Sunteți pe pagina 1din 17

INTRODUCERE ÎN ORGANIZAREA CANONICĂ A MISIUNII BISERICII

Aşa cum precizam în cursul introductiv din anul III, Manifestându-se în societate, Biserica este
nevoită să îmbrace o haină lumească, instituţională. Caracterul instituţional al Bisericii este un mijloc
necesar în lume, dar el nu trebuie să devină un scop în sine. Biserica îmbracă haina instituţiei, dar este
nevoie ca prin această haină să transpară lumina harului. Caracterul instituţional nu trebuie să încorseteze
identitatea eshatologică, ci doar să ajute Biserica să se facă înţeleasă şi acceptată de lumea aceasta
dominată de mentalitatea instituţională.
Atunci când Tradiţia canonică intervine în viaţa lumească, instituţională a Bisericii, ea are menirea
de a fi un dreptar, aşa cum o arată şi etimologia cuvântului canon.
Creştinii nu se reunesc în Biserică pentru un scop lumesc, asemănător cu cel al organizaţiilor
constituite conform dreptului comun. Biserica nu este o asociaţie a credincioşilor ci este un cadru de
manifestare a comuniunii credincioşilor. În cadrul asociaţiei persoanele îşi afirmă propria identitate şi
decid conform voinţei majorităţii. Biserica în caracterul ei instituţional nu poate decide în mod asociativ
„democratic” asupra misiunii sale şi asupra mijloacelor pe care le foloseşte în împlinirea slujirii. Ea se
organizează ţinând cont de principii ecleziologice şi canonice, rodul experienţei ecleziale, pe care le
consideră fundamentale în cadrul lucrării mântuitoare.

Organizarea canonică a întreitei lucrări

Lucrarea Bisericii este o slujire ce îşi are temelia în slujirea Mântuitorului. Putem vorbi despre o
lucrare învăţătorească, despre o lucrare sfinţitoare şi despre o lucrare de cârmuire. Toate acestea se
întrepătrund prin lucrarea harului. În cadrul disciplinei noastre a fost folosit foarte des termenul de ad şi
pentru a analiza această slujire folosim termenii de administrare sau administraţie. Administraţia
bisericească prezintă în mod sistematic slujirea Bisericii.
Ad+ministro înseamnă a servi, a sluji. Având în vedere cele două dimensiuni: eshatologică şi
instituţională ale Bisericii, putem vorbi despre
1. administraţie bisericească pastorală –petru a evita confuziile de ordin terminologic
prefer să vorbesc despre lucrarea pastorală
2. administraţie instituţională.

Există o diferenţă de sens între termenii administrare şi administraţie. Prin administrare se


înţelege lucrarea în sine, iar prin administraţie înţelegem totalitatea acţiunilor de administrare.
Administraţia este deci un sistem care înglobează acţiunile de administrare. Putem vorbi despre
Administraţie Bisericească atunci când ne referim la întreg sistemul de organizare a slujirii Bisericii.
Vorbim despre Administraţie atunci când ne referim la o activitate concretă, la modul concret în care sunt
folosite mijloacele pe care Biserica le are la dispoziţie.
Administraţia bisericească instituţională abordează aspecte privind organizarea instituţională a
Bisericii. Această ramură a administraţiei bisericeşti ia în seamă contextul juridic şi sociologic în care
Biserica se manifestă.
Administraţia bisericească pastorală abordează toate aspectele privind modalităţile de
concretizare a slujirii pastorale în cele trei dimensiuni ale slujirii Bisericii: Sfinţitoare, învăţătorească şi de
conducere.
Revenind la administraţia instituţională a Bisericii, în cele ce urmează vom aborda în linii mari
principiile de organizare canonică a BOR, urmând ca după aceea să observăm modul în care aceste
principii se regăsesc în statutul de organizare a BOR. În cele din urmă vom trece în revistă principalele
oficii prin care se exercită lucrarea Bisericii.

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ÎN ORGANIZARE ŞI LUCRAREA BISERICII

Manifestându-se în societate, Biserica a dezvoltat încă din epoca apostolică principii de organizare
care ţin cont de învăţătura pe care Hristos a lăsat-o ucenicilor. Astfel putem vorbi încă din primii ani de
după Pogorârea Duhului Sfânt de principii ecleziologice, care vor domina viaţa bisericească şi care vor
sta la baza principiilor ce vor prinde contur odată cu dezvoltarea tradiţiei canonice.
După cum am mai arătat într-un curs anterior, Biserica este o Comuniune în legătura harului
care se manifestă în societate dar care are o dimensiune eshatologică dominantă.
1
Natura eshatologică şi cea instituţională se întrepătrund în toate manifestările Bisericii, fiecare
dintre principiile ecleziologice se regăsesc în fiecare şi orice efort de clasificare riscă să devină rigid.
Suntem constrânşi să adoptăm o metodă sistematică de abordare a Principiilor de organizare a Bisericii şi
din acest motiv acceptăm de la început termeni şi notiuni pe care le folosim doar în scop didactic. În
studiile de drept canonic scrise de specialiştii români, întâlnim mai multe tipuri de clasificări a principiilor
de organizare. Clasificările respective sunt foarte utile pentru activitatea didactică si aduc un mare
serviciu pentru înţelegerea organizării şi funcţionării Bisericii. Folosindu-ne de aceste clasificări deja
consacrate, noi le vom prezenta într-un mod diferit, din perspectiva anunţată deja.
Vom reţine trei principii ecleziologice fundamentale pentru organizarea bisericească,
considerându-le punct de plecare pentru toate principiile canonice.
Principiul sobornicităţii
Principiul subsidiarităţii
Principiul preponderenţei lucrării pastoral-misionare
Legătura dintre aceste trei principii fundamentale şi celelalte principii de organizare o prezentăm
în schema următoare urmând apoi să facem o abordare distinctă pentru fiecare dintre ele:

Principiu ( de la latinescul « principium »=început) înseamnă în cadrul disciplinei noastre « punct


de plecare, bază, temei, concept, teză fundamentală, idee călăuzitoare, pe baza căreia se formulează şi se
elaborează normele concrete după care se organizează şi funcţionează Biserica în societate.
Principiile ecleziologice şi canonice sunt la temelia întregii Biserici ortodoxe, şi constituie unul
din elementele de bază în unitatea ortodoxiei. Ele sunt în concordanţă cu elementele doctrinare şi de
morală creştină. Cu toate acestea multe principii organizatorice nu sunt expresii directe ale unor
adevăruri de credinţă, ci s-au născut datorită unor nevoi practice ale Bisericii.
Cheia de boltă a organizării bisericeşti, textul care face legătura între principiile ecleziologice şi
cele canonice este canonul 34 Apostolic1. Acest canon afirmă că grija principală a Bisericii trebuie să fie
Comuniunea cu Dumnezeu cel Treimic: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în bunăînţelegere şi că pentru

1
Se cuvine ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie, şi nimic mai important să nu facă fără
încuviinţarea acestuia ; şi fiecare să facă numai cele ce privesc parohia (eparhia) sa şi satele din cuprinsul ei. Dar nici acela să nu facă ceva fără încuviinţarea
tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. 5 Canonul 34 apostolic, in Ioan N
Floca, Canoanele bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Sibiu, 1995, p. 26

2
asigurarea acestei comuniuni, între cei care au fost chemaţi în fruntea Bisericii trebuie să fie o comuniune
şi comunicare colegială, lipsită de ambiţii şi de atitudini de înfruntare.
Conştiinţa Bisericii ca Trup al lui Hristos, o comuniune între Bisericile locale este exprimată prin
principiul ecleziologic al Sobornicităţii.
Respectul dintre bisericile locale şi autoritatea în slujire şi colegialitate este exprimată de
principiul subsidiarităţii.
Dimensiunea eshatologică şi confirmarea faptului că toate acţiunile Bisericii trebuie să aibă ca şi
obiectiv mântuirea credincioşilor este dată de principiul preponderenţei lucrării pastoral-misionare.
În cele ce urmează ne propunem să facem o abordare a acestor trei principii ecleziologice şi a
principiilor canonice care izvorăsc din ele.

