „V.A. Urechia”, fostul sediu
al Comisiei Europene a Dunării. Și acest parteneriat funcționează
Dr. ing. Gelu Kahu excelent de aproape opt ani.
Proiectul Colocviile Constructorilor de Nave (CCN) are ca scop să realizeze o imagine
de ansamblu a modului în care s-au dezvoltat construcţiile de nave de-a lungul timpului,
să pună în valoare personalităţile care au avut un rol important în domeniu, să realizeze o
comuniune între generaţiile de navalişti.
„S-a dorit ca aceste CCN-urile să asambleze în mod armonios eforturile care s-au făcut
în trecut cu energiile care acţionează în zilele noastre”, afirma dl dr. G. Kahu. De aceea, au
fost implicate atât universităţile, cât şi companiile din domeniul construcţiilor navale, au fost
invitaţi specialişti de renume din diverse generaţii, studenţi, pentru a realiza o profitabilă
comunicare între generaţii.
Proiectul se derulează sub egida Asociaţiei ANCONAV
(până în 2013, sub coordonarea Asociaţiei TEHNOPOL),
Biblioteca „V.A. Urechia” din Galaţi și Asociația Generală a
Inginerilor din România (AGIR)– Sucursala Galaţi. Sponsorul
principal al proiectului este Bureau Veritas Romania.
Colocviile au loc, de regulă, în prima vineri a lunii ( cu
excepţia lunilor ianuarie, iulie şi august), în Sala Eminescu
a Bibliotecii „V.A. Urechia” din Galaţi. Lucrările prezentate
sunt publicate în Caietele CCN și pe site-ul ANCONAV. În
septembrie 2018, după aproape 8 ani, s-au derulat 68 de
colocvii şi s-au tipărit 7 numere ale Caietelor CCN.
În cadrul colocviilor navaliştilor, s-a vorbit despre
tradiţie, specialişti şi formarea acestora, despre proiecte

deosebite, cum ar fi barjele pentru Egipt

sau platformele de foraj marin, am aflat
cum s-au dezvoltat şantierele navale
românești, proiectarea de nave, cercetarea
hidrodinamică, furnizorii de echipamente
şi sisteme navale şi învăţământul superior
naval.
Considerăm că ceea ce facem este
profitabil pentru prestigiul industriei navale
româneşti şi pentru o mai bună cunoaştere
CCN 68 a performanţelor ei şi a specialiştilor săi de
elită, pentru diverse generaţii active în acest domeniu, pentru cei care vor să-şi aleagă o
carieră interesantă, cu multe provocări, dar şi cu mari satisfacţii.
Cum a fost ales ca referință anul 1893

În 1973, conducerea Șantierului Naval Galați a luat decizia de a sărbători 80 de ani de
când, în anul 1893, Gheorghe Fernic, împreună cu doi asociaţi, I. Guiller şi T. Paujolat, atraşi
de câştiguri din activitatea de reparaţii de nave, înfiinţează o unitate industrială intitulată,
„Ateliere de construcţiuni mecanice. Turnătorie din fier şi bronz. G. Fernic et. Co.”. Această
unitate reia activitatea din domeniul construcţiilor navale civile, care se diminuase în jurul
anului 1860, când a început trecerea de la producţia de corăbii din lemn, acţionate manual şi
cu pânze, la nave construite din metal şi cu propulsie mecanică.
S-a editat o carte cu titlul „Șantierul Naval Galați - 80 de ani de existență, 1893-1973”
și s-a realizat lucrarea monumentală pe faleza superioară a Dunării, formată dintr-o elice
de navă turnată în bronz și așezată pe un soclu și o placă pe care stă scris: 80 de ani de la
înființarea Șantierului Naval.
Istoricii nu au fost de acord cu alegerea acestei date, bazându-se pe documente și
mărturii ale unor călători, care vorbeau despre corăbiile de război construite aici încă din
secolul XV. Dar, lucrurile au mers mai
departe păstrând ca reper momentul în
care au început să se construiască aici
nave moderne.
Trebuie menționat aici și faptul că
în 1879 se înfiinţase la Galați, pe vechiul
amplasament al șantierelor domnești,
Arsenalul Marinei Militare. Iar în 1896,
prin Înalt Decret Regal, s-a dispus
construirea unui doc plutitor spre a servi SNG-1963

la repararea bastimentelor de pe Dunăre şi

chiar a celor de pe mare, care ar avea nevoie de
reparaţiuni.
A existat o colaborare permanentă între
Arsenal și șantierul privat înființat de Fernic,
acestea două unindu-se în 1950 sub denumirea
de Șantierul Naval Galați.
În cadrul colocviilor navaliștilor, în
2013, am aniversat 120 de construcții navale
moderne la Galați, dedicând evenimentului J.S. Popovici, A. Praisler, V. Lăcătuș
Caietul CCN nr. 3/2013 (Editura „Axis Libri”). V. Popescu
Navaliști și istorici s-au străduit să reconstituie
istoria șantierului pe etape de dezvoltare. Dl ing. Vasile Lăcătuș (fost inginer șef Concepție în
SNG), împreună cu alți specialiști (inginerii Valentin Popescu, Victor Dobrea, Ovidiu Bejan,
Mihăiță Aruscuței, Doru Gaibăr, Florin Spătaru, Ioan Călina, Nicolae Mărgărint, Anton
Praisler și alții) ne-au condus prin momentele importante de dezvoltare a SNG-SNDG. S-au
alăturat cercetătorii istorici, ing. Costel Gheorghiu și Tudose Tatu, cu istoria Arsenalului
Marinei.
Aniversarea a 125 de ani de construcții navale moderne în Galați

În 1999, Grupul Damen a preluat pachetul majoritar de acțiuni al Șantierului Naval
Galați, noua societate - Șantierul Naval Damen Galați (SNDG) – a cunoscut de atunci o
puternică dezvoltare și transformări esențiale. Prin realizarea unor dotări moderne,
implementarea de noi tehnologii și sisteme de management și pregătirea personalului,
șantierul este capabil să facă față cu brio competiției mondiale. În cursul anului 2018, Grupul
Damen Schelde a achiziționat și 49% din acțiunile de la Șantierul Naval Mangalia, cu dreptul
de a exercita controlul operațional. Aici va putea construi nave de dimensiuni foarte mari,
cum ar fi pacheboturile și feriboturile.
Toată comunitatea navaliștilor gălățeni s-a bucurat de decizia conducerii SNDG
de a aniversa cu mare fast 125 de ani de construcții navale moderne. Au ales două devize
semnificative: Construim pe fundații solide! și Vom fi ce-am fost și mai mult decât atât!
Cu acest prilej, au avut loc mai multe evenimente ample: sărbătorirea Zilei Navalistului,
la 15 august, cu un mare spectacol și o petrecere, care s-au ținut în șantier, un album aniversar
cu titlul O istorie ilustrată a șantierului și o expozitie temporară dedicată istoriei șantierului,
care s-a deschis, pe 1 septembrie 2018, la Universitatea „Dunărea de Jos”, Galați (UDJ).
Aceasta cuprinde machete de nave, uniforme, fotografii, obiecte și documente obținute de la
foștii angajați, dar și de la instituții, cum ar fi Muzeul Național al Marinei Române Constanța,
Muzeul de Istorie „Paul Păltănea”, Biblioteca „V.A. Urechia” sau Arhivele Statului.

Comitetul de organizare a proiectului

Colocviile Constructorilor de Nave (CCN) a dorit
să marcheze, la rândul său, acest eveniment,
aducând împreună mai multe generații de
navaliști, cadre didactice și viitori ingineri
navaliști care să afle ce perspective are SNDG,
dar și modul în care s-a realizat documentarea
pentru album și expoziție. Ne-am bucurat în mod
deosebit că dl director general, ing. Rino Brugge
a răspuns cu entuziasm invitației noastre și ne-a
Deschiderea expoziției oferit informații importante despre SNDG,
situația prezentă și strategiile de viitor. Șantierul este o companie în plină dezvoltare, unde
tinerii calificați sau cu studii superioare pot avea o carieră de succes, într-un mediu deosebit.
În partea a doua a colocviului, au fost invitați specialiștii care s-au implicat în
realizarea albumului O istorie ilustrată a șantierului, domnii ingineri Vasile Lăcătuș,
inginer-șef Concepție SNG, 1969-1993 și Valentin Popescu, director tehnic SNDG, 2002
-2012. Dna ec. Iulia Dobrea Brugge, Business Development Manager la Damen Shipyards
Group din Olanda, a avut un rol foarte important în realizarea tuturor evenimentelor
aniversare. Am aflat cum s-au strâns și identificat fotografiile și documentele și cum s-a făcut
organizarea lor. Albumul, format 27x27 cm, cu 229 de pagini, tipărit în excelente condiții
grafice, va rămâne un document prețios pentru istoria construcțiilor navale gălățene și a
municipiului Galați.
Comitetul de organizare CCN, format din: dr.
ing. Gelu KAHU - Fondator și Președinte Onorific
CCN; dr. ing. Jean Sever POPOVICI - coordonator
CCN; ing. Valentin POPESCU - Coordonator
adjunct; ing. Vasile LĂCĂTUȘ - membru; dr.
ing. Roman PÎRVULESCU - membru; ing. Silvia
PANAITE - membru și redactor coordonator,
mulțumește tuturor celor care au contribuit
cu prezentări, articole și intervenții în timpul
întâlnirilor, timp de aproape 8 ani și au contribuit Macheta navei de supraveghere şi
la a face cunoscut tuturor realizările deosebite din cercetare, construită la Damen Galaţi
industria navală, care fabrică produse extrem de pentru Divizia Antarctică Australiană,
complexe și fiabile, și, în mod special, tuturor celor 2018
care, prin munca și priceperea lor, au făcut posibile
aceste realizări.

20 biblioteconomie şi ştiinţa informării
C art e a str ă i nă v e c h e
și e x - l i br i su l di n
C ol e c ț i i l e sp e c ia l e
ale Bibliotecii
„V. A . U r e c h ia” G a l aț i
catri na căl ui an, bibliotecar ,

bi bl i oteca „V.A. Urechi A” Galați
1. COLECŢIILE SPECIALE ALE BIBLIOTECII JUDEŢENE „V.A. URECHIA”
1.1. Vasile Alexandrescu Urechia și Biblioteca Publică „Urechia”

Vasile Alexandrescu Urechia a ales să rămână nemuritor în inima şi conştiinţa
gălăţenilor printr-un act de creaţie: înfiinţarea unei biblioteci publice având ca temelie
biblioteca personală. Astfel, într-o frumoasă duminică de toamnă, pe 11 noiembrie 1890,
se inaugurează Biblioteca Publică „Urechiă”, având un fond de peste 6000 de documente
aparținând bibliotecii personale a marelui istoric. Biblioteca a fost înfiinţată în ultimul
deceniu al sec. al XIX-lea în baza a trei acte juridice, documente istorice care pot sta, și
astăzi, ca model pentru organizarea unei biblioteci publice: scrisoarea de intenţie pentru
înfiinţarea bibliotecii gălăţene adresată Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice de
către întemeietorul ei, Vasile Alexandrescu Urechia, actul de dar care va sta ca bază juridică
pentru emiterea decretului regal din 7 decembrie 1889 semnat de Carol I, rege al României. În
timp, fondul de colecții s-a dezvoltat, în primul rând, pe baza donațiilor, donația lui Urechia
ocupând primul loc, apoi a transferurilor din depozitul legal și a publicațiilor Academiei
Române, intermediate tot de Urechia, urmate de achiziții finanțate de Ministerul Cultelor
și Instrucțiunii Publice și autoritățile locale. Însuși Carol I, regele României, a contribuit la
dezvoltarea acestei biblioteci prin trimiterea unei donații în anul 1894.
Biblioteca personală, bogată moştenire bibliofilă de care se bucură astăzi gălăţenii şi toţi
românii, devenită publică la 11 noiembrie 1890, a purtat amprenta crezului proprietarului,

biblioteconomie şi ştiinţa informării 21
istoricul şi marele iubitor de carte şi de neam V.A. Urechia: „ascendenţa, continuitatea,

perenitatea românităţii, educaţia românilor şi modernizarea statului”. Urechia era convins de
faptul că doar bibliotecile cu deschidere publică, și aici le amintește pe cele publice, naționale și
școlare, au rol definitoriu în ridicarea culturală generală a comunității. Deși originar din Piatra-
Neamț, Urechia s-a hotărât să înființeze o bibliotecă publică, pornind de la biblioteca personală,
în frumosul oraș de lângă Dunăre, poate tocmai datorită așezării geografice, anticipând rolul de
liant cultural al orașului Galați între regiunile istorice românești: Dobrogea, Muntenia, Moldova
și mai ales, Basarabia aflată sub amenințarea Rusiei. Cunoștințele biblioteconomice acumulate
în urma vizitării diverselor biblioteci europene au stat la baza structurării organizatorice
a viitoarei biblioteci publice din Galați după modelul celor din străinătate. Astfel, pentru
înființarea bibliotecii, gândește totul ca la carte, nu lasă nimic la voia întâmplării, începând
cu asigurarea cadrului juridic necesar înființării, a condițiilor de proprietate, organizare și
funcționare, continuând cu donarea fondului de publicații, stabilirea localului, mobilierului
și personalului și încheind cu inventarierea și organizarea colecției, redactarea notițelor
bibliografice necesare întocmirii cataloagelor și, un lucru inedit pentru bibliotecile publice din
țară în acea vreme, tipărește catalogul publicațiilor și o revistă proprie de specialitate. Inițiativa
ctitorului a continuat și după inaugurarea Bibliotecii prin permanenta preocupare de a dezvolta
și imprima colecțiilor un profil enciclopedic și prin conștientizarea organelor de decizie și a
comunității cu privire la necesitatea construirii unei clădiri adecvate funcționării Bibliotecii.
Visul lui Urechia din 1901, de a construi un palat cultural asemenea celor din străinătate, s-a
materializat în 1933, când au început lucrările de construcții, colecțiile Bibliotecii fiind mutate
în noua clădire a Palatului Cultural „V.A. Urechia” în 1940, unde au stat doar 15 ani, în anul
1954 clădirea fiind destinată înființării Teatrului Dramatic. Din anul 1968, destinul tumultuos
al Bibliotecii și-a găsit liniștea prin mutarea în clădirea în care funcționase Comisia Europeană
a Dunării, sediul Bibliotecii până astăzi. Un om caracterizat de inițiativă proprie, interesat
de aproape toate domeniile cunoașterii, Urechia a dus o intensă activitate peste hotare, fiind
prezent la diverse conferințe, congrese, unde avea posibilitatea să vorbească despre minunatul
său popor pentru a atrage simpatia și stima străinilor pentru români. Un remarcabil ambasador
al poporului român, care și-a folosit toate cunoștințele și prieteniile pentru a-i da Bibliotecii
„Urechiă” o funcționalitate publică, dar mai ales una științifică și prin completarea colecțiilor cu
excepționala bibliotecă științifică a prietenului său francez, Léon de Rosny, intenție care nu s-a
materializat din cauza morții lui Urechia, în toamna anului 1901.
Ctitor de şcoli şi instituţii de cultură, V.A. Urechia consideră cultura „armă” pentru
ţinerea vie a conștiinţei naţionale şi civice1, lucru întărit şi în discursul din anul 1870 al
cărui mesaj rămâne de actualitate şi în zilele noastre: „ce va fi această ţară, cultivată, dacă
proprietarii ei nu vor poseda cultura necesară pentru a-i apăra existenţa?”2
1. OPREA, Nedelcu. Biblioteca Publică „V.A. Urechia“ Galați: Monografie. Ed. a 2-a. Vol. 1. Galaţi: Axis
Libri, 2010, p. 102.
2. Informaţiunile bucureştene, 1, 1870, nr. 12-13, p.1. Apud: Ibidem, p. 97.

În anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918, este datoria noastră, a
gălățenilor, cei care păstrăm vie amintirea și recunoștința acestei plurivalente personalități
românești, „unul din descendenții marelui cărturar și cronicar moldovean Grigore Ureche”3,
să amintim că V.A. Urechia se numără printre făuritorii Unirii, dedicându-și întreaga viață
cauzei unității național-statale a românilor printr-o susținută propagandă în țară, dar mai ales
în străinătate. Preocuparea principală a lui Urechia a fost istoria națională, fapt confirmat și
de conținutul cărţilor colecţionate cu dragoste și mare grijă de academician timp de 40 de ani,
începând din anii studenției la Academia Mihăileană, care constituie „cea mai bogată colecţie
de literatură daco-romanica sau daco-românica, conservată aproape în întregime.”4 Dintre cele
316 titluri cuprinse în Cartea străină veche: 1472-1700 : Catalog, elaborat de Ion Mărunţelu,
Sorina Codreanu şi Florica Carapcea în anul 1975, peste 220 conțin știri daco-romanice.
1.2. Colecțiile speciale ale Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”

Compartimentul Colecții speciale reprezintă centrul de greutate și sufletul
bibliotecii publice gălățene, fondul documentar clădindu-se pe nucleul inițial donat de
Urechia în 1890. Donaţia lui Urechia conţine „cărţi cu valoare documentară şi bibliofilă,
manuscrise, stampe, litografii, hărţi, manuale pentru şcoală, oficiale, legi, proiecte, bugete,
acte normative, regulamente, statute, foi volante etc.”5 Eminent om de cultură, Vasile
Alexandrescu Urechia, „prin natura profesiei, funcțiilor, preocupărilor și acțiunilor social-
culturale”6 a fost un mare iubitor de carte, una din principalele preocupări fiind procurarea
și colecționarea lor. Fondul bibliofil al bibliotecii personale a academicianului Urechia este
parte componentă a istoriei culturii românești, știut fiind că evoluția culturii și civilizației
unui popor este reflectată și în bibliotecile particulare. Donațiile succesive ale lui V.A.
Urechia până în anul 1900 însumează 18704 unități de evidență patrimonială, respectiv
10350 titluri în 12521 volume cărți, 1595 broșuri, 22 foi volante, 136 manuscrise, 30 hărți și
4400 stampe, gravuri și litografii.7 Fondul s-a dezvoltat în timp, în principal din biblioteci
personale, donații ale personalităților și instituțiilor culturale: biblioteca Cantacuzinilor
din comuna Băleni, Regele Carol I, generalul Eustațiu Pencovici, dr. Constantin Stavridi,
I. Kalinderu, G. Tanoviceanu, Episcopul Pimen, Vasile V. Kogălniceanu, Dimitrie Sturdza,
Aristizza Romanescu, H. Metaxa, C. Pantazopol, Zamfir Filotti, Paul Brătășeanu, Ion I.
Cetățeanu, C. Codreanu, M.N. Pacu, Frații Schnab, Emmerich Werl din Viena, preotul
David Popescu, Victor Slăvescu, Emil Vârtosu, farmacistul E. Karakasch, profesorul gălățean
3. MARINESCU, Constantin Gh. Contribuții patriotice ale lui V.A. Urechia (I). În: Axis Libri. Galați:
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, 2009, nr. 4, pp. 16-17.
4. OPREA, Nedelcu. Op. cit., p. 18.
5. Ibidem. Vol. 2. p. 383.
6. Ibidem. p. 372.
7. Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” : [site web] [accesat: 10 decembrie 2017]. Disponibil pe internet
la adresa: https://www.bvau.ro/repere.php.

Til Procopian, Costin Brăescu, S. Kirschen, episcopul Partenie Clinceni, magistratul M.G.
Orleanu, A. Filipescu, D. Voiculescu, instituții ale administrației publice locale, Biblioteca
„Astra” din Sibiu, Facultatea de Teologie din București, Tipografia Cărților Bisericești,
Ministerul Instrucțiunii Publice din Italia, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii, Ministerul
Lucrărilor Publice, Institutul Meteorologic, Academia Română, Biblioteca-Muzeu Balaguer
din Spania, Ministerul Finanțelor etc.
Din fondul de rarităţi bibliofile donate de Urechia, Biblioteca gălățeană conservă astăzi
douăsprezece incunabule cu ani de apariţie până la 1500, şapte dintre ele fiind clasate în
categoria „tezaur” a Patrimoniului Cultural Naţional, 14 elzevire, publicate între anii 1599-
1643 de membrii vestitei familii de librari olandezi Elzevir (cel mai vechi elzevier datează
din 1599, Lycophronis Chalcidensis : Alexandra), stampe, cea mai valoroasă fiind Culegerea
de 85 de stampe originale, care cuprinde tiraje executate la sfârşitul secolului al XVIII-lea
după plăcile gravate în bronz de Rembrandt şi ucenicii săi, manuscrise şi dedicaţii autografe
ale unor personalităţi din ţară şi din străinătate, hărţi vechi, atlase, albume, fotografii, cărţi
poştale, periodice vechi, foi volante etc.8
Din cele douăsprezece incunabule, graţie iubirii de carte veche a cărturarului bibliofil
Vasile Alexandrescu Urechia, nouă sunt unicat pe plan naţional: cinci titluri sunt unicate ca
ediţie (Sermones de patientia in Job, de Sfântul Ioan Hrisostomul, 1474; Ruralia commoda,
de Pietro Cresenzi, 1474, cel mai vechi incunabul imprimat la Louvain, reprezentând un
tratat de farmacologie medievală, nedescifrat încă, care conține text în limba franceză
veche, datată ca fiind de la începutul secolului al XVI-lea; Facta et dicta memorabilia. Lib
IX, de Valerius Maximus, 1478; Vocabularius Juris Utriusque, de Peter Drach, 1478; Summa
Angelica, de Angellus de Clavasio, 1487), două sunt unicate ca titlu de lucrare (Historia
del popolo fiorentino, de Leonardo Bruno, 1476, important prin informațiile despre daci
din timpul campaniei lui M. Terentius Varro Lucullus din anii 72-71 î.e.n.; De moribus,
conditionibus et nequitia Turcorum, de Giorgius de Hungaria, 1481) şi două sunt unicate din
punct de vedere al autorului (Expositio evangeliorum dominicalium et festivalim, de Albertus
de Padua, 1480; Opera, de Publius Papirus Status, 1494).9 Cel mai vechi incunabul datează
din anul 1472: De Consolatione Theologiae de Johannes de Tambaco, editat la Strasbourg,
Typ. Georg Reyser. O altă raritate bibliofilă este cartea Opera quae exstant, semnată de
Filostrat și apărută la Paris în 1608 care face parte din biblioteca Mavrocordaților, lucru
confirmat de ex-librisul autograf existent pe carte: „Ex Libris Jo Nicolaj Mavr Principis
Moldaviae”.
În primul rând, Urechia este un „dascăl al naţiunii”, care a predat istoria românilor
peste patruzeci de ani la universităţile din Iaşi şi Bucureşti. „O viaţă întreagă a adunat carte
8. ILIE, Zanfir. Argument pentru promovarea valorilor culturale gălăţene. În: Incunabule din colecţiile
Bibliotecii „V.A. Urechia”. Galaţi: Axis Libri, 2016, p. 11.
9. ONEŢ, Valentina. Colecţia de incunabule a Bibliotecii „V.A. Urechia”. În: Buletinul Fundaţiei Urechia.
Galaţi: Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia”, 2013, nr. 14, pp. 21-34.

străină cu informaţii despre români, a susţinut cu înflăcărare latinitatea românilor şi a încercat

să definească locul românilor în familia ţărilor latine, a ţărilor europene.”10
V.A. Urechia nu şi-a constituit la întâmplare biblioteca personală, ci a căutat să adune
cărţi, în special străine, care să demonstreze „ascendenţa dacică, latinitatea şi romanitatea
românilor”11, originea, continuitatea şi unitatea românilor în spaţiul carpato-danubiano-
pontic. Preocuparea principală a cărturarului Urechia a fost istoria naţională şi acest lucru
se vede din constituirea organizată a bibliotecii personale prin acordarea unei mari atenţii
colecţionării de carte veche tipărită în afara spaţiului românesc, dar care aducea informaţii
referitoare la istoria şi civilizaţia românilor. Colecția daco-romanica din cadrul Colecțiilor
speciale stă mărturie în acest sens, numărându-se și astăzi printre cele mai însemnate din
România. Din cele 316 titluri de carte străină veche tipărită între anii 1472-1700, peste 200 de
titluri conțin știri daco-romanice. În aceeași colecție de izvoare scrise străine care dovedesc
ascendența dacică, latinitatea și romanitatea românilor, se numără și hărți și atlase apărute
între secolele XVI-XIX. O altă tematică a cărților colecționate de Urechia este Uniunea statală
realizată de Mihai Viteazul. Cartea românească veche constituie o altă componentă a fondului,
proveniența colecției existente la Galați fiind din Ardeal, ca urmare a relației lui Urechia cu
preotul Emilian Micu, această circulație a cărții între provinciile istorice românești aducând
reale contribuții la pregătirea Marii Uniri din 1918. Valoarea bibliofilă a fondului este dată
și de colecția de manuscrise, scrisori și autografe, care conferă Bibliotecii și rolul de centru
de cercetare științifică, așa cum a gândit Urechia la sfârșitul secolului al XIX-lea. Stampele,
gravurile, lito și zincografiile, fotografiile, actele oficiale sunt alte tipuri de documente care
dau valoare documentară și bibliofilă Colecțiilor speciale.
Fondul de Colecții speciale deținut de Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” este un fond
viu, care își așteaptă și astăzi cercetătorii să exploreze raritățile documentare și bibliofile din
tezaurul lăsat moștenire românilor de către Urechia.
1.3. Fondul de carte străină veche (1472-1700)

Fondul de carte străină veche, componentă a patrimoniului gălățean, face parte din
lista valorilor bibliofile universale tipărite până în anul 1700.
Urechia a recuperat prin achiziții valori documentare și bibliofile atât din biblioteci
românești renumite, ca cea a lui Constantin Cantacuzino, Nicolae Mavrocordat, G. Asachi sau
a Văcăreștilor, cât și din biblioteci străine, ca cea a spaniolului bibliofil Gomez de la Cortina
sau a francezilor Madden ori marchizul de Courtanvaux. Remarcabil cercetător și împătimit
bibliofil, fondatorul bibliotecii gălățene a studiat biblioteci, anticariate, arhive, librării din
țară, dar mai ales din străinătate, informându-se despre valorile bibliofile și folosindu-și toate
10. Idem. Din nou despre V.A. Urechia (1834-1901): 175 de ani de la naşterea cărturarului: Portretul
unui om de cultură (II). În: Axis Libri [on-line], 2009, nr. 4. Disponibil pe internet la adresa: https://
www.bvau.ro/docs/axislibri/AxisLibri4.pdf.

aceste cunoștințe pentru a-și îmbogăți biblioteca personală cu valori documentare, bibliotecă
care, în anul 1890 devine publică. Fondul de carte străină veche este o componentă principală,
care dă valoare bibliofilă și științifică colecțiilor speciale deținute de Biblioteca „V.A. Urechia”.
Acest fond face parte din donaţia care a stat la baza constituirii bibliotecii gălăţene, fiind
chiar „nucleul bibliotecii personale a lui V.A. Urechia, excepţie făcând un număr restrâns de
cărţi cu altă provenienţă referitoare în majoritate la istoria şi cultura românilor, a popoarelor
vecine, a Europei, dar cu tangenţă la istoria patriei noastre.”12 Fondul conține 316 titluri de
cărți străine, din care 12 sunt incunabule, la care se adaugă 2 în facsimil, 82 de titluri sunt
tipărite în secolul al XVI-lea și 220 sunt apărute în secolul al XVII-lea13.
Valoarea fondului de carte străină veche este dată însă de existenţa a 12 incunabule,
care situează biblioteca gălăţeană printre cele numai 41 de biblioteci din România care deţin
astfel de lucrări valoroase. Doi dintre autorii acestor incunabule nu se mai găsesc în altă
bibliotecă din ţară, este vorba de Albertus de Padua şi Publius Papinius Statius, iar două titluri
de lucrări sunt unice pe plan național, Historiae Florentini populi (autor Leonardus Aretinus
Brunus) şi De moribus, conditionibus et nequicia Turcorum (autor Georgius de Hungaria).14
Tot parte componentă a acestui fond este și colecția de documente daco-romanica, care
conține 203 titluri și care, pe lângă informații despre români, aduce și detalii istorice despre
Europa, Polonia, Ungaria, Rusia, Imperiul Otoman. Astfel, cartea lui Hieronym Henningen,
Theatrum genealogicum, apărută în 1598, deține informații despre participarea românilor
la campaniile antiotomane, despre domnitorii români Matei Corvin, Petru Rareș, Iancu
de Hunedoara, Ștefan cel Mare, iar în cartea lui Hieronimus Ortelius, Chronologia oder
Historische Beschreibung aller Kriegsempörungen und Belagerungen... din anul 1604 găsim
portretul marelui voievod Mihai Viteazul așezat printre personalitățile epocii. Cea mai veche
informație despre români se găsește în cartea lui Leonardo Bruni, Historiae Florentini populi,
editată în anul 1476, unde se vorbește despre campania lui M. Terentius Varro Lucullus, din
anii 72-71 î.e.n., de cucerire a Dobrogei. Cartea străină veche existentă în Biblioteca „V.A.
Urechia” își păstrează și astăzi valoarea informațională prin prețioasele informații pe care le
deține: „istoria, geografia și situația politică a Țărilor Române, hărțile și gravurile cu aspecte
panoramice din unele localități românești, portretele unor domnitori etc.”15
Fondul de carte străină veche a intrat în circuitul informațional în 1975 prin editarea
unui catalog întocmit de Ion Mărunțelu, Sorina Codreanu, Florica Carapcea și prefațat
de Nedelcu Oprea, directorul Bibliotecii în acea vreme. Instrumentul bibliografic creat de
bibliotecarii gălățeni a avut un important impact în rândul publicului avizat.
12. Ibidem, p. 406.

13. Idem. Introducere. În: MĂRUNŢELU, Ion ; CODREANU, Sorina ; CARAPCEA, Florica. Cartea
străină veche: 1472-1700: Catalog. Galaţi: [S. n.], 1975, p. VII.
14. BĂDĂRĂ, Doru. Cuvânt înainte. În: Incunabule din colecţiile Bibliotecii „V.A. Urechia”. Galaţi: Axis
Libri, 2016, p. 6.
15. OPREA, Nedelcu. Op. cit., p. VIII.

Valoarea bibliofilă a fondului de carte străină veche editată până în anul 1700 este dată
şi de existenţa ex-librisurilor pe aceste documente. Cele mai numeroase sunt ex-librisurile
manuscrise (autografe) și diverse însemnări manuscrise care aduc atât informații bibliografice
privind titlurile, edițiile, cât și informații despre foștii proprietari ai documentelor, fie ei
persoane fizice sau instituții (vezi Fotogr. nr. 1 și 2).
Fotogr. nr. 1 Ex-libris autograf16 Fotogr. nr. 2 Însemnare manuscrisă17
2. EX-LIBRIS: ÎNSEMN DE PROPRIETATE

2.1. Scurtă prezentare a ex-librisului
Odată cu apariţia cărţii, vorbim şi de ex-libris ca fiind însemnul de proprietate pe
care deţinătorul cărţii îl folosea tocmai pentru a arăta cui îi aparţinea documentul respectiv.
„Ex meis libris” („Din biblioteca mea”) este formularea folosită pe cărţi de proprietarii de
biblioteci personale.18 Aceste însemnări fac parte din istoria cărţii, contribuind semnificativ
chiar la scrierea acestei istorii şi ajutând la reconstituirea drumului documentului în timp.
Ex-librisurile sunt indicii preţioase pentru ramura bibliologiei, bibliofilia. Însemnul de
carte „ex-libris” apare ca necesitate de marcare a proprietății bibliofile și evoluează spre operă
de artă, devenind elementul de unire între carte și frumos. Indiferent de varianta pe care
o alegem pentru ex-libris, ca semn de proprietate sau obiect de artă, este confirmat rolul
important pe care îl are în educația și cultivarea simțului estetic. 19
Pentru o mai bună înțelegere, să pornim de la câteva definiții. Astfel, în timp ce
bibliofilia este cunoscută ca fiind „ramură a bibliologiei care se ocupă cu studiul cărților
16. NEBRIXA, Antonio de. Chronica de los muy altos y esclarecidos reyes catholicos don Fernando y
doña Ysabel de gloriosa memoria. Valladolid: En Casa de Sebastina Martinez, MDLXV [1565].
17. STOBAEUS, Ioanes. Sententie ex thesauris Graecorum delectae, quarum autores circiter ducentos
& quinquaginta citat et in sermones siue locos communes digeste, à Conrado Gesnero doctore medico
Tigurino in latinum sermonem traductae, sic ut latina graecis è regione respondeant. Basileae: Ex officina
Ioannis Oporini, MDXLIX [1549].
18. TROIA, Luana. Manuscrise şi cărţi rare. Vol. 4: Ex-librisuri şi însemnări. Iaşi: Biblioteca Judeţeană
„Gh. Asachi”, 1995, pp. 5-7.
19. SERGHIE, Paraschiva. Colecția de ex-libris a Bibliotecii Județene. În: 100 de ani de la înființarea
Bibliotecii„V.A. Urechia” Galați: Volum jubiliar. Galați: [S. n.], 1991, pp. 230-232.

din punct de vedere al rarității și al valorii artistice” sau poate fi privită ca fiind „pasiunea
și priceperea de a colecționa și evalua cărți rare și prețioase”, ex-librisul se definește ca fiind
„formula care identifică proprietarul unei cărți” ori „o marcă de proprietate aplicată pe carte
de posesorul ei sub formă de iscălitură autografă, sigiliu, ștampilă, timbru sec sau cel mai
adesea de etichetă”.20 De reținut că posesorul poate fi atât persoană fizică, cât și colectivitate.
Dintre tipologiile de ex-libris cunoscute, amintim:
• ex-libris autograf este alcătuit din una din expresiile „Ex-libris” („Din cărțile mele”)
sau „Ex meis libris” („Din biblioteca mea”) și semnătura autografă a posesorului;
• ex-libris figurativ constă dintr-o etichetă pe care s-a gravat o compoziție cu caracter
simbolic sau alegoric, oglindind personalitatea, gusturile, aspirațiile, profesia posesorului.
Aceste tipuri de semne de proprietate sunt creații artistice autentice executate pe toate genurile
de gravură, litografie sau chiar fotografie. Cel mai vechi ex-libris figurativ din România
este din anul 1692 și aparține lui Pantaleon Calliarchi, medicul domnitorului Constantin
Brâncoveanu;
• ex-libris heraldic reproduce blazonul proprietarului. El poate figura pe carte sub
formă de etichetă gravată, ștampilă sau de timbru sec;
• ex-libris monogram este format din inițialele numelui posesorului, dispuse într-un
anumit mod;
• ex-libris profesional este ex-librisul figurativ care conține referiri la ocupația
proprietarului;
• ex-libris sigiliu este realizat prin imprimarea unei matrice sigilare pe carte, care redă
de regulă numele, inițialele sau simbolul heraldic al proprietarului;
• ex-libris ștampilă este imprimat cu o parafă gravată în lemn, metal, cauciuc sau
linoleum;
• ex-libris timbru sec este de tip sigilar, obținut prin reliefarea textului sau imaginii
gravate pe matrice cu ajutorul unei prese.21
O altă tipologizare simplifică enumerarea de mai sus și o sintetizează în: ex-librisul
manuscris sau autograf format doar din semnătura posesorului, ex-librisul heraldic însoțit
sau nu de text manuscris, ex-librisul ștampilă sau sigiliu (timbru sec), ex-librisul etichetă și
supralibrosul care este ex-librisul etichetă atașat pe carte pe coperta 1 sau 2.22 Mențiunea de
proprietate trecută la sfârșitul textului poartă denumirea de ex-libris colofon.
După apariția tiparului, mențiunea de proprietate este însoțită de o gravură sau un
blazon de familie. Așa a apărut ex-librisul heraldic ce conținea stema familiei și ex-librisul
20. OLTEANU, Virgil. Din istoria și arta cărții: Lexicon. [București]: Editura Enciclopedică, 1992, pp.
42-44.
21. Ibidem, pp. 143-145.
22. DÂRJA, Ileana. Ex-libris etichetă în colecţiile Bibliotecii Batthyaneum din Alba Iulia : [on-line]
[accesat: 9 ianuarie 2018]. Disponibil pe internet la adresa: https://batthyaneumblog.files.wordpress.
com/2016/02/darja_exlibris_7martie2011-322828.pdf.

figurativ în care gravura era compusă din diferite desene simbolice. Foarte răspândit a fost și
ex-librisul sigiliu sau ștampilă. Ex-librisul poate face corp comun cu cartea sau se poate tipări
separat sub forma unei etichete gravate care se atașează cărții. Ex-librisul etichetă din secolul
al XVI-lea era reprezentat printr-o imagine artistică gravată care putea sau nu să includă
expresia consacrată Ex libris, urmată de numele posesorului.
La noi în țară, mărcile de proprietate au vechimea primelor biblioteci mănăstirești
din secolele XII-XIV. Ex-librisul autograf pătrunde pe teritoriul țării noastre la mijlocul sec.
al XVII-lea, sub „influența umanistului european”. Domnitorii, boierii, marii negustori și
egumenii își însemnau cărțile cu sigiliul personal în locul semnăturilor autografe. Înființarea
primelor biblioteci publice românești după anul 1830 a favorizat apariția ex-librisului
ștampila bibliotecii sau sigiliul bibliotecii. Cu timpul, acest tip de ex-libris își pierde din
valoarea ornamentală, ștampila bibliotecii fiind folosită doar pentru evidența materială a
documentelor. Acest lucru a favorizat apariția ex-librisului figurativ în a doua jumătate a sec.
al XIX-lea, marcă de proprietate importantă pentru valoarea sa artistică.23
Indiferent de tip, valoarea ex-librisului este dată de conținutul său documentar, de
vechime, de personalitatea posesorului și a artistului care l-a creat. Însemnele de proprietate
rămân până astăzi veritabile documente istorice care reconstituie circuitul cărții, și în special
al cărții vechi.
2.2. Vasile Alexandrescu Urechia și însemnul de proprietate

V.A. Urechia, intelectual român și colecționar bibliofil din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, a folosit foarte rar o marcă de proprietate pe cărțile din biblioteca sa personală, pe
care, mai apoi, a donat-o cu atâta generozitate gălățenilor. Procurarea și colecționarea de cărți
este o preocupare principală a lui Urechia încă din timpul studenției la Paris. Obișnuința de
a-și semna cărțile se întâlnește mai rar pe tipăriturile din sec. al XVIII-lea. Un lucru inedit
pentru colecționarul bibliofil Urechia este că nu și-a pus însemnul de proprietate pe niciun
incunabul existent în fondul de carte străină veche.
Faptul că nu a folosit constant un însemn de proprietate face greoaie reconstituirea
evoluției bibliotecii personale a marelui bibliofil. Urechia face rar pe cărți însemnări
marginale, sublinieri în text și semnează în moduri diferite: B. Aless, B. Urechia (inițiala B
venind de la prenumele Basile), V.A. Urechia, Aless Urechia. Printre alte mențiuni făcute de
Urechia pe documentele donate gălățenilor, amintim: „Această condică se va da Bibliotecii
Urechia din Galați. 1892 octombrie 2” care se întâlnește pe manuscrisul Condica casei dum/
nea/lui vel pahar/nic/ jupan Constantin Almăjan, însemnarea autografă Urechia și textul
„Donată de D. Lessouëf, 1897” făcută pe E Kaine Diatheke = Novum Testamentum, ex Regijs
alijsque optimis editionibus cum cura expressum, publicată în 1624 la Lugduni Batavorum,
editura Ex officina Elzeviriana.
23. DIMA-DRĂGAN, Corneliu. Ex-libris: Bibliologie și bibliofilie. București: Litera, 1973, pp. 120-123.