I SOBORNICITATEA BISERICII

Chiril şi Metodiu, apostolii slavilor şi urmaşii acestora au tradus termenul catolic din Simbolul de
Credinţă niceo-constantinopolitan, cu sobornost, acest termen având menirea de a face legătura între
catolicitate şi conciliaritate. Sobornicitatea Bisericii exprimă participarea întregului corp eclezial la
lucrarea Bisericii.
Episcopul, capul Bisericii locale, icoana prezenţei lui Hristos în Biserică este garantul ortodoxiei
şi ortopraxiei în cadrul comuniunii bisericeşti dintr-un teritoriu şi prin sobornicitate, este semnul
apartenenţei la Biserica răspândită în întreaga lume. În acelaşi timp, prin sobornicitate se articulează
legătura între mădularele personale sau comunitare ale Corpului lui Hristos. Sobornicitatea Bisericii
exprimă şi participarea pleromei Bisericii la toate aspectele vieţii ecleziale.
Sobornicitatea Bisericii se descoperă în sinodalitate, în conştiinţa Biserici de Trup al lui Hristos
(principiul organic), în dihotomia naturii sale (Principiul Ecleziologic instituţional)
Primul în importanţă dintre principiile canonice care îşi au originea în Sobornicitate ca principiul
fundamental este sinodalitatea.
Din principiul ecleziologic al sobornicităţii decurg următoarele principii canonice:
1. Principiul Sinodalităţii
2. Principiul organic
3. Principiul eclesiologic instituţional
4. Principiul ierarhic

1. Principiul Sinodalităţii

Synodos este un termen de origine greacă care a fost folosit în mod curent în perioada precreştină.
În vechea cetate greacă synodos-ul reunea corpul cetăţenilor aristocraţi. În Asia preconsulară preoţii
cultului imperial ţineau „ ιεραι συνοδοι”, sfinte sinoade2.
Etimologic sinod provine de la cuvintele σιν= împreună şi η οδοσ = cale, συνοδοζ înseamnă deci
a merge împreună.
Ulterior, termenul sinodos a fost tradus în latină cu sinodus iar termenul grec βουλαζ a fost tradus
prin concilia. Uneori synodos a fost tradus cu concilia, aşa cum a fost cazul la traducerea canonului 19
Antiohia.
La o analiză mai aprofundată observăm că termenul grec synodos exprimă noţiunea de adunare iar
cel de concilium desemnează în primul rând o intenţie comună pentru ca toţi să se conducă în acelaşi
duh3. Istoricii dreptului canonic afirmă că în vechime nu exista o distincţie formală între cei doi termeni,
şi că în occident, doar în ultima vreme s-a făcut o distincţie formală între cei doi termeni synodos fiind
folosit pentru synodul eparhial, iar concilium pentru o adunare mai largă4. În limbajul patristic, sinonimul
termenului synodos este συνεδριον. Termenul Collegium nu are corespondent în limba greacă şi a fost
tradus cu termenul κολληγιον5.
Principiul Sinodal este principiul conform căruia, conducerea Bisericii se realizează după modelul
sinodului apostolic, responsabilitatea şi autoritatea în Biserică avânt un aspect de comuniune în slujire.

2
Vezi Nicolae Dură Le régime de la Sinodalité selon la législation canonique conciliaire oecumenique du Iersiècle, Editura Ametist 92, Bucuresti,1999, p.108
3
Vezi Hispana, colecţie din secolele VI-VII, cf. N. Dură,Op Cit p. 111
4
Vezi C.R Cheney, in E.C.L I, London, 1892, p.196
5
Vezi N Dură Op Cit p. 435
3
Elementul colegial face parte integrantă din principiul sinodal, şi nu putem vorbi despre sinodalitate fără
să ne referim şi la colegialitate şi nici de colegialitate în afara sinodalităţii. Sinoadele sunt organe
colegiale. Ele nu pot fi considerate doar ca organe consultative ale unei conduceri monarhice. Biserica
veche n-a cunoscut o separare între sinodalitate si conciliaritate6.
Comuniunea dintre episcopi în cadrul sinodalităţii este cea care garantează buna înţelegere în
Biserică. Astfel Sinodul nu este un consiliu al responsabililor, ci este o manifestare a comuniunii a
Bisericilor locale. Din acest motiv, în Sinod, episcopul poartă cu sine întreagă Biserica ce i-a fost
încredinţată.
Arhetipul unităţii sinodale a Bisericii este Sfânta Treime iar prototipul oricărei sinaxe sinodale
este sinaxa euharistică, dar adunarea sinodală nu trebuie să fie confundată nici cu sinaxa euharistică şi nici
cu comuniunea bisericească7. Comuniunea bisericească se afirmă în primul rând prin intermediul
comuniunii episcopal-sinodale. În cadrul comuniunii bisericeşti nici o autoritate nu se poate exprima
altfel decât în spiritul colegialităţii sinodale8.
Instituţia sinodală şi forma de conducere a Bisericii după principiul colegial-sinodal sunt proprii
Bisericii care nu este nici o democraţie de tip parlamentar, nici o autocraţie şi cu atât mai puţin o
monarhie, deoarece puterea şi constituţia sa nu vin decât de la Hristos9.
Colegialitatea episcopală sacerdotală şi colegialitatea sinodală sunt două realităţi ecleziologice
distincte.
Sinodul Mitropolitan şi Sinodul Bisericii autocefale sunt două forme de manifestare a sinodalităţii.
Arhiereii sunt icoane ale prezenţei lui Hristos dar sunt şi icoana trupului lui Hristos. Dacă arhiereii
încetează să fie icoana Bisericii pe care o păstoresc, atunci ei nu mai sunt subiect al sinodalităţii.
Putem vorbi sespre o sinodalitate episcopală şi despre o sinodalitate mixtă.
Sinodalitatea se manifestă şi în celelalte organe de conducere a Bisericii Ortodoxe Române.
Adunarea parohială, Adunarea eparhială, Adunarea Naţional-Bisericească, Consiliul parohial, Consiliul
Eparhial, Consiliul Naţional Bisericesc sunt forme de manifestare a sinodalităţii. Aici observăm termenii
Sinod şi consiliu, trebuie să facem distincţia între consiliu ca organ care reuneşte consilieri şi consiliu,
traducerea în limba română a termenului latin Concilium.
Principiul sinodal îşi găseşte expresia şi în canoanele 37 ap. ; .4,5,6, Iec. 6 IIec.

2. Principiul organic

Este numit şi principiul constituţional bisericesc, sau principiul alcătuirii şi lucrării organice a
bisericii.
Acest principiu constă în esenţă din rânduiala canonică creată pe cale de practică îndelungată
potrivit căreia întreagă activitatea bisericii se desfăşoară prin acţiunea comună a tuturor membrilor ei.
Fondul dogmatic al acestuia derivă din învăţătura dogmatică despre natura Bisericii. Acest principiu mai
este numit şi « al participării mirenilor la lucrarea Bisericii ». În Biserica ortodoxă nu există o armonie
totală în ceea ce priveşte nivelul de participare al mirenilor în administrarea puterii bisericeşti. Constanta
este însă conştiinţa comună că fără participarea mirenilor, nu se poate vorbi despre o deplină lucrare a
Bisericii.

3. Principiul eclesiologic instituţional

Acest principiu este exprimat în întreaga învăţătură de credinţă a Bisericii, precizând în mod
constantant caracterul Bisericii de instituţie creştină organizată. Din el derivă toate celelalte principii de
organizare a Bisericii. Conţinutul acestuia ar putea fi exprimat astfel : « Biserica este o instituţie divino-
umană, organizată în conformitate cu învăţătura lăsată de către Mântuitorul Iisus Hristos şi după criterii
adecvate societăţii în care îşi desfăşoară activitatea »
Principiul eclesiologic instituţional are după cum se vede două componente fundamentale şi
anume :