Două cărți din fondul de Colecții speciale sunt marcate cu ex-libris ștampilă, cu
textul: „Biblioteca licențiatului V. Alexandrescu”. Foarte puține dintre cărți au semnătura,
data și locul de unde au fost procurate. Cele care au menționat anul cumpărării sunt dovada
faptului că Urechia își folosea propriile venituri pentru achiziționarea lor, chiar și după
înființarea bibliotecii gălățene. Chiar dacă majoritatea cărților nu au prețul menționat,
totuși, analizând pe cele care au înscrisă suma achiziționării, putem concluziona că marele
bibliofil nu a ezitat să-și investească propria avere financiară într-o avere spirituală pentru
neamul său. Iată câteva însemnări privind sumele date de Urechia: „plătit 200 de franci”,
„... cu franci 20... 1868 iunie 15”, „Cumpărată din Vișinu în Istria în fiorini, 25 iunie 1868”,
„Cumpărată cu 30 de fiorini la Viena în 1874 V.A. Urechia”, „Cumpărată cu 80 de lei” sau
„Plătită 120 lei, 1894, V.A. Urechia”. Ca o comparație, putem sublinia faptul că unele cărți
cumpărate în lei aveau valoarea salariului bibliotecarului pe o lună, a altora chiar mai mult24.
După anul de publicare al cumpărării, menționat de Urechia, s-a identificat în colecții titlul
Historia de las revoluciones de Hungria, semnat de Claude Vanel, apărut în două volume
la editura Imprenta de Bernardo de Villa-Diego din Madrid în anul 1687, ca fiind prima
carte cumpărată de Urechia după însemnarea făcută pe volumul 2: „Cumpărată în Madrid
în 1861”25.
Importanța semnelor de proprietate existente pe cărți este văzută și în posibilitatea
reconstituirii unor evenimente personale ale posesorului. Astfel, una dintre cărți, pe care
întâlnim două semnături B. Aless... și B. Urechia pe pagina de titlu, iar pe coperta a 3-a înscrisul
etajat 1859/V. Aless Urechia/1868, are pe copertă imprimat cu majuscule PRAEMIUM, ceea ce
dă o anumită valoare documentară pentru posesorul ei. Este vorba de tomul 1 din Hronicul
românilor și a mai multor neamuri de Gheorghe Șincai, tipărit de pe manuscrisul cumpărat de
către Înălțimea Sa Grigore Alessandru Ghika V.V. Domnitorul Moldovei și hărăzit Bibliotecilor
școalelor din Iași, apărut la Tipografia româno-franceză din Iași în anul 1853. Sau pe lucrarea
Voyage de Levant fait par le Commandement du roy en l’anée 1621, scrisă de Louis Deshayes
de Courmenin și apărută la Paris, editura Adrian Taupinart în anul 1624 unde, pe foaia de
titlu, există însemnarea manuscrisă care arată funcția guvernamentală a lui Urechia în acea
vreme: „V.A. Urechia. Director general la Ministerul de Culte și instrucțiune publică, 1866”. Din
anul 1877, Urechia folosește ca semn de proprietate ex-librisul manuscris însoțit de expresia
Din cărțile lui..., așa cum se vede pe lucrarea semnată de Paul Piasecki, Chronica gestorum in
Europa singularium, apărută la Cracovia în 1645, unde apare însemnarea: „Din cărțile lui V.A.
Urechia 1877”.
Cartea străină veche poartă, în cea mai mare majoritate, însemnări manuscrise, unele
informații bibliografice privind alte ediții sau raritatea ediției, locul și anul procurării, prețul
plătit, diferitele ex-librisuri utilizate în timp de ultimul lor proprietar, Urechia. În cele mai
24. OPREA, Nedelcu. Biblioteca Publică „V.A. Urechia” Galați: Monografie. Vol. 2. Ed. a 2-a. Galați: Axis
Libri, 2010, p. 386.
25. Ibidem, pp. 365-393.

multe cazuri, pe foaia de titlu se află semnătura autografă a lui Urechia, repetată uneori și în
interiorul textului (vezi Fotogr. nr. 3 și 4).
Fotogr. nr. 3 Ex-libris autograf Fotogr. nr. 4 Ex-libris autograf Urechia, V. A.

Urechia, V. A.26 cu însemnare manuscrisă a anului27
2.3 Ex-librisurile existente pe cartea străină veche din Colecțiile speciale ale
Bibliotecii
Fondul de carte străină veche deținut de Biblioteca „V.A. Urechia” se compune din
316 titluri și face parte din donația cărturarului Vasile Alexandrescu Urechia, care a stat
la baza constituirii bibliotecii gălățene. Ex-librisurile etichetă, gravură și ștampilă au fost
identificate pe 34 de titluri din cele 316. Din cele consultate, 32 fac parte din biblioteca
personală a lui Urechia, iar două titluri au fost achiziționate în anul 1895, respectiv 1898.
Ex-librisurile identificate pe cele 34 de cărți sunt grupate pe trei categorii: 7 ex-librisuri
etichetă, 12 ex-librisuri gravură etichetă și 12 ex-librisuri ștampilă. Cele 31 de ex-librisuri
au aparținut celor 30 de posesori anteriori, 17 identificați (10 persoane fizice: 1 spaniol,
6 francezi, 2 maghiari și 1 român; 7 instituții: 1 austriacă, 1 cehă, 1 germană, 2 franceze
și 2 maghiare), 1 anonim și 12 neidentificați. Ex-librisurile ștampilă fac corp comun cu
cartea, iar cele etichetă și gravură etichetă au fost atașate cărților, neputând fi desprinse
fără a fi deteriorate. Din cele 31, doar un singur ex-libris conține numele gravorului,
fiind vorba de artistul francez A. Lacoste, care realizează pentru bibliofilul francez John
Patrick Auguste Madden un ex-libris gravură reprezentând un teasc și deviza: Torcular
calcavi solus. Acest ex-libris se găsește pe două incunabule, dintre care unul este cel
mai vechi din fondul de Colecții speciale și vorbim despre De consolatione theologiae
aparținând teologului alsacian Johannes de Tambaco, imprimat la Strasbourg în anul
1472. Și ca să rămânem în categoria celor mai vechi cărți, adaug că, dintre ex-librisurile
26. THOU, Jacques Auguste de. Historiarum sui temporis. Partis primae. Tomus 2. Parisiis: Apud
Ambrosium & Hyeronimum Drovart, MDCIV [1604].
27. ISTVANFFY, Miklos. Historiarum de rebus Ungaricis. Coloniae Agrippinae: Sumptibus Antonij
Hierati, MDCXXII [1622].

ștampilă, [Ex libris] Charles Henneguier se află pe cea mai veche carte și anume, cartea lui
Paolo Giovio, Historiarum sui temporis. Tom. 2. Part. 1-2, tipărită în anul 1560, iar dintre
ex-librisurile etichetă, [Ex libris] Librairie du Luxembourg se află aplicat pe Historiarum
regni Poloniae scrisă de Maciej z Miechowa și tipărită în anul 1521. Cele 7 ex-librisuri
etichetă se găsesc pe 7 cărți, 2 tipărite în secolul al XVI-lea și 5 în secolul al XVII-lea și
au avut proprietari anteriori 4 colectivități nume de instituții și 3 persoane fizice, din care
2 nu au fost identificate. Cele 12 ex-librisuri gravură se găsesc pe 13 cărți, 2 incunabule,
deci cu ani de apariție în secolul al XV-lea, 1 tipărită în secolul al XVI-lea și 10 apărute în
secolul al XVII-lea și au avut proprietari anteriori 10 persoane fizice, din care 5 nu au fost
identificate, și o colectivitate. Cele 12 ex-librisuri ștampilă au fost identificate pe 14 cărți,
2 tipărite în secolul al XVI-lea și 12 în secolul al XVII-lea și au avut proprietari anteriori
4 persoane fizice, 2 instituții, 1 anonim și 5 neidentificați. După cum se știe, ex-librisul
reconstituie drumul istoric al cărților, lucru confirmat și din studierea fondului de carte
străină veche aparținând Bibliotecii „V.A. Urechia”, unde, după ex-librisurile identificate,
se poate întocmi o listă de instituții proprietare, dintre care amintim: Biblioteca Națională
Széchényi și Muzeul Național Maghiar din Budapesta, Biblioteca Seminarului Episcopiei
de Mainz din Germania, Biblioteca Universității Beck din Viena, Mănăstirea Teatine din
Praga, Librăria din Luxembourg din Paris, și biblioteci personale aparținând diferitelor
personalități ca: istoricul maghiar Vàrjú Elemér, bibliofilii francezi Charles Henneguier
și John Patrick Auguste Madden, ilustrul bibliofil spaniol Joaquín Gómez de la Cortina,
omul de știință francez François-César Le Tellier, marchiz de Courtanvaux, contele
maghiar Ferenc Széchényi, scriitorul francez Joseph Xaupi, episcopul francez Jean-
François-Paul Le Fèvre de Caumartin, medicul domnitorului Constantin Brâncoveanu,
grecul Pantaleon Calliarchi, profesorul francez Dussieux Louis-Étienne. Ex-librisurile
sunt adevărate cărți de vizită ale comanditarilor, întrucât aduc informații despre
personalitatea și preocupările acestora. Pentru exemplificare, enumăr pe marchizul de
Courtanvaux al cărui ex-libris ștampilă figurativ ilustrează două dintre pasiunile sale
și anume științele naturii prin reprezentarea a trei șopârle și astronomia prin prezența
a trei stele sau pe scriitorul francez Joseph Xaupi al cărui ex-libris gravură reprezintă
un blazon cu mitră episcopală și cârjă papală și din al cărui text se deduce și funcția
pe care o deținea, cea de decan al Facultății de Teologie. Pornind de la țara de origine
a proprietarilor anteriori s-a putut întocmi și o listă de țări: Austria (AT), Cehia (CZ),
Germania (DE), Franța (FR), România (RO), Spania (ES) și Ungaria (HU). Dintre cei 17
posesori identificați, unul este din Austria, unul din Cehia, unul din Germania, opt din
Franța, unul din Spania, unul din România și 4 din Ungaria.
Cel mai vechi ex-libris din acest catalog este cel deținut de medicul stolnicului
Constantin Cantacuzino și domnitorului Constantin Brâncoveanu și se găsește pe prima
ediție a valoroasei opere a lui Antonio Foresti, Del mappamondo istorico. Tomo quarto.

Parte Seconda: In cui si espongono i regni nati dalla declinatione, e caduta dell’Imperio
Romano in Occidente; cioe dall’anno di Cristo, tipărită în 1694 în Veneția. Acest tip de ex-
libris aparținând medicului Calliarchi este primul realizat în țara noastră și cel mai vechi
ex-libris figurativ românesc, fiind datat 12 iulie 169228 și „fiind al patrulea exemplar
cunoscut până acum în România”29. Gravura, o imagine heraldică centrală încadrată
de text bilingv grec-latin și un chenar realizat din ornamente tipografice, transmite
informații atât despre personalitatea puternică a medicului prin reprezentarea unui leu
încoronat, cât și despre profesia de medic a acestuia în textul bilingv. Valoarea bibliofilă
este triplă prin faptul că lucrarea a aparținut bibliotecii doctorului Pantaleon Calliarchi,
ex-librisul este cel mai vechi din categoria celor figurative românești și nu în ultimul
rând, cartea părintelui Foresti face parte din prima ediție tipărită, fapt care încadrează
documentul sursă în categoria cărților rare.
Din perspectiva personalității artistului care a realizat ex-librisul nu există
informații, întrucât s-a identificat un singur autor, și anume gravorul francez A. Lacoste,
care a realizat gravura ce poartă deviza Torcular calcavi solus.
Analizând textele purtate de ex-librisuri, se constată că doar 6 conțin devize, și
anume: ex-librisul Mănăstirii Teatine din Praga are deviza Domus S. Mariae de Divina
Providentia; bibliofilul spaniol Joaquín Gómez de la Cortina are pe cele două tipuri
de ex-libris devizele Fallitur hora legendo [Cititul face timpul uitat], motto folosit și de
bibliofilul francez A.R. Courbonne și Egregios cumulare libros præclara supellex [O colecție
de cărți selectate este o piesă de mobilier], epigrama poetului englez din secolul al XVII-
lea, John Owen30; Iohannis Hoffmanni, unul dintre posesorii neidentificați, are imprimat
pe cele două ancore care compun ex-librisul său, textul în latină Symbolum Christus Jesus
soll atlein Meiner Hoffnung Sles mea Christus; bibliofilul francez John Patrick Auguste
Madden are pe ex-libris deviza Torcular calcavi solus; și ultimul ex-libris, de data aceasta
de tip ștampilă, al cărui posesor este anonim, poartă deviza L`artiste, Beaux-Arts, Belles
Lettres.
Din punct de vedere al limbii textului existent pe ex-librisurile din catalog,
întâlnim: germana, franceza, greaca, maghiara și latina, cea din urmă fiind și cea mai
des utilizată.
Ca tematică, ex-librisurile din prezentul catalog, și aici mă refer la cele de tip
gravură și ștampilă, exprimă de regulă, personalitatea, funcțiile și ocupația posesorilor.
28. OPREA, Nedelcu. Patru cărți cu ex-libris C. Cantacuzino, N. Mavrocordat și Pantaleon Calliarchi
în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia” Galați. În: Biblioteca Bucureștilor. București: Asociația
Bibliotecarilor și Documentariștilor din București, 1999, an 2, nr. 2, pp. 19-20.
29. Idem. Biblioteca Publică „V.A. Urechia” Galați: Monografie. Ed. a 2-a revizuită și adăugită. Vol. 2.
Galați: Axis Libri, 2010, p. 391.
30. L`Inovouable Fiasco de la vente Morante : [online] [accesat: 18 mai 2018]. Disponibil pe internet la
adresa: http://histoire-bibliophilie.blogspot.ro/search?q=fallitur+hora+legendo.

Unele au reprezentări alegorice prin prezența leilor care susțin însemnele de rang sau
religioase, păsărilor (una dintre ele având chiar două capete), aștrilor, altele însemne
religioase ca mitra și cârja, crucea. În catalog, din categoria celor al căror posesor nu a
fost identificat, se găsesc două tipuri de cruce, cea malteză cu opt vârfuri existentă și pe
blazonul unuia dintre cele mai vechi ordine nobile catolice, Ordinul Cavalerilor Ioaniți și
alta care, probabil, este crucea bizantină, cea mai des întâlnită în biserica ortodoxă greacă.
Coroana este des întâlnită pe ex-librisurile gravură, acest lucru datorându-se faptului
că posesorii dețineau titluri nobiliare de marchiz, conte etc. Este și cazul spaniolului
Joachim Gomez de Cortina, care avea titlul de marchiz de Morante și al cărui ex-libris
gravură constă dintr-un blazon unde sunt prezentate armele și chiar numărul lor, iar
deasupra lor stă, bineînțeles, coroana de marchiz.
După cum am mai spus, cu excepția unuia singur, toate celelalte ex-librisuri nu
conțin însemnări manuscrise sau tipărite despre numele gravorului. Doar două ex-
librisuri au menționat un an, care a fost considerat an de publicare, și anume ex-librisul
lui Pantaleon Calliarchi, unde anul este reprezentat prin numerație alfabetică greacă și al
francezului Josephi Xaupi.
Ex-librisurile reconstituie drumul cărţii străine vechi prin diverse biblioteci
personale sau instituţii înainte de a fi ajuns în depozitul gălăţean şi aduce în actualitate
cultura vehiculată în evul mediu modern.31
Fondul de carte străină veche existent în Colecțiile speciale ale Bibliotecii înființate
de Urechia, fond cu un loc binemeritat în patrimoniul cultural național, este reintrodus în
circuitul informațional în anul 2018 – Anul European al Patrimoniului cultural32, în primul
rând pentru a promova patrimoniul cultural al Bibliotecii și a contribui la valorificarea
moștenirii culturale și, nu în ultimul rând, pentru conştientizarea comunităţilor despre
valoarea universală a patrimoniului cultural românesc.

32. Anul european al patrimoniului cultural : [on-line] [accesat: 14 martie 2018]. Disponibil pe internet
la adresa: https://europa.eu/cultural-heritage/about_ro.

C ata l o gar e a
r e surse l or
M ode l e c onc e p tua l e
Vi oleta Moraru, şef serviciu ,

bi bli oteca „V.A. Urechi A” Gal ați
Obiectivul primordial pe care îl are orice bibliotecă, acela de a asigura utilizatorilor

accesul la informaţie prin crearea unor instrumente cât mai competitive, respectiv a
cataloagelor performante de bibliotecă, a reprezentat, încă din 1961, de la momentul apariţiei
primelor principii de catalogare (Declaraţia de Principii de la Paris), o preocupare constantă
a bibliotecarilor catalogatori.
Odată cu evoluţia tehnologiei şi cu apariţia programelor şi a sistemelor în mediu
electronic, evoluţia regulilor de catalogare s-a realizat în concordanţă cu diversificarea
tipurilor de materiale şi a informaţiilor înmagazinate în colecţiile bibliotecilor, precum şi a
suporturilor pe care acestea sunt stocate.
I. Familia FR
Dezvoltarea concepţiilor internaţionale de catalogare în condiţiile informatizării
au condus la crearea unor viziuni noi asupra funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească
înregistrările bibliografice, creând premisele apariţiei modelelor conceptuale: FRBR, FRAD,
FRSAD, dezvoltate şi publicate de IFLA în perioada 1992-2011.
Primul model al familiei, FRBR (Cerinţe Funcţionale pentru Înregistrările
Bibliografice), este un model conceptual dezvoltat de un grup de studiu al IFLA în perioada
1992-1997, al cărui raport a fost publicat pentru prima oară în 1998. În urma amendamentelor
aduse de grupul de lucru între 1998 şi 2008, în februarie 2009 a fost publicată varianta
revizuită a acestuia.
În FRBR universul bibliografic este conceput prin prisma entităţilor, cărora le sunt
asociate anumite atribute şi între care se stabilesc legături numite relaţii. Entităţile abordate
în FRBR sunt grupate în trei categorii:

1. Entităţile din grupa 1 (bibliografice): lucrare, expresie, manifestare, exemplar;

2. Entităţile din grupa 2 (nominative – reprezintă responsabilitatea intelectuală):
persoană, colectivitate;
3. Entităţile din grupa 3 (servesc drept subiecte pentru lucrări): concept, obiect,
eveniment, loc.
Modelul FRBR se referă numai la înregistrările bibliografice şi la legăturile dintre ele.
IFLA a căutat să-şi extindă eforturile asupra tuturor informaţiilor conţinute într-un catalog de
bibliotecă, incluzând referinţe asupra datelor de autoritate. FRANAR, grupul de lucru al IFLA
privind cerinţele funcţionale şi numerotarea înregistrărilor de autoritate, înfiinţat în 1999 de
către diviziunea „Control bibliografic” şi programul UBCIM (Control bibliografic universal
şi MARC internaţional), cu misiunea de a stabili şi cerceta conţinutul datelor de autoritate,
a extins modelul FRBR asupra acestora, dezvoltând FRAD (Cerinţe Funcţionale pentru
Datele de Autoritate), publicat în 2009, apoi republicat în 2013, în urma amendamentelor.
Acest model conceptual a fost elaborat pentru entităţile întâlnite în înregistrările de
autoritate - datele de autoritate (puncte de acces controlate conţinând forme autorizate şi
variante de formă stabilite de catalogatori pentru a identifica o entitate).
Entităţile descrise în FRAD sunt în mare parte cele întâlnite în FRBR, la care se adaugă
entităţi definite în GARR (Ghidul pentru Înregistrările şi Referinţele de Autoritate). În cadrul
entităţilor reprezentând responsabilitatea intelectuală este introdusă, ca noutate, familia.
Apar o serie de entităţi specifice înregistrărilor de autoritate: nume, identificator, punct de
acces controlat, reguli, agenţie.
FRAD nu a abordat anumite aspecte referitoare la înregistrările de autoritate pentru
subiect. Având în vedere acest lucru, în anul 2005 a fost creat Grupul de lucru IFLA privind
Cerinţele Funcţionale pentru Înregistrările de Autoritate Subiect – FRSAR, cu rolul de
a investiga şi de a trata utilizarea directă şi indirectă a datelor de autoritate referitoare la
subiect. Acesta a creat FRSAD – Cerinţe Funcţionale pentru Datele de Autoritate Subiect,
publicat în iunie 2010.
În FRSAD au fost alese ca denumiri ale entităţilor termeni latini, neutri din punct de
vedere cultural şi care nu necesită traducere: thema – o entitate utilizată ca subiect în lucrare
– şi nomen – orice semn sau secvenţă de semne (caractere alfanumerice, simboluri, sunet
etc.) sub care o temă este cunoscută. O thema are unul sau mai multe nomen, iar un nomen se
poate referi la mai mult de o thema.
De remarcat este legătura primelor două modele ale familiei cu cel de-al treilea (fig.
1): în general, orice entitate bibliografică definită în FRBR şi/sau FRAD poate deveni un tip
de thema, deci poate reprezenta subiect pentru o lucrare. Orice lucrare are ca subiect o temă.
Persoana, colectivitatea sau familia, locul, obiectul, conceptul sau evenimentul pot reprezenta
teme pentru lucrare, deci lucrarea are ca subiect temele definite prin entităţile respective.
Însăşi lucrarea poate reprezenta subiectul altei lucrări, deci poate fi thema pentru aceasta.

II. PRESSoo
Apariţia modelului conceptual FRBR a generat examinarea și modificarea continuă
a practicilor de catalogare, în scopul uşurării accesului utilizatorilor la resursele de orice
tip. Evoluţia programelor de creare şi gestionare a înregistrărilor bibliografice, precum şi
diversificarea tipurilor de materiale şi a suporturilor pe care sunt stocate informaţiile, au
constituit provocări permanente ale bibliotecarilor catalogatori, determinându-i să găsească
noi modalităţi de a realiza descrierea resurselor astfel încât aceasta să permită identificarea și
selectarea lor în conformitate cu cerinţele formulate.
Aplicarea Cerinţelor Funcţionale pentru Înregistrări Bibliografice la resursele de tip serial
şi alte resurse în continuare s-a dovedit într-o mare măsură dificilă, întrucât acestea sunt
în continuă schimbare şi evoluție, ceea ce face ca descrierea lor să ridice diverse probleme
atât catalogatorilor, cât şi utilizatorilor, în regăsirea informaţiilor de care au nevoie. Practicile
actuale de catalogare a resurselor în continuare au fost influenţate într-o mare măsură de
FRBR, care a oferit posibile soluţii în privinţa abordării situaţiilor pe care le întâmpină
bibliotecarul care le prelucrează: modificări ale titlului, documente care apar pe formate sau
suporturi diferite, fuzionări, scindări, suplimente. Însă, caracterul dinamic al resurselor în
continuare a generat și anumite inconveniente în aplicarea modelului la acest tip de resurse,
fapt recunoscut de mult timp în rândul specialiştilor în catalogare. Procesul de armonizare
între RDA, ISBD şi regulile ISSN, lansat în 2011, a readus în discuţie problema aplicării
conceptelor definite de FRBR - entităţi, atribute, relaţii - la seriale şi alte resurse în continuare.

Necesitatea schimbului de date bibliografice între biblioteci şi muzee a impus

armonizarea FRBR cu modelul conceptual de referinţă aplicat resurselor muzeale, definit
de CIDOC CRM, ceea ce a condus la apariţia FRBRoo - modelul FRBR orientat pe obiect -
dezvoltat de un grup de lucru care reuneşte reprezentanţi atât din comunitatea bibliotecarilor,
cât şi din cea a muzeelor. Prima versiune a modelului a fost aprobată în ianuarie 2010. În
noiembrie 2015 a fost definitivat, iar în anul următor a primit aprobarea din partea Comitetului
Profesional al IFLA1.
FRBRoo a reprezentat punctul de plecare pentru dezvoltarea unui model conceptual
aplicat serialelor şi altor resurse în continuare. Relaţiile dintre conceptele FRBR şi elementele
fundamentale prevăzute în Registrul ISSN - baza de date de autoritate pentru seriale şi alte
resurse în continuare - au început să fie analizate de un grup de lucru instituit la sfârşitul
anului 2012 de Centrul Internaţional ISSN în colaborare cu Biblioteca Naţională a Franţei.
Acesta a conceput PRESSoo, care constituie o extensie a FRBRoo dedicată serialelor şi
altor resurse în continuare. Prima versiune a noului model, apărută în aprilie 2014, a fost
examinată de Grupul de analiză FRBR al IFLA, iar în august 2016 a fost aprobată varianta
revizuită, versiunea 1.3, fiind publicată în martie 20172.
Întrucât a fost dezvoltat în afara IFLA şi nu a beneficiat de un proces de validare
realizat de o comisie a Asociaţiei, PRESSoo nu poate fi considerat un standard al acesteia,
dar aprobarea din partea Grupului de analiză FRBR îi conferă un statut similar cu cel al unui
standard IFLA.
III. IFLA LRM

FRBR a marcat un moment deosebit de important în domeniul catalogării şi a
influenţat toate normele din această sferă concepute ulterior, constituind totodată punctul de
plecare al următoarelor două modele conceptuale: FRAD şi FRSAD. Acestea sunt în continuă
evoluție și modificare, fiind supuse unui proces permanent de îmbunătățire. Grupurile de
lucru ale IFLA create în scopul cercetării, studierii și optimizării modelelor Familiei FR au ca
obiectiv prioritar dezvoltarea acestora și exemplificarea în vederea înțelegerii și aplicării lor
în cadrul comunității biblioteconomice, toate acestea vizând, în final, satisfacerea cerințelor
utilizatorului, primul și cel mai important dintre principiile prevăzute în Declarația de
principii internaționale de catalogare3.
1. Definition of FRBRoo: A Conceptual Model for Bibliographic Information in Object - Oriented
Formalism : [on-line]. [Accesat 4 septembrie 2018]. Disponibil pe Internet: https://www.ifla.org/files/
assets/cataloguing/FRBRoo/frbroo_v_2.4.pdf
2. Definition of PRESSoo: A conceptual model for Bibliographic Information Pertaining to Serials and
Other Continuing Resources : [on-line]. [Accesat 4 septembrie 2018]. Disponibil pe Internet: https://
www.ifla.org/files/assets/cataloguing/PRESSoo/pressoo_v1-3.pdf
3. Principiile Internaţionale de Catalogare (IFLA 2009) : [on-line]. România, Bucureşti: Biblioteca
Naţională a României. [Accesat 20 august 2018]. Disponibil pe Internet: http://www.bibnat.ro/dyn-
doc/Declaratia-de-principii.pdf

În februarie 2016, a apărut un nou model conceptual, FRBR-Library Reference Model

(LRM), care a fost conceput prin consolidarea celor trei modele anterioare ale familiei FR –
FRBR, FRAD, FRSAD - pentru a clarifica înțelegerea acestora și pentru a elimina barierele
în calea adoptării lor. Varianta revizuită a fost aprobată de Comitetul Profesional al IFLA
în august 2017 şi publicată, în urma amendamentelor şi corecturilor, în luna decembrie a
aceluiaşi an, sub denumirea IFLA Library Reference Model (IFLA LRM).
În LRM sunt definite 11 entități, aflate într-o structură ierarhică de supraclasă/subclasă
în care se permite transferul atributelor și relațiilor de la o supraclasă către subclasele sale.
Se poate afirma, fără îndoială, că familia de cerinţe funcţionale, prin cele trei modele
elaborate de grupurile profesionale de lucru ale IFLA, și consolidarea acestora în cadrul
Library Reference Model, precum şi modelul destinat serialelor şi altor resurse în continuare,
PRESSoo, au determinat crearea unei viziuni noi asupra obiectului catalogării, în special
asupra funcţiilor înregistrărilor bibliografice şi de autoritate.
Bibliografie:
1. Definition of FRBRoo: A Conceptual Model for Bibliographic Information in Object -
Oriented Formalism : [on line]. [Accesat 4 septembrie 2018]. Disponibil pe Internet la adresa: https://
www.ifla.org/files/assets/cataloguing/FRBRoo/frbroo_v_2.4.pdf
2. Definition of PRESSoo: A conceptual model for Bibliographic Information Pertaining
to Serials and Other Continuing Resources : [on-line]. [Accesat 4 septembrie 2018]. Disponibil pe
Internet la adresa: https://www.ifla.org/files/assets/cataloguing/PRESSoo/pressoo_v1-3.pdf
3. FUNCTIONAL Requirements for Authority Data: Final Report, 2009 : [on-line]. [Accesat
4 septembrie 2018]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.ifla.org/publications/functional-
requirements-for-authority-data.
4. FUNCTIONAL Requirements for Bibliographic Records: Final Report, 2009 : [on-line]. [Accesat
4 septembrie 2018]. Disponibil pe Internet: http://www.ifla.org/files/cataloguing/frbr/frbr_2008.pdf.
5. FUNCTIONAL Requirements for Subject Authority Data: Final Report, 2010 : [on-line].
[Accesat 4 septembrie 2018]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.ifla.org/files/classification-
and-indexing/functional-requirements-for-subject-authority-data/frsad-final-report.pdf.
6. IFLA Library Reference Model: [on-line]. [Accesat 4 septembrie 2018]. Disponibil pe Internet
la adresa: https://www.ifla.org/files/assets/cataloguing/frbr-lrm/ifla_lrm_2017-03.pdf
7. PRINCIPIILE Internaţionale de Catalogare (IFLA 2009) : [on-line]. România, Bucureşti:
Biblioteca Naţională a României. [Accesat 20 august 2018]. Disponibil la: http://www.bibnat.ro/dyn-
doc/Declaratia-de-principii.pdf.
8. RAPORTUL FRBR (1997). Trad. Constanţa Dumitrăşconiu ș.a. În: Catalogare - Metodologice:
[on-line]. [Accesat 20 august 2018]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.cimec.ro/
Metodologice/Catalogare/FRBR-RaportRomana.pdf.
9. ISSN Manual: International Standard Serial Number. Paris: ISSN International Centre, 2015:
[on-line]. [Accesat 20 iulie 2015]. Disponibil la: http://www.issn.org/wp-content/uploads/2013/09/
ISSNManual_ENG2015_23-01-2015.pdf.
10. Le Boeuf, Patrick; François-Xavier Pelegrin. FRBR and serials: the PRESSoo model : [on-
line]. [Accesat 20 iulie 2015]. Disponibil la: http://library.ifla.org/838/1/086-leboeuf-en.pdf.

Științe socio-umane 39
Educația creștină
„în cei șapte ani
de acasă” (II)
Mari a stanci u, jurnalist
Când trebuie să înceapă educația creștină?

Stâlpii bunei educații religioase
Se tot întreabă unii părinți când trebuie să înceapă educația creștină? Încă din pântecele
mamei, ne recomandă Sfântul Ioan Gură de Aur. În primii ani de viață, în cei șapte ani de
acasă, copilul trebuie să se hrănească cu alimentul cel duhovnicesc, cuvântul lui Dumnezeu, în
„Biserica mică” - Familia creștină, cum o numește Sfântul Ioan Gură de Aur.
Cine trebuie să-i predea copilului primele lecții din Abecedarul creștin? Firește, părinții,
mama și tata, și bunicii sau un alt „casnic al lui Dumnezeu”, la lumina candelei mereu aprinsă
în sufletul micii făpturi... „Cântecul ce-ades ți-l cânt /Când te-adorm în fapt de seară, /Puiule,
e-un cântec sfânt, /Vechi și simplu, de la țară... /Mama mi-l cânta și ea, /Și la viersul ei cel
dulce,/Puiul ei se potolea /Și-o lăsa frumos să-l culce... /Mâine, când voi fi pământ, /Nu uita nici
tu, și zi-le, /Zi-le doina, cântec sfânt, /La copiii tăi, copile!”
ABC-ul educației creștine trebuie predat „treaptă cu treaptă”, ne recomandă Sfântul
Ioan Gură de Aur, în cadrul familiei, de către cei doi părinți, de bunici sau/și de frați. Întâi
de toate, Familia trebuie să se asigure că propriile vlăstare și-au însușit normele și regulile,
gesturile și atitudinile cu altitudine, de bună cuviință, de bunăvoință și de bună credință.
În paralel, educația trebuie continuată și completată în Biserică, la Sfânta și
dumnezeiasca Liturghie, la activități de genul „Hristos împărtășit copiilor”, „Alege Școala” și
altele și, firește, la vremea școlii, prin intermediul orei de Religie, în învățământul preșcolar și
școlar, liceal, universitar. Apoi, toată viața, pentru că, nu-i așa, omul cât trăiește învață ca să
ajungă la asemănarea cu Dumnezeu.
„Educația din învățământul nostru trebuie să ofere un bagaj informațional riguros”,
recomanda Prea Fericitul Părinte Patriah Daniel, la deschiderea Anului de învățământ 2015-

40 Științe socio-umane
2016. „Mai ales prin formarea personalității depline a elevului, dornic să participe la viața
comunității prin calitățile reale și prin spirit creator. Informarea fără o formare spirituală a
omului nu dezvoltă persoana ca ființă comunională și relațională. Așadar, educația integrală
în adevăratul sens al cuvântului presupune și o formare în spiritul comuniunii, inclusiv
conștientizarea apartenenței la o comunitate de oameni meniți să se dezvolte, să lucreze și să
progreseze împreună în demnitate și creativitate.”
Înaintașii noștri știau bine că pregătirea și formarea unor cetățeni robuști din punct de
vedere cultural-spiritual și mental - care să fie buni străjeri ai normelor de conduită morală,
de conviețuire și comuniune în toate împrejurările vieții - nu se poate face decât cu fața la
Hristos, care S-a revelat nouă ca „Dumnezeu adevărat și Om adevărat”, cum ne învață Sfântul
Atanasie cel Mare. Numai astfel și noi, asemenea înaintașilor noștri, vom înțelege mai bine
apartenența la aceeași identitate de credință, de limbă, de neam, de port și de tradiții...
Această concepție ne îndreaptă atenția către învățătura Bisericii Dreptmăritoare,
imens tezaur lăsat de Mântuitorul în Evanghelia Sa, dar și de Sfinții Părinți ai Bisericii
„Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”, care ne aduce în prim-plan Pedagogia Luminii,
implicit, pe Pedagogul Luminii, Care este Hristos. Știm că legătura cu Hristos o dobândim la
Botez și apoi, prin credința pe care ne-o așază în suflet părinții și bunicii. Prezența nevăzută
a lui Hristos în noi este „ca forță nevăzută, ca ființa virtuților”, ne explică Sfântul Maxim
Mărturisitorul.
De aceea, e nevoie ca educația copilului și tânărului „să fie integrală”, cum recomandă
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române; ea nu trebuie să rămână doar în responsabilitatea
Familiei, ci să fie continuată la Biserică și în Școală. Și, firește, nu numai la singura oră de
Religie pe săptămână, ci și prin intermediul unor programe catehetice, dar, mai ales, la orele
de Limba și Literatura Română, la Istorie, unde lecțiile ar trebui să fie predate, analizate și
însușite, cu adevărat, din perspectivă holistică, din unghiul de vedere al spiritualității în care
ne-am născut și am crescut...
Pe cât de mult se uzează astăzi de abordarea holistică în exercițiul predării și învățării
unor teme școlare - de exemplu, analizele literare, caracterizarea unor personaje ca modele
de urmat - tot pe atât ele sunt studiate separat, analizate sectorial și nu interdisciplinar.
Sunt văzute „în parte”, în mod distorsionat, „ca-n ghicitură”, cum ne învață Sfântul Apostol
Pavel.
Cu ce susținem cele afirmate? Răsfoind unele manuale școlare, am constatat că tot mai
multe dintre ele sunt pline de cuvinte și noțiuni care nu mai au nicio încărcătură semantică
sau spirituală care să hrănească sufletele școlarilor. Sunt golite de sens și de lumina harică...
De exemplu, am fost curioși să aflăm ce învață micul creștin, înscris la grupa preșcolară.
În acest sens am răsfoit caietele speciale pentru clasa pregătitoare. Unul dintre caiete se
numește „Primii pași - comunicare în Limba Română” (Editura Carminis, Pitești, autori:
Elena Nica, Dora Băiașu).

Ce am constatat? Că în cele treizeci și patru de lecții, desfășurate pe 103 pagini, nu există scris
cuvântul Dumnezeu, credință sau un alt termen de spiritualitate creștină, nicidecum ortodoxă!
Singura abordare spirituală, să zicem, o întâlnim la lecțiile din săptămânile a XII-a și a XIII-a,
doar în titluri: „Ne pregătim de colindat”, respectiv „Lumini și Luminițe” și în câteva imagini care
reflectă copii ce merg cu Plugușorul. În rest, nu există în acest caiet special - care propune micilor
învățăcei să facă „primii pași” în viață - nici o referire la Nașterea Pruncului Iisus Hristos, în
ieslea sărăcăcioasă din Betleem. Cu excepția unei propuneri de subsol (de la lecția din săptămâna
a XIII-a), în care educatorul este sfătuit „să-i învețe pe copii colinde, la alegere”, în cele două
lecții, aparent, de spiritualitate creștină, se vorbește despre iarnă, despre descrierea fenomenelor
naturii, cu recomandarea ca micuții să memoreze poezia „Iarna”, de George Coșbuc. Trist, dar
adevărat, deși pare a fi vorba de o lecție despre cum să ne pregătim de colindat, lipsesc colindele și
lipsește esența frumoasei și luminoasei Sărbători a Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos.
În aceste condiții, mai putem vorbi despre abordarea holistică, integrală a lecțiilor?
Ce presupune conceptul filozofic de holism? El este diametral opus atomismului,
curent care susține că orice întreg poate fi divizat și analizat parte cu parte, precum și în
relațiile dintre părțile care alcătuiesc întregul. Holismul consideră că întregul este în realitate
mai mult decât o simplă sumă a părților sale. Adepții atomismului divid întregul pentru
a-l cunoaște, pe când susținătorii holismului analizează obiectul de studiu ca pe un sistem
complex, pentru a înțelege mai bine natura și scopul. Psihologia holistică respinge punctul
de vedere reducționist, care simplifică excesiv atunci când se raportează la condiția umană.
În realitatea dată, ce înseamnă să analizăm holistic un personaj, de pildă? Înseamnă că
personajul acela - ca model de urmat - trebuie văzut trup și suflet, și acțiune - în gând, cuvânt
și faptă. Musai să fie pus în contextul dat, să-i fie observate creșterea și descreșterea - nu atât
trupească, ci - mai ales - duhovnicească, știind că desăvârșirea în viața de aici, de pe pământ,
este scopul suprem al fiecărui pământean.
Considerăm că orice analiză a unui personaj literar, de pildă, trebuie pornită de la
faptul că acel personaj (erou) este o persoană, adică, este „trup și suflet”, „templu al Duhului
Sfânt”, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel; că omul nu are două existențe, una exterioară,
independentă și separată de cea interioară. Dimpotrivă. Lumea exterioară și cea interioară a
unei persoane este o sumă de armonii care interacționează între ele, în funcție de datele genetice,
de bagajul cultural-spiritual, la care se adaugă credința, respectul față de valorile identitare și de
tradiția acelei familii, a neamului și a comunității.
Astfel, ucenicul - copil, tânăr sau adult - hrănit doar de o cultură profană care se regăsește
din plin în manualele umaniste - inclusiv în caietele pentru preșcolari - fără nicio raportare la
Dumnezeu, vede realitatea imediată nu în lumina cunoștinței de Dumnezeu, ci „în oglindă, ca în
ghicitură”. Omul care nu se raportează la Dumnezeu percepe realitatea parțial, în mod distorsionat,
doar prin simțuri, acesta fiind un om al simțurilor. Chipul lui Dumnezeu din omul fără Dumnezeu
nu mai reflectă persoana în stare de „icoană a lui Dumnezeu”, ci exprimă decăderea, starea de

degradare a omului „necioplit”, care se hrănește din stârvul răutății, al egoismelor și al propriilor
neputințe. Poate și de aceea, în popor, se spune adeseori: „cutare e un necioplit!”
Cauza acestui gol constă, întâi de toate, în lipsurile acumulate de copil în timpul celor
șapte ani de acasă, în lipsa conținutului unor instrumente de învățat - respectiv, caietele
speciale și manualele școlare - făcute fără discernământ. De ce? Pentru că, în ultimul sfert
de veac, cei mai mulți dintre autorii manualelor școlare nu demonstrează ei înșiși niciun pic
de atașament față de valorile cultural-spirituale ale acestui neam, față de Tradiția și credința
noastră creștin-ortodoxă din moși strămoși.
Pornind de aici, de la lipsa unei abordări interdisciplinare, înțelegem de ce conținutul
lecțiilor din Didactica fără Dumnezeu este distorsionat, diluat și prezentat cu jumătăți de
măsură. În aceste condiții, mai putem vorbi de o abordare holistică? Nicidecum. De cele mai
multe ori vorbim, cel mult, de o analiză în cuvânt, nu și în duhul creației.
Astfel, „holistica” mult trâmbițată este în fapt o privire îngustă a unor lecții care propun
ca modele de urmat copiilor și tinerilor noștri personaje fade, prea trupești, văzute superficial,
după simțuri și mușchi. E și cazul multor personaje care se regăsesc în manualele de Limba și
Literatura Română, „modele”de viață prezentate în formele grosiere ale trupului și simțualității.
De aceea, considerăm că fără o privire din interiorul spiritualității în care se naște
omul - indiferent de locul unde vede lumina zilei și neamul căruia îi aparține – abordarea
holistică, în contextul educație integrale, adică creștine, nu rămâne decât un sofism care
pornind de la premise false, crează adevăruri false, în cazul nostru, o cultură străină sufletului
românesc și creștinesc. Ce abordare holistică este aceea a analizării unor personaje literare,
de exemplu, fie din Literatura Română sau cea Universală, din moment ce li se oferă copiilor
și tinerilor noștri - întocmai ca în societățile păgâne - doar perspectiva unilaterală a culturii
profane? Am observat prin manualele Didacticii fără Dumnezeu pagini și pagini care cultivă
modele pline de omenesc, eroi plini de mușchi și foarte puțin sau deloc preocupați a-și
îmbrăca și sufletul, nu numai trupul.
Abordarea interdisciplinară, în dificultate

Observăm tot mai mult astăzi că grija pentru întreținerea unei Culturi a Duhului - cea
care sădește credința, dragostea, frumosul, dorul Binelui și al Adevărului, care conturează
înălțimile de caracter și abisurile sufletești - lipsește cu desăvârșire. Cauza?
„Dacă un lucru are ramificații în două discipline diferite, el riscă să nu intre în atenția
niciuneia și așa s-a și întâmplat. El nu mai intră în competența cuiva. Așa s-a ajuns la o
stare cvasigenerală de incultură”, observă academicianul Solomon Marcus într-o „analiză
impecabilă despre sistemul educațional din România”.
Inclusiv la orele de Matematică, spune același Savant, elevii sunt învățați „să reducă
matematica la aspectul ei operațional, sintetic”, care îi readuce (pe copii și tineri) „la o
încorsetare în logica binară corect-greșit...”

Dar această abordare nu este suficientă, susține Solomon Marcus, fiindcă „nevoia de
sens, de ramificații, de idei este mutilată. Ne aflăm în fața unei patologii care de multă vreme
își arată efectele negative. Este sacrificat limbajul natural. Simbolurile, fie ele numerice, literare
sau de altă natură, devin acaparatoare, în dauna cuvintelor. Limba Română este marginalizată,
schilodită. Cele câteva cuvinte admise sunt câteva imperative de tipul: «să se arate că...»”
Din nefericire, acest aspect operațional se regăsește și în cazul materiilor umane.
Tableta, tabloidizarea, internetul și spațiul virtual au redus frumoasa Limbă Română, „ca un
fagure de miere”, într-o banală culegere de texte, adeseori, turnate într-un limbaj de lemn...
Mai este de mirare că tot mai mulți dintre copiii și tinerii noștri - asaltați de tehnologia
digitală și informațională, de pretinse rețele de socializare - au uitat să poarte un dialog real,
sincer, cu părinții, dascălii, prietenii?! Trist și adevărat este faptul că, în ultimii ani, starea
cvasigenerală de incultură a atins foarte mult conținutul manualelor de Științe umane, cele pe
care înaintașii noștri puneau mare acent în formarea culturală și desăvârșirea unor caractere
curate, nepătimașe și puternice.
La noi, lecțiile despre clasicii Literaturii Române nu mai încap în manualele școlare;
Mihai Eminescu - „Luceafărul Poeziei Românești”, Tudor Arghezi ori Lucian Blaga își găsesc
cu greu loc printre versurile improvizate ale vreunui abecedar, manuale alternative sau
caiete speciale fără nicio noimă... Să mai cerem loc în manualele școlare poetului creștin
Ioan Alexandru, de exemplu, sau altor scriitori și intelectuali creștini, mărturisitori jertfiți pe
Altarul Limbii Române, al Culturii și al Credinței strămoșești în vremurile ateiste?...
Dificil este să găsești scris cuvântul Dumnezeu în multe dintre manualele noastre
„alternative” de Științe umane. Cu excepția manualelor de Religie - care ocupă doar o oră
de studiu pe săptămână potrivit programei școlare, deși Religia este materie care face parte
din trunchiul comun de studiu - lipsesc marile teme care vizează dragostea de Dumnezeu, de
aproapele și de întreaga creație; dragostea și respectul pentru limbă, neam și pentru țară, sădirea
sentimentelor de prietenie, generozitate, curaj și de respect pentru Logos - Cuvântul Întrupat.
În cursa ditirambică a globalizării, constatăm că nici marile figuri ale Voievozilor
Români nu mai au loc în paginile Istoriei României și nici faptele lor alese care s-au identificat,
întotdeauna, cu cele ale oamenilor acestor locuri. Ba chiar, de ceva timp, după eșecul înregistrat
în privința scoaterii orei de Religie din programa școlară, artizani ai globalizării vor să scoată
din curriculă ora de Istorie! Gest care ar fi echivalent cu unul de genocid identitar.
Mai mult, observăm că într-un sfert de veac de libertate în Hristos, artizanii dicționarelor
explicative ale Limbii Române încă nu și-au extins explicațiile unor termeni și din perspectiva
spiritualității creștin-ortodoxe - a Teologiei care este Știința Științelor - cu excepția cărților
și tipăriturilor pentru Învățământul Teologic, aflate în grija Bisericii Ortodoxe Române -
Biserica Națională a Românilor, cum o numește gazetarul Mihai Eminescu.
Cultura superficială și stearpă, străină spiritualității și sufletului românesc - dar prezentă
din plin în manualele alternative din ultimul sfert de veac - nu face decât să ducă la adormirea

cultural-spirituală și identitară a copiilor și tinerilor noștri. În timp, la dezrădăcinarea

românului din matricea lui culturală, la dezintegrarea ființei românești, lăsând loc urii de
neam, de frate și de țară, calomniei, dezbinării și disprețului față de tot ceea ce au realizat
bunii și străbunii noștri din neam în neam, din veac în veac.
Argumente privind necesitatea educației creștine:

„Cultura cu fața către Cer”
Într-o pledoarie pentru păstrarea școlilor de Limbă Română în Ardealul ocupat temporar
de maghiari, care forțau la sfârșitul veacului al XIX-lea înființarea școlilor în limba maghiară, „în
contra dorinței majorității române”, gazetarul Mihai Eminescu s-a alăturat Mitropolitului vremii și
atrăgea atenția asupra unui aspect bolnăvicios, extrem de actual, ce ne paște și pe noi astăzi. Acela
de a semăna în sufletele copiilor și tinerilor noștri o cultură profană, fără Dumnezeu și străină
sufletului creștin-ortodox. Insistăm pe acest aspect, pentru că fenomenul se întâlnește din plin în
societatea de astăzi prin conținutul diluat, lipsit de învelișul filocalic al multor manuale de Științe
umane; prin creșterea și educarea copiilor departe de țara mamă și prin lipsirea lor de o educație
sănătoasă, duhovnicească, pe parcursul copilăriei și a adolescenței, cunoscut fiind că buna creștere
se face, întâi și întâi, în cei șapte ani de acasă și în ascultare de Dumnezeu.
Cu mai bine de un veac în urmă, Eminescu susținea că introducerea unei culturi
străine, în procesul educației copiilor și tinerilor români din Transilvania, „implică spirit
străin, cultură străină. Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții.
Educațiunea are a cultiva inima și moravurile, cultura are a educa mintea. În fine, un
om bine educat, cu inimă, caracter și moravuri bune, poate să fie c-un cerc restrâns de
cunoștințe, pe când - din contra - cultura, cunoștințele cele mai vaste pot să fie coprinse de
un om fără caracter, imoral, fără inimă”.
În zilele noastre, „cultura străină” este reprezentată de cultura profană, pentru că este
„străină” spiritului creștinesc-românesc. Ea vine întotdeauna cu o vedere din afara spiritualității
noastre care este fadă, nu ne hrănește sufletul, oricât de multă cultură profană am acumula...
Ce ne învață Eminescu? Că un om cu credință multă, chiar dacă e mai puțin cult,
poate fi un om mare, prin faptele lui mari și alese, făcute din credința în Dumnezeul Treimic;
pe când un om cu multă cultură profană, laică, „străină” de Dumnezeu nu se poate ridica la
măsurile veșniciei, pentru că este în afara veșniciei și a perspectivei cerești.
Concepția lui Eminescu despre educație este axată pe cea a Sfinților Părinți și este de
mare actualitate și pentru noi, astăzi. Din perspectivă creștină - aparent, indirect - conceptul
eminescian de educație ne trimite la Sfânta Scriptură, principala sursă de hrană duhovnicească
a creștinului ortodox român, Izvorul de lumină al tuturor celor dornici a experia în viața lor
Binele Întrupat, Frumosul și Lumina cea adevărată.
Deducem că nu acumularea de cunoștințe multe este importantă în formarea copilului
și a tânărului, ne spun Sfinții Părinți, ne spune și Eminescu, ci sădirea în inimile micilor

vlăstare a Culturii Duhului, a dorinței și a dorului după veșnicie, după Dumnezeul cel veșnic.
„Educațiunea străină, continuă Eminescu, implică spirit străin, și un corp cuprins de
spiritul străin e asemenea unei pietre desprinse din zid. Ea aparține zidului prin destinația
ei, însă spiritul străin al atracției pământului o fac să cadă. Căzând la pământ, ea nu este
încă pământ... Abia dizolvându-se în pulbere devine pământ”.
O cultură fără Dumnezeu face copiilor și tinerilor noștri mai mult o educație pe
orizontală, iar aceasta își exercită forța sa de atracție către pământ, către material și trupesc.
Aceste argumente ne demonstrează că e nevoie de o educație creștină în viața copilului
și a tânărului botezat ortodox, în spiritul valorilor Familiei tradiționale creștine în care s-a
născut și a crescut.
Educația creștină trebuie sădită în inimile curate ale copiilor noștri încă din pruncie,
în familie. Buna creștere a copiilor și tinerilor noștri trebuie să se sprijine pe un apostolat
creștin susținut de cei trei stâlpi ai Educației creștine: Familia, Biserica și Școala. E nevoie
de educatori cu suflet ortodox care să contribuie la formarea și modelarea continuă a
copiilor noștri, pentru a-i ridica de la pământ și a-i așeza pe verticală, în lumina Duhului
Sfânt, cu fața către Cerul lui Dumnezeu și cu dorul vieții veșnice. „O cultură bună se face cu
fața către Cer”, spune vrednicul de pomenire Mitropolitul Antonie Plămădeală. Observațiile
înaintașilor noștri nu fac decât să confirme îndemnul Mântuitorului: „Lăsați copiii să vină la
Mine și nu-i opriți, că a unora ca acestora este împărăția cerurilor”.
Ascultarea ca virtute - condiție a educației

Pentru atingerea acestui scop, al unei bune educații creștine, este nevoie de implicare și
de ascultare atât din partea dascălului - sau a pedagogului - cât și a ucenicului.
Ce este ascultarea? Ce scop are? Cine și de Cine trebuie să asculte omul întâi și-ntâi?
Cuvântul „ascultare” vine din termenul „disco” care înseamnă „a învăța”, verb care îl
formează pe „discipulus”, pe „ucenic”. Înțelegem că ascultarea este, întâi de toate, un exercițiu
de dialog și comunicare, în care dascălul sau maestrul dă sfatul, povățuiește și ucenicul ascultă și
împlinește. Când ascultarea este cu bună credință, atunci, ascultătorul - copil, tânăr sau matur - este
în disciplină, fiindcă ascultarea face casă bună cu disciplina nu atât în litera legii, cum făceau cei
din vechime, cât mai ales în spiritul ei. Abia atunci când ne raportăm la Modelul lui Hristos, Care
este fără de păcat, dialogul dintre cele două persoane devine comunicare, comuniune, cuminecare.
Doar în iubire de Dumnezeu și de semeni se poate împlini acest deziderat al lumii, educația
creștină, educația ideală, după Modelul Ideal, care aduce armonie în relațiile umane, între oameni
și Dumnezeu în tot locul, în Familie, în Biserică, Școală, în spațiul public. Doar credința, smerenia
și o bună raportare la Tatăl Ceresc ne determină să alungăm „turma de gânduri” grele (Vasile
Voiculescu, Coboară cuvintele) și să ne recunoaștem nepuțințele: „Știu că-s vinovat, Părinte... /Știu
că vina mea e mare /Vină fără de iertare; /Că-mi bat joc de cele Sfinte /Și nesocotesc Scriptura /Când
păcătuiesc de-a rândul /Și cu fapta, /Și cu gândul, /Și cu ochii, /Și cu gura...”

Sfinții Părinți subliniază că întotdeauna acolo unde sunt ascultare, dialog, comunicare
și comuniune, acolo este și Dumnezeu. „Că unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu,
acolo sunt și Eu în mijlocul lor”, ne spune Mântuitorul. Când se rupe dialogul se instalează
dizarmonia, neascultarea, iadul și de aici toate relele lumii. Se urâțește și omul și pălește totul
în jurul lui, de la creație până la om.
Un educator adevărat, cu credință, este doar acela care Îl ascultă, la rându-i pe
Dumnezeu și culege numai roade bune cu care se hrănește el mai întâi; apoi hrănește frageda
mlădiță spre cunoaștere, pentru a-i forma deprinderile, cultura profană, cea bună și, mai ales,
cultura Duhului. La rândul său, ucenicul trebuie să-și deschidă inima curată spre cunoașterea
adevărată în Hristos, luminată de lumina cunoștinței. „Fiule, dă-Mi inima ta și restul îți voi da
cu prisosință”!, ne îndeamnă Ecleziastul.
În complicatul, complexul și îndelungul proces al ascultării, al modelării copilului și
tânărului intervine libertatea de a alege între a face - sau nu - gesturile esențiale: rugăciunea,
fapta bună, iubirea de Dumnezeu și de oameni, disciplina, depășirea propriilor egoisme
de genul „așa sunt și așa rămân!”, ieșirea din mediocritate, din comoditate, din lene, din
compromis... „Disciplina este intrarea în armonie. Fiind armonie, e iubire. Contrariul e ura.
Iubirea solidarizează. Ura dezintegrează. Adică strică integritatea. Pulverizează. Împarte.
Dezbină. Fărâmițează. Fiind armonie e și libertate”, ne spune vrednicul de pomenire
Mitropolitul Antonie Plămădeală.
Din această perspectivă, ascultarea de Dumnezeu este o virtute, un dar ceresc, fiindcă
- la atâtea tentații exterioare omului - este mare lucru să fii și să te menții fiu ascultător
al Bisericii, al propriilor părinți și dascăli. În procesul ascultării nu-și au loc relativismul,
dezordinea, indisciplina, răzvrătirea, minciuna sau mentalitatea lui „merge și așa”!
Pe de o parte, ascultarea este punerea ucenicului în armonie cu povețele primite de
la dascălul lui, pe de altă parte, dascălul trebuie să intuiască - în ascultare și dragoste de
Dumnezeu - necesitățile cultural-spirituale ale copilului sau tânărului.
Menirea pe care o au acești „apostoli ai educației creștine”, începând cu părinții,
duhovnicii, învățătorii și toți ceilalți pedagogi este de a modela sufletul copilului, precum
olarul modelează lutul. Ascultarea este condiția esențială pentru împlinirea complicatei și
complexei misiuni de educare creștină, într-un veac secularizat; ea trebuie privită nu doar
ca o alegere liberă și un vot al monahului, ci ca pe o aptitudine a omului, pe care trebuie
să o exercite - de la leagăn și până în cel din urmă ceas - în Familie, în Biserică, la Școală,
în comunitate. Expresie a ascultării sunt armonia și desăvârșirea omului; omul armonios
luminează tot în jurul lui, așază mai ușor cuvântul bun la sufletul copilului, în procesul
cunoașterii, al educației creștine.
„Învață-i că Adevărul și Frumosul sunt două sfinte arătări ale Unuia, ale Este-ului,
și că deci trebuiesc privite cu evlavie adâncă și desăvârșită uitare de sine cu care altădată
Prorocul, suind pe înaltul muntelui ca să primească Poruncile divine, a privit rugul ce ardea

fără a se mistui. Mai învață-i, apoi, că Patria nu este o parvenită caprițioasă cochetă, care are
nevoie de curtezani fluturatici, cu zâmbete de cadril și dedicațiuni de madrigaluri elegante;
ci o nobilă Mamă severă, căreia-i trebuiesc copii jurați spre demne isprăvi, cu calde bătăi de
inimă tăcute, fără declamațiuni galante. Asta trebuie să faci tu pentru mulțumirea deplină a
sufletului tău și pentru sporirea forțelor lui; iar nu întreprinderi publicistice, din cari să ieși
spre bătrânețe, ajunse prin ingrata uzură prea devreme, împuținat, amărât și scârbit”, ne
spune, dezvăluindu-ne o altă față, scriitorul și jurnalistul Ion Luca Caragiale.
„Oastea e creștină”
De ce e nevoie de educatori cu suflet creștin-ortodox? Pentru că „oastea e creștină”,
cum mărturisim în Imnul nostru național... Din această perspectivă, unitatea de neam și de
credință este argumentul cel mai nimerit în demersul nostru și este susținut de structura
confesională a populației României, care, potrivit ultimului Recensământ din 2011, luna
octombrie - 86,5 la sută dintre români sunt creștini ortodocși. Deci, sunt fii ai Bisericii
Naționale a României.
Astfel, în Corabia Bisericii Dreptmăritoare Române își găsesc loc de alinare a suferințelor
și de împărtășire a bucuriilor vieții, teoretic, 18.861.900 de suflete, de creștini-ortodocși, din
cei 20.121.641 de români, câți trăiesc pe pământul românesc. La același recensământ doar
0,2 la sută dintre contemporanii noștri de pe plaiul mioritic s-au declarat atei, diferența de
până la sută la sută fiind creștini romano-catolici și reformați.
Unitatea de neam și de credință s-a format nu de ieri de azi, ci din zorii primului
veac creștin, prin misiunea Sfântului Apostol Andrei, „cel dintâi chemat la Domnul”, care,
însoțit de Apostolul Filip, a semănat Cuvântul Evangheliei lui Hristos în inimile moșilor și
strămoșilor noștri geto-daci, a „sciților și tracilor”, spune Sfântul Ipolit (170-236 după Hr.).
Strămoșii noștri geto-daci au primit în mod firesc creștinismul care s-a cristalizat apoi prin
procesul romanizării.
Biserica Ortodoxă Română este „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” și s-a
format odată cu neamul românesc. Este în plămada noastră rigoarea latinului și căldura,
ospitalitatea Dreptei credințe. Latinitatea termenilor creștini ce definesc viața religioasă
- mai puțin cea de organizare bisericească - și credința ortodoxă au stat la baza formării
Limbii, poporului și Bisericii Naționale Române, pentru că în Răsărit, spun Mihai Eminescu
și părintele Dumitru Stăniloae, „Biserica a mers întotdeauna cu neamul”.
„Bisericile Ortodoxe ale Răsăritului toate sunt constituite de la originea lor apostolică pe
principiul naționalității; este dar în natura acestor biserici ca ele să rămână naționale, româna,
gre(a)ca ori sârba, după cum e naționalitatea sau poporul credincios. Ierarhia Bisericei noastre,
condusă numai de acest principiu măreț, a ridicat glasul în contra proiectului de lege pentru școalele
secundare. Căci Biserica nu este numai cea dintâi școală la orice popor, dar, îndeosebi, la noi e singura
instituțiune care îngrijește de progresul instrucțiunii în poporul românesc”, spunea Eminescu.