6
Vezi Ibidem, p. 126
7
Ibidem, p. 987
8
Ibidem. p. 988
9
Ibidem. p. 988
4
1.Precizarea faptului că Biserica ca şi instituţie divino umană este organizată în conformitate cu
învăţătura lăsată de către Mântuitorul Iisus Hristos
2. Totodată Ea se organizează şi ţinând cont realităţile din societatea în care îşi desfăşoară
activitatea.
Cele două componente ale acestui principiu nu pot fi abordate individual ci doar împreună,
deoarece Biserica nu poate face abstracţie de societate dar nici nu se poate organiza pur şi simplu după
legile impuse de societate.
Dezvoltarea acestui principiu a fost firească, în decursul vremii.
Biserica lucrează în timp, iar timpul este marcat de elemente specifice existenţei umane. Biserica a
fost înzestrată de Mântuitorul cu toate elementele necesare pentru a-şi îndeplinii misiunea sa. Cu toate
acestea, trebuie să observăm că Mântuitorul şi Apostolii nu au organizat Biserica ca
o instituţie care să se dezvolte în paralel cu Statul. Biserica îşi desfăşoară activitatea în societate şi ca
urmare a acestui fapt, trebuie să ţină cont de regulile societăţii, şi pe cât este posibil, are menirea de a le
împlini, pentru a îmbogăţi societatea cu experienţa trăirii în har.
La început, nu a existat o rânduială juridică pentru organizarea într-un fel sau altul a comunităţilor
creştine. Modelul care sa impus ca fiind mai corespunzător cuvântului Evangheliei şi nevoilor
credincioşilor, a fost acela al familiei.
După rânduielile normale ale organizării unei familii şi aplicând în relaţiile dintre membri ei
principiile Evangheliei, comunităţile astfel alcătuite, aveau în fruntea lor cârmuitori şi slujitori cărora li s-
au zis Părinţi, iar cei care îndeplineau sarcini în legătură cu conducerea părintească, se numeau bătrâni,
chiar dacă vârsta nu îi indica pentru un astfel de nume. Membrii comunităţilor, descătuşaţi de rigiditatea
legilor romane, erau egali între ei şi se numeau fraţi, iar faţă de părinţii din fruntea comunităţii se
numeau fii, fii întru Domnul, sau fii duhovniceşti. Raporturile dintre membrii comunităţii între ei şi între
ei şi societate, erau reglementate de norme religioase şi morale. Normele juridice erau de prisos în nişte
obşti familiale a căror lege supremă era dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Această organizare a Bisericii doar pe baza principiilor religioase şi morale a fost în curând
impregnată şi de elemente juridice şi de convieţuire socială ieşite din organizarea societăţii civile în care
Biserica se manifesta. La început, comunităţile creştine nu au avut un statut legal, ele au fost tolerate,
fiind privite ca asociaţii ale unei secte iudaice. În anii 51-52, Împăratul Claudiu ia măsuri împotriva
creştinilor, expulzându-I din Roma; în anul 64 Nero declanşază persecuţia împotriva creştinilor, acţiune
ce se va prelungi până în secolul al IV-lea.
Biserica a ştiut să evite conflictele inutile, şi să-şi asume totodată crucea unei existenţe de
sacrificiu. A profitat de existenţa unor posibilităţi de organizare sub forma unor colegii licite, care chiar
dacă nu acopereau întreaga preocupare a Bisericii, îi ofereau posibilitatea de a se manifesta.
Indiferent dacă Bisericile locale şi chiar unele unităţi teritoriale de mai târziu au avut sau nu o
calitatea legală, deci indiferent de caracterul lor licit sau ilicit, ele s-au manifestat ca identităţi definite din
punct de vedere juridic, fiind titulare ale dreptului de proprietate, chiar dacă acest drept era adesea
tulburat de atitudinea potrivnică a conducătorilor lumeşti.

4. Principiul ierarhic

Acesta constă în organizarea, lucrarea şi conducerea Bisericii după rânduiala pe care o imprimă
întregii Biserici ierarhia clerului de instituire divină. Nu voi insista asupra identităţii celor trei trepte
ierarhice de instituire divină. Aspectul dogmatic al acestui principiu se relevă prin următoarele
elemente :
- prin instituirea divină a preoţiei nou-testamentare în cele trei trepte ale ei;
- preoţia în cele trei trepte ale ei este principala purtătoare a succesiunii apostolice;
- preoţia este mijlocitorul principal al harului sfinţitor şi lucrătorul principal al mântuirii;
- Biserica nu poate fi concepută fără preoţia în cele trei trepte ale ei.

Fondul sau aspectul canonic al acestui principiu este scos în evidenţă prin următoarele elemente :
- prin poziţia pe care o are ierarhia bisericească de element ce formează osatura organizatorică a
Bisericii;
- prin faptul că ierarhia de instituire divină deţine şi exercită în mod personal şi în chip sinodal
puterea bisericească, adică mijloacele de conducere a Bisericii;

5
- prin faptul că ierarhia de instituire divină constituie factorul care asigură ordinea şi disciplina în
Biserică;
- prin faptul că poziţia şi lucrarea ierarhiei preoţeşti este obiectul multor norme canonice, fiind în
centrul acestora. Acest principiu este într-o strânsă legătură cu « ascultarea canonică » ce este de fapt un
corolar al principiului ierarhic, secondându-l la fiecare pas.

II PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂŢII

Principiul subsidiarităţii este cel care asigură buna colaborare între Bisericile locale în cadrul
comuniunii ecleziale ecumenice. Acest principiu porneşte de la distincţia care trebuie să fie făcută între
Biserică, comuniune eshatologică prezentă la nivel local şi sistemele de organizare bisericească.
Eparhia este expresia Bisericii locale, Mitropolia şi Patriarhia, sunt sisteme de organizare
bisericească ce au ca scop asigurarea bunei înţelegeri, unităţii şi comuniunii bisericeşti între bisericile
locale.
Conform Principiului subsidiarităţii, autoritatea ierarhică superioară nu este una despotică ci o
autoritate în slujba comuniunii. Protosul în Biserică este primul între egali, cel care se îngrijeşte de buna
funcţionare a sinodalităţii.
În Biserică noţiunea de jurisdicţie se aplică prin excelenţă la nivel local. Capul Bisericii este
Hristos, toate celelalte mădulare fiind în comuniune. Episcopul este icoana lui Hristos în Biserică.
Principiul subsidiarităţii exprimă rânduiala bisericească conform cărei toate aspectele de ordin
misionar şi bisericesc trebuie să se soluţioneze la nivel eparhial. Autoritatea ierarhic superioară poate să
intervină doar în cazul în care la nivel local nu sunt rezolvate în mod corect din punct de vedere canonic
anumite aspecte ale vieţii bisericeşti. Intervenţia autorităţii canonice superioare nu este o intervenţie de
jurisdicţie, de impunere prin putere a unei soluţionări ci este o intervenţie în cadrul sinodalităţii. Din
acest punct de vedere canonul 34 apostolic poate fi considerat şi aici ca o cheie de interpretare a modului
în care subsidiaritatea trebuie să fie trăită în Biserică. Autoritatea ierarhic superioară are căderea de a se
încredinţa de buna rânduire a vieţii bisericeşti în bisericile locale şi astfel în conformitate cu principiul
ierarhic, cu practica tradiţională a vieţii bisericeşti şi cu prevederile exprese ale canonului 11 al Sinodului
VII ec. se poate exercita dreptul de devoluţiune. Statutul BOR înscrie în textul său acest drept (art.
30 lit. c) prin care se înţelege în general capacitatea organului ierarhic superior din cadrul Bisericii, de a
solicita organelor inferioare aplicarea normelor bisericeşti în cazul în care acestea nu o aplică, sau
aplicarea corectă a acesteia în cazul în care nu este aplicată corespunzător.
Subsidiaritatea ca principiu ecleziologic fundamental arată că în Biserică nu putem vorbi de
independenţă ci despre interdependenţă. Comuniunea ortodoxă este expresia interdependenţei manifestate
în cadrul perihorezei ecleziale. Biserica ortodoxă nu este o confederaţie de Biserici ortodoxe autocefale
sau autonome ci este o comuniune de Biserici locale care se manifestă în mod sinodal respectând
particularităţile care îmbogăţesc patrimoniul Bisericii ecumenice.
Principiul subsidiarităţii se manifestă în Biserică, dar el determină şi raporturile dintre Biserică şi
societate. În societăţile democratice, Statul deşi este suveran, respectă autonomia cultelor, rezervându-şi
doar rolul de a veghia la respectarea legalităţii şi a ordinii publice. Statul trebuie să respecte caracterul
propriu al Bisericii, care poate să fie în anumite cazuri chiar derogatoriu de la dreptul comun.
În baza aceluiaşi principiu şi Biserica se abţine să intervină în viaţa politică fără a fi însă
indiferentă faţă de mersul societăţii. Biserica poate să-şi manifeste dezacordul faţă de anumite aspecte din
societate care pun în pericol ordinea publică şi bunele moravuri, dar fără a recurge la acte de putere
lumească.
Din Principiul ecleziologic al subsidiarităţii decurg următoarele principii canonice:

1. Principiul autocefaliei
2. Principiul teritorial
3. Principiul autonomiei interne
4. Principiul autonomiei externe
5. Principiul nomocanonic

1. Principiul autocefaliei

6
Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia o unitate bisericească ierarhic,
sinodal şi teritorial determinată este de sine stătătoare, într-o deplină autonomie de organizare şi
funcţionare, păstrând şi cultivând unitatea dogmatică, cultică şi canonică cu celelalte Biserici ortodoxe
autocefale. Acest principiu se afirmă şi se conturează pe baza principiului ierarhic şi al sinodalităţii. Un
alt element care este legat de acest principiu şi care a provocat multe discuţii, este cel privitor la
jurisdicţia asupra unităţilor din Diaspora. A existat o dispută (şi încă mai există şi la această oră) între
Patriarhia Ecumenică, care pretinde dreptul la jurisdicţie faţă de întreaga diasporă, şi Bisericile autocefale,
care pretind dreptul la jurisdicţie faţă de propriile unităţi din diasporă până la rezolvarea unitară a acestei
probleme prin creearea de biserici locale autocefale.
Biserica Ortodoxă Română precizează acest principiu al autocefaliei aplicat în articolul 2 al
Statutului de organizare a BOR, iar articolul 6 se referă la competenţa de slujire a românilor din diaspora:
“Asistenţa religioasă, organizarea bisericească, precum şi trimiterea de conducători pentru românii
ortodocşi de peste hotare, se reglementează de Patriarhia Română”.
Dreptul de a exercita jurisdicţia asupra diasporei proprii, este bazat pe Can. 2 II ec; Can.8 III ec;
Can. 39 VI ec fiind asigurat astfel dreptul la jurisdicţia acestora asupra diasporei.
În legătură cu acest aspect, canoniştii greci în special şi cei din jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice,
susţin că acest principiu este dăunător unităţii Bisericii şi este la originea dezvoltării etno-filetismului,
deosebit de periculos la acest sfârşit de mileniu. Un astfel de canonist precizează: “Autocefalismul vrea să
desemneze o tendinţă eclesiastică relativ recentă şi manifest anticanonică” el consideră că prin afirmarea
acestui autocefalism, este vorba despre promovarea unui naţionalism eclesiastic, care este un foarte
periculos inamic al unităţii Bisericii10.
Biserica autocefală se organizează şi funcţionează după un statut propriu, elaborat fără amestec
din exterior. Întâistătătorul Bisericii autocefale este ales după prevederile Statutului de organizare şi
funcţionare proprii şi el intră în funcţie în urma investirii de către Sfântul Sinod. Nici o autoritate nu este
competentă pentru a interveni în organizarea şi funcţionarea Bisericii autocefale. Neregulile doctrinare,
canonice, sau liturgice care pot să apară în cadrul unei Biserici autocefale pot să fie rezolvate în cadrul
sinodalităţii panortodoxe.

2. Principiul teritorial

Prin acest principiu se înţelege organizarea teritorială a Bisericii. Acest principiu s-a dezvoltat în
decursul istoriei. După o practică cutumiară îndelungată, prin canoanele 17 IV ec şi 38 VI ec. acest
principiu s-a statornicit şi la nivel canonic şi astfel organizarea teritorială a ajuns să ţină cont de
organizărea teritorială a Statului.
Canonul 17 IV ec. : “Împărţirea parohiilor bisericeşti să urmeze alcătuirilor civile şi de stat.”
Canonul 38 VI ec. : “Împărţirii politice şi de stat, să-i urmeze şi rânduiala treburilor bisericeşti”
În conformitate cu acest principiu, Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române precizează
în articolul 71 că “întinderea teritorialà ……. Se determină ţinându-se cont de întinderea teritorială a
unităţilor administrative ale Statului”.
Acest principiu al teritorialităţii ajută în clarificarea conţinutului principiului subsidiarităţii.
Teritorialitatea în Biserică slujeşte repartizarea competenţelor şi bunărânduirea aspectelor de ordin
organizatoric. Cu toate acestea ar fi o greşeală ca teritorialitatea să fie considerată ca scop în sine
pierzându-se astfel orientarea eshatologică a Bisericii.

3. Principiul autonomiei interne

Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia în cadrul Bisericii autocefale,
Bisericile locale, eparhiile, se conduc de sine, prin organe proprii, fiind totuşi supuse supraveghierii,
controlului şi îndrumării, din partea autorităţilor bisericeşti superioare.
Atunci când principiul acesta este precizat prin acordarea unui statut distinct unei Biserici
mitropolitane, vorbim despre Biserici autonome. În această situaţie se află Biserica Ortodoxă a Finlandei,
care este subordonată Patriarhiei Ecumenice. În aceeaşi subordonare se găsesc faţă de Bisericila
autocefale şi mitropoliile autonome cu un statut de organizare şi funcţionare propriu.

10
Gregorios. D. PAPATHOMAS, Cours de Droit Canonic, 1ère Partie, Les Sources Paris, 1995, p. 156
7
În cazul ţării noastre, Mitropolia Basarabiei, Mitropoliile din Europa Centrală Occidentală şi
Meridională şi Arhiepiscopia din America şi Canada, se găsesc într-un raport de autonomie extinsă faţă
de Patriarhia Română.
Autonomia funcţionează în cadrul autocefaliei, dar ea poate fi organizată cu sinod distinct în
comuniune cu cel al Bisericii autocefale. Această autonomie este prevăzută mai mult sau mai puţin
concret în canoanele 34, 35, 37 apostolic, 2 II ec, 8, III ec, 20 VI ec.; 22 Antioh.
În BOR, Statutul de organizare al Bisericii prevede această autonomie în principal în articolele:
41-70, 74-86, 87-100, 111 ş.u., 186.
O Biserică autonomă se conduce după statute proprii, dar aceste Statute trebuie să fie aprobate de
către Biserica Autocefală din care face parte. O Biserică autonomă îşi alege Întâistătătorul după
prevederile propriului statut, dar acesta intră în funcţie numai după confirmarea lui de către
Sinodul Bisericii autocefale.

4. Principiul autonomiei externe

Conform acestui principiu Biserica este autonomă faţă de orice altă organizaţie din afara ei . Ea se
conduce de sine în toate treburile sale religioase.
Fondul dogmatic se întemeiază pe următoarele elemente:
- pe natura religioasă a Bisericii, care derivă din faptul că ea este aşezământ de mântuire, prin
aceasta deosebindu-se de orice altă instituţie
- Biserica foloseşte mijloace proprii religios-creştine, de care nu dispune nici o altă organizaţie
- scopul urmărit este mântuirea prin Iisus Hristos;
Acest principiu defineşte şi poziţia Bisericii în raport cu statul. În cazul Bisericii Ortodoxe
Române această poziţie este afirmată şi de articolul 3 din Statutul BOR care afirmă: “Biserica Ortodoxă
Română se administrează în mod autonom prin organe proprii reprezentative, alese din cler şi popor, prin
votul credincioşilor”.
Aceste aspecte vor fi abordate într-un capitol distinct din cursul anului IV.

5. Principiul nomocanonic

Acesta constă în rânduiala canonică consacrată prin practica constantă a vieţii bisericeşti, potrivit
căreia Biserica se conduce atât după legi proprii, cât şi după legi de stat. Biserica nu poate avea pretenţia
de a se conduce numai după legi bisericeşti, deoarece este actor al vieţii sociale dintr-un Stat, care
prevede prin norme juridice locul pe care îl recunoaşte tuturor persoanelor fizice şi juridice. Chiar actul de
recunoaştere a personalităţii juridice a Bisericii este un act ce aparţine puterii legislative a statului.
Biserica nu poate să se încredinţeze în toate aspectele normelor de stat, deoarece există o viaţă
proprie a Bisericii, o viaţă internă care nu afectează în mod direct ordinea de drept a statului, şi această
viaţă internă se cuvine să fie organizată după norme specifice Bisericii, elaborate de către aceasta în
modul în care tradiţia eclesiastică a consacrat această exercitare a puterii legislative în Biserică.

III. PRINCIPIUL PREPONDERENŢEI LUCRĂRII PASTORALMISIONARE

Acest principiu ecleziologic subliniază idenitatea eshatologică a Bisericii. Biserica se preocupă de


creearea cadrului de comuniune în Hristos pentru mântuirea credincioşilor. Din acest punct de vedere
întreagă lucrarea Bisericii este subordonată obiectivului pastoral-misionar. Dacă textele ce constituie
Tradiţia canonică sunt aplicate în litera lor, fără a ţine cont de situaţiile concrete în care Biserica se
găseşte la un moment dat, şi de particularităţile în care fiecare persoană îşi lucrează mântuirea, atunci
Biserica rămâne la aspectele formale ale Legământului celui vechi şi se dovedeşte incapabilă de a trăi
plinirea legii.
Din acest principiu ecleziologic izvorăsc principiul iconomiei- şi principiul dinamismului
instituţional