Gazetarul Eminescu se referea aici la protestul Mitropolitului Ardealului privind

pretențiile Ungariei în Transilvania, care dorea - am spus mai sus - școli în maghiară. Necazul
e că observația eminesciană este extrem de actuală astăzi, când pericolul vine chiar din
interiorul sistemului de învățământ... Din lipsa de preocupare a autorilor de manuale școlare
în a aduce între filele cărților școlare clasicii Literaturii Române și Universale, capodoperele
umanității, marile teme ale existenței care au dat vigoare și sens atâtor generații, adierea
Duhului, riscăm să înstrăinăm copiii și tinerii de toată frumusețea filocalică a spiritualității
noastre.
Și apoi, place unora sau nu, Biserica Ortodoxă Română a fost și este „Școala cea
dintâi” a creștinului ortodox român. Este prima autoritate teandrică - divino-umană - care
se îngrijește de sufletul românesc la prezentul continuu al lui Dumnezeu, cunoscut fiind că
primele tipărituri, primele școli, cultura noastră s-au făcut și s-au format în Biserica Națională
a Românilor.
După două mii de ani de slujire a sufletului românesc, poate cineva să-i suprime această
menire cerească? Și apoi, oare am uitat că în lumina dulcilor Cazanii, în sânul Bisericii
Ortodoxe Române, Maica Spirituală a Poporului Român, s-a născut Limba Română literară,
cea pusă în slove românești de Sfântul Antim Ivireanul, georgianul care s-a dovedit a fi mai
român decât românii. „Limba noastră-i limbă sfântă/Limba vechilor Cazanii/Care o plâng și
care o cântă/pe la vatra lor țăranii...”
Din această perspectivă, Biserica Ortodoxă Română are toată legitimitatea să fie
recunoscută drept Biserica Națională a Românilor, așa cum a definit-o Mihai Eminescu
la sfârșitul veacului al XIX-lea și cum este, de fapt, în ciuda tuturor valurilor potrivnice ce
demască atitudinea secularizată a unor organizații neguvernamentale, dornice să semene
confuzie în mințile românilor și discordie între frați de același sânge. Aceștia uită adesea sau
nici nu au aflat că... „Dumnezeu prima oară, când a plâns printre astre /El a plâns peste țară, cu
lacrima limbii noastre”, cum suspină poetul Grigore Vieru.
Credința, limba dulcilor Cazanii, Cultura românească de largă respirație, portul
și tradițile acestui pământ - udat de sângele Martirilor și Sfinților noștri și de lacrimile
mamelor prea adesea văduvite de câte un război - au dat veșnicie acestui neam și o identitate
inconfundabilă. Cine mai bine decât țăranca română a îmbinat frumusețea stilizată a întregii
creații pe veșmintele sale, pe frumosul costum tradițional? Cine mai bine decât anonimul artist
român a așezat cuvinte alese de dor de Dumnezeu în melosul colindei, al doinei, al cântului
izvodit din dragostea pentru părinți, mamă și patrie, pentru tot ce Ziditorul i-a dat românului
în stăpânire pe acest „picior de plai” românesc și strămoșesc.
Neglijarea aspectelor care țin de matricea noastră cultural-spirituală duc la abandonarea
valorilor identitare, prin introducerea forțată - de către reformatori ai vremii - a unor elemente
de cultură străină în procesul instructiv-educativ al copiilor și tinerilor noștri. Acceptarea
pasivă a pretențiilor acestor „mașini oarbe și materialiste” lovesc fără rațiune în ființa noastră,

ca persoane în cadrul Familiei, ca fii ai Bisericii lui Hristos, ca membri ai comunității, ca

parte a ființei naționale românești, din neam în neam, din veac în veac. Raportarea la legea
omenească, fără dragostea de Dumnezeu și de aproapele, nu face decât să amplifice și mai
mult înstrăinarea noastră de noi înșine, de aproapele și de Dumnezeu; să ne hrănească copiii
și tinerii cu „sfătoșeniile” și principiile diluate ale unei Didactici fără Dumnezeu, știință de
dânșii inventată...
„Ortodoxia este Dreapta credință, ea nu mistifică adevărul și sufletul ortodox, deci și cel
românesc, nu umblă cu planuri și cu combinații piezișe, cu rezerve mintale, cu dispreț pentru
adevăr, de dragul altor bunuri mai lumești... Ortodoxia a păstrat cu ardoare descoperirea
dumnezeiască și stă cu neclintire pe lângă voia lui Dumnezeu. Ea nu a părăsit această voie
luându-se după toate pretențiile minții și ambiției omenești. Ea n-a schimbat mărirea lui
Dumnezeu cu mărirea oamenilor, care nu poate mântui... Ortodoxia e smerită ca Domnul Iisus
Hristos, e dreaptă și sinceră, e interiorizată în rugăciune, căci prin ea întâlnim pe Tatăl Ceresc
în orice loc, și nu prin călătorii în cutare punct precis al spațiului. Ea e iubire liberă de oameni
prin fapte sincere și nu disciplină forțată sub lege, nici amabilitate diplomatică”.
Este de datoria fiecărei generații, a Educatorilor - în primul rând, de la părinți, bunici
și până la dascălii din școli, mai ales, cei de Religie - ca educația creștină să contribuie la
modelarea copilului și a tânărului de pe poziția spiritualității creștin-ortodoxe, în așa fel
încât să-i ajutăm pe micii ucenici să se modeleze după măsurile veșniciei și nu după măsurile
omenești. Să-i învățăm că Fiul lui Dumnezeu - Cuvântul Întrupat este mai mult decât un
principiu, este un mod de viață. „Hristos nu este principiul Binelui, ci Binele Întrupat...”, observă
Paul Evdokimov.
Teologul Evdokimov face distincția dintre Binele, ca principiu al unei legi și Binele
Întrupat. El spune că în cazul unor situații disperate din viața noastră, când o durere foarte
mare ne apasă sau suntem în singurătate „principiile morale și sociologice sunt neputicioase.
Ele nu au puterea să spună unui paralitic, ridică-te și umblă! Ele nu pot ierta nimic și nici nu
absolvă, nu pot să facă inexistentă o greșeală ori să învie un mort...”
Înțelegem că în procesul educației creștine, în drumul nostru de desăvârșire în
Hristos nu e suficient să fim depozitarii unor principii și norme seci de conduită morală,
fără raportare la Hristos, pentru că ele nu sunt purtătoare de har, nu au Viață și nu ne pot
desăvârși. Cuvintele și preceptele de la om pot fi imorale, atunci când educatorul nu are un
comportament inspirat de Modelul Modelurilor - Iisus Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu este
purtător de har, este impregnat de puterea Duhului de viață dătător. Prin puterea Cuvântului
Său: „Și a zis”, Creatorul a făcut întreaga creație din nimic. Numai pe om l-a făcut Dumnezeu
cu mâna Sa, din pământ și suflare de viață.
De aceea, o morală fără Dumnezeu cade sub incidența legii, este obligație, dar și
pedeapsă. Morala este „codul dependențelor, căci termenii de datorie și dependență sunt
sinonimi. Datorie și obligație înseamnă că suntem dependenți de lege”. De aceea, Dumnezeul

Vechiului Testament este - în mintea iudeilor - unul încrâncenat, dornic de răzbunare și plin
de tipicării și automatisme, după măsura minții omenești. Pe când, fiecare cuvânt al Noului
Testament ni-L aduce în inimi pe Hristos, Cel care iubește și iartă, care iartă și iubește, fiindcă
Dumnezeul Treimic este Iubire.
Hristos, a doua Persoană a Prea Sfintei noastre Treimi, vine pe pământ trimis de Tatăl
Ceresc. El Se Întrupează, propovăduiește Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl în lume, în Duhul
Sfânt, din dragoste pentru oameni Se Răstignește pe Cruce, coboară în iad și îi iartă pe
protopărinții noștri Adam și Eva, înviindu-i din morți. Și pe cale de consecință, ne-a înviat și
pe noi, fiii Săi, în cristelnița Sfântului Botez, dar ne-a lăsat libertatea ca - în această trecere pe
pământ - să alegem calea spre asemănarea cu Fiul lui Dumnezeu-Cuvântul.
„Prin El am dobândit noblețea vieții noastre creștine, prin lucrarea Lui și a Evangheliei
s-au îmbogățit Cultura și civilizația continentului european și a lumii. El ne-a oferit miraculoasa
putere a binelui în viața omenirii... El este Lumina și Lumina lui Hristos este singura în măsură
să estompeze toate umbrele și să înlăture îndoielile și toate șovăielile din viața noastră...”
Omul iese la lumină prin nădejde, credință și dragoste în Dumnezeu și prin mijloacele pe
care le are la îndemână în Biserica lui Hristos pentru desăvârșirea și mântuirea sa: rugăciunea,
cunoașterea și convorbirea cu Hristos. Postul, rugăciunea și fapta bună sunt deprinderi și
aptitudini prin care creștinul vine în ascultare de Dumnezeu, în drumul său către asemănarea
cu Prototipul, Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu. De aceea, noi, oamenii născuți în Hristos,
în cristelnița Sfântului Botez, trebuie să privim această minunată întâmplare ca pe un dar de
la Dumnezeu. Ca pe o șansă de a ne împrieteni cu Învățătorul Luminii și de a sta la sfat cu El,
atunci când oamenii nu te mai vor, nu te mai văd, nu le mai servești niciun interes...
„Eu nu știu dacă voi putea urca vreodată la tine, /Tu însă, Doamne, cobori când vrei:
măcar în treacăt. /Vino, te-aștept în cămăruță la mine... /Cum n-am pe nimeni, nici zăvor, nici
lacăt, /Pune straja Ta la ușă și la fereastră, /Să nu intre peste noi nici bine, nici rău /Care să
tulbure petrecerea noastră, /O zi întreagă, Doamne, să fiu numai al tău”.
„Umblați întru iubire!” acest îndemn este, întâi de toate, apelul de urgență în Familia
modernă contemporană. Unirea dintre cei doi soți, oricum s-ar numi, orice rang social ar
avea, trebuie să fie asemănătoare cu cea dintre Mirele Hristos și Biserică - Mireasa lui Hristos.
Nu umblați în dezbinare; nu în infidelități, în bătăi și în ură! Starea aceasta dăunează
uniunii familiare, copiilor care - mici sau mari - au nevoie de armonia propriei familii, pentru
a putea merge mai departe pe drumul anevoios al vieții, al devenirii în Hristos.
Pentru toate acestea e nevoie de credință... De acel dialog al omului cu Dumnezeu, un
dialog al tăcerii, al delicateții. Și în acest parteneriat ceresc de iubire, Hristos nu ne impune
nimic, El nu e un tiran, el ne invită cu o blândețe fermă: „Ascultă, Israel!”...
Aflați mereu între „Binele Întrupat” și ispitele lumii secularizate, facem noi oare
întotdeauna alegerile potrivite?...

Se m n , m i to se m n ,
l o g o se m n , l o g om ag i e ,
e f e ct l o g om ag ic
N icolae Gri gore Mărășanu , poet, critic literar
De vom admite că Dumnezeu a împărţit fiecărui neam câte ceva din logosul primar,
spre a-şi făuri propria limbă, atunci să-I mulţumim pentru că, din logosul de început, nouă
ne-a dăruit o parte din miezul său. Din el, şi după firea noastră, ne-am făurit limba pe care o
vorbim cu toate frumuseţile ei alcătuitoare.
Iar dacă vom observa azi, când accedem relativ uşor la limbile altor neamuri, cât de
încăpătoare şi expresivă este limba românilor, de armonioasă, mistic-sunătoare şi câtă bogăţie
semantică tezaurizează în fiinţa sa limba ce vorbim, vom avea motive să fim fericiţi.
De altfel, cred că singura noastră fericire în mileniile care au trecut, în cel de azi şi în
cele ce vor veni, a fost, este şi va rămâne limba neamului.
Limba neamului este o fericire perpetuă.
Limba este locul de adăpost al fiinţei. În adăpostul ei locuieşte omul. Cei ce gândesc şi
făuritorii de vers sunt veghetorii acestui adăpost (Martin Heidegger, Scrisoare despre umanism).
Este cel mai puternic argument ce ne obligă să o iubim şi, mai presus de fire, să o apărăm,
azi, când este atât de agresată de aroganţa snoabă, agramatisme, semidoctism, neologisme
folosite anapoda şi de gravă, gravă incultură.
Limba, ca mijloc de exprimare a ceea ce este ascuns în sufletul omenesc, dar şi mai
complex, gândul, este şi depozitara propriei sale expresii, înnobilată în primul rând de sufletul
ce o exprimă.
În permanentă înnoire, unele dintre cuvintele vechi ale limbii se retrag din vorbirea
curentă într-un subconştient păstrător, fără a se pierde. Cuvântul dus e-al limbii vremii duse,/
iar cel de mâine-aşteaptă-o voce nouă (T.S. Eliot, Little Gidding).
Din când în când, însă, pe poet, făuritor de vers şi veghetor de limbă, îl apucă dorul
de cuvântul dus, de-a limbii vremii duse şi atunci plonjează în adâncul păstrător, ca pe un

alt tărâm, ca într-o fântână unde stă în adormire o preţioasă comoară şi de unde aduce la
lumină, potenţate, vechi expresii ale limbii.
Ţine de o nostalgie a logosului să dăm cuvintelor sensul de început, încărcătura
semantică primordială, când cuvântul avea chip de nou-născut, graţie de fecioară şi sunet de
aripă de cheruvim în zbor.
De unde nostalgia?
Uneori, prin folosire îndelungată, cuvântul suferă transformări sonore, semantice, se
îndepărtează de origini. Golit de virtuţile esenţiale de început, folosit uneori inadecvat, ajunge
un schelet fără de carne, nu mai are sunet de harpă sacră, ci de gramofon dogit, şi iese din uzul
limbii. Se retrage în straturile de jos ale memoriei, într-un subconştient de Vezuviu inactiv.
Sarcina poetului, într-o atare împrejurare, este să recupereze, să revigoreze logosul pierdut,
să-i confere virtuţile dintâi, esenţele din care a fost izgonit ca dintr-un Eden primordial. Este o
arheologie a limbii, poetul devine arheolog al logosului pierdut, ceea ce am încercat să facem
şi noi prin recuperarea idiolectului brăilean, în volumele Îngeri şi banjouri, Poeme desfrânate,
în trilogia Comedia valahă, întreprindere comentată elogios de regretatul critic Marin Mincu,
într-unul din numerele revistei Luceafărul, din 2003: „Nicolae Grigore Mărăşanu reuşeşte să
intensifice actul comunicării poetice prin antrenarea idiolectului brăilean într-o probă agonală,
de resuscitare acută a energiilor afective. Astfel el este creatorul unui limbaj poetic propriu, care
absoarbe şi însumează specificul acestei zone literare, culturale şi lingvistice”. Iar în altă publicaţie,
acelaşi critic afirma: „Mărăşanu are proprietatea sa literară, care se leagă de toposul acvatic,
pe care numai el a ştiut să-l individualizeze şi să-l transfere în textul poetic”. Într-o astfel de
întreprindere, logosul dintâi renaşte din sine, răbufneşte vulcanic la suprafaţă, sonor, polifonic,
magic şi înmagiază cu o splendoare ascunsă, ca în baladele trilogiei Comedia valahă.
Alteori, cuvântul capătă o deplasare centripetă, adâncind semantica în sens imploziv,
asemenea unei mişcări de rotaţie în jurul propiei sale axe. Aceasta, când înţeles şi cultivat
cu pricepere de cei ce folosesc logosul în ipostaza de rostire, cuvântul se aşază tot mai bine,
temeinic, în propria sa esenţă, ajungând să evolueze de la forme şi sensuri primare, la forme
şi sensuri elevate, de la o semantică sumară la o semantică polivalentă, la plurivocitate.
Referindu-se la poezia lui Trakl, Martin Heidegger îi recunoaştea acesteia caracterul plurivoc
(mehrdenting) al limbii poetice; dar această plurivocitate, subliniază filosoful, trebuie să se
adune într-o univocitate superioară, aceasta fiind condiţia marii poezii (M. Heidegger, Timp
şi Fiinţă, p. 80).
Poemul care azi ne-ncântă
Mâine ne pare desuet,
Că timpul în cuvânt lucrează.
Iar dacă fost-a menuet,

Nu va fi azi recviem, odă,

Nici himeneu, pantum, epodă,

Că timpul în cuvânt lucrează.
Un daimon-tartor şi-un poet
Se-ntrântă-n logos. Şi discret
Cu timpul vor să se împace,

Hlamide alte să îmbrace,
Memoriei să-i suie treaptă.
(Poemul ca tărâm al fiinţei, în Maşinăriile mişcării, Editura Vinea, 2012, p. 33).
Dar o astfel de evoluţiune spre sine a logosului are şi pericole: deoarece poţi pleca de
la o formă a cuvântului (cu o anume semantică) şi să ajungi la o altă formă, la alte semantici,
fapt ce scoate cuvântul din esenţa sa.
Limba e un organism atât de viu, încât dacă ai înregistra evoluţia limbajului în
timp, chiar la propria ta persoană, ai putea constata că într-un fel vorbeai la tinereţe, altfel
la maturitate, iar spre finalul acestei călătorii foloseşti un cu totul alt ritm de limbaj. Deşi
aparent nimic nu pare să se fi schimbat în limbă. În astfel de clipe revelatoare, logosul dintâi
reînvie din sine, ne înminunează cu o splendoare ascunsă. Iese trezit şi scuturat din zgura
subconştientului păstrător, dintr-o memorie adormită.
Poetul este arheologul care recuperează această memorie pierdută, curăţă logosul de
rugina timpurilor şi îl oferă, ca pe o nouă splendoare, Poeziei. Iar Poezia devine astfel nu
numai creatoare de limbă, ci şi depozitară a acestui limbaj.
În Eudaimonia, în traducere fericire a sufletului, se petrece un proces de recuperare a unei
memorii pierdute. Este vorba de un meta-limbaj: al semnelor, logosemnelor, mitosemnelor.
Tiriplic, de pildă, personajul din întinsul poem Reverii în meandrul Tiriplic, este un faun, log,
logosemn, un pretext până la urmă care mă ajută să aduc pe rând în Eudaimonia, cântecul de
leagăn, cântecul de mahala, descântecul, blestemul, argoul, altele, toate logosuri aduse în scenă,
în viforul poetic, printr-o prelucrare cultă, devenite mărgăritare componente ale limbii.
Toate aceste semne, logosemne, mitosemne sunt forme de expresie ale unor logosuri
primare şi, folosite în poezie, creează o magie a logosului-cuvât, o adevărată logomagie, iar
efectul final nu poate fi decât un efect logomagic.
Iată un fel de sistem al acestor logosuri primare:
- Logosemnele chipului: cele legate de descrierea chipului (neg, căiţă, aluniţă), sunt,
credem, primordiale: cele dintâi logosemne, care se arată unui nou-născut, sunt logosemnele
ce descriu chipul mamei-născătoare. Este primul peisaj privit de un ochi întrebător care abia
s-a deschis asupra lumii.
- Logosemnele pastorale: cele folosite de păstori pentru însemnarea componentelor
turmei (preducea, unghiul, furculiţa, chişcătura, rombul, igliţa, başca infinita ştearsă mirosind
a carne arsă).

- Logosemne geometrice: cercuri, triunghiuri, pătrate, romburi, steluţe, tot atâtea

simboluri casnice, de înfrumuseţare a veșmintelor: ie, pieptare, sumane, blide, covoare; sau
logosemnele meşterilor cioplitori în lemn, încrustate pe porţile maramureşene, pe blide, pe
alte unelte şi lucruri.
- Logosemnele sacre: cele liturgice, de pe veșmintele clericilor, ori legate de cultul
morţilor – logosemnele sacrale de pe colivă, cruci, prescuratele din lemn ale căror simboluri
se imprimă ca nişte peceţi pe prescuri sau colaci.
- Logosemne ludice: fantaste, semnele ce se arată în ibricul cu cafea, pe care ghicitoarele
le văd, le interpretează, în mod fantast, desigur, le transformă în ziceri şi mai ales preziceri
legate de viaţa oamenilor.
Toate aceste logosemne şi logografii sunt limbaje ale unui univers uman complicat, greu
de cuprins cu gândul, poate cel mai complicat univers din Marele Univers. Sunt geometrii şi
simboluri pline de semnificaţie care uneori complică sau optimizează viaţa oamenilor. Ele
devin şi descriu forme de recunoaştere ale altor existenţe de lângă noi, aşa cum mitosemnele
le-am denumit forme de manifestare ale viului la vibraţia cosmică.
Logosemnele şi mitosemnele sunt graiuri încifrate, graiuri ce nu ni se comunică prin
rostire, prin vocală măiastră, ci prin semn şi mitosemn, prin semnul care vorbeşte cu noi şi
astfel interferează cu cuvântul, cu logosul şi devine logosemn.
Logosemnul ludic face un pas mai departe şi prin interpretarea sa fantastă, de către
astrologi, geomanţi, ghicitori, prin prezicerile lui, prin vocea acestor Parce, devine voce
destinală, pentru că un astfel de logosemn prevede sau descifrează destine umane în desfăşurare
şi reverberează din fantast.
Iar în acest punct, logosemnul devine mitosemn, pentru că a început drumul de la simplu
semn către mit – mit ce rezidă în poveste, în întâmplările tragice sau fericite ce urmează să fie
parcurse de individ. În stadiul acesta mitosemnul nu mai este simplu semn, pentru că a părăsit
stadiul de semn, dar nu este nici mit, pentru că încă nu şi-a înmagazinat întreaga poveste,
tragică sau fericită, pentru a ajunge, a deveni mit. Se află deci într-o stare intermediară, de
devenire, de mito-semn.
Înţeleasă în amplitudinea sa, lumea logosemnelor şi a mitosemnelor, componente
ale logosului, ale limbii, devine fascinantă. Face ca limba să se elibereze din strânsori
convenţionale, uneori restrictive. Şi eliberarea limbii din strânsoarea gramaticii înspre o
configuraţie mai originară a esenţei ei revine gândirii şi poeziei. (M. Heidegger, Op. citate).
Pe un astfel de temei ne-am îngăduit uneori să trecem dincolo de unele reguli
restrictive ale gramaticii, în scopul de a face din limbă un instrument magic. Fapt apreciat
de critici precum Pompiliu Marcea (Flacăra,1979); Gheorghe Bulgăr (România liberă, 1983);
Alexandru Ştefănescu (Flacăra, 1979); Marin Mincu (Luceafărul, 2003) ș.a.
Înmagierea limbii devine astfel un fel de extază fantastă.
Devine o fericire a sufletului. O Eudaimonia!

literatură și lingvistică 55
N oi tr ăs ătur i a l e
p op oru lu i rom â n
o revizitare a matricei
stilistice bl agiene
A d rian Buzdugan, profesor, scriitor și filosof
„Țara, sau ceea ce numim noi țară, este coruptă pînă în măduva oaselor.
Nu se dobîndește nici bună ziua fără un bacșiș. Înțelegi? Știi ce-i acela bacșiș?
Nice cu tunurile, nice cu pușcile nu poți face mai mult rău. Atunci cînd un neam
ajunge să fie convins că nu se mai poate face nimic cu el este pierdut și eu l-am
ruinat.”1
Eugen BARBU, Princepele
„Vom merge până la cea mai josnică dintre josnicii pentru a ne păstra
neutralitatea.”2
Constantin Argetoianu
„Nimic nu poate înlocui însă – aceasta e lecţia istoriei – munca proprie. Şi

de ea se pare că fugim.”3
Florin CONSTANTINIU, O istorie sinceră a poporului român
De la spaţiul mioritic la spaţiul pseudoalveolar

În Ardeal, cum spune şi Blaga în „Orizont şi stil”, coexistă „viziunea spaţială gotică, a
infinitului tridimensional, şi viziunea mai răsăriteană şi mai vegetativă a spaţiului mioritic”.
1. Eugen BARBU, Princepele, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, p. 53;
2. Apud Florin CONSTANTINIU, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic
Gold, Bucureşti, 2008, p. 357;
3. Florin CONSTANTINIU, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic Gold,
Bucureşti, 2008, p. 30;

56 literatură și lingvistică
E vorba de „substanţele umane care umplu peisajul”, de „saxonul transplantat de aiurea” şi de

„ciobanul valah, cântându-şi din fluier doina”4.
Avem Dealurile Olteniei, ale Munteniei, Podişul Transilvaniei, al Dobrogei, dar parcă
Moldova pare reprezentativă pentru acel „orizont înalt, ritmic şi indefinit alcătuit din deal şi vale”,
de care Blaga vorbeşte în „Spaţiul mioritic”5. Munţii în centru şi câmpiile în Vest şi Sud.
Bărăganul e cel mai apropiat de stepa rusească, întinderea nesfârşită, orizontul către care
deşi te-apropii rămâne mereu acelaşi. În mod paradoxal, oamenii care trăiesc pe malul Dunării
nu mai au sădită în ei dorinţa de a se sui pe un vas şi de a cutreiera mările, sunt la cheu ancoraţi,
legaţi de locul în care s-au născut. Spre exemplu, Brăila, Galaţiul nu mai sunt oraşele port de
odinioară, în care să pulseze viaţa fluviului, brăilenii, gălăţenii pescuiesc sau, urbanizaţi, fac
câţiva paşi pe promenade, faleze. Dunărea e pentru comerţ, pentru şlepuri, Dunărea e pentru
pescuit, pentru scurte plimbări cu barca, dar nu mai ia sufletul omului la vale, spre mare, şi-apoi
din mare în mare spre ocean.
Dar, cum spune Blaga, „Una e peisajul real, caleidoscopic, în care se aşază
întâmplător un suflet, şi altceva e orizontul spaţial inconştient, menhir care rezistă
tuturor intemperiilor. Orizontul inconştient, cu darul său de a străbate «personant» până
în creaţiile spirituale de fiecare moment ale acestui suflet, e de o eficienţă neegalată de
nicio materialitate.”6 Problema este următoarea: se mai poate oare vorbi de un spaţiu
mioritic care să-şi pună pecetea pe sufletul românului? Saxonul din Ardeal de care
vorbea Blaga, acela care îşi păstrase spiritul nealterat sute de ani, s-a repatriat. În urma
industrializării şi urbanizării forţate din anii comunismului, milioane de ţărani au devenit
peste noapte prima generaţie de orăşeni, cărând obiceiuri rurale, malaxându-le greu cu
respectarea unui vecin, a unui necunoscut situat atât de aproape, „perete în perete”. Apoi,
alte milioane de români, atât din mediul rural, cât şi din cel urban, au plecat după 1989
în lumea largă după un trai mai bun.
De la unitatea dată de un spaţiu mioritic, în urmă cu un secol, am ajuns să ne definească
mai degrabă spaţiul pseudoalveolar. Omul fără tradiţie, desprins de inconştientul colectiv,
dezrădăcinat, ins care îşi urmăreşte cu un egoism exacerbat, animalic binele său şi al familiei
sale. E trist, dar pare să prindă din ce în ce mai mult conceptul comod, dâmboviţean de „patrie
de buzunar”7, spaţiul intim al fiecăruia, alveolar. La nivelul colectiv, un spaţiu pseudoalveolar,
întrucât nu mai avem nici unitatea unor alveole dintr-un stup, la fel de bine celula se poate
desprinde într-o clipă şi să-şi ia zborul spre Italia, Spania, Marea Britanie etc., lăsând totul în
urmă, preferând traiul printre străini dublat de dorul de casă. Ca o paranteză, deşi denumeşte
aceeaşi stare sufletească, comparativ cu „Sehnsucht”, „dorul” „ni se pare mai naiv, mai sănătos,
4. Lucian BLAGA, Orizont şi stil, în Opere, vol. 9, Trilogia culturii, ediţie îngrijită de Dorli Blaga,
Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 117;
5. Lucian BLAGA, Opere, vol. 9, Trilogia culturii, ediţie îngrijită de Dorli Blaga, Editura Minerva,
Bucureşti, 1985, p. 191;
6. Lucian BLAGA, Op. cit., p. 118;
7. Gabriel LIICEANU, Întâlnire cu un necunoscut, Editura Humanitas, 2010, p. 294;

mai organic”8, spune Blaga, însă aproape că tind să-i dau dreptate paleografului şi lingvistului
Dan Ungureanu care e de părere că degeaba revendicăm vreun geniu specific al limbii române,
„atât de românescul dor se poate traduce în polonă tęsknota, în portugheză cu saudade, în
greaca veche cu pothos (derivat dintr-un sens care înseamnă «sete»), iar Heimweh şi Sehnsucht
în germană acoperă sensurile chiar cu mai bună precizie. În engleză, longing înseamnă acelaşi
lucru.”9.
„Nu s-a creat până astăzi un stil arhitectonic monumental românesc”10 mai observa Lucian
Blaga în „Spaţiul mioritic”, lucrarea dedicată filosofului brăilean Vasile Băncilă.
„Arhitectura românească era făcută fără raportare prea strânsă la rezistenţa temporală.
Casele şi bisericile cresc şi dispar, dispar şi cresc, ca spicul secerat, ca grâul semănat, ca frunza,
care căzând a lăsat în locul ei latenţa altei frunze.”11
În afara capitalei, care are în mod firesc şi cele mai multe clădiri-reper (Ateneul, Teatrul
Naţional, Opera Naţională, Romexpo etc.), celelalte oraşe au de obicei o clădire-reper, ori că
este centrul administrativ, ori că este un palat conservat, o clădire de patrimoniu impozantă, o
universitate etc. Românii nu au sădită în ei dorinţa de a construi opere măreţe. Casa Poporului
construită de Ceauşescu e rezultatul unei megalomanii şi a atras după sine mii de drame, un
cartier întreg fiind ras de pe faţa pământului, Castelul Peleş e un pui de „acasă” al regelui de
origine germană, Carol I, o aducere aminte a zidirilor din Germania, din locul de baştină,
Sigmaringen, Catedrala Mântuirii Neamului e construită reparatoriu şi tardiv, mai mult pentru
fală decât dintr-o stringentă necesitate.
Românii nu simt nici impulsul de a reconstrui – dacă am fi avut şi noi o Varşovie în ruine,
probabil am fi construit un alt oraş alături, decât să-l refacem din temelii12. În cazul clădirilor,
spre exemplu, până şi simplele reparaţii le întind pe ani buni. Pentru reabilitarea, renovarea,
restaurarea Palatului Culturii din Iaşi au fost necesari douăzeci de ani, exact cât au fost necesari
şi pentru construirea lui. Ei nu se înhamă la realizarea unor Comedii Umane, la uneori atât
de inutila căutare a timpului pierdut... „Orbitorul” lui Cărtărescu e inegal, diform, multe din
trilogiile scriitorilor români sunt neterminate sau lipsite de har (Sadoveanu nu mai scrie volumul
4 la „Fraţii Jderi”, cele şapte romane din „Sfârşitul de mileniu” al lui Radu Tudoran sunt puţin
cunoscute, ciclul „Zăpezile de acum un veac” de Paul Anghel, ciclul romanesc al lui Francisc
Păcurariu, „Cei o sută” de Gheorghe Schwartz, unsprezece volume până acum). Nu ajungem
la greutatea frescelor sociale ale unui Lev Tolstoi („Război şi pace”), ale unui Alexei Tolstoi
(„Calvarul”) sau Henrik Sienkiewicz.
8. Lucian BLAGA, Op. cit., p. 116;
9. Dan UNGUREANU, Zidul de aer, Tratat despre mentalităţi, Editura Bastion, Timişoara, 2008, p. 220;
10. Lucian BLAGA, Spaţiul mioritic, în Opere, vol. 9, Trilogia culturii, ediţie îngrijită de Dorli Blaga,
Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 198;
11. Lucian BLAGA, op. cit., p. 265;
12. Istoricul Florin Constantiniu merge şi mai departe, observând că „exemplul germanilor şi
japonezilor, care după catastrofele din anii celui de-al doilea război mondial şi-au suflecat mânecile
şi au făcut ca ţările lor să renască din ruine şi, în domenii esenţiale, să-i întreacă pe învingătorii lor, a
rămas străin plaiului mioritic”, op. cit., p. 535;

Cel mai probabil, altfel se vedea şi pictura românească în anii ’30 ai secolului trecut13. Cu
un Theodor Aman printre întemeietori, (pânze istorice, portrete şi scene ţărăneşti etc.), cu un
Nicolae Grigorescu, în ale cărui picturi religioase ori cu scene eroice sau săteşti respira bazala
spiritualitate românească, peisajele sau ţărăncuţele îmbrobodite ale lui Ion Andreescu, mergând
până la un Tonitza sau Petraşcu, cu toţii se revendicau – voit sau nu – de la o rădăcină comună,
aveau o unitate stilistică. În picturile lor sunt reprezentate horele, ciobanii, carele cu boi, ţărăncile
mândre, casele, hanurile, clădirile şi străzile oraşelor, păstrând încă un iz rural, de arhetipal, de
origine necontaminată.
În zilele noastre, pictura (atunci când nu se neagă pe sine de-a dreptul) nu mai e decât
un joc intelectual, ea nu se mai adresează doritorilor de frumos, nu îşi mai propune să zgândăre
simţul estetic sau să se revendice ca ramură a specificului naţional. În scurta istorie a involuţiei ei
nu avem nici măcar un echivalent al lui Andy Warhol, care să fi înşirat mărcile copilăriei noastre,
Eugenia şi Ciocolata cu rom. Cum spunea acum câţiva ani unul dintre cei mai mari dealeri de artă
contemporană, David Nahmad, arta a devenit „aproape o escrocherie”. „Pictura” românească
contemporană nu este o excepţie.
Timpul-fluviu versus timpul-cascadă versus timpul-havuz

Românii nu mai au în inconştient un timp care să-i lege, nu se mai află sub incidenţa unui
timp unitar, consider eu. Din prisma acestei categorii, a orizontului temporal, poporul român
pare să fie rupt în trei mari părţi. O parte se situează în timpul-cascadă, nostalgicii, sclavii lui
„mai bine era pe timpul lui Ceauşescu”. Apoi sunt cei prinşi în timpul-fluviu, această bună parte
conservatoare a cântărit ce s-a întâmplat înainte de ’89, ce se întâmplă acum şi a conchis că
totul e neschimbat, trăim la fel de prost ca pe timpuri, nu se poate face nimic. E resemnarea
tipic românească. Limba de lemn comunistă s-a schimbat într-o alta, la fel de păcănitoare, cea
a democraţiei şi a drepturilor omului, înainte erau comuniştii, acum sunt pesediştii, talonaţi
îndeaproape de politicieni extrem de asemănători în nărav şi prostie etc.
Dacă mai ales cei de vârsta a treia sunt nostalgicii vremurilor de odinioară, vremuri în care
alţii gândeau şi comandau, ei doar trăiau fericiţi în labirint, bucuroşi că găsesc fărâmele de brânză
de la capătul zilelor cenuşii, sub soarele copilăriei şi a tinereţii lipsite de gânduri încrâncenate sau
revendicări politice, dacă cei aflaţi la vârsta maturităţii sau în toamna vieţii înoată molcom în
timpul-fluviu, generaţionist, tinerii par că se află în timpul-havuz, încrezători în viitor. Pentru ei
timpul doinei s-a dus, al romanţelor la fel, muzica uşoară cu versuri inteligibile e de domeniul
trecutului şi ea. Pentru ei, folclorul sau muzica folk sunt curiozităţi. Totul e bun doar dacă e
conform modelor importate. E partea care a capitulat necondiţionat în faţa asaltului tehnologiei
de import şi a informaţiei, a lucrurilor made in oricare alt loc decât cel pământean, românesc.
Ca orice generaţie tânără şi cea de la noi se revoltă împotriva clasicilor, a kalos-ului. Motivele
invocate sunt mai mult sau mai puţin stupide, mai mult sau mai puţin bizare. „Baltagul” nu ar
13. Când Blaga publică scrierile care alcătuiesc „Trilogia culturii”, „Orizont şi stil”, Fundaţia Regală
pentru Literatură şi Artă, 1935, „Spaţiul mioritic”, Cartea românească, 1936, şi „Geneza metaforei şi
sensul culturii”, tot la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1937.

mai trebui studiat în şcoală pentru că scrierea conţine referiri la / tolerează violenţa domestică(!),
limbajul „Amintirilor din copilărie” este depăşit, „Luceafărul” e prea lung(!), Eminescu e antisemit
etc. Consumă nedigerat şi necritic traducerile bestsellerurilor internaţionale, „Harry Potter”,
„Jocurile foamei”, „Cântec de gheaţă şi de foc”, „Saga amurg” etc. Literatura e poziţionată într-un
experimentalism lipsit de orizont – la propriu! –, peste iambii şi troheii de odinioară s-a aşezat
poezia de sorginte americană, prozaică, antipoetică.
După ’70, în plin comunism, şi până încoace, punctând tranziţia ciudată pe care o tot
traversăm de vreo treizeci de ani, a părut că poate răzbate un suflu românesc, că se poate contura
un filon de românitate adevărată care să străbată naţionalism-comunismul. În literatură au
existat câteva scrieri notabile şi nu numai care să reevalueze perioada fanariotă, Eugen Barbu, cu
„Princepele” şi „Săptămâna nebunilor”, „Calpuzanii” lui Silviu Angelescu – Premiul „Ion Creangă”
al Academiei Române –, parte din romanele lui Ştefan Agopian, „Manuscrisul fanariot” al Doinei
Ruşti, au fost şi câteva încercări reuşite de romane istorice de aventuri, „Cavalerii danubieni”
ai lui Ioan Roman, seria cavalerilor lui Ioan Dan, ciclul logofătului Andronic, al Rodicăi Ojog-
Braşoveanu. În cinematografie, pe valul naţionalismului desuet s-a încercat (şi chiar reuşit
pentru mase!) mitizarea lotrilor, seria Haiducilor (anii ’60 – ’70), mitizarea revoluţionarilor, seria
Mărgelatu etc. Vremea celor care au preţuit „Cantafabulele” formaţiei Phoenix sau chiar muzica
etno de o cu totul şi mult mai slabă calitate se pare însă că s-a dus.
Accentul axiologic negativ

După cum spune Lucian Blaga, „accentul axiologic trebuie înţeles ca „un adaos la orizontul
spaţial, ca un plus, ca o întregire. Inconştientul îşi creează singur un orizont spaţial, cum melcul
îşi clădeşte casa de var.”14 Tot aşa cum până la începutul secolului XX cultura indică putea ilustra
convingător că orizontul stilistic poate fi resimţit ca o infirmitate, tot aşa pare să fie şi cu cea
românească în debutul secolului XXI. Accentul axiologic este unul mai degrabă negativ.
Nu mai avem o „solidarizare axiologică”15 în raport cu cadrele orizontice. Poate că Blaga
avea dreptate, „accentul axiologic negativ nu duce la anularea orizontului”16, asta cu imediateţe,
dar în timp, eu cred că îl macină, îl dezagregă şi în cele din urmă îl preschimbă.
«Dragostea de pitoresc»17 a devenit mai curând o scurtă incursiune în pitoresc, scurte vizite
programate la pensiuni agroturistice cu specific şi pitoresc artificial la pachet. Lăzile de zestre,
scoarţele, vasele de ceramică, straiele populare, obiectele artizanale sunt privite sau achiziţionate
fără ca persoanele să le mai înţeleagă incrustaţiile, motivele. Pe covoarele de lână culorile nu mai
sunt stinse, ci vii, motivele stilizate, geometrizate sunt în mare parte de neînţeles pentru citadini.
Am ajuns să ne vizităm propria cultură şi să trăim într-o cultură de împrumut (un potop
de traduceri inutile, care fac buzunarul mare editorilor, blockbustere hollywoodiene, arhitectură
strict utilitară, de import – în mare parte paralelipipede de sticlă –, muzică perisabilă MTV etc.).
15. Ibidem, op. cit., p. 142;
16. Ibidem, op. cit., p. 146;

Pentru depăşirea acestei „culturi de cârpeală”18, cum o vedea şi tânărul Emil Cioran acum aproape
un secol, soluţiile lui impetuoase şi juvenile erau depăşirea resemnării, a „dorului”, a mărcilor
pasivităţii şi intrarea în joc, în arena istoriei. O intrare triumfală, dictatorială, cu un tineret care
trebuie „fanatizat” după modelul german. Se pare că timpul s-a scurs în defavoarea noastră; la
vârsta senectuţii, istoricul Florin Constantiniu îşi încheia a sa „Istorie sinceră a poporului român”
complet deziluzionat: „Viitorul este sumbru: suntem un neam sleit, ieşit din isorie.”19
Atitudinea catabasică
Dacismul, slavismul, romanitatea, chiar şi românismul se sting încet sau, pur şi simplu,
sunt înlăturate ca fiind depăşite, anacronice. La putere sunt americanizarea, globalizarea, topirea
specificului naţional, se realizează atomizarea, individualizarea ultimă la care sunt permise doar
câteva extensii pentru artificioasa şi mecanica inserţie socială.
La vremea sa, Ralea făcea o observaţie justă, odată ce în societatea noastră se manifestă
pregnant spiritul tranzacţional, de compromis, conflictele sunt puţine, şi acelea de operetă, aş
adăuga eu, prin urmare e explicabil de ce romanul e o „lipsă naţională”. Întărind un cerc vicios,
rămas pănă în zilele noastre, lipsa unui public larg care să citească romanele compatrioţilor, îl
obligă pe autor să exercite o anumită profesie, el neputând să trăiască din scris, neputând să-şi
organizeze timpul rămas pentru scrierea solicitantă, de durată a unui roman solid, încheiat.
În opinia lui Ralea, psihologia poporului român se situează cu echidistanţă „între
voluntarismul activist al Apusului şi pasivitatea fatalistă a Orientului. Dezvoltând ideea
adaptabilităţii, devenită „arma noastră de luptă în existenţă”, Ralea constată „spiritul nostru
tranzacţional”, bunătatea, toleranţa, lipsa dorinţei de răzbunare sau sublimarea ei. Românul e de
altfel înzestrat cu inteligenţă vie, cu spirit critic extrem de dezvoltat, cu spirit ironic, filosofic. El
atrage atenţia însă într-un mod deosebit de pertinent că „adaptabilitatea e o sabie cu două tăişuri!
Ea poate însemna evoluţie, inteligenţă, fineţe, supleţe, progres, după cum poate însemna laşitate,
duplicitate, şiretenie, superficialitate. În ea se găsesc conţinute virtual şi posibilităţile de progres,
şi de decadenţă. Totul va depinde de directiva culturală, socială şi morală care va fi imprimată
poporului de conducătorii săi. Destinul care ne aşteaptă e astfel dublu. La răspântie, se cere mai
multă înţelepciune decât oriunde.”
Psihologia unui grup etnic se schimbă, nu este eternă, există însă şi linii de evoluţie mai
puţin supuse schimbării şi care durează şi secole. Pentru definirea spiritului, specificului unui
popor sunt necesare sute de ani de libertate care să urmeze consolidării statului naţional. Mihai
Ralea precizeză că „psihologia noastră nu e complet întocmită, e în devenire, nu e precizată, e în
curs de precizare”. În interbelic, Ralea considera literatura română prea tânără pentru a imprima
un specific naţional. Şi acum, ca şi atunci, lipsesc individualităţile eminente. Construcţiile
editurii Humanitas sunt artificiale (Neagu Djuvara, Lucian Boia nu sunt istorici de calibru, aşa
18. „Pentru o orientare înspre cultura germană”, articol apărut iniţial în „Calendarul”, an I, nr. 123, 10
august 1932. Emil CIORAN, Opere, II. Publicistică, Manuscrise, Corespondenţă, Academia Română,
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2012, p. 257;
19. Florin CONSTANTINIU, op. cit., p. 537;

cum ni-i prezintă editura, peroraţiile unui diplomat şi iluziile unui eseist fiind departe de ştacheta
care ar trebui atinsă de un istoric, Cărtărescu e un zeppelin ridicat deasupra literaturii române
de marketing şi de prietenii care au interesul bolnav de-a ţine de sfoară viitorul Hidenburg),
găştile literare fac şi desfac glorii de moment, obligate, fără coloană vertebrală, însăşi Uniunea
Scriitorilor din România pare să fie un sindicat în derivă.
Năzuinţa formativă: modul amorf-versatil (predispus copierii, reproducerii necritice

a altor moduri)
Ultimul factor stilistic descris de Lucian Blaga e năzuinţa formativă , „singurul factor, care
are priză asupra formei, ce se imprimă lucrurilor, ce zac în zona puterii noastre de întruchipare”20.
Românul din zilele noastre rătăceşte printre modurile descrise de Blaga, individualizant,
tipizant, stihial, fără a se mai opri asupra vreunuia dintre ele. Îşi doreşte «să fie el însuşi», dar acest
lucru e obositor şi îl îngrijorează cumva – e mai bine şi mai comod să fie înregimentat – , «ar fi
cum e maestrul», dar nu are maeştri sau nu-i recunoaşte21, împrumută când şi când câte unul din
străinătate, de care se plictiseşte rapid, iar «să fie cum a fost unul singur» nu mai e în putinţa lui,
cu credinţa de paradă pe care o are. Dacă până spre jumătatea secolului XX i se potrivea stihialul,
simbolul asumat, cultura de sorginte bizantină, acum el e dispus să copieze, să plagieze orice22.
În literatura noastră, poate de la Moromete şi Petrini, ai lui Marin Preda, n-au mai apărut
personaje cu adevărat bine conturate, individualităţi memorabile. Literatura noastră nu generează
regi Lear sau prinţi Hamlet (păstrând proporţiile, avem în cultura noastră mică, poveşti cu
împăraţi nemulţumiţi de iubirea ce li se poartă „ca sarea în bucate”, voievozi răzbunători, numai
că nu mai punem preţ pe ele, considerându-le copilăreşti ori vetuste), nu mai avem pictori care
să-şi studieze până la paranoia trecerea anilor peste propriul lor gând şi chip (ultimul mare
autoportetist a fost Corneliu Baba), nici nu mai tipizăm (e prea colbuit, „prea clasic” să mai ieşi la
rampă cu un Agamiţă Dandanache – intrat în istoria literaturii ca politicianul lipsit de scrupule,
trimis „de la centru” –, un Hagi Tudose – tipul zgârcitului, care e în stare să taie şi coada cotoiului,
care răceşte odaia cu nesfârşita-i coadă – sau o Vitorie Lipan – soţia credincioasă şi dreaptă), iar
picturile din noile biserici – apărute ca ciupercile după ploaie –, nu mai au fior religios, atingere
sacră, patina credinţei.
«Cea mai mare fericire a muritorilor e personalitatea»23 – un lucru complet străin românilor.
Parafrazând spusele primarului caragialesc din „Balanţa” lui Lucian Pintilie, 1992, românul are
personalitate, adică are atâta câtă îi trebuie. Pentru modul tipizant, creatorului român îi lipseşte
20. Lucian BLAGA, op.cit., p.172;
21. După părerea mea, acesta e şi cazul lui Constantin Noica, ce nu îşi recunoaşte maestrul, pe Martin
Heidegger;
22. Această disponibilitate merge de la celebrele cazuri de plagiat din literatură, ale lui Eugen Barbu,
Mircea Cărtărescu, până la detestabilele cazuri de plagiat ale politicienilor „de vârf ”. Copierea unui stil
nu se regăseşte doar în domeniul literelor, personal, atunci când privesc un tablou de Sabin Bălaşa, îmi
revin în minte pânzele lui Salvador Dali.
23. Expresia lapidară a năzuinţei moral-spirituale individualizante dată de Goethe, apud Lucian Blaga,
op.cit., p.162;

răbdarea şi meticulozitatea retuşurilor repetate, a şlefuirii şi idealizării. De mult nu se mai caută

sublimarea baladelor într-una singură, irepetabilă – „Balada” Ciprian Porumbescu –, horele
nu mai sunt condesate într-una singură – „Hora Staccato” a lui Grigoraş Dinicu. Au dispărut
până şi variantele soft pentru publicul larg, „Balada”, muzica Radu Şerban, versuri Aurel Storin,
piesă lansată la Festivalul Mamaia, 1975, în interpretarea Margaretei Pâslaru şi Marinei Voica,
în acelaşi an, „Copacul”, muzica, Jolt Kerestely, versuri, Ovidiu Dumitru, în interpretarea de
excepţie a lui Aurelian Andreescu, cântecul de îngropăciune updatat „Cocoşii negri”, prelucrare
folclorică de Josef Kappl și Nicolae Covaci, Phoenix, 1971, etc. Stihialul, cu mici, dar notabile
excepţii, fie pe latura bizantină, fie mergând pe mâna simbolismului, şi-a pierdut relevanţa în
timpul comunismului, a realismului comunist impus, mai atractiv ar fi pentru românii de azi,
dacă l-am importa din China sau Japonia.
De mult nu ne mai reprezintă ciobanul ce urca şi cobora alene dealurile şi văile verzi. De
mult nu se mai aude doina în suişurile şi coborâşurile fiinţei noastre. Dacă pe Blaga „examenul
atent şi stăruitor al culturii noastre populare” îl adusese la „concluzia reconfortantă despre existenţa
unei matrici stilistice româneşti” solide, cu un „înalt potenţial cultural”, se pare că ursita a fost să
rămânem doar „purtătorii bogaţi ai unor excepţionale posibilităţi”24. Atât şi nimic mai mult.
„Nisus formativus este apetitul formei, nevoia invincibilă de a întipări tuturor lucrurilor,
care zac în zona întruchipărilor omeneşti, tuturor lucrurilor, care ajung în atingere cu virtuţile
noastre plastice, nevoia de a întipări tuturor lucrurilor din orizontul nostru imaginar forme
articulate în duhul unei stăruitoare consecvenţe.”25
Trebuie să ne acceptăm aşa cum suntem, la răspântie, dezorientaţi, derutaţi, atomizaţi şi, cel
mai trist, neputând ajunge la un consens, la un armistiţiu decent cu Celălalt, la o unitate aparentă
măcar. La noi, „dezacordul cu privire la o chestiune devine automat dezacord cu o persoană”26,
cel mai mic diferend într-un partid politic devine prilej de excludere sau sciziune. Şeful e şef,
întotdeauna poate să-şi încarce subordonatul cu alte munci, „opoziţia faţă de ideea unui şef este
considerată insubordonare”27, de asta şedinţele sunt sterile, instituţiile, întreprinderile nu au
putinţa de a inova, iar munca în echipă e aproape de nerealizat. Lipseşte încrederea în instituţii,
românul ştie că trebuie «să ai pe cineva» ca treaba să meargă, de la obţinerea cărţii de identitate,
până la căpătarea unui beneficiu de lungă durată, a unui loc de muncă decent, a unei sinecuri etc.
Personalismul sau reducerea tuturor sentimentelor la dihotomia iubire/ură e o altă
deficienţă a românilor. Funcţionarii publici, politicienii, poliţiştii etc. sunt brutali şi corupţi. Ei nu
tranşează lucrurile decât din prisma familiarului, a cunoscutului. Nu vei fi cooptat de un partid
pentru că ai idei deosebite, pentru că ideologia partidului ar putea găsi un sprijin important în
tine, urci doar dacă eşti prieten cu X sau rudă cu Y, vârfuri ale partidului. De altfel, lipsa de coloană
vertebrală a politicienilor români este proverbială. Liderul mişcării republicane antidinastice de
la Ploieşti (1870), Alexandru Candiano-Popescu, devine zece ani mai târziu aghiotant al regelui
25. ibidem, op. cit., p. 157;
26. Dan UNGUREANU, op. cit., p. 202;
27. ibidem, p. 203;

Carol28, preşedintele Partidului Naţional Liberal, Călin Popescu-Tăriceanu (2005-2009), devine

câţiva ani mai târziu sluga Partidului Social Democrat şi exemplele pot continua la nesfârşit.
„Statul era un duşman impersonal, iar a-l înşela nu era imoral, fiindcă statul însuşi era un
monstru arbitrar.”29, pe timpul comuniştilor, muncitorii îşi completau salariul sustrăgând orice
producea întreprinderea la care lucrau (de la lenjerie intimă şi pantofi, la bile de rulmenţi sau
polizoare), ţăranii furau pe întrecute din cooperativele care le lucrau pământul luat de comunişti,
„voluntarii” (elevi, studenţi, militari, muncitori) îşi umpleau găleţile, sacoşele, genţile cu legume
sau fructe etc. Ne furăm singuri căciula, furăm de la noi şi ni se pare corect, iar cei care nu s-au
oprit din furat după 1989 au reuşit să facă viaţa tuturor un calvar.
Am ajuns mistici de ocazie, mulţi au schimbat comunismul pe ortodoxism, ca modalitate
de echilibrare precară a existenţei, iar nu dintr-o nevoie acută de transcendent. Versatili,
oportunişti şi inconsecvenţi, duplicitari, indolenţi şi superficiali. Poate doar bunătatea, chiar
dacă izvorăşte din dihotomica disponibilitate sentimentală iubire/ură, acea pornire ancestrală
iraţională de „a îşi da şi cămaşa de pe el”, te face să-l iubeşti la rându-ţi pe românul care adună
atâtea şi atâtea defecte, retras în sine, dar nu resemnat, plecat în ţări străine, dar cu o ţandără de
gând rămasă aici.
Emigrarea câtorva milioane de oameni dintr-o ţară ce nu se află în conflict deschis, nu
se (mai) află sub un regim totalitar, nu a suferit vreun cataclism geologic e, în cele din urmă, o
eşuare a noastră ca popor.
La sfârşit de 2017, România pare că intră într-o fundătură din care n-o va mai putea
scoate decât o revoltă socială. La noi, poliţia, armata, organele de represiune, în general, cu un
oportunism nemascat, trec întotdeauna de partea noii puteri, a mâinii care le va hrăni, numai că
sunt puţine şanse pentru o astfel de acţiune de forţă. Nu văd să mai existe oameni determinaţi,
neînfricaţi, lideri aprinşi, oameni dispuşi să-şi rişte viitorul, confortul personal, oaza lor de
normalitate şi rezonabilitate, pentru atât de demonetizatele (şi, mai nou, demonizatele!) idealuri
naţionale. De mult nu mai e vorba de vot – votul e o glumă în măsura în care eşti silit să votezi
amatori sau incompetenţi ca să nu iasă hoţi. Din lene, nepăsare sau egoism, cei mai mulţi oameni
capabili nu s-au implicat activ în viaţa partidelor politice sau nu au înfiinţat unele care să aibă
timp să se maturizeze, să lupte aşezat pentru putere. România de azi e rezultatul acestui lucru, nu
al prăpăditului de vot.
Românii par că s-au lămurit cum stau lucrurile cu „libertatea”, ea nu-ţi umple burta şi nici
nu te face mai fericit. După mişcarea „#rezist” din noiembrie 2016, diluată progresiv ori pe cale
de-a fi confiscată, românii par că revin la „nepăsarea şi ignoranţa tradiţională”30, care le aduce
iluzoria fericire în alveolele lor. Redevin interesaţi de ei înşişi, ca persoane, de binele şi destinul
lor individual, binele lor ca naţie, ca popor, neprezentând pentru ei o prea mare atractivitate.
28. Florin CONSTANTINIU, op. cit., p. 235;

29. Dan UNGUREANU, op. cit., p.205;
30. Constantin DRĂGHICESCU, Din psichologia poporului român (Introducere), Librăria Leon Alcalay,
Bucureşti, 1907.

PAG INI DE I S TOR IE

LI T E R A R Ă
prof. Ghi ță N azare
Cu ceva timp în urmă, profesorul Neagu Perianu, fost coleg de cancelarie, mi-a oferit,
„cu sinceră prețuire”, două dintre cărțile sale: Pagini de istorie literară (2013) și Despre opera
literară a lui Constantin Negruzzi, ediția a II-a (2016), ambele apărute la Editura Pax Aura
Mundi, excelente contribuții la critica și istoria literaturii române. Seriozitatea și rigurozitatea
din activitatea didactică a profesorului Perianu se regăsesc și în paginile de istorie literară
privind considerațiile autorului referitoare la câțiva dintre clasicii literaturii române: Ion Budai-
Deleanu, Costache Conachi, Ion Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Tudor
Arghezi, Jean Bart și G.M. Vlădescu. Paginile de istorie literară adună cele opt studii publicate
de Neagu Perianu în timp, în diferite reviste onorabile („Limbă și literatură”, București, 1966;
„Lucrări științifice”, Galați, 1969 și 1970; „Orizonturi”, Galați, 1971 și 1972; „Catedra”, Galați,
1982; „Școala gălățeană”, nr. 75 și 78, 1999), cât și recenzii, cronici și comentarii de literatură
actuală apărute în reviste precum „Antares”, „Porto-Franco”, „Dunărea de Jos” (din Galați) și
„Literatura și arta” (Chișinău).
Neagu Perianu aduce în prim-plan „eroicul și comicul” din Țiganiada lui Ion Budai-
Deleanu, autor care „prefigurează în opera sa literară procesul de modernizare a literaturii
române”. „Țiganiada, scrie Perianu, este o îmbinare armonioasă de sublim și comic, cu multe
dintre nuanțele pe care le includ aceste două categorii”. Considerațiile sale au conotații
istorice, reprezentând un adevărat arc peste timp, „pe linia confruntării trecut-prezent”, de la
Vlad Țepeș la zorile epocii moderne. Neagu Perianu își valorifică profesionalismul, riscând
sentințe valorice de mare finețe: „Literatura română n-a putut beneficia în perioada sa de
formare și de modernizare de o mare creație cum e Țiganiada, care rămâne ca un început
ipotetic, suspendat, descoperit după ce procesul întreg s-a dezvăluit în aspectele sale esențiale.”
Un spațiu generos (aproape 40 de pagini) acordă autorul considerațiilor sale privitoare
la „Procesul de cristalizare a poeziei românești premoderne și a celei moderne”, cu aplicație la

creațiile scriitorilor Costache Conachi și Ion Heliade Rădulescu. Tematica poeziei lui Conachi,
de inspirație folclorică, adesea cu influențe lăutărești, „reflectă cercul restrâns al preocupărilor
lumii aristocrate”, cu predilecție spre „lirica erotică”, spre un „sentimentalism tulbure, obositor
de insistent”. Este și motivul pentru care „versurile lui făceau gloria lăutarilor dintr-un capăt
până la celălalt al Moldovei”, după cum constata George Sion în însemnările sale, Suvenire
despre poetul Conachi, publicate în „Revista Contimporană”, nr. 1/1973. Neagu Perianu este
analitic, meticulos, riguros în argumentarea opiniilor sale privitoatre la creația lui Conachi.
Neagu Perianu emite judecăți de valoare cu privire la elegia „Mai am un singur dor” de
Mihai Eminescu, „cea mai frumoasă și mai profundă elegie din întreaga poezie românească,
un model pe care l-au avut în vedere toți marii poeți care au scris mai târziu astfel de opere”.
Criticul Neagu Perianu evidențiază similitudinile dintre elegia eminesciană cu „Miorița”,
în ambele „moartea este privită firesc, ca o despărțire”. Astfel, „filosofia” ciobanului din
„Miorița” „este reprezentată de tradițiile moștenite din vechime, de credințe și de mituri,
împreună armonizate de religia creștină ortodoxă strămoșească”, toate acestea „fiind incluse
în poezia eminesciană”. O altă elegie eminesciană, „O mamă”, o adevărată capodoperă a artei
literare, „relativ puțin comentată”, căreia i se evidențiază „doar simplitatea clasică a stilului
și absența podoabelor stilistice”. „Situația - apreciază Perianu – este paradoxală întrucât s-ar
putea acredita impresia că astfel de opere, care au dobândit caracter popular, se pot realiza
prin derogarea de la principiile firești ale creației, care presupun existența unor procedee
de o complexitate corespunzătoare valorii operei”. Într-un alt capitol, autorul „Paginilor de
istorie literară” face o riguroasă analiză a epicului realistic și epicului fantastic din poveștile
lui Ion Creangă. „Latura definitorie a originalității lui Ion Creangă – scrie Neagu Perianu – a
fost întotdeauna descoperită în virtuozitatea stilistică a povestitorului care individualizează
memorabil portrete, însușiri, situații etc.”. Sunt exemplificări convingătoare prin Soacra cu
trei nurori, Capra cu trei iezi, Dănilă Prepeleac, Povestea porcului, Povestea lui Stan Pățitul
și Povestea lui Harap Alb. Neagu Perianu concluzionează credibil și îndrumător pentru
cititorii de azi și de mâine ai operei marelui povestitor: „toate lucrările valoroase de inspirație
folclorică, poveștile lui Creangă își legitimează perenitatea prin păstrarea a ceea ce e specific
folclorului, sistematizându-i laturile estetice definitorii în cadrul unei viziuni realiste și
clasice, dovedind o rezistență sigură în fața exigențelor estetice actuale”.
„Flori de mucigai” de Tudor Arghezi, consideră Perianu, este „crezul poetic” al
autorului, „care exprimă idei despre menirea artistului și despre propria operă”. Valoarea
poeziilor argheziene este dată de „spontaneitatea expresiei lirice a confruntării cu sine a
artistului, în încercarea de a-și defini conceptual și imagistic eul liric”. Perianu descifrează
în poezia lui Arghezi „singurătatea artistului, înstrăinat nu numai de mediul social, ci și
de propria operă”, prin care poetul „își definește eul liric prin metafore dispuse oarecum
simetric, sugerând aspirația de a-și transpune destinul, înțeles ca un dat vital, în acte de
creație successive, originale, și deci externe”.

Pagini consistente rezervă Neagu Perianu prozei scurte create de Jean Bart și romanelor
lui G.M. Vlădescu. Jean Bart, apreciază Perianu, s-a remarcat prin „investigarea unor zone
mai puțin sau deloc străbătute până la el de către scriitorii noștri”, fapt constatat în Jurnalul
de bord și în romanul Europolis. „Scriitorul se exprimă pe sine, ca oricare artist, în ceea ce
are specific în gândire și în simțire. Literatura sa este o ipoteză a specificului nostru național
particularizată, între altele, și printr-o prezență, uneori exprimată tematic, de cele mai multe
ori implicită, a concepțiilor despre societate, existente în ideologia românească de la începutul
secolului al XX-lea”, conchide autorul criticii. Romanele lui G.M. Vlădescu (Menuetul,
Moartea fratelui meu, Gol, Republica desperaților) se susțin – este opinia profesorului Perianu
- „prin inventivitate epică, prin capacitatea de a concentra într-un număr restrâns de pagini
o problematică de o evidentă complexitate, cu profunzimi revelatoare”. Numărul mare de
nuvele și schițe scrise de G.M. Vlădescu, „adunate în volume sau rămase în paginile revistelor
literare”, pun în evidență faptul că autorul „este un scriitor al cărui profil artistic pare greu
de definit”. Putem exemplifica cu volumele Lacrimi adevărate, Tăcerea, Plecarea Magdalenei.
Ultima parte a considerațiilor critice publicate de Neagu Perianu cuprinde cronici
consistente, recenzii și comentarii de literatură actuală. Astfel, foarte interesante sunt paginile
de istorie literară cu referire la revista „Dunărea de Jos” (1908-1910;1912), despre cartea de
poezii, Sonete pascale, sau de memorialistică, Vocația prieteniei, ale lui Aurel M. Buricea,
despre volumul de poezii, Asimptota, semnat de poetul gălățean Viorel Dinescu.
Remarcăm inspirata idee a lui Neagu Perianu de a-și aduna paginile de critică și de
istorie literară publicate în timp, în interval de peste 50 de ani, de la cea apărută în volumul
XII al Culegerii de Limbă și literatură, București 1966, la volumul Orizonturi, Galați 1971,
la Culegerea de lucrări științifice, editată de Institutul Pedagogic Galați, în 1970, la Catedra,
Culegere de lucrări metodico-științifice, Galați 1982, la Școala gălățeană, Galați 1999, la
Revista Antares, Galați 2002, la Revista Porto-Fronco, Galați 2008, la Revista Dunărea de Jos,
Galați 2010, la Revista Literatura și arta, Chișinău 2011, fapt care-i pune mai bine în valoare
calitățile de critic și de istoric literar ale profesorului Neagu Perianu.
Înainte de a încheia succintele noastre notații referitoare la volumul „Pagini de
istorie literară”, elaborat de profesorul Neagu Perianu, remarcăm laborioasa documentare a
autorului. Un singur exemplu este, credem, edificator: fiecare studiu este susținut de un bogat
aparat critic, numărând în total aproape 150 de trimiteri bibliografice.
Cartea lui Neagu Perianu este un util instrument de informare și documentare pentru
toți profesorii de limba și literatura română, pentru elevii de la clasele de filologie, pentru
studenții de la facultățile de profil.

Asp e ct e a l e
l i t e ratur i i f e m i n i n e
c on t e m p ora n e
anii 2017-2018 (I)
adi -george Altay-secară, bibliotecar ,

bi bl i oteca „V.A. U rechi A” Galați
A vorbi despre literatură feminină şi… masculină este, desigur, un sacrilegiu. Este o temă,
vorba vine, deseori abordată, mai ales în preajma zilelor de 1 şi 8 martie. Bogdan Creţu scria
în „Ziarul de Iaşi”, în 28.02.20111, în articolul „Există o literatură feminină?”: „De ce nu cred că
este corect să discutăm cu seriozitate despre literatura feminină? Pentru că pierdem timpul. Cu
aceeaşi îndreptăţire (sau lipsă de îndreptăţire) putem vorbi şi despre literatura celor cu pistrui,
a homosexualilor, a şchiopilor, a diabeticilor sau a eunucilor. Şi ei trebuie că uneori se simt în
posesia unui adevăr doar al lor, şi ei văd lumea altfel decât ceilalţi, dar asta nu le dă dreptul de a
pretinde un tratament critic aparte. Şi atunci orice femeie care scrie trebuie acreditată automat ca
scriitor, doar pentru a nu risca să fim discriminatori? Ba, atunci când faci critică literară eşti obligat
să faci singura discriminare benefică: aceea a nonvalorii, a imposturii.
Una peste alta, referindu-mă la literatura noastră, Hortensia Papadat-Bengescu este mult
mai virilă decât Ionel Teodoreanu, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Nora Iuga, Mariana
Marin, Mariana Codruţ, Doina Ioanid sau Ruxandra Novac sunt poete care nu au profitat de
condiţia feminităţii lor decât pentru a o transforma în poezie de cea mai pură speţă. Sigur că se
poate distinge o sensibilitate care, nouă, bărbaţilor, nu ne este accesibilă, dar ceea ce convinge
este valoarea textelor, nu mesajul lor tezist, ideologic. Altfel spus, autenticitatea oricărei trăiri,
indiferent de tipul ei.”
Aşadar, când vorbim de literatură feminină nu facem nicio discriminare, de niciun gen, de
nicio categorie. Pur şi simplu este o încercare de înţelegere, de iubire, care poate fi explicată prin
titlul iniţial al acestui studiu oarecum non-conformist, „Şi cuvintele s-au făcut alt fel de… femeie”.
*
Pentru început, o incursiune în universul liric al uneia dintre cele mai interesante poete
contemporane, Andra Rotaru, mai exact în cea mai nouă carte a sa, „Tribar”, Ed. Nemira, 2018,
unde se arată (direct şi indirect) că Luciditatea nu vrea să fie doar literatură.
După ludica serioasă cucerire pasională a personalităţii altcuiva, în cazul Fridei Kahlo
din „Într-un pat, sub cearşaful alb”, după joaca cu Destinul, joaca de-a Destinul din „Ţinuturile
1. https://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/exista-o-literatura-feminina~ni73uj, accesat în 06.09.2018.

sudului”, metamorfoza complexă a „animalităţii”, Trupul-suflet, corp-animatul fiind invitat

la un dans cu stelele, din „Lemur”, carte-performance în sine, în „Tribar” Fiinţa (umană),
„cuvânt întru cuvânt”, feliuţă de umanitate-text, este asociată Paradoxului (tribarului), dar
şi… Aproximării, deloc numai în maniera unui Tristan Tzara, celebru şi pentru „omul său
aproximativ”.
De altfel, Andra Rotaru numai manieristă nu poate fi. Mereu surprinzătoare, în „Tribar”
continuă oarecum experimentalismul anti-experimentalist din „Lemur”, detaşându-se în acelaşi
timp, dar revenind, episodic, la coregrafia…(şi) a cuvintelor-stele. Este un joc de seducţie care
pare să spună că eu nu vreau să cuceresc pe nimeni (literar), deoarece la o anume maturitate, dacă
nu mai este vorba de „strălucitoarea timiditate”, seducţia eului ca oglindă a plenitudinii bucuriei
de a fi, după devenire întru devenire, rămâne singura miză, dincolo de orice joc narcisist, chiar
moderat fiind.
Iniţierea porneşte chiar de la… „tribar”, prezentat în engleză de la început, ca într-un fel
de moto, un citat din „The Magic Mirror of M.C. Escher” de Bruno Ernst. Este vorba, mai exact,
despre Triunghiul Penrose, un obiect imposibil proiectat de matematicianul Roger Penrose în anii
1950. Este o figură importantă în lucrările artistului Maurits Cornelis Escher.
Această „figură” a fost descrisă pentru prima dată în 1934 de către Oscar Reutersvärd (1915-
2002). A fost redescoperită de Penrose, care a publicat desenul în Jurnalul Britanic de Psihologie în
1958. Tribarul poate exista doar sub forma unui desen bidimensional. Reprezintă un obiect solid,
format din trei grinzi intersectate. Acest concept poate fi extins și la alte poligoane, oferind, de
exemplu, „cubul Penrose”, dar efectul optic nu este la fel de izbitor.
La urma urmelor, la modul absolut, şi exagerând, orice fiinţă umană (care se respectă) este
un tribar, un text literar putând aspira la acest statut…
Se silabisesc „materiile” (la care ne raportăm mereu bachelardian), tăindu-se feliuţe de
umanitate, predominând… pierderea şi regăsirea întru Aer, mirosuri, apa şi pământurile dând o
anume replică, focului rezervându-i-se, parcă, o altă „montare”, un alt „şantier”.
Organicitatea, corpurile, trupurile, vii sau în descompunere (cadavre vii suntem de la un
moment dat!) versus „influenţa vântului”, Aerul ca simbiotic al Limbajului sunt subiecte ale acestui
pseudo-manual de acceptare a furburii existenţiale, „istorie a vântului”: „experienţa corpului sub
influenţa vântului. exprimarea în cuvinte a sa. de-a lungul timpului, o istorie a vântului, prea puţin
distinctă de a limbajului sub influenţa corpului.” (p. 31)
Un titlu al acestei cronici de întâmpinare, mai mult sau mai puţin eseu, ar fi fost „Între
furbura literar-experimentală şi un auto-portret neo naturalist-biografic”, explicaţia furburii
apărând, printre alte momente dedicate elegiilor pentru fiinţe mici şi necuvântătoare (căţei,
şoareci, păsări, cai ş.a.m.d.) în partea a cincea a cărţii, purtând ca titlu un vers din Dorothea
Lasky, „The dog is made of snow and so am I”, mai exact în subpoemul „ierarhia în grup” (pp.
61-68), mai exact la pagina 64: „furbura de suport (Support Laminitis) apare în momentul în
care trebuie să-şi susţină greutatea pe un singur picior din cauza vreunui accident suferit la
celălalt picior. picioarele anterioare preiau cea mai mare parte din greutate, şi în cazul în care
unul dintre ele este accidentat, celălalt va trebui să preia întreaga greutate determinând apariţia
furburii.
furbură e aproape un nume frumos, uşor de folosit într-o relaţie romantică.”
De fapt, între cele cinci părţi ale cărţii şi cele cinci „intermézzo”, cu greu am identifica
nişte „romantisme”, aşa cum sunt ele cunoscute din istoria culturii şi civilizaţiei: mai degrabă
nişte „duioase madlene”! Scrie Svetlana Cârstean, coordonatoarea colecţiei de poezie de
la Nemira, pe coperta a IV-a: „«Se iese din rană încet», spune Andra Rotaru în acest poem

derutant, care amestecă temperaturile, speciile, corpurile între ele, în acest text atipic, ca o specie
nouă postapocaliptică, pe corpul căreia se mai văd încă rănile vechi, nişte tatuaje din citate şi
amintiri. Tribar ar putea fi considerată o carte-experiment şi doar atât, dacă peste, printre şi
dintre nenumăratele straturi ale cruzimilor corporale şi textuale, ale intertextualităţii perfect
tehnice şi perfect stăpânite, nu s-ar auzi vocea unui copil care scânceşte întruna după căldură,
după atingere, şi pentru care singura alinare e mirosul de lapte al propriilor genunchi. Despre
cât de greu şi lent se iese din rană e Tribar.”
Mirosurile, gusturile se mai amestecă şi ele în acest volum demn de „Estetica inumană” a
lui Felix Nicolau (acolo criticul şi poetul sublinia programatismul accentuat al Andrei Rotaru),
aproape post-apocaliptică şi ea, nu se ajunge la un asasinat aproape duios ca în „Parfumul” lui
Süskind (deşi Andra Rotaru poate fi necruţătoare: „toate păsările au fost zdrobite. (…) lucrurile
frumoase nu sunt urgente în lumea asta”, p. 61; „în prima zi am fost întâmpinate de un copil pe
moarte. stătea în soare, pe o gură de canal. în jurul lui alţi trei copii: unul cu o ruptură la globul
ocular, un altul cu dermatită şi o ureche sfâşiată, iar un altul, foarte alb, îmbibat în sânge. (…)
şoferul ajunge în curte, pune pe un pled copilul muribund. Îl duc mai departe, să nu moară
aici, să nu-l vedem. Prin geam se zăreşte limba scoasă a copilului atârnând într-o parte…”, p.
43, ş.a.), dar Mirosului i se dă ceea ce este al Cezarului: „s-a demonstrat că mirosul este de
10.000 de ori mai sensibil decât gustul. Pe baza lui se stabileşte ierarhia în grup sau joacă un rol
important la găsirea partenerului apt de reproducţie”, p. 63, pe urmele unui Paul Auster, „nu eşti
mai breaz ca un animal. dacă rămâi unde eşti, o să mori înainte să treacă iarna. dacă vii cu mine
o să te învăţ să zbori”, p. 67, sau a unui Philip Roth, „trupul va suporta ce va suporta abuzurile
şi apoi se va împotrivi”, p. 21, Oroarea conradiană îşi găseşte o altfel de apostol(ă) a „religiei”
lui Jean-Baptiste Grenouille, dar Andra Rotaru „îşi vânează” propria copilă (copila dintru ea),
îşi distilează propria amintire-fiinţă, „fetiţa izbeşte în urma ei, incapabilă să identifice teama.//
uneori îi e dor de cineva.”, rezultă tuşul-parfum, cerneala parfum, deşi sau tocmai pentru că
mărturisirea finală recunoaşte „crima primordială” (exagerez!): „nu am purtat niciodată trupul
aşa cum ai purta un copil,/ nu l-am privit niciodată ca fiindu-mi prieten.// bucuria în ţara
asta părăsită/ prin care amintirile trec în care nimic/ nu se leagă de altceva, în care nu rămân
amprente// sunt eu”, p. 72.
Crima perfectă, sinuciderea perfectă, o carte, care poate fi nu numai un cântec de leagăn
oarecum comun, poate de aceea folosit şi în filme horror, dar şi cântecul de leagăn care te
obişnuieşte cu Marele Somn! Cu parfumul ei de carte, putând oricând redeştepta memoria, singura
care ne poate supravieţui, asigura o oarecare supravieţuire, măcar a dansului fiinţei, memoria care
„conţine fiecare gest”…
Un poem din partea a IV-a se intitulează „berceuse”. Citând din Merriam-Webster Online
Dictionary, 2010, lămureşte problema (sunt multe citate în limba engleză, chiar creaţii proprii în
limba lui Shakespeare): „A berceuse is a musical composition usually in 6/8 time that resembles
a lullaby”, la pagina 69 sunt reproduse două strofe din cântecul de leagăn celebru care începe cu
„Hush, little baby, don’t say a word./ Mama’s gonna buy a mockingbird…”
Începusem articolul scriind şi despre „aproximare”, deoarece unul dintre primele texte din
carte, din „modularea” ei, este chiar „1920. aproximarea bunicii”, dar oricât s-ar zbate cronicarul
să arate câte ceva despre concepţia scriitorului raportat la arta cuvintelor versus fizica acestora,
omul-cuvintelor înfrăţindu-se cu omul-faptelor, trecând prin inedita raportare la rolul aerului în
comunicarea înţeleasă sec mistic, prin dogme ştiinţifice, de aici mulţimea definiţiilor neîngreunate
de metafore, probabil „adevărul se află la mijloc, căci nu se poate nega rolul contactului permanent
dintre muzică şi natură.