1. Principiul iconomiei

8
Conform Principiului iconomiei, în viaţa de zi cu zi Biserica ţine cont de condiţiile concrete în
care fiecare persoană sau comunitate îşi lucrează mântuirea, putând interpreta elementele Tradiţiei
canonice cu acrivie sau cu pogorământ.
Principiul Iconomiei este cel care subliniază caracterul eshatologic al Bisericii. El subordonează
toate activităţile şi slujirile din Biserică comuniunii cu şi în Hristos. Toate principiile de organizare, toate
activităţile de ordin administrativ, cultural sau economic trebuie să aibă în vedere slujirea misionară.
Principiul iconomiei nu relativizează celelalte principii ci subliniază perspectiva eshatologică. În
lucrările de drept canonic, se vorbeşte despre acrivie şi despre pogorământ ca modalităţi de aplicare a
principiului iconomiei. Acrivia este aplicarea rigidă a rândielii bisericeşti, iar pogorământul este aplicarea
rânduielilor bisericeşti cu luarea în considerare a circumstanţelor particulare.
Pogorământul şi acrivia nu înseamnă incoerenţă ci luare în considerare a persoanei umane.
Fondul dogmatic al acestui principiu poate fi relevat prin următoarele elemente :
- slujitorii Bisericii sunt numiţi “iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor.IV 1; 1Petru IV, 10);
- Biserica este datoare să deschidă tuturor uşile mântuirii (Fapte XIV 27, I Tim. II, 4);
- Sfânta Tradiţie a consacrat ca şi învăţătură de credinţă, învăţătura despre iconomie în privinţa
lucrărilor ce se săvârşesc prin harul sfinţitor.
Fondul canonic al acestui principiu poate fi relevat prin următoarele elemente:
- numeroase canoane prevăd în mod expres posibilitatea iconomiei şi rânduiesc modul de aplicare
a ei (Can.8 Sin I ec. Can. 1. Sin II ec; Can. 5 Sin. VI ec. etc.)
În practica Bisericii este atestată o foarte variată şi constantă practică a iconomiei.
La baza legiuirilor BOR stă principiul iconomiei, atât în aplicarea lui după acrivie cât şi în
aplicarea lui cu pogorământ. (art. 90 din Statut, Art. 47 din Regulamentul de disciplină a preoţilor)

2. Principiul dinamismului instituţional

Acest principiu subliniază capacitatea Bisericii de a se înzestra cu noi oficii bisericeşti, de a


concepe noi structuri de organizarea bisericească, abordând cu serenitate încercările la care trebuie să facă
faţă, fiind capabilă să identifice noi soluţii compatibile cu exigenţele doctrinare şi cu Tradiţia
canonică.
***
Toate aceste principii de organizare a Bisericii Ortodoxe, sunt de fapt concretizări ale traducerii în
practică a experienţei eclesiastice. Nu putem vorbi despre un moment în care aceste principii au fost
elaborate. Putem observa că ele s-au dezvoltat în timp si s-au fixat în perioada Sinoadelor ecumenice.
Aceste principii au fost fixate de către autoritatea bisericeascà, fiind de fapt un mod de concretizare a
exersării puterii bisericeşti.

Organizarea statutară a Bisericii Ortodoxe Române

Fiecare Biserică autocefală are capacitatea de a sintetiza într-un Statut canonic norme inspirate din
Tradiţia canonică a Bisericii, pentru a-şi determina organizarea şi manifestarea concretă a lucrării în
societatea contemporană. Având în vedere că organizarea instituţională a Bisericii are ca obiectiv
susţinerea lucrării sale într-o societate ce funcţionează după principii instituţionale, şi că obiectivul
fundamental al Bisericii este mântuirea credincioşilor, întreagă organizarea bisericească trebuie să fie în
slujba lucrării pastoral-misionare.
Biserica nu este o asociaţie sau o corporaţie care are diferite activităţi ce pot coexista independent
într-o logică rigidă a eficienţei şi a productivităţii. Lucrarea Bisericii este pastoral-misionară şi toate
activităţile trebuie să susţină această lucrare. Dacă vreo direcţie de activitate din Biserică nu ar sluji
lucrarea pastoral-misionară, acea activitate ar fi incompatibilă cu vocaţia Bisericii. Din acest motiv
biserica trebuie să aibă o viziune misionară, care să marcheze toate activităţile pe care le desfăşoară.
Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească se constituie în jurul episcopului, icoana
prezenţei lui Hristos, şi din acest motiv Eparhia şi episcopul se afla la temelia lucrării Bisericii.
Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi unitară în organizarea sa. Ea îşi păstrează
unitatea dogmatică, canonică şi a cultului cu Biserica Ecumenică a Răsăritului. Biserica Ortodoxă
9
Română are conducere sinodală ierarhică, şi se administrează în mod autonom prin organe proprii
reprezentative, alese din cler şi popor. Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie.

Organizarea centrală

Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie.

Sfântul Sinod

Sfântul Sinod este cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române pentru toate chestiunile
spirituale şi canonice, precum şi pentru cele bisericeşti de orice natură. El este constituit dintre toţi
arhiereii în funcţie din Biserica Ortodoxă Română. Sfântul Sinod se întruneşte cel puţin de două ori pe an.

Sinodul Permanent

În timpul dintre sesiunile Sfântului Sinod, funcţionează Sinodul Permanent care se compune din
Patriarh, ca Preşedinte şi Mitropoliţii în funcţie, ca membri.

Adunarea Naţională Bisericească

Adunarea Naţională Bisericească este organ reprezentativ central al Bisericii Ortodoxe Române,
pentru toate chestiunile economico-administrative, precum şi pentru cele care nu intră în competenţa
Sfântului Sinod.
Ea se compune din câte trei reprezentanţi ai fiecărei Eparhii, un cleric şi doi mireni, delegaţi din
Adunările Eparhiale respective, pe termen de patru ani.
Membrii Sfântului Sinod fac parte de drept din Adunarea Naţională Bisericească. Preşedintele
Adunării Naţionale Bisericeşti este Patriarhul. Ea
se întruneşte la convocarea Patriarhului, în sesiune ordinară, odată pe an, iar în sesiuni extraordinare ori
de câte ori va fi nevoie.

Patriarhul

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române este şi Arhiepiscopul Bucureştilor şi Mitropolitul Munteniei


şi Dobrogei. El este Întâiul Stătător între Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române.
În exercitarea atribuţiilor sale executive, Patriarhul este ajutat de Administraţia Patriarhală
compusă din:
- Episcopi-Vicari Patriarhali;
- Vicarul administrativ patriarhal şi consilieri administrativi patriarhali;
- Cancelaria patriarhală;
- Corpul de inspecţie şi control.

Consiliul Naţional Bisericesc

Consiliul Naţional Bisericesc este organ executiv al Sfântului Sinod şi al Adunării Naţionale
Bisericeşti şi organ competent pentru aspectele administrative ale întregii Biseric. El se compune din nouă
membri, trei clerici şi şase mireni, aleşi din Adunarea Naţională Bisericească pe termen de 4 ani şi din
consilierii administrativi, ca membrii permanenţi.

Organizarea locală

La nivel local, Biserica Ortodoxă Română este organizată în Eparhii, grupate în Mitropolii.
Eparhiile sunt constituite din Parohii şi Mănăstiri grupate la rândul lor în protoierii.
După importanţa lor în BOR, eparhiile sunt Episcopii sau Arhiepiscopii, şi sunt conduse către un
Episcop sau Arhiepiscop. Eparhiile au ca organ deliberativ Adunarea Eparhială prezidată de Episcop, iar
ca organ executiv Episcopul împreună cu Consiliul Eparhial.

10
Episcopul sau Arhiepiscopul

Numit şi chiriarh, el este responsabil pentru întreaga activitate din eparhia sa. Întreagă lucrarea
Bisericii se desfăşoară în eparhie din mandatul său şi cu binecuvântarea sa. În executarea atribuţiilor sale,
Arhiepiscopul sau Episcopul este ajutat de:
Episcopi-Vicari la Arhiepiscopie şi Arhierei-Vicari la Episcopie;
Vicarul administrativ eparhial;
Consilieri administrativi eparhiali;
Cancelaria eparhială;
Corpul de inspecţie şi control.

Episcopul şi lucrarea pastoral-misionară

Episcopul strânge în jurul său, în cadrul eparhiei pe toţi cei care doresc să trăiască în Hristos. În
numele întregii Biserici, singur sau în comuniune cu ceilalţi episcopi, el are menirea de a cheama la
slujire şi astfel toate activităţile se împlinesc din încredinţarea şi cu binecuvântarea episcopului sau a
sinodului. La nivel eparhial toate activităţile departamentelor Administraţiei eparhiale trebuie să fie
subordonate unui proiect misionar pastoral, coordonat la iniţiativa chiriarhului de către episcopii vicari
împreună cu vicarul administrativ şi protoiereii.
Mijloacele pentru îndeplinirea misiunii Bisericii sunt sistematizate în cadrul oficiilor bisericeşti,
ofiicii care pot să fie încredinţate de episcop sau sinod clericilor şi laicilor, bărbaţi şi femei, în funcţie de
specificul fiecărei nevoi.

Episcopii vicari

În studiile de drept canonic au apărut mai multe comentarii privind canonicitate instituţiei
episcopului-vicar şi a protoiereului. Parerile sunt împărţite, dar toate converg spre a sublinia că oficiie de
episcop-vicar şi de protoiereu au apărut în timp pentru a sprijini lucrarea pastoral-misionară
a episcopului.
Uneori este pusă sub semnul întrebării canonicitatea instituţiei episcopului vicar. Mai multe
canoane atestă existenţa în Biserică a unor epsicopi care sprijineau lucrarea episcopală în Biserică,
desfăşurându-şi slujirea în comuniune cu episcopul cetăţii şi cu binecuvântarea acestuia.
Dacă Biserica în manifestarea sobornicităţii şi sinodalităţii sale consideră necesară înfiinţarea unor
oficii şi structuri care să sprijine lucrarea pastoral-misionară, Sinodul are puterea de a le crea şi, receptate
fiind de Biserică, ele devin oficii pe deplin canonice. In acelaşi timp este foarte important ca oficiile
create pentru fiecare treaptă de slujire din biserică să nu altereze conţinutul eclezial.
Incoerenţa ecleziologică a modului de manifestare a oficiilor poate să aducă prejudicii oficiului în
cauză şi abia atunci pot apărea semne de necanonicitate. Atunci când episcopul-vicar devine un slujitor ce
primeşte doar misiunea de a hirotoni clerici şi a sfinţi biserici, fără a avea posibilitatea de a participa la
întreaga slujire episcopală din eparhie, putem vorbi despre o transgresare a canonicităţii. Canonul 34
apostolic ce obligă rezolvarea tuturor problemelor dintr-un teritoriu în cadrul sinodalităţii trebuie să fie
aplicat şi în cadrul eparhiei. Odată ales, hirotonit şi instalat în slujire, episcopul-vicar are deplinătatea
slujirii episcopale şi este parte din responsabilitatea episcopală a eparhiei, a mitropoliei şi a patriarhiei.
Toate deciziile unei episcopii trebuie să fie luate în urma consultării între episcopi, indiferent de rangul
lor, bineînţeles, ţinându-se cont de responsabilitatea pastoral-misionară plenară a chiriarhului. Episcopul
vicar este membru cu drepturi depline în Sinodul Mitropolitan şi în Sfântul Sinod, şi această calitate
trebuie să îi fie recunoscută şi la nivel eparhial, bineînţeles, într-o conştiinţă a unităţii slujirii episcopale în
bunăînţelegere.

Adunarea Eparhială

Adunarea Eparhială, sub preşedinţia Episcopului este organ deliberativ competent pentru toate
chestiunile administrative, culturale şi economice ale Eparhiei, precum şi pentru cele care nu intră în
competenţa Episcopului sau Arhiepiscopului. Adunarea Eparhială se compune din reprezentanţii clerului
şi ai credincioşilor, în proporţie de 1/3 clerici şi 2/3 mireni.

11
Numărul membrilor Adunării Eparhiale este de 30 repartizaţi pe circumscripţii stabilite de
Consiliul Eparhial şi ratificate de Adunarea Eparhială.
Adunarea Eparhială se întruneşte la convocarea episcopului în sesiune ordinară odată pe an, şi în
sesiuni extraordinare, ori de câte ori va fi nevoie.
Hotărârile Adunării Eparhiale sau ale Consiliului Eparhial, care, după aprecierea Episcopului sau
Arhiepiscopului, ar putea vătăma interesele Bisericii, vor fi trimise cu raport motivat Consiliului Naţional
Bisericesc, în termen de cel mult o lună. Executarea acestor hotărâri se face numai după
confirmarea lor de către Consiliul Naţional Bisericesc.

Consiliul Eparhial

Consiliul Eparhial este organ executiv al Adunării Eparhiale şi conduce afacerile administrative
bisericeşti, culturale, economice şi fundaţionale pentru Eparhia întreagă. Consiliul Eparhial se compune
din: Arhiepiscop sau Episcop ca preşedinte, din Episcopi-Vicari la Arhiepiscopie sau Arhierei-Vicari la
Episcopie, din vicarul administrativ eparhial, precum şi dintre consilierii administrativi eparhiali
desemnaţi de Chiriarh, şi 3 clerici şi 6 mireni, aleşi pe termen de 4 ani de Adunarea Eparhială. Consiliul
Eparhial se convocă de către episcop ori de câte ori va fi nevoie.

Parohia

Parohia este comunitatea bisericească a credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştin ortodoxă
aşezaţi pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh.

Parohul

Ca împuternicit al Episcopului, este conducătorul sufletesc al credincioşilor din parohie, iar în


orânduirea administrativă este conducătorul administraţiei parohiale şi organ executiv al Adunării
Parohiale şi Consiliului Parohial. Pe lângă preotul paroh, într-o parohie, pot fi unul sau mai mulţi preoţi
slujitori şi diaconi.

Adunarea Parohială

Parohia are ca organ deliberativ Adunarea Parohială prezidată de preotul paroh sau de delegatul
episcopului. Adunarea Parohială este compusă din toţi bărbaţii credincioşi majori ai parohiei, de sine
stătători şi care îşi îndeplinesc în-datoririle morale şi materiale, faţă de biserică şi aşezămintele ei.
Adunarea Parohială se întruneşte în şedinţă ordinară odată pe an şi anume în primul trimestru al anului şi
în şedinţe extraordinare, ori de câte ori va fi nevoie.

Consiliul Parohial

Adunarea Parohială alege dintre membrii săi un număr de şapte, nouă sau 12 membri - după cum
parohia are până la 1.500, 2.500 şi peste 2.500 de suflete - care formează Consiliul Parohial. Tatăl şi fiul,
fraţii, socrul şi ginerele nu pot fi împreună membri ai Consiliului Parohial.
Fac parte de drept din Consiliul Parohial, cu vot deliberativ, preotul paroh ca preşedinte, ceilalţi
preoţi şi diaconi din parohie şi primul cântăreţ al bisericii parohiale, ca membri. Pentru activitate
potrivnică Bisericii sau parohiei, membrii Consiliului Parohial pot fi revocaţi de Consiliul Eparhial la
cererea întemeiată a parohului.
În afară de acestea, Consiliul Parohial alege dintre membri Adunării Parohiale respective pe
delegatul pentru alegerea membrilor Adunării Eparhiale, din circumscripţia respectivă.
Şedinţele Consiliului Parohial sunt prezidate de preotul paroh sau de delegatul episcopului.
Împotriva hotărârilor Adunării Parohiale sau ale Consiliului Parohial, se pot face contestaţii la
Consiliul Eparhial.

12
Consiliul Parohial va delega unul, doi sau trei dintre membrii săi aleşi, spre a îndeplini sarcinile de
epitrop fixate de Consiliu. Alegerea epitropului va fi supusă aprobării protopopului. Epitropul, sub
controlul parohului, este administratorul averii parohiale.
Pe lângă Consiliul Parohial funcţionează şi un Comitet Parohial pentru diverse activităţi sociale,
culturale şi educative.

Protopopiatul

Protopopiatul este o circumscripţie administrativă bisericească, care cuprinde mai multe parohii
din aceeaşi Eparhie.
Protopopul, din mandatul dat lui de episcop, este conducătorul Protopopiatului şi organul de
legătură între parohie şi Eparhie.
Protopopul este reprezentantul oficial al Bisericii faţă de autorităţile Statului şi îndeplineşte
sarcinile publice ce-i sunt atribuite prin legile, regulamentele şi dispoziţiile în vigoare.
Instituţia protoiereului a fost consolidată în organizarea canonică a BOR de către Mitropolitul
Şaguna pentru a răspunde unei nevoi pastoralmisionare, prezenţa episcopului în parohiile eparhiei fiind
foarte limitată datorită distanţelor şi vicisitudinilor acelor vremuri.
Oficiul de protoiereu îşi are justificare în organizarea şi funcţionarea Bisericii doar dacă misiunea
lui este de a sprijini proiectul pstoral-misionar al eparhiei.

Mănăstirile

Mănăstirea depinde întru toate, direct şi exclusiv de Chiriarhul eparhiei, care este conducătorul ei
canonic. Se pot întemeia mănăstiri noi numai cu binecuvântarea Sfântului Sinod, la propunerea
Episcopului respectiv. Desfiinţarea unei mănăstiri se poate face tot numai cu încuviinţarea Sfântului
Sinod.
Organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mânăstirilor se face
printr-un regulament interior, întocmit de Sfântul Sinod.

Mitropolia

Sub raportul orânduirii canonice şi administrative, Eparhiile sunt grupate în Mitropolii.


Ele sunt conduse de către un Mitropolit ca preşedinte al Sinodului Mitropolitan.

Sinodul Mitropolitan

Mitropoliţii cu Arhiepiscopii şi Episcopii sufragani, Episcopii-Vicari şi Arhiereii-Vicari dintr-o


mitropolie alcătuiesc Sinodul Mitropolitan, care conduce treburile comune ale Eparhiilor din Mitropolie
şi care nu cad în competenţa Sfântului Sinod, în limitele înscrise în canoane şi normele legale în vigoare.
Sinodul Mitropolitan este prezidat de Mitropolit, care îl convoacă ori de câte ori este nevoie.
Sinodul Mitropolitan este instanţă de recurs pentru clericii depuşi din treapta preoţiei de către un
Consistoriu eparhial din cadrul Mitropoliei.

Administrarea lucrării Bisericii şi Oficiile bisericeşti

Întreagă lucrarea bisericii se desfăşoară din mandatul şi cu binecuvântarea episcopului locului.


Toate mijloacele de acţiune umană de care biserica dispune sunt sintetizate în oficii bisericeşti care
însumează drepturile şi obligaţiile prin exerciţiul cărora se împlineşte lucrarea Bisericii.
Oficiile Bisericeşti pot fi împărţite în funcţie de cele trei slujiri ale Bisericii, în oficii pastorale,
oficii didactice şi oficii administrative. În acelaşi timp putem identifica oficii personale sau oficii
colegiale.
Ocuparea oricărui oficiu bisericesc se face printr-un act al autorităţii bisericeşti. Un preot sau
diacon este instalat într-un oficiu bisericesc printr-un act episcopal numit singhelie, iar episcopii sunt
instalaţi printr-un act numit gramată.
13
Abia după instalarea în oficiu, o persoană poate să exerite actele de administrare a lucrării
bisericii.
Principalele oficii din Biserica Ortodoxă corespund organelor prin care se manifestă
autoritatea bisericească.

Oficii colegiale

Sfântul Sinod
Adunarea Naţională-Bisericească
Consiliul Naţional Bisericesc
Sinodul Mitropolitan
Adunarea Eparhială
Consiliul Eparhial
Adunarea Parohială
Consiliul Parohial
Comitetul Parohial

Oficii personale

Patriarhul
Mitropolitul
Episcopul sau Arhiepiscopul
Episcopul vicar
Arhiereul vicar
Protopopul
Preotul paroh
Preotul slujitor
Preotul din centrele de asistenţă religioasă
Diaconul

Oficii personale ajutătoare

Oficiile ajutătoare Patriarhului:

Episcop-Vicar Patriarhal
Vicar Administrativ Patriarhal
Consilier Patriarhal
Inspector Patriarhal
Secretar Patriarhal
Membrul al Personalului Administraţiei Patriarhale

Oficiile ajutătoare Episcopului sau Arhiepiscopului:

Episcop sau arhiereu-vicar


Vicar administrativ eparhial
Consilier eparhial
Protoiereu
Inspector Eparhial
Secretar Eparhial
Membru al Personalului Administraţiei Eparhiale

Oficiile ajutătoare preotului paroh

Preot slujitor
Epitrop
Consilier parohial
14
Diacon
Ipodiacon,
Citeţ
Acolut

ADMINISTRAREA SAU EXERCITAREA LUCRĂRII SFINŢITOARE

Administrarea puterii sfinţitoare s-au sacramentale constituie acea lucrare prin care se sfinţeşte
viaţa credincioşilor, împărtăşindu-li-se atât harul Sfintelor Taine, cât şi al ierurgiilor. Aceasta este
lucrarea principală şi ţine de administrarea puterii sfinţitoare.

B. ADMINISTRAREA SFINTELOR TAINE

1. Administrarea Sf. Taine a Botezului

Împărtăşirea Sf. Taine a Botezului, este primul act prin care se manifestă lucrarea sfinţitoare a
Sfintelor Taine. Ea nu se împărtăşeşte însă vreunui membru al Bisericii, ci unei persoane care încă nu face
parte din Biserică. Normele canonice sau rînduielile, care trebuie să fie observate la săvîrşirea Sf. Botez,
se împart în patru categorii şi.anume: în norme sau rînduieli privitoare la cei care au dreptul să săvîrşească
Botezul; în norme privitoare la cei care pot primi Botezul; în norme privitoare la săvîrşirea Botezului
însuşi şi în norme privitoare la efectele administrării Sf. Taine a Botezului.

a) In privinţa săvîrşitorului Sf Taine a Botezului aceste norme prevăd că în mod obişnuit, Botezul
se săvîrşeşte de către episcop şi de către presbiter, putând fi ajutat nu numai prin prezenţă, ci şi prin
împreună lucrare harică de către diacon.
În cazurile când nu este posibil să săvîrşească această Sf. Taină un episcop sau un presbiter, ea
poate fi săvîrşită şi de un diacon sau chiar şi de către un laic, bărbat sau femeie; ori de un monah sau de o
monahie, dacă aceştia sînt ei înşişi botezaţi în mod valid şi nu sînt eretici. Pe când episcopul şi preotul au
calitatea harică deplină de a săvîrşi Sf. Taină a Botezului, toţi ceilalţi săvîrşitori posibili, au calitate harică
nedeplină, care-I îndreptăţesc totuşi ca în cazuri de necesitate să-1 săvîrşească (can. 46—50 aj; 44—45
Sf. Nichifor Mărturisitorul).
În cazul cînd un botez este săvîrşit în condiţii excepţionale — din necesitate — de alt creştin
decît de un episcop sau de un preot, el se socoteşte botez valid, prin iconomie, adică pe baza socotinţei
tradiţionale şi acceptată de întreaga Biserică, încă din vechime, că nu trebuie închisă nimănui uşa
mîntuirii şi că ceea ce lipseşte cu ocazia săvîrşirii acestei Sf. Taine, celor care o săvîrşesc, fără a avea
starea harică de episcop sau de presbiter, se împlineşte prin lucrarea directă a Domnului care vrea ca tot
sufletul să se mîntuiască (loan 17, 21).
Odată săvîrşit botezul acesta de necesitate sau prin iconomie, se mai pot citi de către episcop sau
de către preot cel mult unele rugăciuni. (Can. 46—50 ap.).
Nu au calitatea de a săvîrşi botezul nici un cleric şi nici un creştin care au căzut în erezie (can. 68
ap.). Au însă această calitate toţi clericii, chiar dacă sînt supuşi vreunei pedepse sau sînt opriţi de la cele
sfinte, ori chiar dacă sînt caterisiţi, însă pentru alt motiv decît pentru erezie căci prin erezie ei cad din har
şi îşi pierd calitatea de membri ai Bisericii, nemaiavând astfel posibilitatea de a transmite harului sfinţitor
sau de a mijloci pentru alţii.

b) În privinţa primitorului Sf. Taine a Botezului, rînduielile tradiţionale şi canonice ale Bisericii
prevăd că acesta poate fi orice fiinţă umană în viaţă, fie copil, fie adolescent, fie de altă vârsta şi sex (can.
2, 14, I ec.; 78 Trul.,- 19, 46 Laod.; 110 Cart).
În cazul cînd persoanele care urmează a primi Sf. Botez sunt nevârstnice şi nu pot mărturisi ele
însele credinţa creştină, trebuie sa fie asistate de altă persoană dreptcredincioasă, care îndeplineşte rostul
de părinte sufletesc al noului botezat. Persoana aceasta se cheamă naş, iar faţă de el, persoana pe care o
asistă la botez, dobîndeşte numele de fin. Între ambele persoane, adică între naş şi între fin, precum şi
între rudele de sînge ale acestora se stabileşte o înrudire cu caracter religios care se numeşte năşie (can. 57
Trul.) Naşii trebuie să fie creştini dreptcredincioşi de preferat de acelaşi gen cu pruncul, valid botezaţi.
Este interzis să fie naşi cei nebotezaţi, cei eretici sau cei de alte confesiuni sau credinţe religioase, pentru

15
că ei trebuie să prezinte garanţia atît că mărturisesc, la botezul finului lor, dreapta credinţă, cît şi că îi vor
da îndrumarea şi sprijmul necesar de a creşte şi de a se forma în această credinţă.
In privinta botezului copiilor, există alte norme canonice şi anume: unele care impun îndatorirea
de a fi botezaţi imediat copiii nounăscuţi, dacă se află în primejdie de moarte (can. 38 Nichif. Mărt.); apoi
altele care impun pedeapsa anatemei pentru cei care refuză să boteze copiii (can. 110 Cart.), precum şi
alte norme referitoare la copiii născuţi din căsătorii mixte sau din părinţi necreştini.
Chestiunea botezului copiilor a fost controversată în Biserica veche, dar ea a fost soluţionată în
mod pozitiv, pe cale practică şi apoi prin canoane (can. 31, 56, VI ec.), stabilindu-se, în privinţa lor
rînduiala care se păstrează pînă astăzi în Biserici.
Din epoca postapostolică s-a introdus rînduiala ca persoanele ajunse la starea conştiinţei de sine,
dacă îşi manifestau dorinţa de a primi botezul, sa fie trecute prin mai multe trepte sau stări premergătoare
Botezului şi anume: mai întâi să li se dea un nume creştinesc, apoi să fie supuşi catehizării, adică să intre
în categoria catehumenilor, în care trebuiau să rămână un anumit timp (can. 14 I ec.).
Altă categorie aparte o formau cei al căror botez nu era sigur. In cazul lor, fie că erau copii care nu
puteau mărturisi că au fost sau nu botezaţi, fie că erau adulţi care nu aveau siguranţa că au primit un botez
valid, Sf. Botez se săvîrşea folosindu-se o formulă deosebită prin care se face rezerva că Sf. Botez se
săvîrşeşte numai dacă primitorul nu a fost botezat în mod valid (can. 72 Cart. 84, VI. ec.).
Canoanele mai prevăd şi alte categorii de primitori ai Botezului, dintre care mai menţionăm pe
eretici sau pe cei ce au primit Botezul de la eretici.
Sunt eretici care primiseră Botezul în mod valid şi deveniseră membri ai Bisericii, iar apoi au
căzut în erezie, iar alţii care n-au primit Botezul Bisericii, ci numai botezul săvîrşit de eretici, adică un
botez formal care nu i-a făcut părtaşi de harul St Botez.
În cazul reprimirii în Biserică a celor din prima categorie (eretici valid botezaţi), ei nu
mai sînt rebotezaţi, ci li se cere doar să se lepede de erezie, după care sînt unşi cu Sf. Mir (can. 7 II ec. ,
can. 95, VI ec.).
În cazul celor din a doua categorie (botezaţi de eretici), însă, atât rînduielile bisericeşti
tradiţionale, cît şi cele cuprinse în mai multe canoane, obligă sub pedeapsa caterisirii, ca botezul lor să nu
fie primit, iar cei aflaţi în această situaţie să fie botezaţi, pentru că în asemenea cazuri nu se repetă
botezul, ci el se săvîrşeşte în chip valid asupra cuiva, care nu fusese botezat de fapt.
Mai amintim că în Colecţia de canoane există şi o dispoziţie care interzice botezarea
celor morţi (can. 18 Cart.).

c) În privinţa săvîrşirii Sf. Botez rînduielile tradiţionale ale Bisericii au statornicit şi canoanele au
confirmat, prin norme precise să se urmeze întocmai ceea ce a poruncit Domnul care le-a cerut Sfinţilor
Săi Apostoli să săvîrşească Botezul în numele Sfintei Treimi, prin cuvintele: «Mergînd, învăţaţi toate
neamurile, botezîndu-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh» (Mat. 28, 19). De
asemenea, tot pe baza practicii şi a normelor canonice, s-a statornicit ca botezul să fie săvîrşit prin trei
afundări (can. 50 ap.; can 7 II ec., 91 Vasile cel Mare).
Odată săvîrşit în mod valid, Botezul nu se mai repetă, sub pedeapsa caterisirii (can. 47. ap. j
48 Cart.).
Locul unde se săvîrşeşte Sf. Botez este biserica. Săvîrşirea lui în altă parte se poate face numai cu
aprobarea episcopului, în caz contrar se prevede pedeapsa caterisirii (can. 31, 59 VI ec. 12, I—II).
În privinţa ritualului botezului, canonul 91 al Sf. Vasile cel Mare dispune că trebuie să se procedeze mai
întîi la binecuvîntarea apei, a untdelemnului şi a celui ce vine la botez, apoi la lepădarea de satana, la
ungerea cu untdelemn şi în cele din urmă la săvîrşirea Botezului propriu-zis, prin afundarea de trei ori în
apă, rostindu-se formula consacrată.

d) Normele care se ocupă de efectele Botezului, arată că cel botezat devine membru al Bisericii,
devenind astfel subiect de drepturi şi de îndatoriri în Biserică. In această calitate şi numai în această
calitate, el poate primi şi celelalte Sf. Taine şi ierurgii ale Bisericii.
Ştergerea păcatului originar, prin Botez, nu se pierde şi nici chiar prin erezie nu se mai recade în
starea de păcat originar.
Lucrarea Sfîntului Botez nu depăşeşte starea persoanei care-1 primeşte şi nu se extinde asupra
urmaşilor săi, care — prin urmare — se nasc şi ei cu păcatul originar.
În cazul împărtăşirii acestei Sfinte Taine celor bolnavi, sau aşa numiţilor clinici, respectivii sînt
opriţi de a deveni clerici (can. 80 Ap.; 2.1 ec. 12 Neo-cez.; 3 Laod, ; 10 Sard.). Aceasta nu pentru că ar fi
16
un botez nedeplin, ci pentru ca se presupune că au primit Taina botezului prin iconomie, fără pregătirea
cuvenită.

2. Administrarea Sfintei Taine a Mirungerii

Săvîrşitorii Sfintei Taine a Mirungerii sînt episcopul şi preotul. Nici un alt membru al clerului şi
nici un laic creştin nu au dreptul să administreze această Sfîntă Taină. Pentru raţiuni pastorale şi pentru a
da posibilitate copiilor să-şi însuşească elementele credinţei, în Biserica Apuseană, s-a introdus, ca o
inovaţie, rînduiala potrivit căreia, ungerea cu Sfîntul Mir este rezervată numai episcopului, preotul putînd-
o săvîrşi numai cu autorizaţia acestuia, în cazuri excepţionale sau pe răspundere proprie, atunci cînd nu-i
permit împrejurările să obţină încuviinţarea episcopului.
Cei îndreptăţiţi să primească Sfînta Taină a Mirungerii sînt cei botezaţi în mod valid. Aceştia pot
fi de orice vîrstă, dreptcredincioşi care se află în Biserică, şi ereticii care se reîntorc la Sfînta Biserică pe
care o părăsiseră după ce primiseră în sînul ei botezul valid.
In cazul celor dintîi, Mirungerea se administrează îndată după botez. Protestanţii nu recunosc
caracterul de Taină al Mirungerii. Confirmaţiunea are la ei caracterul de simplă ceremonie religioasă, cu
scop pedagogic-educativ, pe care o săvîrşesc la vîrsta de 14 ani, după o prealabilă instruire religioasă a
celor botezaţi anterior. In cazul celor care se reîntorc la Biserica Ortodoxă sau se convertesc având
botezul valid, Mirungerea se administreaza numai după ce se leapădă de erezie şi mărturisesc
credinţa pe care o mărturiseşte Biserica. In cazul acestora, ungerea cu Sfîntul Mir se repetă (can. 7 II ec.;
95 VI ec.; 7 Laod.; 1 Vasile cel Mare).
La administrarea Sf. Taine a Mirungerii se foloseşte Sfîntul şi Marele Mir, a cărui sfinţire este
rezervată episcopului (can. 6 Cart.) dar obiceiul a schimbat această rînduială canonică cu aceea că dreptul
de a sfinţi Marele Mir este rezervat numai întîistătătorilor Bisericilor autocefale sau altor ierarhi de grad
superior, ca mitropoliţi sau episcopi cărora li s-a recunoscut sau conferit acest drept în chip de privilegiu.
Într-o vreme patriarhul ecumenic a încercat să-şi rezerve acest drept pentru întreaga Biserică
Ortodoxă.
În ce priveşte vârsta la care se administrează Sf. Taină a Mirungerii, nu există altă rînduială decît
aceea că ea se poate administra la orice vârstă sau la vârsta la care se administrează şi Sf. Botez pentru că
s-a statornicit încă din Biserica veche, practica administrării ei îndată după Sf. Botez.
Sf. Taină a Mirungerii nu produce efecte canonice pentru cei cărora li se administrează îndată
după Sf. Botez, ci numai pentru cei cărora li se administrează dacă se reîntorc la Biserică de la erezie.
Deci, în cazul acestora, efectul canonic al Tainei Mirungerii este redobîndirea calităţii de membru al
Bisericii.
Taina Mirungerii întăreşte pe cel botezat în viaţa sa spirituală şi religioasă însă ea nu constituie o
Taină accesorie a Sf. Botez, fără de care singură Taina Sf. Botez nu şi-ar produce efectele în chip deplin.
Oricine a primit Sf. Botez devine cu adevărat membru deplin al Bisericii, cu toate drepturile.

17