citatul dintr-un corp uman sau animal amplifică până la excluzivizare aportul unei specii.”
Deşi „nu este frumos să citezi dintr-un corp”, p. 38, setea de credinţă se exprimă inedit:
„păşirea în propriul text şi inserarea în propriul subiect, fără să mai avem dovezi clare despre
factualul şi ficţiunea subiectului. cine mai acţionează asupra S? calul, de exemplu, trebuie ajutat.
actorul nu şi-a însuşit personalitatea personajului, actorul trebuie lovit de cal pentru a plânge cu
adevărat. Calul domesticit trebuie potcovit.//*// încăperea se schimbă: cu cât un obiect stă mai
mult în interiorul său, cu atât exteriorul pulsează de viaţă. Nu schimb nimic, o gaură se adânceşte
singură, detaliile se amestecă şi frecvenţele devin inconstante. în ce să credem?// (Id)entitatea
ploii: „if the rain stays where it falls, it would form a layer of a certain height”. (p. 37)
Cuvintele lui George Enescu să-i susţină arta anti-artă poetică (?): „formele repetate în
artă nu sunt recomandabile. fiecare operă trebuie să aibă originea ei interioară, independentă de
formalismul unei concepţii ce ni s-a părut sau poate că a fost într-adevăr reuşită cu altă ocazie”.
Un mic text prefaţator aruncă o lumină şi asupra raportării la Enescu: „volum scris în cadrul
International Writing Program, Iowa, USA (2014) şi ArtistNe(s)t rezidenţe 2016, program derulat
de Fundaţia Gabriela Tudor, Muzeul Naţional „George Enescu”, Centrul Internaţional „George
Apostu”, Bacău şi secţia «Dumitru şi Alice Rosetti Tescanu–George Enescu», Tescani (2016)”, dar
pot fi nişte „wrong connections” (titlul primei pagini din carte, unde, apropo de portrete şi auto-
portrete, se scrie: „Am putea face un portret realist al celui de lângă noi sau o trecere în revistă a
trecutului său. Observăm funcţionarea limitată sau prodigioasă a organelor de simţ. Ochii, gura,
pielea – adună informaţii despre lumea exterioară, pe care un creier le poate procesa şi va decide
ce să facă mai departe. Unele specii supravieţuiesc cu ajutorul simţurilor /câinele cu mirosul,
liliecii cu auzul).// Aproximativ 80% din ceea ce procesează creierul uman se datorează lucrurilor
văzute. Să urmărim diverse stadii”, p. 7) dacă nu subliniam complexitatea cărţii, epistemologică
din punct de vedere filosofic, măcar din punct de vedere al teoriei relativităţii (cronicii de carte),
un stâlp al întregului eşafodaj fiind chiar discontinuitatea Timpului, citându-se din Italo Calvino,
după privire de ansamblu asupra „Tinereţii”, cu sau fără Sorrentino: „putem regăsi continuitatea
timpului numai în romanele unei epoci în care timpul nu părea stabil, dar nici nu exploda încă, o
epocă ce a durat aproximativ o sută de ani, şi cu asta basta” (p. 28)
Poate se pleacă chiar de la „prima ruptură: Când uiţi de ce nu mai poţi, când vitalitatea e
pierdută.// la bătrâneţe, facem semnul crucii./ aproape nici un an de viaţă înainte/ ce în spatele
grotelor oculare ajunge la limita întinderii sale// content not found” (p. 29).
Meditând şi asupra „sindromului aşteptării”, un sindrom pe care l-ar fi avut Mozart,
Einstein, Benjamin Franklin, Marie Curie, p. 27, evoluţionist, cu accente din genetică,
observând „obstacole: dispariţia timpului e în strânsă legătură cu dispariţia aerului. când
oxigenează creierul, memoria se întoarce în timp.”, p. 52, se ajunge iar la o exclamaţie a lui
George Enescu: „ce n-aş da eu să pot să zbor, să văd cu ochii mei lucruri ascunse sub pământ!”,
p. 33, continuându-se aşa: „ce ajută un om să fie în zbor? Aer: amestec de gaze care alcătuieşte
straturile inferioare ale atmosferei şi care este absolut necesar vietăţilor aerobe. Sub pământ,
memoria conţine fiecare gest.”
Între animale, corpuri, gesturi („bine aţi venit într-un depozit cu gesturi. se strâng de
la corpurile vii. unul se întinde, altul sare, al treilea se învârte, şi-ncep să-mi vină ideile.”, p.
36), entităţi, tăieturi, frici, chiar şi de hoţi sau de asasinate aproape celebre în spaţiul românesc
(Mihaela Runceanu, Ioan Luchian Mihalea), spaţii („după ce ajungi într-un spaţiu, începe
demodularea sa”, p. 38; „când nu mai este nimic care să continue/ şi nimic din care să se separe,
improvizăm un spaţiu de mijloc,/ unde să ne odihnim…”, p. 70), uri („de unde atâta ură?”, p.
55), memorii şi iubire („ce înseamnă să te îndrăgosteşti// celulele îşi redeşteaptă memoria, ceva

învăţat cu mult timp în urmă/ reapare acum. iubirea e la fel de goală înainte de a deveni una”, p.
70), Andra Rotaru, şi sinestezic, dar şi cu un subtil simţ al umorului („a avut Enescu căţel?”, p.
41, ceea ce ne face şi pe noi să ne întrebăm şi noi dacă Andra a avut lemur), pare a fi o evadată
dintr-un joc al ideilor şi al aşteptărilor, văzându-le, ca şi acele „lucruri ascunse sub pământ”,
transfigurându-le, într-o cursă-dans, jucând dispariţia şi căile de dispariţie, enumerând,
definind, ieşind din şi reintrând în fotografii („1983, vârsta de 3 ani, copil blond, sex-”), ca
din nişte pelicule SF în care „cea mai mare frică e a autoprofeţiei”, p. 13, şi, desigur, din şi în
literatură. Deoarece nimeni lucid nu vrea să fie doar literatură!
Tribar – o fugă sau o teamă controlată de tribal?
Andra Rotaru, pentru ultima oară aici: „să coborâm aerul sub pământ! să ne tragem măştile
din trusa de supravieţuire.” (p. 17)
Continuăm cu o invitaţie într-o carte pentru „reînnoirea inimii”… păpuşilor din noi,
păpuşilor în care ne ascundem, o carte pentru care am fost onorat să scriu o prefaţă, de unde şi
apropoul la un manuscris, de mai jos, dar, la urma urmelor, orice carte este un fost manuscris!
Svetlana Cârstean publica pe un site de socializare, destul de curând, următorul text:
„Să citești mereu poezie nouă, nedescoperită, neetichetată de critică și public, în digiscris sau
manuscris, e ca și cum ai merge pe lună sau măcar într-o pădure neștiută de nimeni unde ar trebui
să pui nume noilor specii, noilor soiuri nebotezate. E o călătorie solitară în care descopăr mereu
că poeții adevărați muncesc scriind la extinderea faunei, florei. A formelor de relief și implicit a
teritoriilor locuite. Toată poezia e SF.”
Este, într-adevăr, o bucurie aparte, entuziasmantă, adevărat dar al zeilor, pentru cel care
descoperă scriitori noi, ori texte noi, „poezie nouă, (…) neetichetată de critică şi public”, şi nu orice
fel de texte, ci pur şi simplu unele care deschid porţi noi, spre universuri „inedite” precum acela
al unui… Spital de păpuşi. Cum se întâmplă în cazul manuscrisului Luminiţei Mihai, o poetă pe
nedrept prea puţin cunoscută, deşi este membră a Uniunii Scriitorilor din anul 2011, iar volumele
sale, despre câteva dintre ele scriind cronici la fel de entuziaste, fiind cu adevărat de urmărit şi
de recitit: „Nordul gordian”, „Salcâmaria”, „Mai avem de plâns împreună”, „Cuţitul de mătase”,
„Amintiri din carul mare”, „Căruţa cu femei frumoase”…
Desigur, „Spitalul de păpuşi” este o sintagmă generoasă, într-un anumit sens cu toţii suntem
„păpuşi”, condiţia umană este una păpuşărească, în care doar teoria liberului arbitru mai poate
dărui iluzii, practica liberului arbitru fiind… discutabilă, chiar dacă îngerul, de câte ori ne rugăm,
ne poate servi „cu o felie de cer”, după cum aflăm, dacă nu ştiam deja, dintr-un poem intitulat
„purtătoarea de dezordine”…
Luminiţa Mihai are o atitudine lucidă (este o dovadă că fără luciditate nu se prea poate scrie
literatură valabilă, a se vedea şi articolul precedent), nervoasă, deloc siropoasă (chiar şi în raport
cu un înaintaş asumat, de care se desparte, literar, hotărâtă, Nichita Stănescu… „mărturisitorul”)
faţă de existenţă, faţă de Marele Posibil, îmbinând un consistent ecou modernist cu un inteligent
sincronism la estetica contemporană, chiar dacă elementele de „recuzită” arată „o montare”
shakespereană a unei „Furtuni” sufleteşti, în care SF-ul din fragmentul Svetlanei Cârstean
este înlocuit cu un fantastic mai apropiat de „Golemul” lui Gustav Meyrink, în care un subtil
androginism îşi are un rol aproape fatal: „acum mă uit la florile de tei/ cum m-aş uita în ochii unei
femei -/ de-aş fi bărbat -/ loc de întoarcere şi de plecare/ a neştiute cârduri de cocoare// şi asta-mi
aminteşte vremea când eram sulfină,/ când mă plimbam cu luna şi cu fântâna de mână,/ când mă

temeam de vişini şi de greieri – mai ştii tu, inimă, să taci şi să cutreieri/ din nou acea seară când
cu deget nevinovat -/şi sprânceană pelină -/ am desenat pe vatră o păpuşă din tină -/ singura mea
jucărie -/ şi tu,/ moarte,/ azi vrei să te uiţi în ochii ei ca în ochii unei femei?”
Poemul citat mai sus se intitulează „păpuşa de tină” şi, miniatural, de ce nu ar fi un mic
Golem („purtătoare de dezordine”… constructivă) de care, de pildă, literatura română ar avea
nevoie, deoarece o Godzilla, un King Kong, o Fantomă de la Operă, un Dracula, cine ştie ce
klingonian sau kryptonian ar putea trezi cine ştie ce idee de super-eroi care ar putea face posibilă
existenţa unor eroi simpli care să salveze pe românii simpli de ţesătura complicată a Răului!
Desigur, simbolistica Golemului este mult mai complicată, mai aproape de un anume adevăr
ne-am afla dacă am deschide povestea Caloianului, păpușă sub forma unui idol, confecționat din
lut sau alte materiale, împodobit cu flori și îngropat în cadrul unui ceremonial tradițional (bocire,
pomană, masă etc.). După trei zile „Caloianul” era dezgropat, adus în sat și bocit din nou, pe
tot drumul către apa în care urma să fie aruncat (în fântână) sau pe care era lăsat să plutească
(pe râu, baltă, lac). Odată încheiată această ceremonie, fetele se adunau la casa uneia dintre ele
pentru a face „ghizmanul” (o plăcintă) și alte mâncăruri, la care îi invitau pe flăcăi și pe ceilalți
săteni, pentru a se ospăta din pomana caloianului. Adesea, cu această ocazie se cânta din fluier
și cimpoi, făcându-se horă și joc, până seara târziu. Textul poetic este o invocație pentru ploaie
și urare de belșug, se cântă pe o melopee cu ambitus redus, cu profil ascendent, în valori ritmice
egale ş.a.m.d., după cum aflăm de pe internet, rapid.
De fapt, în pofida unei minime estetici a urâtului asimilate, toată Poezia Luminiţei Mihai
este o invocaţie pentru Frumos şi Frumuseţe, pentru nunta lor. Ultimul poem din manuscris,
vag misandru, este clar despre sobrietatea copiilor Frumosului cu Frumuseţea, care pot fi şi nişte
poeme aruncate în lume, heideggerian sau nu: „poezia sprijină cerul,/ să nu cadă -/ mereu se luptă
făt-frumos cu zmeul,/ mereu făt-frumos îl învinge şi îi taie capul…/ dar ce te faci tu,/ făt-frumos,/
când ai să întâlneşti un zmeu fără de cap născut?// aşa şi cerul este capul poeziei/ aşa şi poezia e
trupul cerului// da!-/ cu siguranţă, poezia sprijină cerul, să nu cadă/ da!-/ cu siguranţă, poezia nu
are nevoie de un făt-frumos// niciodată”…
Joaca cu Dumnezeu (fetiţa literară a lui Dan Lungu se juca „de-a Dumnezeu”), că doar
joacă, alintătură este să spui că „poezia sprijină cerul”, îi permite un fel de îmblânzire a micilor
erezii, dar şi o hermeneutică deşteaptă a fericirilor scriitoriceşti: „fericiţi cei săraci cu scrisul/ că a
lor va fi împărăţia de cerneală/ în care păsări de cerneală/ scot ochii de cerneală ai consoanelor/ în
care păsări de cerneală/ smulg inima de cerneală a vocalelor// şi dumnezeu are degetele pătate de
cerneală// fericiţi cei săraci cu scrisul/ că mai uşor va intra o pasăre/ înapoi în oul din care a fugit/
decât muntele fericirilor în fiecare cuvânt.”
Acest Dumnezeu nu mai poate merge acum decât pe valurile unei mări „ce încă e
tânără, nebrăzdată/ decât de-o fată care încă nici nu s-a născut/ şi de o pasăre care încă n-a
fost zburată”… Şi gândul te duce la Viitoarea Fecioară Marie, ce va fi binecuvântată cu o nouă
Bună Vestire (asta dacă Repetiţia, Sfânta Repetare, mama oricărei Învăţături, este în planurile
apocaliptice ale Atotputernicului!), Păpuşă Vie, Sfântă Păpuşă, infinită Matrioşcă, întru care
vor vieţui sau au vieţuit alte şi alte păpuşi, şi precum Luminiţa Mihai, şi precum „păpuşa de
chiciură”, cea din „lemn de săgeată”, „păpuşa de piatră aruncată”, „păpuşa de sare amară”, de
sare simplă („literele sunt păpuşile mele de sare// ne jucăm împreună, întârziem împreună:/
ele – deasupra ploilor/ eu – dedesubt…”), „păpuşa din lemn de măslin”, „din os de dragon”, „din
lemn de toacă”, păpuşa-mamă, poate cel important personaj liric din carte, „păpuşa de muşchi
sărutat de cerb”, păpuşa de ceaţă, din lut de amforă, de întuneric, de piper, de cenuşă, din lemn
de fluier, de brumă, de fum, din lemn de cruce, din lemn de leagăn, de lemn dulce, de simplu

pământ („niciodată n-am iubit păpuşile…”; aici, în acest poem de ţarină, atât de firească este
învierea unei păpuşi, accentul de Chucky fiind atât cât trebuie de potrivit: păpuşile „le ţineam
aruncate prin curte -/ pe una am şi îngropat-o…/ a scos-o câinele din pământ, într-o noapte…/
şi a lăsat-o în poartă// atunci am aruncat-o în fântănă,/ dar apă de acolo n-am mai băut -/ mi se
părea c-o văd, noaptea, cum dansează/ şi stiu cum lanţul ciuturii l-a rupt// oriunde m-aş duce,/
cu ochii ei goi se uită după mine/ şi câteodată plânge”…
Într-un fel, reamintindu-ne că „într-o limbă foarte veche,/ «a citi» este sinonim cu «a
chema»”, Luminiţa Mihai ne dă poate cea mai veche definiţie a scriitorului: cel ce lasă semne prin
care poţi chema în ajutor! Imaginea care urmează este însă a condiţiei scriitorului în societate,
spusă supra-kafkian: „sufletul meu de mult a căzut/ rostogolit,/ ţăndări…/ câinii au crezut că sunt
oase/ şi de atunci le păzesc avari…/ le-au îngropat în locuri diferite/ şi urlă în fiecare noapte din
altă parte// şi urletul lor mă ţine întreagă”.
Este aici o continuare mai mult decât interesantă a ideii nichitastănesciene a câinilor
nenăscuţi, căderea cărţilor, ca-ntr-un coşmar, întregind atmosfera noir: „şi-aud prin somn cum
mă strigă,/ păgână,/ o călimară goală ca o femeie…/ şi o văd în vis pe mama/ cum scoate setea din
fântână”…
Tensiunea, dezinhibarea („cărţi cu pulpe goale să ne aţâţe-n van”) merg în această carte
care poate fi acceptată de către unii cititori şi ca un thriller liric, de la o certitudine („ceva
tot ştim bine -/ să murim -/ să nu mă îngropaţi cu ochelari/ că n-am ce să văd în moarte”)
la clătinări ale tuturor certitudinilor („se clatină poemul…/ toamna spală rufe şi azvârle cu
metafore după vrăbii// toamna a fost odată femeie -/ spune el-/ poemul acesta e mai beat
ca mine…/ am să-l culc în patul a zece femei-corăbii”)… Un gothic (şi) rural care poate fi,
paradoxal, câteodată luminos („aţi văzut cum se încruntă un lan de grâu?-/ ochii blonzi se
fac furtună de maci…/ şi-atunci bine-ar fi să-ţi tragi coasa mai aproape/ şi lângă o pâine să
taci”) se îmbină cu un baudelaireism care poate fi şi el surprinzător de optimist („de dragul
cuvintelor oamenii vor uita să moară”), dintr-un alt punct de vedere al impresiei, Luminiţa
Mihai jucându-se cu un alt Van Gogh, păpuşă-iris crezând în Galbenul Absolut („nu ştie
altfel grâul să se odihnească/ decât în pâinea aburind pe masă…”), stabilind un armistiţiu
între imagini şi cuvinte, chiar dacă, din când în când, se mai cer şi jertfe, precum se sugerează
într-un poem „cum se ucid cuvintele cu tandreţe”, al cărui final sună aşa, dincolo de orice
„pericol de tandreţe”: „prea multă tandreţe poate fi dăunătoare uneori// şi celelalte cuvinte?/
doar/ mamă,/ tată,/ bunică,/ frate?// celelalte cuvinte sunt celelalte cuvinte -/ până la securea
tandreţei/ mai trebuie să ascuţim poeme de dinţii metaforei/ şi să învăţăm păpuşa de zăpadă
să ningă”…
Bref, „Metafora de 90 de grade” nu o sperie pe Luminiţa Mihai, nici aproape misteriosul
„el” (care „are discuţii în particular cu îngerii// afurisit să fie el -/ spune -/ şi-a spălat picioarele în
inima mea,/ şi-a şters picioarele în visele mele,/ apoi le-a aruncat într-un colţ”), ea, adică eul acela
liric, a învăţat să plângă ca o carte, din când în când face schimb de ocheade cu suprarealiştii („aud
cum trece trenul cu paingi/ pe şinele de sare ce leagă cer de cer…”), teologia ei este cu totul aparte,
plecând şi de la credinţa mamei, „că în cer sunt biserici de pâine”!
Prin candoarea pe care reuşeşte să şi-o păstreze ca un vânat hăituit de vânători (în plurivers,
„am fost pasăre şi am fost ucisă” undeva, în altă parte s-a salvat!), sperioasă şi fragilă, Poezia pe
care ne-o dăruieşte este, într-un fel, precum corturile desenate din poemul „cred că nu mai ştiu să
plâng/ cred că nu mai ştii să vii”: cei aleşi se vor putea adăposti şi în acele corturi, dar şi în Poezia şi
cuvintele sale, în burţile păpuşilor, în inimile lor nebănuite, care cricuiesc precum greierii magici
dintr-un poem: „de n-ar fi greierii,/ n-am auzi cum sare soarele şotronul”…

În ultimă instanţă, „joaca” preschimbă, exagerând copilăreşte, Grădina din Ghetsimani

în „grădina din geamantan”, poemele pot fi toate (sau multe dintre ele) poeme-păpuşi, amintind
de jocurile elegiace ale lui Eugen Ionescu, pentru fiinţe mici, sau de poemele „pentru copii”
ale lui Tudor Arghezi, poeta Degeţică putând locui andersenian într-o ceaşcă din porţelan de
saxa, într-un buzunar de înger, în clonţ de cioară nevermore, corbul rămânând la caşcaval,
splendoarea reuşeşte să răsufle, pasăre phoenix, Mântuitorul poate predica despre „lupii care
tac, nu mint”, doar homo homini lupus, doar toate se vând în templul vieţii noastre („vând
amintiri – un leu/ bucata”), nunţilor necesare li se va da ceea ce este a lor („că e seara nunţii
mele/ sau a morţii – e totuna -/ că nări tinere m-adulmeci/ şi mă scrii ca totdeauna// în cuvinte
logodite/ că-s ispită – tandru şuier/ lângă coasa mea din ceruri/ cioplită în lemn de fluier” scrie
undeva „mireasa mirare”), părinţii apar şi ei din când în când („ţi-am adus struguri şi păreri de
rău,/ poeme rănite între două inimi,/ o felie de pâine muşcată de mama/ şi chipul tatei bătrân
într-o oglindă spartă// n-am alt bagaj”), aleg pentru finalul acestei invitaţii de vizită de lucru,
de spital break, chemarea: „hai în pădure să auzim/ cum se dau de-a rostogolul iubirile,/ cum
sare urletul din lup/ şi se ascunde în lună, hai să rătăcim pe sub rădăcini de copaci,/ poate găsim
păpuşa de brumă”…
Toate păpuşile lumii, de la cele kokeshi din Japonia, până la toţi Pinocchio şi toţi Buratino,
matrioşti sau nu, Barbie sau nu, toate păpuşile din toate teatrele de păpuşi, toate păpuşile care au
ajuns să-l urască pe Moş Crăciun, dar toate, citind cartea de poezie a Luminiţei Mihai vor începe
să înţeleagă unde sunt astăzi toţi copiii care le-au avut, care s-au jucat cu ele şi le-au uitat (sau nu):
cu siguranţă vor începe să creadă şi în învierea păpuşilor, în evanghelia păpuşilor unde tăcerea lor,
precum una a mieilor, dictează: „de cuvântul «tăcere» nu sunt sigură -/ aud paşii lui dumnezeu/
cum îl cutreieră/ uneori”
sau: „îmi pun pălăria şi rochia tristă/ şterg obrajii ploii c-o rătăcită batistă/ şi plec de mână cu
poemul meu/ să-mi sprijin tâmpla de dumnezeu”…
Există un poem, „reînnoirea inimii”, dedicat „doamnei poeziei, Ileana Mălăncioiu”:
este acolo un vers, „cum inima altei femei îmi bate sub coastă, grăbită”, o cheie pentru o
posibilă altă metafizică, mistică: dacă noi, oamenii, avem mai multe suflete pentru fiecare?
Suflete-păpuşi?
Poate asta este scris cu cerneală albă, simpatică, în toate cărţile-poemele lumii: „umbra
cerbului paşte vânt/ pe sub umbra pădurii absente”… Vânătorii de cerb, de vânt, de lupi-poeme,
de păpuşi ştiu asta prea bine, stau bine ascunşi, absurd propovăduind lipsa absurdului, cu o altă
rugăciune a inimii, a reînnoirii inimii, „fără iluzii”, după cum se numeşte ultimul poem în care ne
pierdem: „fetiţa are dreptul să creadă că şotronul e singurul ei adevăr”…
P.S. Evident, toate citatele la care nu se face nicio referire sunt din poemele Luminiţei Mihai,
moştenitoarea de drept a coroanei sensibilităţii lui Ştefan Petică.
Urmează câteva cuvinte despre un „Monolog cu… Iubirea sau despre puterea de gravitaţie
a sentimentului care nu este doar sentiment şi importanţa lui în ştiinţa sateliţilor, mai exact despre
poezia Adei Carol din volumul „Despre dragoste şi alte păsări”, Bucureşti, Editura Detectiv Literar,
2017.
Iubirea e Una, Iubirea este Unul, nu poţi dialoga cu Ea… Dar de mii de ani poeţii încearcă…
La fel şi Ada Carol, care se confesează elegant în acest al treilea volum al său!

„Cu delicateţe, discreţie, dar şi ironie” după cum scrie Monica Pillat pe coperta a IV-a,
subliniind „Talentul de bijutier al artistei care face din suferinţe şi dezamăgiri giuvaeruri poetice
de neuitat.”
În textul ce ţine loc de prefaţă un vrăjitor… o alintă pe tânăra scriitoare: „Cât scrii, o să fii
bine… Scrisul e o vrajă prin care, cu rele şi cu bune,/ lumea e a ta şi are un singur înţeles.” (p. 7)
Într-un fel, scriitorul dezvrăjeşte, de fapt, lumea şi apoi încearcă să o vrăjească la loc (din acest
punct de vedere), fără teamă („Teama tulbură rosturile. Lasă-le să se aşeze… cursive, multicolore,
ca într-un cântec pentru copii, ca un descântec!”, p. 7), descântă… în trei părţi: „I. Poematica
distractivă; II. Ritm şi melodramă; III. Suvenir dinlăuntrul ploii. Mai este şi o surpriză, de fapt
chiar două: un epilog-poem şi un „Post-Scriptum: Din Jurnalul Alionei”, „Aliona” aducându-ne
aminte, deloc întâmplător, de o carte de poezie care a făcut ceva vâlvă când a apărut, „Aliona” lui
Ştefan Ciobanu, deloc întâmplător şi el, Ştefan Ciobanu! Sic! Dar Aliona apare şi în prima parte,
şi în a doua…
Probabil deloc întâmplător şi eu lucram la un manuscris intitulat „Păsăroiul şi…
spânzurătoarea”, când am descoperit cartea Adei Carol! E drept, există o bucurie (apropo
de… „distractivă”) a scrierii… vieţii, asezonată cu un strop de resemnare „şi cu stil”, reale,
chiar dacă auto-declarate, „anemia imaginară” nu are, într-adevăr, aripi, deşi păsările sunt
agenţii secreţi ai cărţii-declaraţie: „Vine la mine o dată pe seară,/ cu aerul de artist scufundat
în orbită./ Când mă satur de nori îmi croieşte/ o bluză din păsări…/ Noi nu suferim niciodată
de anemie imaginară”, p. 13.
Desigur, recunoaştem cu toţii parafraza titlului romanului lui Gabriel Garcia Marquez,
„Despre dragoste şi alţi demoni”, dragostea trece, desigur, la reabilitare, cum spuneam, cartea
este în primul rând o declaraţie de dragoste: „dacă m-ai lăsa să îţi stau pe inimă şi să-mi rotesc/
privirea, ce s-ar vădi oare din înaltul tău?/ mă întreb uneori şi atunci un zâmbet larg apare/ la
rădăcina firelor de iarbă/ care îţi cresc pe umeri şi de care mă prind/ cu pumnii când te escaladez/
în uniforma nou-nouţă.” (p. 14)
Referinţele culturale (şi quasi-pop, gen James Blunt, Leonard Cohen; dar şi Kavafis, Nichita
Stănescu, Stanislaw Lem, Schopenhauer, Prévert, cele mitologice ori creştineşti) nu îngreunează
deloc receptarea, aş putea spune că textul este racordat şi la FB („dacă ne-ar da la TV sau am posta
pe FB ceva/ am constitui o pereche destul de abstractă/ pentru curioşi. Cu toate acestea, prinşi
între două/ aşternuturi reale – cel cu stele dedesubt şi cel cu/ frunze deasupra, ne părem nouă
înşine/ cu desăvârşire concreţi.” - p. 15), dar şi la… „acceleratorul de particule” (care apare în
poemul „contospirala”, p. 16), aşadar experimentului i se dă ceea ce este al lui, cu detaşare, dar şi
cu o anume „gravitate”: „desigur însă nu prea contează/ (…)/ al cui satelit mai sunt şi care îmi este
orbita,/ pentru că depărtarea la mii de ani lumină/ de noi anulează orice mişcare de revoluţie/ şi
fixează elipsa în timp, ca o piatră de onix/ pe un inel absurd de îngust.” (p. 17)
Apropo de titlul destul de scurt al recenziei mele, ba poate prea mic, în „Poematica
distractivă cu Aliona şi Vladimir” (p. 20), „ea legăna lunile/ pe fluierul piciorului luxat.” Ludicul
dictează:
„Aliona îşi pudrează sânii cu făină,
îi strânge între palme până se auresc,
îşi agaţă la gât o salbă din pietre de râu
şi râde ca un izbuc, uitându-se
în oglindă la Vladimir,
după care se apleacă să îşi scoată
cercelul din talpă. Abia atunci

el trage cearceaful deasupra,

iar ea dedesubt stinge luminile
una câte una
coborând leoapelep.”
Ludicul tălmăceşte într-un fel de limbă spargă (ca la Nina Cassian) „pleoapele”, dar poate o
fi doar bruiajul sesizat şi el: „Viaţa e un caleidoscop de recepţii bruiate./ Clienţi ai clipei, străini pe
orice prag,/ intrăm şi ieşim din noi ca dintr-o gară de/ provincie, printre pâlcuri de sălcii şi plopi.//
(…)/ Avem numai prezentul de bulbi şi rizomi,/ irigaţi cu sânge şi salivă, dar încă mai ştim/ cum
şi de ce să ne oprim din mers uneori.” (p.23)
Ada Carol „colecţionează”: butoni de manşete cu zâmbete cu tot, scheunături de căţei,
nostalgii de privighetoare, degete alergând pe sub pielea gândurilor cu viteza razelor solare,
sâmburi de rodii, bale de melc pe oglinzi, consistenţa untului, sângele Alionei, un „Amor retoric”,
miriapozi saltimbanci şi miriapode posibile, absenţe, Penelope (titlu de poem), un „înger de lut
ars”, declanşatoare automate de crepuscule kaleidoscopice, nume noi, ploi, jocuri de umbră în
întârziat aprilie, pseudo-animale exotice…
Autoarea experimentează şi… nenăscutul, dar şi imunitatea la viaţă, dar, omeneşte, parcă
s-ar întoarce la cei dragi, poate chiar la vrăjitorul-bunic (poate altul decât vrăjitorul din prefaţă),
care apare în poemul care dă şi titlul cărţii, ba chiar şi mitul androginului: „Femeia sortită te va
pătrunde până la suflet/ precum o ploaie mocănească,/ îţi va topi inima într-un clei/ de lipit cuibul
pe care o să-l atârne/ în spatele coastelor tale stângi.// Să ştii! După dragoste încolo vei umbla liber/
(cu un cuib de pasăre în loc de…)/ Însă ea te va vizita doar în sezonul cald/ şi numai în serile cu lună
plină o vei auzi.// Aşa vorbea, glumind, bunicul/ iar eu, novicele, m-am tot ferit/ de dragoste şi alte
păsări/ până nu demult.” (p. 33)
Citind (şi) „Elegie sublunară (via Schopenhauer)”, putem înţelege că, parţial color, volumul
este şi schiţa unui roman (tratat) eco de dragoste, unde există… sau a existat Un Stăpân (kunderian
sau mai degrabă ba, Jacques!) care a putut crede: „Câinii şi iubitele fac parte din categoria fiinţelor
credincioase care îşi ispăşesc vina de a exista fără alt Dumnezeu în acte decât Stăpânul.” (p. 37) Un
Stăpân care este, mai mult ca sigur, altul decât Omul din „ReAMINtiri”, p. 39, un alt fel de psalm
declaraţie de dragoste: „E un mal de apă în privirea ta/ ce mă îndeamnă să mă lungesc alături,/ ca
tu să-mi curgi prin vene fără grabă/ iar eu să te adun în pumni cu grijă.”
E o iubire (sau mai multe) (im)precisă, în care se pot face declaraţii şi aşa: „te voi iubi
până vom amuţi amândoi”! Sau: „îţi aduc sufletul ca să decupăm din el/ urma buzelor tale.” E
o iubire… polară, de copii ai gheţarilor: „Alunecăm în crevasa muntelui albastru,/ proaspăt
răsărit dintre valuri. El arde pe/ dinăuntru, ca un soare orb.// Acolo dezgrop şi înviu, iar şi iar,/
buzele tale şi mâinile, moi ca felinele./ Aproape că torc…” (p. 43) E o „iubire interzisă de timp”,
„posibilă/ totuşi în spaţiu ( nota a.g.s.: şi în Carte!), aşa că timpul mai umflă şi el din/ umeri
şi uneori mi te revarsă în braţe.” (p. 45), e o iubire… mitologică, demnă de toate Penelopele
posibile: „Cartea asta s-ar putea termina oriunde dar noi/ întoarcem paginile cu încăpăţânare/
şi tot rescriem începutul.// Vrem să găsim o explicaţie pentru morţile/ fericiţilor sau ciudaţilor
şi devenim poate prea/ curând misticii frustraţi de care ne feream.// Cu mantiile pătate de
cerneală perseverăm/ precum căutătorii de aur într-un deşert,/ tăgăduind zările cu un zâmbet
ostenit.// pentru noi acum totul are un sens…” (p. 51)
„Stăpâna” s-ar juca şi ea cu iubitul ca un pui de mâţă, pentru un mereu „Da capo” (p. 66):
„James Blunt scheuna pe fundal,/ iar noi clonam cu disperare dragostea./ Obţinusem copii aproape
infidele/ dar din ce în ce mai clare/ ale bunelor noastre intenţii de astă vară./ (…) Încercam astfel
să îl imităm pe Sisif/ şi urcam agale – ca un potir cu ape tulburi – spre/ buzele adevărului ce se

lăsa/ neaşteptat la vale.” Adevărul devine o mică obsesie de final de volum (chiar dacă din aburi
se-ntrupă… Electra!, p. 69)), luciditatea nu o poate împiedica să iubească precum în.. „Solaris”:
„Singura mea filozofie este îmbrăţişarea perechii,/ în rest nu mănânc şi nu dorm/ ca nu cumva să
te muţi de cealaltă parte/ a universului fără mine.// Nu încă, nu te părăsesc…/ dar când voi decide/
că ai suferit destul, te voi înfăşura/ în visul tău preferat/ şi mă voi arunca în eter.” (p. 67)
Prin „Masa cea de Taină” Ada Carol propune, desigur, o cină romantică, măcar cu ecoul
închipuirii, măcar cu fantomele cavalerilor-zâmbete, cu nişte specialităţi din mere pădureţe, şi ele
roabe legilor newtoniene…
Poezia Alionei, „ploaie din ploaie”, „lumină din lumină” (şi aceea din „Epilog în doi”),
„lume din lume”, cuvinte din cuvinte, întregeşte (ca şi grafica Adelei Cătană) un micro-univers
(liric) luxuriant, cartea însăşi este o pasăre sălbatică exotică care se alintă pe unul dintre umerii
virtuali ai Adei Carol, poetă gata să persevereze zborul deasupra dramului de speranţă care poate
fi găsit, grăunte de aur (aurul nostru nu este aurul gloatei!, conform principiului alchimic), într-o
pagodă a unui templu unde felinele „noastre s-ar juca împăcate”!
„Urechea” mea, din „casa ascultărilor – din afară, iar pe dinăuntru – o adevărată împărăţie
organizată în ierarhii ale înţelegerii, întinse ca firele de păianjen de la trompa lui Eustache, pe sub
ciocănel şi mai sus de scăriţă, spre timpanul permeabil la gânduri – un salt în abisul ecourilor şi
al şoaptelor”, p. 81 – acesta este finalul propriu-zis al cărţii, iar acesta este finalul propriu-zis al
recenziei, cam atât a auzit, ureche de Ulise legat de catarg, Ulise salivând la auzul unei reţete de
„salată de sezon” (pp. 78-79): „Se iau câteva momente de panică pură ca sâmburii de rodie şi se
amestecă cu felii consistente de sfială verzi ca un kiwi. Se pun într-un bol împreună. Se mai adaugă
câteva rondele de dragoste oarbă, dulci ca bananele coapte, şi se îmbină cu felii de conversaţie
vioaie cu aromă de mandarină sau portocală, decupate în mici triunghiuri zemoase. Se pun în
alt bol şi se compară cu primul pentru ca, pe de-a-ntregul, să nu atârne mai greu de vreo parte.
Se împrietenesc treptat adunându-se într-un vas mare în formă de suflet, stropind-se moderat cu
romul clipelor de revelaţie. Se dă la rece vreun sfert de veac. La final, se adaugă frişca amintirii şi
i se presară – opţional – scorţişoară pentru contemplaţie… Se serveşte la nevoie, pe alese sau pe
nerăsuflate, după chef sau după puteri, de preferinţă niciodată singur.”
Epitaful cărţii (vorba vine, înainte de a o închide) ar putea fi:
„Răul cel mai mare pe care ţi-l pot face e să te iubesc în continuare”!
Bibliografie selectivă:
Andra Rotaru - „Tribar”, Ed. Nemira, Bucureşti, 2018.
Luminiţa Mihai – „Spitalul de păpuşi”, Ed. Sfera, Bârlad, 2018.
Ada Carol - „Despre dragoste şi alte păsări”, Bucureşti, Editura Detectiv Literar, 2017.
Alina Simona Dragomir - „Ochi de culoare bacoviană”, Ed. Junimea, Iaşi, 2017.
Adela Efrim - „Şi moartea scrie uneori poeme”, Piteşti, Paralela 45, 2016.
(va urma)

E m i l ia n Marcu
V itrina c ă rț ilor
L uci a Pătrașcu, scriitoare
Acest nou volum „VITRINA CĂRŢILOR - 2 - Printre rafturi” - , semnat de scriitorul

EMILIAN MARCU, a apărut la Editura Detectiv Literar, Bucureşti, 2018, sub atenta editare
a scriitorului Firiţă Carp şi cu o ţinută grafică deosebită semnată de Florin Dochia. În cele
460 de pagini cu „însemnări de scriitor/cititor”, apărute în revista „Convorbiri literare”, Iaşi,
păstorită de poetul Cassian Maria Spiridon, autorul volumului parcurge o „interesantă că-
lătorie într-un labirint al sufletului uman, o plimbare ce îşi propune să nu lase praful să se
aşeze pe fiinţele acestea atât de delicate, dar şi de gingaşe numite nici mai mult nici mai pu-
ţin decât… cărţi”. O călătorie în care Emilian Marcu nu vrea să fie singurul colindător prin
lumea mirifică a cuvântului scris. Întovărăşirea cu ceilalţi este ca o rugă colectivă în biserica
neamului de iubitori ai literaturii, o rugă pentru a dezlega tainice şi nebănuite întrebări.
După volumul I, „VITRINA CĂRŢILOR – Un deceniu de singurătate… în bibliotecă”
– Editura Pim, Iaşi, publicat în 2013, iată un nou dar de carte scrisă în acelaşi gen de critică
literară, pe care scriitorul Emilian Marcu îl face iubitorilor de literatură! Fără a menţiona (din
economie!) cele douăzeci şi patru de titluri ale volumelor de poezie şi cele şase, şapte titluri de
romane publicate cu osârdie de-a lungul anilor! Un scriitor prolific şi generos!
Volumul acesta începe şi el cu o Predoslavie prin care autorul aduce în braţele citi-
torului „… noi vremuri de singurătate… în bibliotecă” folosite pentru a arăta „truda unor
scriitori contemporani”, un număr de 213 condeieri, aşezaţi în ordine alfabetică şi care au
publicat între anii 2012-2017 un număr de cărţi ce depăşeşte această cifră şi cărora li se poate
acorda ca trofeu ştiutele „peniţe” buclucaşe. De fapt, este vorba despre truda autorului aces-
tui impresionant volum de a zăbovi „prin timp la… rafturile cu cărţi” în folosul literaturii,
dar, mai ales, în beneficiul celor două categorii strâns legate între ele: cei care scriu şi cei care
citesc.
Ca să exemplificăm, vom spune că Emilian Marcu începe analiza cu o scriitoare din
Brăila, Constanţa Abălaşei-Donosă, autoarea volumului „Poezii pastelate” şi, după un periplu

alături de mulţi autori din diferite zone geografice, deci şi edituri diferite, încheie cu un scri-
itor din Cernăuţi, Ilie Tudor Zegrea, autorul volumului „Ştergând lacrimile singurătăţii”. O
plajă de scriitori contemporani, în curs de afirmare unii, scriitori care astăzi sunt „nişte pro-
misiuni ce trebuie urmărite şi stimulate”. Dar şi scriitori deja cunoscuţi, asumaţi, dintre care
nu lipsesc criticii literari, cei care se apleacă asupra operelor unor nume apreciate de întreaga
lume literară, cum este cazul lui George Bacovia, despre care, de curând, au scris doi autori.
Este vorba despre Svetlana Paleologu-Matta, „Existenţa poetică la Bacovia” şi Liviu Chiscop,
„Prozatorul Bacovia”, care au avut în considerare aserţiunea că există „un fenomen Bacovia
de o originalitate totală” şi faptul că asupra operei sale trebuie luate în atenţie orice „ecouri
critice unde se pot regăsi mai multe studii despre opera bacoviană”. Aşa cum afirma Lucia
Olaru-Nenati „O exegeză a operei bacoviene (…), pe care au cunoscut-o şi au apreciat-o fără
rezerve mari spirite ale culturii noastre, vine abia acum, cu o întârziere de peste o jumătate de
veac, la întâlnirea cu publicul românesc”.
Referindu-ne la număr atât de mare de scriitori cuprinşi în acest volum, nici nu se
pune, pentru cititor, problema unei încercări de „clasamente, topuri, ierarhii şi alte… istorii”.
Este deplin suficientă constatarea că Emilian Marcu împleteşte o cunună de scriitori şi cărţile
lor, o împodobeşte cu unele consideraţii pertinente şi o aşterne în faţa oricărui cititor dornic
de a afla lucruri noi. Scriitori consacraţi sau mai modest cunoscuţi şi recunoscuţi care îşi
joacă lozul devenirii, joc la care contribuie şi autorul acestui volum. Chiar dacă la data de 23
aprilie 2013, în „Priviri liminare”, Vasile Anton Ieşeanul notează: „Emilian Marcu nu este un
critic literar, nu uzează de criteriile axiologice ale valorizării sau devalorizării, ale promovării
autorului (…), el scrie doar cronici literare, adică consemnează apariţia unei cărţi în revista ie-
şeană Convorbiri literare”, nu putem eluda meritul unei atitudini atât de generoase a acestui
scriitor, cu un bogat palmares literar propriu, de a se apleca cu dragoste şi îngăduinţă asupra
scrierilor confraţilor, străduindu-se să le limpezească drumul spre inima cititorului. Deoare-
ce, aşa cum arăta scriitorul Viorel Coman, „Criticul se coboară la iarba măruntă a câmpului
literar… căutând frumuseţea oriunde crede că ar putea exista”.
De fapt, însuşi autorul acestui volum, într-una dintre referinţele sale, arată că cititorul
poate considera că are în faţă „o carte ca o bună lecţie despre viaţă, despre istorie, despre
prietenie” (literară).
Emilian Marcu, harnic ziditor al cuvântului, autorul volumului „Vitrina cărţilor, vo-
lumul II – Printre rafturi – noi vremuri de singurătate… în bibliotecă”, aduce la lumina
cunoaşterii pagini scrise de autori simpli uneori, doritori de a se exprima, fără a şti dacă viito-
rul le va aduce recunoaşterea dorită. Autorul acestui volum are totuşi o viziune pozitivă când
spune: „Este imposibil să nu fi avut şansa de a comenta un viitor scriitor de geniu şi astfel
numele meu să fie legat de acest scriitor.” O abordare constructivă căreia îi dorim şansa de
a se împlini!

Un roman despre dragoste

Constantin Vremuleț
„Prea târziu, în iarnă”
Editura „Axis Libri”, 2018
Dan P lăeșu, scriitor, jurnalist
Cartea începe cumva misterios. O călătorie cu mașina la munte către o cabană, încărcată
de amintiri speciale. La volan, o doamnă, care condusese toată ziua, alături de bărbatul, pe care
ea îl alinta cu apelativul „moșule”. Scopul drumului: „retrăirea măcar în parte a timpului de
atunci.” Un joc pe care ea i-l propunea lui. După jumătate de secol, „revenise, împreună cu el,
la cabana mult visată de ea. Restul nu mai era decât capacitatea ei de a reinventa, de a imagina,
de a derula filmul timpului, de a-l determina și pe el să participe cu toată convingerea, real, la
acest joc al ei.” În fapt, miza călătoriei era șansa, în care ea credea, ca în acest loc, denumit „vila
Elena”, după numele ei, „botez” întâmplat în tinerețe, în acel periplu de neuitat, de numai zece
zile, așadar, șansa era că „după atâta timp ar mai putea găsi cărbunii încinși ca să ațâțe din nou
focul”. Bănuiți despre ce foc e vorba... Urmează, firesc, un remember, din care cititorul află că în
interiorul celor cinci decenii, de când s-au cunoscut, fiecare a avut viața lui, deși sentimentele de
iubire, reciproce, au rămas intacte; ea, Elena, trăise două căsnicii, din prima rezultând un fiu, iar
el – una singură, în urma căreia are o fiică. În plus, au devenit și bunici. Totuși, iată o concluzie,
a ei: „Chiar și așa, dragule, cum suntem noi două buturugi găunoase, important este că suntem
încă în picioare.” Cine i-a ținut în picioare? Dragostea dintre ei, se subînțelege.
„Zodia maimuțelor”, „După Pharsalos”, „Execuția din zori” sunt câteva dintre cele mai
recente romane, anterioare acestuia, semnate de Constantin Vremuleț. Despre scrisul său
criticul Constantin Trandafir preciza, între altele: „Kafkiană, proza lui Constantin Vremuleț, de
o indiscutabilă originalitate, are puncte de întâlnire mai ales cu marii prozatori sud-americani,
dar și cu prozatorii români tentați de condiția tragică-absurdă a omului strivit și anihilat de o
societate birocratizată și de statul polițienesc, totalitar” (Despre romanul „După Pharsalos”). Am
făcut precizarea de mai sus, poate, pentru a înțelege cum / unde se așază romanul de față
în ansamblul prozei autorului. Fiindcă acum ni se propune o carte despre dragoste. Nu de, ci
despre dragoste! Or, ne întrebăm: în ce măsură stilul Kafka e compatibil cu tot ceea ce presupune
construcția unui roman sentimental, romantic? Un prim răspuns îl aflăm în zicerea lui Gabriel
Jose Garcia Marquez, așezată pe ultima copertă a cărții de față: „Le-aș dovedi oamenilor cât

greșesc gândind că încetează să iubească atunci când îmbătrânesc, fără să știe că îmbătrânesc
numai atunci când încetează să iubească.” Frumos spus, dar cât ne ajută spusa lui Marquez la
înțelegerea noului roman, știind că stilul romantic - siropos, compromis din belșug de puzderia
de telenovele, nu se poate „lipi” neam pe maniera de scris a lui C. Vremuleț. Sau greșim noi, iar
scriitorul știe să adauge creației sale și asemenea tonuri noi. Sigur, lipsite de nuanțele dulcegi/
grețoase, specifice filmelor ușurele, specie care a compromis, cred, definitiv sfânta, curata relație
de suflet dintre un bărbat și o femeie. Așadar, nu ne mai rămâne decât să observăm cu atenție
cum s-a construit și ce vrea să ne spună povestea din carte.
Rememorarea oferită cititorilor după cinci decenii de la prima întâlnire dintre cei doi,
nu putea exclude timpul în care eroii cărții au trăit și viața-viață; or, acest tăvălug al anilor
putea compromite orice iubire anterioară. „Treptat, fără să vreau sau fără să-mi dau seama, acel
pustiu, acel gol sufletesc din inima mea a început să fie aglomerat de produsele unei mori, care este
însăși viața, la care laolaltă cu grâul și făina se macină și neghina, și pleava, și tărâța,” își amintește
eroul-povestitor. Înțelegem că la capătul „pustiului” de atunci s-a aflat, la timp, Elena, personajul
central feminin al romanului. Mare parte din carte constituie o amplă mărturisire făcută de
eroul-povestitor, destăinuire scrisă în spațiul cabanei, într-un caiet-registru găsit pe acolo. Încap
în acest roman (inclus în roman!) elemente din biografia autorului, inclusiv personaje ușor de
recunoscut din rândul celor apropiați lui. Cititorii ar fi tentați să creadă că semnatarul cărții
își povestește viața. Îi lăsăm să creadă ce vor, noi rămânând la părerea că trăirea din literatură
e totuși altceva decât cea din realitate, prima amintită aici fiind transfigurată artistic, deci,
rezistentă peste ani.
Maestru al semnificațiilor și al parabolelor, autorul așază apogeul iubirii dintre cei doi
undeva, în munte, la o cabană, într-o vreme de toamnă-iarnă. „-Cât de repede ne-a cuprins
iarna, draga mea. / -Ne-a cuprins mai demult, numai că tu, ocupat cu scrisul tău, nu ți-ai dat
seama.” Rememberul de care vorbeam mai sus este relevant pentru înțelegerea de către ceilalți
a iubirii lor. O explicație-argument, un fel de testament sentimental. Pentru că vila Elena va
fi în final locul în care eroii își vor găsi sfârșitul, copleșiți de o iarnă fizică, poate și de o iarnă
sufletească. Deși, mulți cred apăsat că sufletul nu piere. Nici sufletul, nici tot ceea ce naște el mai
curat. Și ce poate fi mai curat decât iubirea?
Cât despre Kafka, cred că nici în acest roman el nu a fost „trădat”. Dar nici așezat la temelia
cărții. Locul din munte în care se consumă finalul călătoriei și al relației de iubire, lacul atipic,
din apropierea cabanei, lac ce nu îngheța niciodată, acum secat și el, un plâns al Elenei, venit
parcă de niciunde, parcă un vaiet în amintirea anilor plecați dureros de repede, năvălirea iernii,
neiertătoare, crudă, neputința celorlalți, a oamenilor, a lumii de a-i salva la vreme, acestea și câte
alte semne țes un peisaj uman neobișnuit, totuși, credibil, încărcat de învățăminte cu un vizibil
impact emoțional. Evident, obișnuiți cu finalurile fericite (am tradus aici sintagma englezească
happy-end), sfârșituri inoculate nouă de puzderia de opere străine scrise în vest mai ales, uităm
uneori că viața-viață poate avea, sigur are! un alt sfârșit, unul singur, firesc, logic. Că dincolo de
acest punct terminus rămân – dacă rămân – fapta și simțământul omenesc ce a însoțit-o, asta e cu
totul altă poveste... Cât despre cartea de față, credem că ea constituie o pată de culoare, chiar de
lumină, evident, în scrisul de înaltă ținută cu care ne-a obișnuit Constantin Vremuleț.

82 cultură şi civilizaţie
S c u rt e c o n s i d e r ați i
despre Covurluiul
s e c o l u l u i a l X V- l e a
S ori n L angu, profesor
Spaţiul gălăţean a fost vitregit de istorie aşa că sursele istorice sunt deseori incomplete
şi fragmentare. Coridor de tranzit pentru nomazi, dovadă tumulii prezenţi încă pe teritoriul
Judeţului Galaţi, zona începe să-şi revină după întemeierea Moldovei, şi mai ales după ce sudul
Moldovei intră sub autoritatea domnilor suceveni. Ceea ce ne propunem este să prezentăm
nordul judeţului prin prisma documentelor de cancelarie emise în secolul al XV-lea.
Un prim document este datat 6 iulie 1438, este emis de cancelaria lui Iliaş şi Ştefan
la Vaslui şi prin el i se întăresc pisarului Mihai Oţel mai multe selişti pe apa Corodului
(Seliştea lui Stan Sârbul, Movila Corodului, Seliştea Sârbilor ş.a.), pe apa Oancei (Seliştea
Stoeneşti). Aceste locuri sunt pe apele din sudul podişului Covurlui, dar este şi mult
pământ pustiu: „şi de la Movila cea Mare până la gura Corozăului, pe de amândouî părţîle,
încît ar pute să-ş aşeze sate cu cotunurile lor şi să aibă şi fânaţe.” Al doilea document este
datat între iulie 1438 şi august 1442, este emis de aceeaşi voievozi, întăreşte satele dăruite
în documentul anterior şi acordă altele noi: unele în zona Berheciului, Judeţul Bacău,
unde are acum casa, pe Siret, în zona Tutovii, şi în zona Corodului, unde a avut casa. Se
pare că boierul nostru avea casa în nordul judeţului, dar apoi, urcând pe scara ierarhică,
se mută în zona Bacăului. Grămătic (pisar), adică scria actele, la început, ajunge chiar în
Sfatul Domnesc, iar nepotul său de frate ajunge un boier de încredere în Sfatul lui Ştefan
cel Mare.
În 15 iulie 1448 este emis al treilea document care ne interesează prin care Petru
voievod îi întăreşte lui Cernat Ploscarul şi fratelui lui, Şteful, peste 30 de sate, selişti, prisăci
şi locuri de sat. Din acelaşi document aflăm şi unde îşi aveau casa boierii noştri, şi anume
Cernăteşti, pe Geru, actualmente Comuna Smulţi. Printr-un document din 6 martie 1443,
Cernat era deja membru al Sfatului Domnesc înainte din 1443, ploscarul fiind un subaltern

cultură şi civilizaţie 83
al marelui paharnic. Acest document, foarte important şi pentru faptul că este primul emis
de Ştefan al II-lea asociat cu fratele său, Petru al III-lea, spune că, anterior, domnul Ştefan
al II-lea întărise un sat vândut lui Mihul pisar „înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri”,
printre care este menţionat şi Cernat Ploscarul, ceea ce ne face să credem că făcea parte din
Sfatul Domnesc de atunci.
Revenind la documentul din iulie 1448, aflăm locurile întărite de domnitor fraţilor
Cernat, aflate, în mare parte, în nordul ţinutului Covurlui. Din enumerarea din document
observăm că ele se concentrează în mai multe zone: pe teritoriul comunei Smulţi, drumul
Siretului, arealul Folteşti – Fârţăneşti - Târgu Bujor, triunghiul Valea Mărului – Mândreşti
– Corni, drumul Prutului, arealul Griviţa - Călmăţui. Este, se pare, unul din cele mai mari
domenii boiereşti ale secolului al XV-lea.
O parte din aceste sate şi selişti apar într-un alt document, emis de cancelaria domnească
a lui Ştefan cel Mare, la 24 septembrie 1468. Satele, seliştile, locurile de sate, fântânile etc.
întărite de actul domnesc se află în trei areale: nordul Judeţului Galaţi (Cernăteşti, Motişeşti,
seliştea lui Tatul, poiana de la Deochiaţi, Rădiceşti, seliştea de la morile de la Prut - „unde
a fost Fara”, viitorul sat Fereşti, jumătate din iezerul Covurlui şi jumătate din gârlă), sudul
Judeţului Vaslui (Fântâna Călugărului, horodiştea de la Bogdana, moara de pe Smila, loc
pustiu pe Smila, loc de moară la Bucoveni), Judeţul Suceava (Ruşciori, Unguraşii, jumătate
din Răuseni, seliştea unde a fost tătarul Petir şi poiana). Se observă că majoritatea satelor se
află în nordul Judeţului Galaţi, unde se aflau şi restul posesiunilor familiei Cernat. O parte
dintre noile achiziţii sunt preluate de la celălalt mare boier Mihail Oţel, mai precis de Herman,
nepotul său de frate, care vinde pentru suma de 75 de zloţi satul Motişeşti, seliştea lui Tatul şi
poiana de la Deochiaţi.
Aceste posesiuni ca şi originea lui contribuie la numirea lui Şteful Cernat (Cernătescu)
în Sfatul Domnesc. Primul document în care apare este un document din 1468, prin care se
întăreşte Mănăstirii Putna jumătate din satul Maneuţi, iar ultimul este datat 3 septembrie
1473, şi în toate apare ca boier fără dregătorie.
Legat de familia Cernat, o ipoteză interesantă este că „Răreşoaia”, mama lui Petru
Rareş, se trage din această familie, ipoteză sprijinită şi pe meseria de bază a lui Petru, negoţul
cu peşte. Mărturiile sunt în acest sens destul de precare, câteva documente care atestă
meseria anterioară domniei, negoţul de peşte, şi o legendă, relatată de Moise Pacu, cum că
voievodul moldovean s-ar fi născut într-un sat, dispărut între timp, aflat în faţa Vadului lui
Isac; informaţia profesorului gălăţean este însă tratată cu circumspecţie chiar de dânsul, fiind
preluată din legendele locale. În acelaşi timp fraţii Cernat, se pare, stau la baza unei familii
care dau oameni iluştri, cum ar fi generalul Alexandru Cernat.
Demografic, sudul Moldovei nu stătea foarte bine, numărul de așezări menționate
în sec. XV fiind redus comparativ cu alte regiuni. Enumerația de mai sus poate induce în
eroare, dar nu toate reprezintă așezări umane. Majoritatea aparține seliștilor, locurilor de sat,

prisăcilor, locurilor pustii etc. Acest lucru poate avea mai multe explicații. În primul rând
zona de sud este slab populată, intrând târziu în posesia domnilor moldoveni.
După cum se știe, există două teorii majore în legătură cu stăpânirea sudului Moldovei:
că acesta a intrat în posesia moldovenilor în timpul lui Alexandru cel Bun sau, a doua, în
timpul lui Ștefan cel Mare. Indiferent de variantă, istoriografii pornesc de la ideea că sudul
Moldovei a intrat sub autoritatea domnilor moldoveni în sec. XV, timp prea puțin pentru
popularea zonei. Mai mult, lipsa autorității le făcea extrem de vulnerabile. Un alt argument ar
fi că toate mănăstirile din zona de sud a Moldovei apar în secolul XVII, excepție Mănăstirea
Cârlomănești, și, la fel de important, ele sunt ctitorii boierești și nu domnești, semn că
autoritatea domnească era volatilă în zonă. Mănăstirea Cârlomănești, amintită în documentul
din 1448, ține de zona Bârladului, fiind la 35 de km de Bârlad, dar este ctitorită local. De
aceea nu există o protecție domnească, nu există danii domnești, existența mănăstirii fiind
discontinuă, așezările din zonă fiind incapabile să asigure o continuitate în acest sens. Un al
treilea argument este celebrul privilegiu comercial al lui Alexandru cel Bun, din 1408, acordat
negustorilor lioveni și reînnoit de domnitorii moldoveni. Privilegiul menționează drumurile
comerciale și locurile de vamă: „iar pentru liovenii ce vor merge la Brăila după pește, la vama
de margine, fie la Bacău fie la Bârlad, acolo vor da pentru o grivnă câte un groț și jumătate,
iar carul și peștele să nu li se ia.”
Concluzionând, zona Covurluiului pare a intra târziu, față de celelalte areale, sub
autoritatea domnească, ea consolidându-se definitiv și irevocabil în sec. al XVI-lea.
Bibliografie:
Brudiu Mihalache, Lumea de sub tumulii din sudul Moldovei. De la indo-europeni la
turanicii târzii – mărturii arheologice -, Bucureşti, 2003.
Coman Marin, Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV-XVI), Iași,
2013.
Costăchescu Mihai, Documente moldovenești înainte de Ștefan cel Mare, II, Documenta
Romaniae Historica, A, I, doc. 185.
Pacu Moise, Cartea județului Covurluiu, Bucureşti, 1891.
Păltânea Paul, Ţurlan Valentin, Din toponimia Bălţii Brateşului, „Anuar de lingvistică
şi istorie literară”, tom XXXI, 1986 -1987, A. Lingvistică.
Rezachevici Constantin, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova,
I, secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001.
Stoicescu Nicolae, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova în
secolele XIV-XVII, București, 1971.
Stoicescu Nicolae, Sfatul Domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova
(sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1968.
Toderaşcu Ioan în Petru Rareş, coord. Leon Şimanschi, Bucureşti, 1978.

POEZII POP U L A R E
ROMÂNEȘT I
radu moțoc, inginer
Culegerea și studierea proverbelor, legendelor, poeziilor și a colindelor românești au

preocupat personalități ale culturii române precum Vasile Alecsandri, Alecu Russo, V.A.
Urechia, B.P. Hasdeu, G. Dem. Teodorescu sau Iuliu A. Zanne.
O impresionantă culegere de Proverbe românești este publicată în zece volume de
către A. Zanne (1855-1924) la tipografia I.V. Socec din București, în perioada anilor 1895-
1903. Titulatura sub care sunt publicate aceste proverbe menționează faptul că sunt culese din
România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia.
A fost influențat vizibil de metodele de studiu practicate de B.P. Hasdeu la elaborarea
dicționarului Etymologicum Magnum Romaniae, care a solicitat, în toate provinciile românești,
variantele utilizate pentru diferite cuvinte.
Reprezentativ pentru această metodă de a culege informații este vasta corespondență
purtată cu un număr de 223 de persoane, provenite din sistemul de învățământ, biserică,
funcționari publici, armată, proprietari, țărani din toate provinciile românești, de la
care primește o importantă informație folclorică, pe care o consemnează sub formă de
corespondenți în bibliografia indicată la începutul volumului. Faptul că sursa este menționată
cu lux de amănunte la fiecare proverb publicat în volume aduce un plus de informație și de
atitudine morală şi a făcut ca autorul să fie premiat de Academia Română.
Sunt menționați printre acești corespondenți și foarte mulți elevi, care, veniți de la
țară la Școala Normală din București și Bârlad, au fost îndemnați de profesorii lor să culeagă
proverbele din satele lor de origine. Autorul menționează, cu multă corectitudine, numele
elevului și satul de unde provine.
Profesorul de la Seminarul Central din București, P. Gârboviceanu, face efortul
de a culege personal proverbe din 24 de sate împrăștiate în județele reprezentative din

punct de vedere folcloric: Olt, Vlașca, Muscel, Vâlcea, Argeș, Gorj, Dolj, Mehedinți și
Dâmbovița.
Un exemplu asemănător este oferit de G. Mandan, care oferă proverbe din comunele
Valea Părului-ținutul Bender, Trușeni-ținutul Chișinău, Costești-ținutul Chișinău, toate din
Basarabia. Tot din Basarabia oferă informații legate de proverbe și profesorul I. Titorian.
Un dascăl greco-oriental din Vașcău-Bărești, comitatul Bihor, Ungaria, pe nume Vasile
Sala, a cules proverbe din 60 de comune, toate din comitatul Bihor. Din Transilvania, cei mai
mulți corespondenți sunt studenții și preoții.
Nu puteau lipsi și personalitățile culturale și chiar politice din epoca respectivă, la care
A. Zanne cu siguranță a apelat. Printre aceste personalități semnalăm câteva:
- Iorgu Balș din Iași
- I.I.C. Brătianu, inginer din Florica, judeţul Muscel
- Artur Gorovei, magistrat, Fălticeni, judeţul Suceava
- Din familia Juvara, nu mai puțin de șapte persoane au oferit informații folclorice din
zona Focșani, Bârlad sau Sărățeni, judeţul Tutova
- Caliopi Macri din Galați
- Gavril Muzicescu, profesor la Iași
- Veturia Papp (viitoarea soţie a lui Octavian Goga) din Beiuș, comuna Bihor
- Eufrosina Rosetti, Filipeni, judeţul Bacău
- Profira Sion din Bârlad
- V.A. Urechia, profesor universitar din Iași
Bibliografia utilizată conține și un capitol destinat cărților și corespondenților utilizați
pentru dialectele din Istria și Macedonia, din care menționăm câteva:
- Carte de alegere scrisă în dialectul macedo-român, Andreiul Bagavu, București, 1887
- De la românii din Turcia europeană, Ioan Nenițescu, București, 1895
Dintre corespondenți, îi semnalăm pe directorul gimnaziului din Iannina, care a

colecționat proverbe din Albania și Epir, şi pe un student, G. Zuca, care a depus efortul să
adune proverbe din zece comune albaneze.
Pentru a culege cât mai multe și variate proverbe, Zanne a cercetat în primul rând
literatura de specialitate publicată la acea dată. Din cele 290 de lucrări semnalate, care
reprezintă și în momentul de față o valoroasă sursă de documentare, merită a fi indicate
câteva lucrări reprezentative, mai puțin cunoscute:
- Mică colecție de 89 de proverbe culese de Lascăr Rosetti pentru Vasile Alecsandri,
aflate sub formă de manuscris în Biblioteca Academiei Române
- Fabule de Gheorghe Asaki, publicate la Iași în 1802
- Poezii populare din Transilvania – I.G. Bibicescu, București, 1893
- Basme, păcălituri și ghicitori – Ion Fundescu, București, 1875

- Proverbele românilor – E. B. Mawr, București și Londra, 1882

- Povești poporale românești – Ion Sbiera, Cernăuți, 1886
- Fabule – George Sion, București
- Basme și snoave - Dim. Stăncescu, București, 1894
Autorul face și o mențiune prin care prezintă diversitatea
acestora: „proverbe, zicători, povețe, cuvinte adevărate, asemănări,
idiotisme și cimilituri”1. Interesant este și faptul că la sfârșitul fiecărui
volum este câte un glosar româno-francez, editat pe 66 de pagini și
alte două glosare: aromâno-francez și istrio-francez.
Credem că aceste glosare au fost publicate pentru a oferi
publicului larg european posibilitatea de a înțelege sensul cuvintelor
Proverbele românilor prezentate. Lucrarea cu cele zece volume a fost premiată de
Academia Română.
Prim-ministrul României, I.C. Brătianu, avea să declare cu mândrie, la Conferința de
Pace de la Paris din 1919, faptul că suntem singura țară europeană, care are o asemenea
lucrare în zece volume, pe care o și nominalizează: Proverbele românilor.
„Legendele române” sunt publicate de V.A. Urechia în anul 1891, tot la Editura
Socec din București. În prefața primei ediții, autorul avea să mărturisească: „În 1887, avui
onoarea neuitată de a citi Majestății Sale Regina (Elisabeta), în feericul castel de la Peleș,
câte-va din poveștile cuprinse în acest volum. Când Majestatea Sa bine-voi să asculte
povestea Popa care știe carte, de abia începusem a o citi și Majestatea Sa găsi minunate
asemănări cu lucrarea lui Bürger: Der Kaiser und der Abt. Majestatea Sa începu chiar a
recita admirabil, cum știe să le recite, versurile legendei germane… Am fost surprins de
asemănările foarte mari dintre povestea ce o culesesem din satul Brănișteni: Popa care știe
carte și povestea lui Bürger. M-am temut chiar un moment să nu intre în mintea Augustei
noastre scriitoare bănuiala că eu a-și fi imitat pe Bürger în Popa care știe carte și nu ași fi
mărturisit aceasta”2.
Din acel moment pe V.A. Urechia l-au preocupat și asemănările legendelor noastre
cu cele germane, engleze, franceze, spaniole etc. În cele zece note de la sfârșitul volumului,
autorul amintește cu multă eleganță variantele acestor legende din alte țări, publicându-le în
limba lor de origine. Unele din legende, V.A. Urechia le-a citit la diferite serate în scopul de
a colecta bani pentru ridicarea statuii lui Miron Costin de la Iași. (Exemple: Ion Istețul; Popa
care știe carte; Fiți uniți și veți avea orice veți cere!)
O interesantă constatare avea să mărturisească autorul acestui volum: „Folcloristica
germană s-a creat în lupta ei cu influența franceză asupra literaturii germane, patriotismul
1. Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor, Vol. VI, Stabilimentul Grafic I. V. Socec, București, 1901,
coperta interioară.
2. V.A. Urechia, Legende române, Ediția a III-a, Ed. Socec, București, 1896, pag. 10.

erudiților germani căutând în literatura populară armele de

luptă contra direcțiunii franceze, și astfel s-a născut folcloristica
germană”3.
V.A. Urechia scoate în evidență și anumite împrumuturi și
influențe culturale care pot crea similitudini ale acestor legende.
Este amintit un celebru bibliotecar din Weimar, Reinhold Koehler,
care, în lucrările sale de critică folcloristică, a urmărit succesiunea
poveștilor, clasificându-le pe tipuri, pe care le urmărește în decursul
mai multor secole la diferite popoare. Lucrarea a fost publicată la
Weimar în anul 1865.4
Dintre cele 46 de legende publicate, zece sunt sub titulatura
de: Reminiscențe contemporane. Evident, toate sunt interesante, dar Legende române
trebuie să semnalez câteva, care au un profund caracter istoric,
legate de persoana autorului:
- Cum am făcut cunoștință cu M. Kogălniceanu
- Cum l-am cunoscut pe Vasile Alecsandri
- Șuba lui Vasile Alecsandri
- Legea maximului și limba românească la Iași
În Biblioteca pentru toți, nr. 1437-1438, editată de Librăria Universala a lui Alcalay din
București, sunt republicate Colindele adunate de folcloristul G. Dem. Teodorescu, care fac
parte dintr-o colecție mai mare intitulată „Poezii populare române”.
Într-o Precuvântare, din 8 aprilie 1885, plină de consistență, autorul acestei culegeri
avea să facă anumite analize pe această temă a Colindelor.
„Datinile, poveștile, muzica și poezia sunt arhivele popoarelor: cu ele se poate
reconstitui trecutul întunecat. Prin studiul lor ne vom lămuri originea limbii, nașterea
naționalității române, aplicările naturale cu care e înzestrat poporul, luptele ce au susținut
coloniile romane până a nu se preface în locuitorii de astăzi ai vechii Dacii.
Dintre diferitele neamuri răspândite pe malurile Dunării, niciunul nu are, ca neamul
românesc, o poezie populară atât de originală, atât de variată, atât de frumoasă și atât de
strâns unită cu amintirile antichității… Poezia populară este întâia fază a civilizației unui
neam ce se trezește la lumina vieții… Cele mai multe balade pe care le avem datează din
secolele XVI-XVIII… Cântecele bătrânești adeveresc cronicile, însă cântecele au un ce, care
te mișcă până în suflet”5.
Referitor la activitățile comerciale reprezentate în poezia populară, autorul lucrării
face anumite remarci interesante: „Poezia populară este nu numai expresiunea cea mai vie
3. Ibidem, pag. 11.

4. Ibidem, pag. 13.
5. G. Dem. Teodorescu, Colindele, Editura Librăriei UNIVERSALA, Alcalay &Co., București, pag. 3-4.

a caracterului național, dar mai aruncă și o lumină asupra comerțului din timpurile trecute.
Nici Miron Costin, nici Ioan Neculcea, nici Grigore Urechia, în cronicile lor nu pomenesc de
comerțul Venețienilor și al Genovezilor cu țările noastre, însă cântecul popular îndeplinește acea
lacună cu două cuvinte. La notițele prețioase despre relațiunile noastre politice și comerciale,
poezia populară mai adaugă o largă descriere despre starea morală, despre obiceiurile vieții
intime și despre organizarea socială a Principatelor: prin urmare, trebuie să fie obiectul studiilor
noastre celor mai serioase, dacă voim să aflăm cine am fost și cine suntem”6.
Nemulțumit de starea în care se afla literatura noastră în anul 1885, o numește
„amestecătură indigestă, luată fără nicio sistemă de la străini, nu-i găsesc niciun caracter
original. Unde este dar românismul? Unde să-l caut, pentru ca să-mi fac o idee exactă despre
geniul român?”
Tot autorul descoperă autenticitatea românismului pe care nu-l găsea în toate bibliotecile
studiate: „Din întâmplare, mă preumblu într-o zi printr-un iarmaroc și deodată mă cred în altă
lume. Văd oameni și haine ce nu văzusem în orașe; aud o limbă armonioasă, pitorească și cu
totul străină de jargonul cărților. De unde eram la îndoială dacă românii sunt o națiune sau o
colonie cosmopolită modernă, un fel de Algerie franco-italiano-grecească, încep a întrevedea
adevărul. Iată un om cu fizionomia veselă; el intră într-o colibă de frunze, scoate de sub suman
un instrument ce-i zice lăută și se pune a cânta. Mulțime de oameni se îndeasă în jurul lui și-l
ascultă cu dragoste, căci el zice balade strămoșești. Ochii mi se deschid: o naționalitate întreagă
se dezvelește în graiul, în hainele, în timpul antic, în cântecele acelor oameni.
Lăutarul cântă și dinaintea mea se desfășoară un tablou care mă încântă și când el
sfârșește, toată nedumerirea s-a șters din minte-mi; rămân convins de naționalitatea română,
de geniul român, de o adevărată literatură română; înțeleg dragostea Românului pentru țara
lui, înțeleg puterea legăturilor de familie. Iată poezia, iată adevărata literatură, de care se pot
mândri românii”7.
Era momentul să facă referire și la românii care au cercetat și cules poezia românească din
popor: „Astfel simțea Alecu Russo despre marele tezaur al muzei noastre populare și astfel vorbea,
mai acum o jumătate de secol (1835-1839), pe când acest gen era cu totul nebăgat în seamă de noi
și necunoscut de străini. A trebuit ca ilustrul Vasile Alecsandri să culeagă o parte din variatele
creații ale generațiilor trecute, să le înnobileze prin frumosu-i talent și prin necomparabila-i
măiestrie, să le proclame încă din anul 1852 ca niște comori neprețuite de simțiri duioase, de idei
înalte, de notițe istorice, de crezări superstițioase, de datini strămoșești și mai cu seamă de frumuseți
poetice pline de originalitate și fără seamăn în literaturile străine8, pentru ca depozitul păstrat cu
pietate de popor să apară, în ochii tuturor, nu numai ca o vastă cronică nescrisă și verificată, dar și
ca model de limbă aleasă, de poezie curată, de inspirațiuni neprefăcute”9.
6. Ibidem, pag. 5.
7. Ibidem, pag. 7.
8. Poeziilor populare din Biblioteca pentru toți, nr. 443, prefață.
9. G. Dem. Teodorescu, op., cit, pag. 8.

În finalul acestei introduceri, autorul face o sinceră

caracterizare a lucrării sale: „Culegerea mea se deosebește de cele
până azi apărute prin două însușiri particulare:
1. Prin variantele inedite ce cuprinde și prin arătarea celor
publicate în ultimele patru decenii
2. Prin împrejurarea că a fost făcută în epoca de agonie
a acestei îndeletniciri, când alți câțiva bătrâni au mai păstrat în
memorie șirul nesfârșit al cântărilor vechi, nestricate de înnoirile și
de prefacerile actualității”10.
Nu lipsesc din această Precuvântare nici planurile de viitor ale
autorului, pe care le mărturisea în 8 aprilie 1885: „Basmele, snoavele
și anecdotele, care constituie partea în proză a literaturii populare Colindele
nescrise pot da naștere unei colecțiuni ulterioare” . 11
Această colecție, pe care autorul o intitulează COLINDELE, are grupate aceste

capodopere populare în trei capitole:
- Școlare și religioase
- Tradiționale și vânătorești
- Domestice
Unele din aceste colinde au fost oferite de răposatul lui tată în anul 1865. Sunt interesante
și celelalte surse, pe care G. Dem. Teodorescu le menționează la cele mai multe colinde:
- Nicolae Roman, bucătar, zis Papă-lână, din București, în 23 dec. 1884
- D. Teleor, după un moșneag din satul Atârnați, în anul 1877
- Simeon Mănescu din Călărași, căpitan în flotă, la 22 noiembrie 1875
- Constantin Moscu, medic veterinar, din București, din 1877
- N. Șenchea, student ardelean, în 1873
- Scris la București, la 11 mai 1884, după Petrea Crețu Șolcan, lăutar din Brăila
- Șerban Mușat, muncitor țigan din București, 1884
- Niță Gruia din suburbia Cărămidari din București, la 1867
- T. Oprescu, profesor de muzică, din București, la 1883
- Ion Nicolae Pantelimoneanul, cobzar de la Crucea de Piatră din București, la 1884
Această lucrare a lui G. Dem. Teodorescu a impresionat publicul sensibil la această temă,
dar în special pe George Sion și B.P. Hasdeu, care, în calitatea lor de membri ai Academiei
Române, solicită oficial în plenul acestui înalt for cultural publicarea acestui volum:
„Domnilor Colegi
Examinând colecțiunea de poezii populare române adunate de d-l G. Dem. Teodorescu,
ce ni s-a recomandat de secțiunea literară, am constatat cu fericire că este cea mai importantă
10. Ibidem, pag. 10.

11. Ibidem, pag.11.

din toate câte au apărut până acum. Meritul colectantului este cu atât mai însemnat, că - afară
de osteneala ce și-a dat spre a aduna un material atât de avut, afară de ingenioasa clasificare și
grupare ce le-a dat - apoi a avut grijă a însemna în note proveniența lor.
Astfel, dacă Academia a găsit cu cale a acorda ajutoarele sale colecțiunilor Iarnic-Bârsan,
Fl. Marian și altele, cu atât mai ales s-ar crede datoare a veni în ajutorul publicațiunii acestei
colecțiuni, care ajutor să i se acorde după aparițiune.
George Sion, B.P. Hasdeu”12.
Aceste colinde, culese și publicate de G. Dem. Teodorescu, fac parte dintr-o lucrare
mai mare intitulată Poezii populare române, pe care tot Biblioteca pentru toți le-a publicat în
mai multe volume intitulate: Legende, Descântece, Cântece și Plugușorul.
Nu putem încheia această prezentare fără să amintim superba poezie Limba
Românească scrisă de boierul moldovean pașoptist George Sion.
Mult e dulce și frumoasă Limba, țara, vorbe sfinte

Limba ce-o vorbim, La strămoși erau;
Altă limbă-armonioasă Vorbiți, scrieți românește,
Ca ea nu găsim. Pentru Dumnezeu!
Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.
Românașul o iubește
Ca sufletul său,
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu.
Frați ce-n dulcea Românie
Nașteți și muriți
Și-n lumina ei cea vie
Dulce viețuiți!
De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiți ca să roșească
Țărna ce călcăm?
Rămâne să le descoperim și să le citim cu plăcere.
12. Ibidem, pag. 13.

92 cronică de întâmpinare
Oa m e n i î n m e m or ia
G a l aț i u lu i
A n i v e rs ă r i 2 0 1 7
C ameli a Toporaș, şef serviciu ,

bi bl i oteca „V.A. U rechi A” Galați
Adunând, ca în fiecare din ultimii opt ani, oameni de seamă ai Galaţiului, cel de-al
nouălea volum al seriei „Oameni în memoria Galaţiului”, constituit prin cercetarea colecţiilor
Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia”, a documentelor de arhivă şi a altor surse conexe, aduce un
omagiu personalităţilor care, pe parcursul anului 2017, au împlinit cifre rotunde de la naştere
sau de la moarte. Fiecare lună a anului 2017 este ilustrată de o fişă biobibliografică ce pune în
valoare o personalitate legată de Galaţi prin naştere sau prin activitate, care prin realizările
sale a rămas în memoria comunităţii de la Dunăre sau chiar a ţării.
Diversitatea de profesii şi de domenii de afirmare se remarcă şi în acest volum, care
se deschide cu un promotor de seamă al astronomiei româneşti, profesorul universitar
Călin Popovici, cel care a pus bazele cercetărilor de astrofizică la nivel naţional, contribuind
la includerea României în programele Comitetului Internațional de Cercetări Spațiale,
membru post-mortem al Academiei Române, al cărui nume este purtat astăzi de astroclubul
din cadrul Complexului Muzeal de Ştiinţele Naturii „Răsvan Angheluţă” din Galaţi. Alături
de acesta se remarcă o altă personalitate a ştiinţei româneşti, de această dată din domeniul
chimiei, academicianul Victor Sahini, profesor universitar de marcă, care a contribuit decisiv
la dezvoltarea şcolii de chimie-fizică din ţara noastră şi şi-a pus amprenta asupra Bibliotecii
Academiei Române, în calitate de director al acesteia, timp de peste un deceniu.
Dintre vrednicii slujitori ai lui Hipocrate, care ocupă un loc special în memoria
comunităţii locale, apare în acest volum doctoriţa Ludmila Galin-Corini, primul medic
specialist în ftiziologie din Galaţi recunoscut oficial, unul dintre fondatorii reţelei medicale
antituberculoase din judeţul Covurlui şi regiunea Galaţi.
Un respectat preot şi animator cultural, al cărui nume este purtat astăzi de Şcoala Nr.
19 din Galaţi, la a cărei fondare a contribuit esenţial, este Ludovic Cosma, a cărui viaţă a fost

cronică de întâmpinare 93
legată indisolubil de istoria Bisericii „Sfinţii Împăraţi” din Galaţi şi a Căminului cultural de
pe lângă aceasta, un exemplu remarcabil de dedicaţie şi de implicare în viaţa comunităţii, pe
care a îmbogăţit-o din punct de vedere material, cultural şi spiritual.
Printre oamenii de litere incluşi în acest volum se numără criticul şi istoricul literar
Marcel Crihană, dascăl cu vocaţie, lingvist, poet şi publicist, care a avut contribuţii esenţiale
în studierea operei lui Perpessicius şi în evoluţia vieţii culturale a localităţii natale, Valea
Mărului, comună care i-a cinstit memoria acordându-i numele unei străzi şi bibliotecii din
localitate. Alături de acesta, este prezent în volum şi un scriitor în uniforma armatei române,
Eugen Teodoru, care a lăsat pentru istoria locală pagini de adâncă emoţie, încadrându-se
între prozatorii care transmit încă, prin paginile scrise, peste vremuri, amintirea Galaţiului
de altădată, reuşind să surprindă tonalităţi emoţionante din sufletul oraşului de la Dunăre.
În acest volum se remarcă şi prezenţa unor personalităţi legate de administraţia locală,
care au îndeplinit funcţia de primar al Galaţiului în perioada interbelică. Astfel, numele
primarului şi prefectului Ioan Prodrom este pomenit şi astăzi cu respect, fiind legat și de
dezvoltarea industriei locale, fapt confirmat de înaltele decoraţii primite pentru activitatea
depusă în sprijinul progresului industriei naţionale şi a comunităţii locale, printre care se
numără Medalia „Meritul Comercial și Industrial”, clasa I, decernată de două ori, la distanţă
de mai mult de un deceniu. Primar, pentru scurt timp, a fost şi Ion Tohăneanu, un nume
cu rezonanţă în istoria învăţământului gălăţean, în calitate de profesor şi director, timp de
aproape douăzeci de ani, al prestigiosului Liceu „Vasile Alecsandri”, contribuind esenţial la
evoluţia şi dezvoltarea acestuia, la îmbunătăţirea vieţii sociale, culturale şi şcolare a elevilor,
sprijinindu-i în special pe cei din mediul rural, cu posibilităţi reduse, în scopul de a le oferi
şanse egale la educaţie.
Un alt profesor cu o activitate demnă de evidenţiat, nu numai pentru învăţământul
gălăţean, ajutor de primar al Galaţiului în perioada antebelică, pentru scurt timp, a fost Teodor
A. Bădărău, profesor de ştiinţe naturale la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi şi director
al renumitului Liceu Internat din Iaşi, care a avut contribuţii remarcabile la popularizarea
ştiinţei.
În volumul de faţă este prezent şi un economist de marcă al României, Virgil
Madgearu, profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, care
a dat tiparului lucrări de referinţă în domeniul economiei, economiei politice şi sociologiei,
deschizând noi drumuri în aceste domenii, unul dintre fondatorii ştiinţei managementului în
România, ministru, în mai multe rânduri, al industriei, al agriculturii şi al finanţelor, membru
post-mortem al Academiei Române, al cărui nume este purtat de Colegiul Economic din
Galaţi.
Domeniul artistic este reprezentat în acest volum de doi reprezentanţi, unul al artei
componistice, celălalt al artei interpretative, care s-au afirmat în secole diferite. Este vorba de
celebrul compozitor care a dăruit lumii neuitatul vals al „Valurilor Dunării”, Iosif Ivanovici,

inspector al muzicilor militare şi autorul a zeci de piese muzicale, de la valsuri, polci, galopuri
până la cadriluri şi marşuri, care a adus în tonalitatea lucrărilor sale intonaţii de romanţă
şi al cărui nume este purtat de Festivalul Internaţional de Fanfare şi Orchestre de Marş şi
Promenadă, organizat în fiecare an de Centrul Cultural „Dunărea de Jos” din Galaţi. Alături
de acesta este prezentă o reprezentantă a muzicii lirice gălăţene, soprana Margareta Kiss, cu
o notabilă activitate în cadrul Teatrului Muzical „Nae Leonard” din Galaţi, a cărei prestanță
solistică şi al cărei timbru puternic și cald al vocii sunt de neuitat pentru cei care au avut
prilejul să o asculte pe scena muzicalului gălăţean.
Anul de apariţie a acestui volum fiind an al Centenarului încheierii Primului Război
Mondial, dorim să subliniem legătura pe care o au câteva dintre personalităţile prezente în
acest volum cu evenimentele primei conflagraţii mondiale. Născuţi, unii dintre ei, înainte
de declanşarea războiului, impactul acestuia asupra întregii societăţi şi lumi le-a influenţat,
într-o mai mare sau mai mică măsură, drumul în viaţă şi cariera profesională.
Prin experienţa frontului au trecut cei doi profesori gălăţeni, Ion Tohăneanu şi Eugen
Bădărău, primul fiind avansat sublocotenent în 1914. În anul 1915, Eugen Bădărău dădea
tiparului un studiu, în Viaţa Românească, intitulat „Lupta pentru existenţă şi războiul”, în
care aplica experienţa frontului în specializarea sa de biolog.
Virgil Madgearu s-a refugiat la Iaşi în timpul Primului Război Mondial, unde a
continuat să predea, sporadic, la Academia de Comerț, dând tiparului o serie de studii pe
tema influenţei războiului asupra diverselor laturi ale vieţii sociale şi economice. A ocupat,
la începutul anului 1918, pentru o scurtă perioadă de timp, funcţia de secretar general al
Ministerului de Industrie şi Comerţ. Ultima sa operă, „Evoluţia economiei româneşti
după războiul mondial”, care studia modul în care au fost influenţate diversele ramuri ale
economiei româneşti de acest conflict şi modalităţile de refacere a acestora, a cunoscut mai
multe reeditări, reprezentând şi în prezent o temă de studiu şi cercetare.
Confesor al Garnizoanei Militare din Galaţi, participant la cel de-al Doilea Război
balcanic în calitate de preot militar, Ludovic Cosma a realizat o traducere în limba română
a romanului „Varava” de Marie Corelli, ce avea ca personaj central figura biblică a tâlharului
Baraba, în dorinţa „de a contribui cât de puţin măcar la refacerea noastră sufletească” după
evenimentele Primului Război Mondial.
Astronomul Călin Popovici, născut în 1910, a cărui viaţă s-a intersectat cu ambele
războaie mondiale, primul doar din perspectiva copilului, aprecia în notaţiile sale filosofice:
„Singura justificare a măcelului inutil – căci în ultimă analiză războiul se prezintă totdeauna ca
o înfrângere - este eroismul. Șarja de cavalerie, drum sigur spre moarte, este astfel preamărită
ca însăși esența războiului”.
La conturarea fişelor biobibliografice şi la documentarea realizată pentru fiecare
dintre cele douăsprezece profiluri în parte, ne-au oferit sprijinul generos atât colaboratori
permanenţi ai bibliotecii, cercetători dedicaţi ai spaţiului gălăţean, preot Eugen Drăgoi şi dr.

Adrian Pohrib, cât şi specialişti în domeniu, apropiaţi ai personalităţilor promovate, precum

prof. univ. dr. Mihaela Hillebrand, dr. Cristina Purcărea, astronomul Magda Stavinschi, ing.
econ. Codruţa Ligia Butucescu, istoriograful Tudose Tatu, bibliotecara Silvia Macovei şi, nu
în ultimul rând, doamnele Tereza Prodrom, Sorina Crihană-Dascălu şi Adela Crihană, cărora
le adresăm mulţumirile noastre.
Prin realizările lor, fiecare dintre aceste personalităţi poate constitui un exemplu de
viaţă dedicată comunităţii, contribuind la renumele acestei zone atât de bogate în oameni de
seamă, modele umane şi profesionale care se adaugă celor din volumele precedente, ajungând
în momentul de faţă la 155 de fişe biobibliografice, incluse într-o serie care dorim să devină
un reper pentru generațiile viitoare, în spiritul perpetuării valorilor locale şi naţionale.

La altă aniversare, în anul

amintirii României Mari
125 de ani de Şantier
Naval la Galaţi
P rof. dr. zanfi r i l i e, director,

Bi bl i oteca „V.A. U rechi a” Gal aţi
Dragostea şi aprecierile mele pentru navalişti, constructori şi cadre didactice

universitare din domeniul naval sunt vechi de când Galaţiul! De când Galaţiul este o altă
inimă a mea, de când am crescut ceva mai mult de o şchioapă şi am călcat pentru prima oară
pe caldarâmul său, de când l-am vizitat mai întâi, pentru a deveni mai apoi cetăţean al său din
toate punctele de vedere!
Dovadă este începutul unei cărţi al cărui nume este semnificativ: „De Dunăre şi de
dăinuire la Galaţi”! Deoarece ce am fi noi, gălăţenii, fără Dunăre şi fără „Minunata poveste
a născătorilor de corăbii” (aşa îmi intitulam articolul care a devenit primul capitol al cărţii!),
aceşti nebuni frumoşi cu maşinile lor plutitoare!
Scriam atunci, printre altele: „Ne-am putea închipui că primii oameni aşezaţi aici, cu
multe milenii în urmă, după cum o arată descoperirile arheologice, ar fi putut observa cum
Dunărea învolburată primăvara sau toamna aducea la vale printre alte semne ale viiturilor şi
buşteni plutitori, numai buni să sugereze, prin chiar această simplă prezenţă, ideea de bază a
întregii industrii navale ce se va încropi mult mai târziu şi numai după progrese lente, de la
copacul ciobit cu toporul de piatră, la prima barcă de lemn, la corăbiile comerciale şi de luptă
ale Evului Mediu şi la platformele de foraj marin sau spărgătoarele de gheaţă ale modernităţii
recente.
Din acest punct de vedere, este de presupus că s-au produs aici mici ambarcaţiuni
primitive încă de la începutul erei creştine, (…) dar prima atestare documentară a existenţei
unei minime preocupări de construcţii navale datează abia din 1565. Este vorba despre un
firman otoman către domnul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, document din care rezultă

că la Galaţi exista un mic atelier pentru reparaţii navale. Existenţa preocupării navalistice este
confirmată mai târziu de Dimitrie Cantemir, care, în Descriptio Moldavie, vorbeşte despre
această îndeletnicire pe la anul 1711. Sigur că otomanilor le revine un rol important în evoluţia
construcţiilor navale locale, dat fiind faptul că, pentru flota lor, fie comercială, fie militară,
Galaţiul constituia un port extrem de important, drumul de la Istanbul spre Principate având
ca singure repere porturile Galaţi şi Brăila…”
Schiţând istoria Şantierului Naval Galaţi, am ajuns şi la momentul în care „Damen” a
devenit (şi) gălăţean, nu numai patronul, ci întreaga Întreprindere, întregul Concern. „Cei de
la Damen au propus colaborarea, mai precis achiziţionarea pachetului majoritar de acţiuni,
înţelegerea s-a perfectat, aşa că, în anul 1999, Şantierul Naval Galaţi a devenit Şantierul
Naval „Damen”, după numele patronului firmei olandeze. (…) Olandezii au reorganizat
total şantierul, au implementat noi strategii tehnologice (au fost şi ceva investiţii destul de
consistente), aşa că, în scurt timp, Şantierul a căpătat o cu totul altă înfăţişare şi, mai ales, a
adoptat un cu totul alt mod de a fi şi de a acţiona. În esenţă au fost aplicate principiile cele
mai severe ale capitalismului real, în care ceea ce contează este doar eficienţa şi consistenţa
profitului, dar şi, într-un fel de recompensă, condiţiile de muncă şi de salarizare ale angajaţilor.”
Am în faţa mea acum o bijuterie bibliofilă, „un album” intitulat „O istorie ilustrată
a şantierului Naval/ An Illustrated History of the Shipyard” apărut în Galaţi anul acesta,
„semnat” „Şantierul Naval Damen Galaţi S.A.”, supranumit „125 ani. DAMEN Shipyards
Galaţi”, care marchează fizic, dar şi metafizic, o pagină de aur a istoriei Galaţiului, capitala
Ţării de Jos a Moldovei care se înfrăţeşte astfel cu Ţările de Jos ale Europei Occidentale… Un
album îndatorat frumos şi Bibliotecii „V.A. Urechia”, după cum aflăm scris cu gratitudine la
capitolul rezervat mulţumirilor, de unde aflăm şi cine sunt coordonatorii albumului: Vasile
Lăcătuş (inginer șef Concepţie al Şantierului între anii 1969-1993), Valentin Popescu (director
tehnic al Şantierului între 2002-2012) şi Iuliana Gabriela Dobrea-Brugge (Head Market Intel
Damen Schelde Naval Shipbuilding).
În loc de prefaţă, o listă de nume, cu titlul „Istoria înseamnă oameni”. Cap de listă,
frumoasă recunoştinţă, inginerul Gheorghe Fernic, fondatorul primei unităţi moderne
private de industrie navală la Galaţi, cel care punea bazele Şantierului în urmă cu 125 de ani,
Grupul Damen fiind puţin mai tânăr, fondat în anul 1927, în micuţa, dar cocheta aşezare
Hardinxveld-Giessendam, cu care ar fi frumos să ne înfrăţim şi altfel, nu numai prin istoria
Şantierelor.
Lista de sute şi sute de nume se încheie, pe ultimul rând, cu Valentin Popescu, Doru
Gaibăr, Aurelian Nistor, Buciuc Laurenţiu, Cătălin Chirchiriţă, Daniela Cristea, Marian
Negoiţă, Florin Spătaru, Anca Toader, Rino Brugge, actualul director general.
Cuvântul înainte al domnului Kommer Damen pune accentul pe viitor: „Privind înapoi
la cei 125 de ani de istorie ai şantierului, ne gândim totodată şi încotro ne îndreptăm. Şantierul
Naval Damen Galaţi de abia porneşte la drum. Având capacitatea şi echipamentele necesare

viitoarelor cerinţe ale industriei maritime şi o forţă de muncă înalt calificată, pregătită să
livreze nave, având calitatea dovedită la nivel global, privim cu încredere către viitor.
Vă invit să luaţi parte alături de noi la sărbătorirea celor 125 de ani de parcurs al
şantierului naval gălăţean odată cu lansarea acestui album special plin cu istoria lui în imagini.
Sper să parcurgeţi cu plăcere filele sale, aşa cum şi noi, cu aceeaşi bucurie, am construit navele
prezentate în cuprinsul acestuia.” (p. 9)
Am fost onorat să particip la evenimentul lansării albumului, în ziua de 2 septembrie
2018, care a avut loc dimineaţa, pe treptele Universităţii „Dunărea de Jos”, placată cu bannerul
aniversar al DAMEN Shipyard Galaţi, cu „125 de ani de excelenţă în construcţii navale la
Galaţi”, în atmosfera de sărbătoare marcată de Fanfara „Valurile Dunării” a Centrului Cultural
„Dunărea de Jos”. A fost şi vernisajul unei expoziţii, evenimentele stând sub egida unor
instituţii precum: Muzeul de Istorie, Biblioteca „V.A. Urechia”, Teatrul Dramatic, instituţii
partenere evenimentului ca: Primăria Municipiului Galați, menţionatul Centru Cultural,
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale, Muzeul Naţional al Marinei Române, Romilitaria,
Asociaţia Tradiţia Militară şi, desigur, Universitatea „Dunărea de Jos”.
Au fost oameni poate câţi sunt pe lista de la începutul albumului, nu numai navalişti,
ci şi colecţionari de antichităţi, scriitori, alte personalităţi, precum prof. univ. dr. Liviu Dan
Stoicescu, absolvent, în ´56, al primei promoţii a Facultăţii de Construcţii Navale, cu profil
unic în ţară, membru al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România. La vernisaj au luat
cuvântul, printre alţii, prof. dr. ing. Elena Mereuță, prorectorul Universităţii gazdă, Rino
Brugge – manager „Damen”, primarul Ionuț Pucheanu, Iulia Dobrea-Brugge, soţie şi fiică de
navalist. Au mai fost şi alte evenimente emoţionante, precum interpretarea scenetei intitulate
„Gheorghe Fernic pe de rost!” sau „Nituri, suflet şi sulfat de cupru”, cu sprijinul unor actori
legendă, precum Vlad Vasiliu – în rolul Fernic şi Vasile Dănilă – în rolul Burbea.
În final, nu pot decât să spun că instituţia care este aproape geamănă instituţiei unde
lucrez, Biblioteca „V.A. Urechia”, care este doar cu trei ani mai mare, merită toate aprecierile
noastre, toate urările noastre de prosperitate şi mulţi ani!

consiliul științific 99
C on si l i u l ș t i i n ț i f ic
a l B i b l iot e c i i
„V.A. Urechia” la Centenar
Dori na Bălan, şef birou ,

bi bl i oteca „V.A. Urechi A” Gal ați
Consiliul științific al Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia”, organism cu rol consultativ

în dezvoltarea colecţiilor de tip enciclopedic, dar și pentru consultare în domeniul cercetării
ştiinţifice şi al activităţilor culturale ale instituției, a fost înființat în conformitate cu Legea nr.
334/2002 (Legea bibliotecilor) art. 55 și prin Dispoziţia Directorului/Managerului nr. 15 din
01.04.2013, având în componență 12 membri plini și 11 membri supleanți: reprezentanți ai
instituțiilor de cultură, educație și administrație, bibliotecari, profesori universitari, scriitori,
oameni de presă etc.
Anul acesta, activitățile propuse în cadrul ședințelor trimestriale și-au găsit
materializarea în mai multe proiecte ale Bibliotecii, astfel:
- Festivalul Internațional al Cărții și-a sărbătorit împlinirea celor 10 ani, prinși în
cununa celor 100 ai Unirii, prin cultură, având ca invitați oameni deosebiți ai culturii și mari
iubitori de carte și de frumos;
- în luna iunie a anului 2018, o echipă a Bibliotecii Județene, condusă de domnul
director, dr. prof. Zanfir Ilie, s-a deplasat în Republica Moldova, la Speia, un sat din raionul
Anenii Noi, pentru a deschide o nouă filială a Bibliotecii „V.A. Urechia”, una de suflet pentru
ai noștri „frați” de peste Prut; aici, am trăit pentru câteva momente emoția unor oameni care,
cu durere în suflet, își plângeau sărăcia limbii: „Ne stăruim să altoim în copiii noștri dragostea
de lectură”, spunea un cadru didactic cu atât de mult patos, de parcă vedeai aievea acest lucru;
- Zilele Bibliotecii (luna noiembrie) au deschis porțile mult așteptatei Filiale nr. 5
„Hortensia Papadat-Bengescu” - denumire dată în semn de omagiu și adâncă recunoaștere
prolificei scriitoare gălățene care, în calitate de soră de caritate la Crucea Roşie, a îngrijit în
timpul Primului Război Mondial, în Gara din Focşani, soldaţii bolnavi; filiala va deservi cea
mai densă zonă a Galațiului, dar și tânărul cartier „Dimitrie Cantemir”;

100 consiliul științific
- au fost editate în cadrul editurii proprii a Bibliotecii, „Axis Libri”, lucrări ale condeierilor
gălățeni, dar și revistele de cultură Axis Libri, buletinul informativ Asociaţia, Anuarul ştiinţific
al Bibliotecii „V.A. Urechia”, Buletinul Fundaţiei Urechia, Anuarul evenimentelor culturale
2019, precum și lucrarea dedicată Centenarului Marii Uniri (Album Centenar);
Ceea ce instituția își propune pentru următorul an, și va fi supus spre discuție și analiză
în Consiliul științific, constituie parte a programului de dezvoltare a Bibliotecii, și anume:
- iniţierea discuţiilor pentru construcţia unei noi biblioteci, metropolitane;
- înfiinţarea unor filiale la Odesa şi pe Valea Timocului pentru comunitățile de români;
- înființarea a 2 (două) filiale specializate: una pe probleme de mediu și ecologie și una pe
probleme de medicină, dar și deschiderea unor puncte de lucru la Spitalul Județean și Spitalul
de Copii din Galați, în Pădurea Gârboavele (Muzeul Satului – Gospodărie tradițională) și la
Foișor, pe Faleza Dunării.
Ca iubitori de cultură, rămâne o prioritate susținerea unor conferințe pe diverse teme,
cu invitarea unor personalități din variate domenii de activitate, cum ar fi: romancierul
Nicolae Breban, istoricul de presă Marian Petcu, istoricul și criticul literar Adrian Dinu
Rachieru, sportivul Ivan Patzaichin etc., dar și promovarea personalităţilor culturale gălăţene
prin editarea monografiilor acestora.

Anuar Științific Nr. 5

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anuar Științific Nr. 5

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anuarul științific

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”

Responsabilitatea pentru conținutul articolelor aparține în exclusivitate autorilor.

Copyright © 2018 Editura „Axis Libri” Galaţi

Patrimoniul cultural la Centenar

Biblioteconomie și știința informării

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Aspecte ale literaturii feminine contemporane: Anii 2017-2018 (I)

Anuar ştiințific | Nr. 5/2018

P rof. dr. zanfi r i li e, director,

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Anuar ştiințific | Nr. 5/2018

în țară, a înființat la Iași, chiar în ajunul Unirii, o

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Un moment de vârf al militantismului său a fost implicarea directă în sprijinul

Anuar ştiințific | Nr. 5/2018

Vasul „Carolus Primus”

L eti ți a burui ană, bibliotecar ,

Scurtă istorie a unui simbol al CED

Comisia Europeană a Dunării, cunoscută și sub acronimul CED, organism internațional

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Anuar ştiințific | Nr. 5/2018

1906, care are gravată pe una dintre fețe pe zeul Neptun,

Carolus Primus – odiseea către Odessa

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

După o călătorie tensionată,

9. Ethel G. Pantazzi, România între lumini și umbre. București: Humanitas, p. 195.

Anuar ştiințific | Nr. 5/2018

11. Ibidem, p. 193.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Anuar ştiințific | Nr. 5/2018

125 de ani de construcții

S i lvi a panai te, inginer

Galaţi, aşezarea dintre ape, cetate a

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Se simțea nevoia rememorării etapelor importante ale dezvoltării industriei navale în

Despre Colocviile Constructorilor de Nave (CCN)

Anuar ştiințific | Nr. 5/2018

deosebite, cum ar fi barjele pentru Egipt

Cum a fost ales ca referință anul 1893

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

la repararea bastimentelor de pe Dunăre şi

Aniversarea a 125 de ani de construcții navale moderne în Galați

Anuar ştiințific | Nr. 5/2018

Comitetul de organizare a proiectului

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

catri na căl ui an, bibliotecar ,

1. COLECŢIILE SPECIALE ALE BIBLIOTECII JUDEŢENE „V.A. URECHIA”

1.1. Vasile Alexandrescu Urechia și Biblioteca Publică „Urechia”

Anuar ştiințific | Nr. 5/2018

istoricul şi marele iubitor de carte şi de neam V.A. Urechia: „ascendenţa, continuitatea,

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

1.2. Colecțiile speciale ale Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”

Anuar ştiințific | Nr. 5/2018

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

străină cu informaţii despre români, a susţinut cu înflăcărare latinitatea românilor şi a încercat

1.3. Fondul de carte străină veche (1472-1700)

Anuar ştiințific | Nr. 5/2018

12. Ibidem, p. 406.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Fotogr. nr. 1 Ex-libris autograf16 Fotogr. nr. 2 Însemnare manuscrisă17

2. EX-LIBRIS: ÎNSEMN DE PROPRIETATE

Anuar ştiințific | Nr. 5/2018

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați