Suspensia unui automobil preia oscilaţiile de la roată şi le

amortizează.
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

1. OSCILATORUL LINIAR ARMONIC

În natură apar multe tipuri de fenomene repetitive, de la orbitele

electronilor în atom, până la reapariţia Cometei Halley la fiecare 75 de ani.
Civilizaţiile străvechi atribuiau fenomele repetitive, precum anotimpurile,
ciclicităţii naturii timpului însăşi, dar în prezent aceste fenomene pot fi explicate
fără a apela la presupuneri mistice. De exemplu, presupunând că orbita Cometei
Halley nu este o elipsă care se închide singură la fiecare mişcare de revoluţie şi
decidem să trasăm cu un creion pe hârtie o traiectorie aleatorie care nu se repetă
niciodată. Nu vom putea să desenem prea mult timp fără a intersecta o traiectorie
anterioară. Acest moment corespunde celui în care Cometa trece printr- o poziţie
anterioară şi cum energia ei potenţială va avea aceeaşi valoare ca cea din
momentul în care a trecut anterior prin aceaşi poziţie, legea de conservare a
energiei impune ca, în acel punct, aceasta să fi avut şi aceeaşi valoare a energiei
cinetice şi, prin urmare, aceeaşi valoare a vitezei. În plus, direcţia de mişcare a
Cometei nu poate fi aleasă aleatoriu deoarece trebuie să fie respectată şi legea de
conservare a momentului cinetic. Astfel, legile de conservare furnizează un motiv
întemeiat asupra multitudinii de mişcări repetitive existente în natură. Făcând o
trecere la nivel subatomic, unde electronii se mişcă repetitiv pe anumite orbite în
jurul nucleului, putem afirma că particulele ce alcătuiesc materia formează
construcţii care vibrează (oscilează). Mai mult, descoperirile iniţiate de Einstein,
făcute la începutul secolului XX au lansat ipoteza că particulele subatomice sunt
de fapt unde, ipoteză ce şi-a găsit ulterior confirmarea experimentală. În acest
nou mod de interpretare a lumii materiale, vibraţiile şi undele sunt fundamentale,
iar formarea materiei reprezintă doar unul din „trucurile” făcute de unde.

1.1. MĂRIMI CARACTERISTICE MIŞCĂRII OSCILATORII

Plecând de la exemplele de mai sus putem evidenţia şi alte exemple de

oscilaţii pe care le regăsim frecvent în jurul nostru. Astfel, vibraţia scoarţei
terestre în timpul cutremurelor, a corzilor vocale şi corzilor instrumentelor
muzicale, mişcarea de agitaţie termică care conduce la încălzirea recipientului în
care se toarnă un lichid fierbinte, vibraţiile clădirilor şi mişcarea pendulelor,
mişcarea coloanei de mercur a unui termometru, etc., reprezintă cazuri în care se
produc oscilaţii.

Astfel, putem definii mişcarea oscilatorie ca fiind deplasarea unui punct

material de o parte şi de alta a unei poziţii de echilibru, punctul material care
execută o astfel de mişcare numindu- se oscilator.

Intervalul de timp după care punctul material trece din nou prin aceeaşi
poziţie se numeşte perioada mişcării oscilatorii T şi este dată de relaţia:
6-3
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

∆𝑡
𝑇= (1)
𝑁

unde ∆𝑡 este timpul în care se efectuază N oscilaţii complete, [𝑇]𝑆𝐼 = 1𝑠.

O altă mărime ce caracterizează mişcarea de oscilaţie este frecvenţa 𝜈 a

oscilaţiei, care exprimă numărul de oscilaţii efectuate unitatea de timp:

𝑁
𝜈= (2)
∆𝑡

1
unde [𝜈]𝑆𝐼 = = 1𝐻𝑧. Din realţiile (1) şi (2) obţinem:
𝑠 −1

1
𝜈= (3)
𝑇

Ţinând cont de faptul că, viteza unghiulară sau pulsaţia mişcării circulare,
care este un tip de mişcare oscilatorie, este dată de relaţia:

𝜔 = 2𝜋𝜈 (4)

putem scrie:

1 2𝜋
𝑇= = (5)
𝜈 𝜔

Se observă că perioada oscilaţiilor armonice depinde doar de proprietăţile

oscilatorului (figura 1) şi nu depinde de caracteristicile mişcării. Acest rezultat
reprezintă legea izocronismului micilor oscilaţii, adică oscilaţiile mici sunt
izocrone, deci perioada lor nu depinde de amplitudinea mişcării oscilatorii.
Aplicaţia 1.

Frecvenţa unui post de radio este 98,0 MHz. Ce 1

T = = 1,02 ∙ 10−8 s
ν
înseamnă asta şi cărei perioade corespunde?
Acest exemplu ilustrează de ce, în mod normal,
Rezolvare
folosim frecvenţa şi nu perioada oscilaţiei
undelor radio. S-ar putea spune că radioul
Undele radio emise de antena postului
respectiv emite unde cu perioada de 10,2 ns,
respectiv vibrează de 98,0 milioane de ori pe
dar marea majoritate a oamenilor sunt
secundă. Această vibraţie corespunde unei
obişnuiţi cu valorile mari ale prefixurilor din
perioade de:
sistemul metric.

Analizând sistemele fizice din figura 1, la o primă vedere ele par a avea
foarte puţine elemente în comun:

 în figura 1.a este reprezentat un pendul simplu, alcătuit dintr un corp de masă
m care se mişcă la capătul unui fir rigid de lungime l;
 în figura 1.b un disc plat este suţinut de un fir rigid ce trece prin centrul său şi
care oscilează unghiular în planul circumferinţei sale;
 în figura 1.c un corp de masă 𝑚 este prins de un resort elastic de constantă k
ce se deplasează, fără frecare, în lungul axei ox;

6-4
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

 în figura 1.d prin centrul unei sfere de masă m este trecut un fir de lungime 2l,
fixat la ambele capete astfel încât tensiunea 𝑇 în ambele fire să fie constantă;
 în figura 1.e este un tub în formă de U, având aria secţiunii constantă şi care
conţine un lichid de densitate constantă 𝜌 ce oscilează în jurul poziţiei de
echilibru;
 în figura 1.f este un circuit oscilant, format dintr- o bobină de inductanţă 𝐿 şi
un condensator de capacitate 𝐶, încărcat cu o sarcină 𝑞.
Toate aceste sisteme sunt oscilatori armonici simpli, atunci când sunt puţin
perturbaţi faţă de poziţia lor de echilibru. Acesta este cazul fundamental al
vibraţiei unei particule sau un sistem unidimensional. La o deplasare mică 𝑥 faţă
de poziţia de echilibru va apare o forţă care va tinde să-l readucă în poziţia sa
iniţială, adică orientată spre poziţia sa de echilibru stabil.
Forţa sub acţiunea căreia sistemul revine în poziţia de echilibru poate fi
scrisă sub forma:

𝑚𝑎 = −𝑘𝑥 sau 𝑚𝑥̈ + 𝑘𝑥 = 0 (6)

unde k este o constantă de proporţionalitate, semnul minus indicând că forţa

acţionează în sens opus direcţiei de mişcare.
Un exemplu de astfel de forţă este forţă elastică, aceasta fiind proporţională

𝑚
𝑙 𝐼 𝑇 = 2𝜋
𝑇 = 2𝜋 𝑇 = 2𝜋 𝑘
𝑔 𝑐
(c)
(a) (b)

𝑙𝑚 𝑙
𝑇 = 2𝜋 𝑇 = 2𝜋 𝑇 = 2𝜋 𝐿𝐶
2𝑇 2𝑔
(e) (f)
(d)

Figura 1. Oscilatori armonici simpli şi perioada lor de oscilaţie. (a) Pendulul simplu. (b)
Pendulul de torsiune. (c) Pendulul elastic. (d) Masă în centrul unei coarde de tensiune constantă
T. (e) Lichid de lungime l într- un tub în formă de U, de secţiune constantă. (f) Circuit electric LC
oscilant.

6-5
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

cu deplasarea punctului material faţă de poziţia de echilibru şi fiind orientată

spre aceasta, în acest caz k reprezentând o constantă elastică. Mişcarea
punctului material sub acţiunea acestei forţe se numeşte mişcare oscilatorie
armonică.
Împărţind relaţia de mai sus la masa m a oscilatorului şi notând cu 𝜔0 =
𝑘
pulsaţia proprie sau pulsaţia oscilaţiilor libere a oscilatorului, obţinem:
𝑚

𝑥̈ + 𝜔02 𝑥 = 0 (7)

Aceasta este o ecuaţie diferenţială liniară şi omogenă, de ordinul al doilea, a

cărei soluţie este de forma:

𝑥 = 𝐶1 𝑠𝑖𝑛 𝜔0 𝑡 + 𝐶2 𝑐𝑜𝑠 𝜔0 𝑡 (8)

unde C1 şi C2 sunt două constante arbitrare de integrare.

𝐶1 𝐶2
Dacă facem notaţiile: = 𝑐𝑡𝑔𝜑 şi = 𝐴 obţinem forma echivalentă a ecuaţiei (8):
𝐶2 𝑠𝑖𝑛𝜑

𝑥 = 𝐶2 ∙ 𝑐𝑡𝑔𝜑 ∙ 𝑠𝑖𝑛 𝜔0 𝑡 + 𝐴 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝜑 ∙ 𝑐𝑜𝑠 𝜔0 𝑡 (9)

sau

𝑥 = 𝐴[𝑠𝑖𝑛 𝜔0 𝑡 ∙ 𝑐𝑜𝑠𝜑 + 𝑠𝑖𝑛𝜑 ∙ 𝑐𝑜𝑠 𝜔0 𝑡] (10)

Utilizând formula: 𝑠𝑖𝑛(𝑎 + 𝑏) = 𝑠𝑖𝑛𝑎 ∙ 𝑐𝑜𝑠𝑏 + 𝑐𝑜𝑠𝑎 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝑏, relaţia de mai sus devine:

𝑥 = 𝐴𝑠𝑖𝑛 (𝜔0 𝑡 + 𝜑) (11)

Relaţia (11) ne permite să determinăm depărtarea x a punctului material, la

un moment dat, faţă de poziţia sa de echilibru, adică elongaţia mişcării, iar 𝐴 =
𝑥𝑚𝑎𝑥 se numeşte amplitudinea mişcării de oscilaţie. Deoarece valorile limită ale
funcţiei 𝑠𝑖𝑛 (𝜔0 𝑡 + 𝜑) sunt ±1, sistemul va oscila între valorile 𝑥 = ±𝐴. Argumentul
(𝜔0 𝑡 + 𝜑) reprezintă faza mişcării, iar 𝜑 este faza iniţială (faza la momentul 𝑡 = 0).
Această denumire este legată de faptul că adesea, mişcarea oscilatorului armonic
este asemănată cu mişcarea circulară deoarece fiecare valoare posibilă a
elongaţiei x poate fi reprezentată prin proiecţia unui vector de poziţie de lungime
constantă pe diametrul unui traiectorii circulare descrise de mişcarea vectorului
de poziţie în timpul rotaţiei în sensul trigonometric, cu viteză unghiulară
constantă (figura 2). Fiecare rotaţie, ce corespunde unui unghi descris de vectorul
de poziţie egal cu 2πrad, reprezintă o oscilaţie completă.

Prin derivarea relaţiei (11) în raport cu timpul obţinem viteza de oscilaţie:

𝑣 = 𝑥̇ = 𝜔0 𝐴 𝑐𝑜𝑠 (𝜔0 𝑡 + 𝜑) (12)

6-6
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

Figura 2. Variaţia sinusoidală a elongaţiei oscilatorului armonic, în timp,

pentru diferite valori ale fazei iniţiale a mişcării.

iar acceleraţia oscilatorului va fi dată de relaţia:

𝑎 = 𝑥̈ = −𝜔02 𝐴 𝑠𝑖𝑛 (𝜔0 𝑡 + 𝜑) (13)

Din (12) şi (13) se poate observa că între viteză şi elongaţie este o diferenţă
𝜋
de fază de iar între acceleraţie şi elongaţie diferenţa de fază este 𝜋.
2

Aplicaţia 2.

Determinaţi expresiile vitezei maxime 𝒗𝒎𝒂𝒙 şi a 𝑣𝑚𝑎𝑥 = 𝜔0 𝐴

acceleraţiei maxime 𝒂𝒎𝒂𝒙 a oscilatorului.
Analog, punând condiţia ca 𝑠𝑖𝑛 (𝜔0 𝑡 + 𝜑) = −1,
Rezolvare din relaţia (13) obţinem:

Viteza maximă a mişcării oscilatorii se 𝑎𝑚𝑎𝑥 = 𝜔02 𝐴 .

obţine punând condiţia ca 𝒄𝒐𝒔 (𝝎𝟎 𝒕 + 𝝋) = 𝟏. În
acest caz, din relaţia (12) se obţine:
Aplicaţia 3.

Expresia 𝑭 = 𝒎𝒂 este o ecuaţie diferenţială, 𝒙̈ = −𝝎𝟐𝟎 𝑨 𝒄𝒐𝒔 (𝝎𝟎 𝒕 + 𝝋)

adică o ecuaţie ce implică existenţa unor
derivate. În cazul nostru, am presupus că 𝑭 = Înlocuind aceste relaţii în ecuaţia
𝑭𝒆𝒍 = −𝒌𝒙 şi am obţinut ecuaţia diferenţială de diferenţială a mişcării 𝑚𝑥̈ + 𝑘𝑥 = 0 va rezulta:
mişcare a oscilatorului având forma dată de
𝒅𝟐 𝒙 −𝑚𝜔02 𝐴 𝑐𝑜𝑠 (𝜔0 𝑡 + 𝜑) + 𝑘𝐴 𝑐𝑜𝑠 (𝜔0 𝑡 + 𝜑) = 0
relaţia (6): 𝒎𝒙̈ + 𝒌𝒙 = 𝟎, unde 𝒙̈ = . În
𝒅𝒕𝟐
matematică există tehnici speciale pentru sau
rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale. Folosind o −𝑚𝜔02 + 𝑘 = 0
astfel de metodă demonstraţi că 𝒙=
𝑨 𝒄𝒐𝒔 (𝝎𝟎 𝒕 + 𝝋) este tot o soluţie a ecuaţiei (6). Astfel
𝑘
Rezolvare 𝜔0 =
𝑚

Plecând de la relaţia pe care am presupus- o adică chiar frecvenţa oscilaţiilor proprii ale
soluţie a ecuaţiei de mişcare, 𝒙 = 𝑨 𝒄𝒐𝒔 (𝝎𝟎 𝒕 + oscilatorului armonic, ceea ce înseamnă că 𝑥 =
𝝋), obţinem: 𝐴 𝑐𝑜𝑠 (𝜔0 𝑡 + 𝜑), este soluţie a ecuaţiei
diferenţiale a mişcării.
𝒙̇ = −𝝎𝟎 𝑨 𝒔𝒊𝒏 (𝝎𝟎 𝒕 + 𝝋)

6-7
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

Constantele A şi 𝜑 se determină din condiţiile iniţiale, adică:

𝑥0 = 𝑥|𝑡=0 şi 𝑣0 = 𝑣|𝑡=0 (14)

Astfel, vom avea:

𝑥 = 𝐴𝑠𝑖𝑛 𝜑
{ 0 (15)
𝑣0 = 𝜔0 𝐴𝑐𝑜𝑠 𝜑

Utilizând identitatea trigonometrică 𝑠𝑖𝑛2 𝜑 + 𝑐𝑜𝑠 2 𝜑 = 1, obţinem relaţia:

𝑥02 𝑣02 𝑣02

+ =1⇒𝐴= 𝑥02 + (16)
𝐴2 𝜔02 𝐴2 𝜔02

Împărţind membru cu membru ecuaţiile (15) obţinem:

𝜔0 𝑥0
𝑡𝑔𝜑 = (17)
𝑣0

Astfel, soluţia ecuaţiei de mişcare se poate scrie:

𝑣02 𝜔0 𝑥0
𝑥= 𝑥02 + 𝑠𝑖𝑛 [𝜔0 𝑡 + 𝑎𝑟𝑐𝑡𝑔 ] (18)
𝜔02 𝑣0

1.2. ENERGIA OSCILATORULUI ARMONIC

Energia cinetică a oscilatorului armonic este dată de relaţia:

𝑚𝑣 2
𝐸𝐶 = (19)
2

Ţinând cont de relaţia (12), obţinem:

𝑚𝜔02 𝐴2
𝐸𝐶 = 𝑐𝑜𝑠 2 (𝜔0 𝑡 + 𝜑) (20)
2

Deorece mişcarea oscilatorie se efectuează sub acţiunea unor forţe de tip elastic,
energia potenţială a oscilatorului va fi
dată de relaţia: 𝑬 (𝑱)
𝑬 = 𝑬𝑪 + 𝑬𝒑 = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕.
𝑘𝑥 2
𝐸𝑝 = (21)
2
𝑬𝒑
Înlocuind relaţia (11) în relaţia de mai sus
𝑬𝑪
obţinem: 𝒙 (𝒎)
𝑘𝐴2
𝐸𝑝 = 𝑠𝑖𝑛2 (𝜔0 𝑡 + 𝜑) (22) −𝑨 𝑨
2

Astfel, energia totală a oscilatorului

Figura 3 Reprezentarea energiilor cinetice
armonic este dată de relaţia:
şi potenţiale ale oscilatorului armonic în
funcţie de elongaţia mişcării. La orice
valoare a elongaţiei suma acestor două
energii rămâne constantă, adică E= const.

6-8
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

𝑘𝐴2 𝑚𝜔02 𝐴2
𝐸 = 𝐸𝐶 + 𝐸𝑝 = = = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. (23)
2 2

Aşadar, energia oscilatorului armonic rămâne constantă la orice moment de

timp şi este proporţională cu pătratul amplitudinii. Pe parcursul mişcării
oscilatorului are loc o transformare reciprocă a energiei cinetice în energie
potenţială, astfel încât, energia oscilatorului se conservă (figura 3).
Aplicaţia 4.

Două resorturi de constante elastice k1 şi k2 Considerând mişcarea masei şi a resortului 2

sunt legate de un corp de masă m ca în figură.
Considerând frecarea dintre corp şi suprafaţă
nulă şi că masele resoartelor sunt neglijabile,
determinaţi constanta elastică echivalentă în
fiecare caz.
Rezolvare
putem scrie:
f=-k1x1
Dar F=f deoarece produsul mg este acelaşi şi
pentru masa m şi pentru masa plus resortul 2,
deoarece acesta are masa zero:

Cazul I Resorturile sunt legate în paralel k1 x1

−(x1 + x2 )K = −k1 x1 ⇒ K =
x1 + x2
Presupunând o deplasare Dar: k1 x1 = k 2 x2 (raportul deformărilor este
x a corpului, forţele exercitate invers proporţional cu cel al constantelor
asupa corpului pentru a-l elastice), astfel încât:
readuce în poziţia de echilibru
sunt: k1 x1 k1 k 2 1 1 1
K= = ⇒ = +
k1 k 2 + k 1 K k 1 k 2
x1 + x1
k2
∑ 𝐅 = 𝐦𝐠 ⇒ 𝐅𝟏 + 𝐅𝟐 = 𝐦𝐠
Cazul III Resorturile sunt de o parte şi de alta a
Dar: 𝐅𝟏 = −𝐤 𝟏 𝐱 şi 𝐅𝟐 = −𝐤 𝟐 𝐱, astfel încât: corpului:

−(𝐤 𝟏 + 𝐤 𝟐 )𝐱 = 𝐦𝐠 ⇒ −𝐊𝐱 = 𝐦𝐠

unde 𝐊 = 𝐤 𝟏 + 𝐤 𝟐 este constanta resortului

echivalent.
Dacă resortul 1 este comprimat cu x, atunci
Cazul II Resorturile sunt legate în resortul 2 este întins cu –x. Astfel:
serie
∑ 𝐹 = 𝑚𝑎
Presupunând o deplasare x1 a
primului resort, respectiv x2 a
−𝑘1 𝑥 + 𝑘2 (−𝑥) = 𝑚𝑎 ⇒ −(𝑘1 + 𝑘2 )𝑥 = 𝑚𝑎
celui de-al doilea resort, atunci
distanta pe care se deplasează ⇒ −𝐾𝑥 = 𝑚𝑎
corpul va fi x1+x2. Forţa
exercitată de cele două resorturi de unde 𝐾 = 𝑘1 + 𝑘2 este constanta resortului
va fi: echivalent.

𝐅 = −(𝐱 𝟏 + 𝐱 𝟐 )𝐊

6-9
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

2. OSCILAŢII AMORTIZATE

Datorită interacţiunii cu mediul în care efectuează oscilaţii, oscilatorul

pierde energie datorită rezistenţei mediului sau a vâscozităţii acestuia. După cum
am arătat, energia oscilatorului este proporţională cu pătratul amplitudinii, ceea
ce înseamnă că în timp şi amplitudinea se reduce, adică oscilaţiile se
amortizează.

Să considerăm cazul în care particula oscilează într- un mediu în care forţa

de rezistenţă este proporţională cu viteza particulei, fiind orientată în sens opus
vitezei şi care se poate exprima prin relaţia:

𝐹 = −𝛾𝑣 = −𝛾𝑥̇ (24)

În acest caz, ecuaţia de mişcare a oscilatorului în mediul respectiv va fi:

𝑚𝑥̈ + 𝛾𝑥̇ + 𝑘𝑥 = 0 (25)

sau

𝑥̈ + 2𝑏𝑥̇ + 𝜔02 𝑥 = 0 (26)

𝛾 𝑘
unde 𝑏 = este coeficientul de amortizare, [b]S.I.= s-1, iar 𝜔0 = este pulsaţia
2𝑚 𝑚
proprie sau pulsaţia oscilaţiilor libere a oscilatorului.

Soluţia ecuaţiei diferenţiale omogene a mişcării este de forma1:

𝑥 = 𝐶1 𝑒 𝑟1 𝑡 + 𝐶2 𝑒 𝑟2 𝑡 (27)

unde 𝐶1 şi 𝐶2 sunt două constante arbitrare de integrare, iar 𝑟1,2 = −𝑏 ± 𝑖𝜔. Am

notat 𝜔 = √𝜔02 − 𝑏 2 frecvenţa oscilaţiilor amortizate sau pseudofrecvenţa, aceasta
fiind mai mică decât frecvenţa oscilaţiilor proprii, deoarece frecarea cu mediul
întârzie mişcarea şi măreşte perioada oscilaţiilor.

Ţinând cont de notaţiile facute, putem scrie ecuaţia (27) sub forma:

𝑥 = 𝐶1 𝑒 (−𝑏+𝑖𝜔)𝑡 + 𝐶2 𝑒 (−𝑏−𝑖𝜔)𝑡 (28)

sau

𝑥 = 𝑒 −𝑏𝑡 [𝐶1 𝑒 𝑖𝜔𝑡 + 𝐶2 𝑒 −𝑖𝜔𝑡 ] (29)

Se disting trei situaţii:

1
Numărul constantelor de integrare permise în soluţia ecuaţiei diferenţiale este întotdeauna egal cu ordinul ecuaţiei.
Cele două constante 𝐶1 şi 𝐶2 sunt permise deoarece ecuaţia (27) este o ecuaţie diferenţială de gradul al doilea. Valorile
coeficienţilor sunt ajustate pentru a satisface condiţiile iniţiale.
6 - 10
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

CAZUL I: 𝒃 < 𝝎𝟎 – în acest caz mişcarea este periodică

Utilizând formula lui Euler: 𝑒 ±𝑖𝑥 = 𝑐𝑜𝑠 𝑥 ± 𝑖 𝑠𝑖𝑛 𝑥, putem scrie relaţia de mai
sus sub forma:

𝑥 = 𝑒 −𝑏𝑡 [(𝐶1 + 𝐶2 )𝑐𝑜𝑠 𝜔𝑡 + 𝑖(𝐶1 − 𝐶2 )𝑠𝑖𝑛 𝜔𝑡] (30)

𝑖(𝐶1 −𝐶2 ) 𝐶1 +𝐶2

Dacă facem notaţiile: = 𝑐𝑡𝑔𝜑 şi = 𝐴 obţinem forma echivalentă a
𝐶1 +𝐶2 𝑠𝑖𝑛𝜑
ecuaţiei (30):

𝑥 = 𝑒 −𝑏𝑡 [𝐴 𝑠𝑖𝑛𝜑 𝑐𝑜𝑠 𝜔𝑡 + (𝐶1 + 𝐶2 ) 𝑐𝑡𝑔𝜑 𝑠𝑖𝑛 𝜔𝑡] (31)

adică

𝑥 = 𝑒 −𝑏𝑡 [𝐴 𝑠𝑖𝑛𝜑 𝑐𝑜𝑠 𝜔𝑡 + 𝐴 𝑠𝑖𝑛𝜑 𝑐𝑡𝑔𝜑 𝑠𝑖𝑛 𝜔𝑡] (32)

sau

𝑥 = 𝑒 −𝑏𝑡 [𝐴 𝑠𝑖𝑛𝜑 𝑐𝑜𝑠 𝜔𝑡 + 𝐴 𝑐𝑜𝑠𝜑 𝑠𝑖𝑛 𝜔𝑡] (33)

Scoatem factor comun constanta A şi obţinem:

𝑥 = 𝐴 𝑒 −𝑏𝑡 sin(𝜔𝑡 + 𝜑 ) (34)

𝑨 𝒆−𝒃𝒕
Relaţia (34) ne arată că punctul material are o
mişcare oscilatorie de tip sinusoidal, dar cu
amplitudinea descrescătoare exponenţial
(figura 4). O astfel de mişcare este amortizată şi
are perioada:
2𝜋 2𝜋
𝑇= = (35)
𝜔
𝜔02 −𝑏2
Figura 4 Scăderea exponenţială a
amplitudinii oscilaţiei amortizate.
Amortizarea oscilaţiilor se poate Amplitudinea scate cu 𝑒 −𝑏𝑡 .
caracteriza cu ajutorul mărimii numite
decrement logaritmic al amortizării, definită prin relaţia:

𝐴 𝑒 −𝑏𝑡
𝐷 = 𝑙𝑛 = 𝑙𝑛𝑒 𝑏𝑡 = 𝑏𝑇 (36)
𝐴 𝑒 −𝑏(𝑡+𝑇)

Decrementul logaritmic al amortizării este o mărime adimensională.

Viteza oscilaţiei va fi dată de relaţia:

𝑣 = 𝑥̇ = −𝑏𝐴 𝑒 −𝑏𝑡 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 + 𝜑) + 𝜔𝐴 𝑒 −𝑏𝑡 𝑐𝑜𝑠(𝜔𝑡 + 𝜑) (37)

sau

𝑣 = 𝑥̇ = 𝐴 𝑒 −𝑏𝑡 [−𝑏 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 + 𝜑) + 𝜔 𝑐𝑜𝑠(𝜔𝑡 + 𝜑)] (38)

6 - 11
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

Constantele A şi 𝜑 se determină din condiţiile iniţiale:

𝑥0 = 𝑥|𝑡=0 şi 𝑣0 = 𝑣|𝑡=0 (39)

Astfel, vom avea:

𝑥0 = 𝐴𝑠𝑖𝑛 𝜑0
{ (40)
𝑣0 = 𝐴 [−𝑏 𝑠𝑖𝑛 𝜑0 + 𝜔 𝑐𝑜𝑠𝜑0 ]

Utilizând identitatea trigonometrică 𝑠𝑖𝑛2 𝜑 + 𝑐𝑜𝑠 2 𝜑 = 1, obţinem relaţia:

𝑥02 (𝑣0 −𝑏𝑥0 )2 (𝑣0 −𝑏𝑥0 )2

2 + =1⇒𝐴= 𝑥02 + (41)
𝐴 𝜔2 𝐴2 𝜔2 𝐴2

Împărţind membru cu membru ecuaţiile (40) obţinem:

𝑣0 −𝑏𝑥0
𝑡𝑔𝜑 = (42)
𝜔𝑥0

Astfel, soluţia ecuaţiei de mişcare se poate scrie:

(𝑣0 −𝑏𝑥0 )2 𝑣0 −𝑏𝑥0

𝑥= 𝑥02 + 𝑒 −𝑏𝑡 𝑐𝑜𝑠 [𝜔𝑡 + 𝑎𝑟𝑐𝑡𝑔 ] (43)
𝜔2 𝐴2 𝜔𝑥0

Astfel, energia oscilaţiilor amortizate va fi dată de relaţia:

𝑚𝑣 2 𝑘𝑥 2
𝐸 = 𝐸𝐶 + 𝐸𝑝 = + (44)
2 2

Înlocuind în relaţia de mai sus viteza şi elongaţia oscilaţiilor amortizate şi

𝑏 𝜔
considerând că ≪ 1 şi ≈ 1, vom obţine:
𝜔0 𝜔0

𝑘𝐴2
𝐸 = 𝐸𝐶 + 𝐸𝑝 = 𝑒 −2𝑏𝑡 (45)
2

CAZUL II: 𝒃 > 𝝎𝟎 – cazul mişcarii aperiodice

În acest caz mişcarea nu mai este una

oscilatorie, punctul material nu mai trece de o
parte şi de alta a poziţiei de echilibru ci, teoretic,
după un timp infinit de lung revine în poziţia de
echilibru (figura 5).

CAZUL III: 𝒃 = 𝝎𝟎 – cazul mişcarii aperiodice

critice.

Figura 5 reprezentarea mişcării

În acest caz elongaţia tinde mai rapid spre aperiodice
valoarea zero(figura 6).

6 - 12
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

Una din aplicaţiile importante ale amortizării

oscilaţiilor este la sistemul de suspensie al
automobilelor. Amortizoarele automobilelor preiau
oscialţiile bruşte ale roţilor şi le amortizează,
realizând astfel o protecţie atât a pasagerilor cât şi
a elementelor componente ale acestora de şocuri
puternice.
Figura 6 reprezentarea mişcării
Şi clădirile înalte au sisteme de amortizare aperiodice critice
care le protejează de vibraţiile puternice care apar
în cazul furtunilor şi în cazul cutremurelor. De asemenea, casele au sisteme de
amortizoare ce le protejează de zgomotele puternice (materialele izolatoare fonic
utilizate în construcţii au rolul de a amortiza vibraţiile sonore).

2.1. FACTORUL DE CALITATE AL OSCILAŢIILOR AMORTIZATE

Factorul de calitate 𝑄 al oscilaţiilor amortizate măsoară rata de scădere a

energiei oscilatorului. Cum scăderea amplitudinii este exprimată de relaţia:

𝐴 = 𝐴0 𝑒 −𝑏𝑡 (46)

scăderea energiei este proporţională cu:

2
𝐴2 = 𝐴20 𝑒 (−𝑏𝑡) (47)

Astfel, putem scrie:

𝐸 = 𝐸0 𝑒 −2𝑏𝑡 (48)

unde 𝐸0 reprezintă energia la momentul 𝑡 = 0.

Timpul în care energia 𝐸 scade la valoarea 𝐸0 𝑒 −1 este dat de condiţia 𝑡 =

1 𝜔′
𝑠 pe durata căruia oscilatorul a vibrat pe 𝑟𝑎𝑑.
2𝑏 2𝑏

Vom defini factorul de calitate 𝑄 prin relaţia:

𝜔′
𝑄= (49)
2𝑏

ce exprimă numărul de radiani pe parcursul cărora amortizarea oscilaţiilor şi a

energiei corespunzătoare scade la valoarea:

𝐸 = 𝐸0 𝑒 −1 (50)

Pentru coeficienţi de rezistenţă 𝛾 mici, factorul de calitate este foarte mare,

astfel încât 𝜔02 ≫ 𝑏 2 şi 𝜔′ ≈ 𝜔0 , iar relaţia (49) devine:
𝜔0
𝑄= (51)
2𝑏

6 - 13
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

care este o constantă a sistemului amortizat.

Întroducând relaţia (51) în relaţia (48), vom avea:

𝜔
− 𝑄0 𝑡
𝐸 = 𝐸0 𝑒 (52)

Deoarece 𝑄 este o constantă, raportul dintre energia înmagazinată în

sistem şi cea pierdută pe un ciclu să fie constantă pentru:

𝑄 1 𝜔0 𝜈0
= ∙ = (53)
2𝜋 2𝜋 2𝑏 2𝑏

Astfel, raportul dintre energia înmagazinată în sistem şi cea pierdută pe un

ciclu va fi dată de relaţia:

𝐸 𝜈′ 𝜈0 𝑄
= ≈ = (54)
−Δ𝐸 2𝑏 2𝑏 2𝜋

Aplicaţia 5.

Un electron dintr- un atom care radiază energie se comportă ca un oscilator amortizat. Dacă
𝒒𝟐 𝝎𝟐 𝒙𝟐
puterea radiată este dată de relaţia 𝑷 = 𝟎
𝑾 la lungimea de undă 𝝀 = 𝟎, 𝟔 𝝁𝒎, se obţine 𝑸 =
𝟏𝟐𝝅𝜺𝟎 𝒄𝟑
𝟏𝟎 şi reprezintă timpul liber de viaţă al radiaţiei care are valoare de aproximativ 𝟏𝟎−𝟖 𝒔. S-au
𝟖
𝒎 𝟏 𝒎
utilizat valorile: 𝒒 = 𝟏, 𝟔 ∙ 𝟏𝟎−𝟏𝟗 𝑪, 𝒎𝒆 = 𝟗, 𝟏 ∙ 𝟏𝟎−𝟑𝟏 𝒌𝒈, 𝒄 = 𝟑 ∙ 𝟏𝟎𝟖 , = 𝟗 ∙ 𝟏𝟎𝟗 , iar xo este
𝒔 𝟒𝝅𝜺𝟎 𝑭
amplitudinea oscilaţiei.

3. OSCILAŢII FORŢATE. REZONANŢA

La scurt timp după deschiderea podului Tacoma Narrows Bridge din iulie
1940, automobilişti au observat tendinţa acestuia de a oscila puternic, chiar şi la
valori moderate ale vitezei vântului. În 7 noiembrie, acelaşi an, când viteza
vântului a atins 70 km/h, podul s-a prăbuşit, ruinele acestuia formând unul
dintre cele mai lungi recife artificiale din lume. Cauza prăbuşirii podului nu s-a
datorat materialelor utilizate la construcţia podului sau unei erori de design, ci
datorită fenomenului fizic de rezonanţă. Acelaşi fenomen apare şi atunci când o
interpretă de operă reuşeşte să spargă un pahar de sticlă cu ajutorul vocii. În
realizarea podului ce l-a înlocuit pe cel prăbuşit inginerii au introdus mici
modificări pentru a evita producerea fenomenului de rezonanţă.
Pentru a elimina amortizarea mişcării unui oscilator sub acţiunea forţelor
de rezistenţă, trebuie să se transmită acestuia energie din exterior. Acest lucru se
poate realiza prin acţiunea unei forţe periodice exterioare care să compenseze
amortizarea. Expresia acestei forţe este dată de relaţia:

𝐹𝑒𝑥𝑡 = 𝐹0 sin Ω𝑡 (55)

6 - 14
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

În acest caz, ecuaţia de mişcare a oscilatorului în mediul respectiv va fi:

𝑚𝑥̈ + 𝛾𝑥̇ + 𝑘𝑥 = 𝐹0 sin Ω𝑡 (56)

sau

𝑥̈ + 2𝑏𝑥̇ + 𝜔02 𝑥 = 𝛿0 sin Ω𝑡 (57)

𝐹
unde 𝛿0 = 𝑚0 este forţa redusă.

Ecuaţia (57) este o ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea, cu coeficienţi

constanţi şi neomogenă, a cărei soluţie se obţine prin însumarea soluţiei omogene
şi o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene:

𝑥 = 𝑥1 + 𝑥2 (58)

unde

𝑥1 = 𝐴 𝑒 −𝑏𝑡 sin(𝜔𝑡 + 𝜑0 ) (59)

şi

𝑥2 = 𝐴 sin(𝛺𝑡 + 𝜑) (60)

Datorită amortizării putem neglija soluţia ecuaţiei omogene (59) şi astfel

oscilatiile sistemului vor fi descrise, dup un timp suficient de mare, de soluţia
particulară:

𝑥 = 𝐴 sin(𝛺𝑡 + 𝜑) (61)

Mişcarea descrisă de acesată relaţie se numeşte în regim stationar, regim

caracterizat de faptul că, oscilaţiile se efectuează cu frecvenţa forţei exterioare 𝛺.
Din condiţia ca ecuaţia (61) să verifice ecuaţia diferenţială (57) la orice moment de
timp, vom determina constantele A şi 𝜑. Astfel, derivând relaţia (61) în raport cu
timpul obţinem:

𝑥̇ = 𝛺 𝐴 cos(Ωt + 𝜑) (62)

şi

𝑥̈ = −𝛺2 𝐴 sin(Ωt + 𝜑) (63)

Înlocuind relaţiile (62) şi (63) în ecuaţia diferenţială a mişcării (57) obţinem:

−𝛺2 𝐴 sin(Ωt + 𝜑) + 2𝑏𝛺 𝐴 cos(Ωt + 𝜑) + 𝜔02 𝐴 sin(𝛺𝑡 + 𝜑) = 𝛿0 sin Ω𝑡 (64)

sau

(𝜔02 − 𝛺2 ) 𝐴 sin(Ωt + 𝜑) + 2𝑏𝛺 𝐴 cos(Ωt + 𝜑) = 𝛿0 sin Ω𝑡 (65)

6 - 15
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

Cum

sin (Ωt + 𝜑) = 𝑠𝑖𝑛 𝛺𝑡 𝑐𝑜𝑠𝜑 + 𝑐𝑜𝑠 𝛺𝑡 𝑠𝑖𝑛𝜑 (66)

şi

cos (Ωt + 𝜑) = 𝑐𝑜𝑠 𝛺𝑡 𝑐𝑜𝑠𝜑 − 𝑠𝑖𝑛 𝛺𝑡 𝑠𝑖𝑛𝜑 (67)

din relaţia (65) obţinem:

(𝜔02 − 𝛺2 )𝐴 𝑠𝑖𝑛 𝛺𝑡 𝑐𝑜𝑠𝜑 + (𝜔02 − 𝛺2 )𝐴 𝑐𝑜𝑠 𝛺𝑡 sin 𝜑 + 2𝑏𝛺 𝐴 𝑐𝑜𝑠 𝛺𝑡 𝑐𝑜𝑠 𝜑 −

−2𝑏𝛺 𝐴 𝑠𝑖𝑛 𝛺𝑡 𝑠𝑖𝑛𝜑 = 𝛿0 sin Ω𝑡 (68)

Identificând coeficienţii lui 𝑠𝑖𝑛 𝛺𝑡 şi 𝑐𝑜𝑠 𝛺𝑡 obţinem:

(𝜔02 − 𝛺2 )𝐴 𝑐𝑜𝑠𝜑 − 2𝑏𝛺 𝐴 𝑠𝑖𝑛𝜑 = 𝛿0

{ (69)
(𝜔02 − 𝛺2 )𝐴 𝑠𝑖𝑛 𝜑 + 2𝑏𝛺 𝐴𝑐𝑜𝑠 𝜑 = 0

Ridicând la pătrat relaţiile (69) şi adunându-le membru cu membru

obţinem:

[(𝜔02 − 𝛺2 )]2 𝐴2 + 4𝑏 2 𝛺2 𝐴2 = 𝛿0 2 (70)

adică

𝛿0 2
𝐴2 = 2 (71)
(𝜔02 −𝛺2 ) +4𝑏2 𝛺2

de unde obţinem:

𝛿0
𝐴= (72)
2
(𝜔02 −𝛺2 ) + 4𝑏2 𝛺2

Împărţind membru cu membru aceleaşi relaţii obţinem:

2𝑏𝛺
𝑡𝑔𝜑 = (73)
𝜔02 −𝛺2

Relaţia (73) ne arată că oscilaţiile forţate nu sunt în fază cu forţa exterioară,

cu excepţia cazului b=0, adică în absenţa frecărilor. Se observă că valoarea
amplitudinii A este o funcţie de pulsaţia forţei exterioare 𝛺, maximul său fiind
determinat din condiţia:

𝑑𝐴
=0 (74)
𝑑Ω

Prin înlocuirea relaţiei (72) în relaţia (74) vom obţine:

𝛺𝑟𝑒𝑧 = √𝜔02 − 2𝑏 2 (75)

6 - 16
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

adică valoarea pulsaţiei forţei exterioare

pentru care amplitudinea este maximă.
Această valoare este denumită pulsaţie
de rezonanţă, iar fenomenul de apariţie a
unui maxim al amplitudinii mişcării
întreţinute se numeşte rezonanţă. Valoarea
maximă a amplitudinii se obţine înlocuind în
relaţia (72) relaţia (75) şi va rezulta:

𝛿0
𝐴𝑚𝑎𝑥 = (76)
2𝑏 𝜔02 −𝑏2

adică, pentru o valoare mică a coeficientului de amortizare 𝑏 se obţine un maxim

al amplitudinii mai mare (figura 8).

3.1. APLICAŢII ALE REZONANŢEI

În practică apariţia rezonanţei conduce la o creştere bruscă a amplitudinii

oscilaţiilor forţate ale diferitelor construcţii (cum sunt fundaţiile clădirilor,
podurile, etc.). Rezonanţa poate duce chiar la distrugerea construcţiilor, devenind
un fenomen nedorit şi evitat cu grijă. În construcţiile cu scop tehnic se folosesc
dispozitive speciale numite amortizoare pentru a elimina oscilaţiile rezonante.
În cele ce urmează sunt prezentate câteva exemple ale apariţiei şi utilizări
fenomenului de rezonanţă.
În timpul unui cutremur apar o multitudine de frecvenţe joase care apar
simultan, de aceea este însoţit de un sunet de genul unui huruit de intensitate
joasă. Frecvenţele pe care le auzim nu sunt cele mai puternice, ci corespund unor
energii ale vibraţiilor ce au frecvenţa cuprinsă în intervalul 1Hz – 10 Hz. Toate
structurile construite de noi sunt aşezate pe un strat geologic format din pământ,
nisip, noroi şi roci. Când o undă seismică vine spre suprafaţă, aceste straturi se
comportă ca un sistem ce posedă o anumită frecvenţă de vibraţie. Frecvenţa de
rezonanţă a acestui strat este influenţată de rigiditatea stratului şi de adâncimea
acestuia. De exemplu, frecvenţa de rezonanţă a unui strat de noroi are un
spectru cuprins între 1 – 4 Hz. Astfel, când undă se propagă spre suprafaţă, acest
strat răspunde cel mai puternic frecvenţelor din spectrul său de rezonanţă şi prin
urmare, orice structură care se află deasupra unui astfel de strat este supusă
unui risc ridicat de avarie.
Revenind asupra exemplului de la începutul capitolului „Oscilaţii forţate”,
despre prăbuşirea podului Tacoma Narrows Bridge din 7 noiembrie 1940.
Întrebarea care s-a pus a fost de ce podul a intrat în oscilaţie deşi vântul sufla cu
viteză constantă? Răspunsul a venit după realizarea unor experimente care au
pus în evidenţă două mecanisme diferite implicate în producerea dezastrului.
Primul mecanism a fost cel care este responsabil pentru iniţierea vibraţiilor
iniţiale, relativ scăzute şi care s-au datorat rezonanţei. Pe măsură ce vântul se

6 - 17
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

deplasa peste pod, acesta a început să se comporte ca aripa unui avion,

formându-se vârtejuri de aer care „curgeau” în jurul podului. Pe măsură ce un
astfel de vârtej se deplasa spre ieşirea podului se producea o schimbare bruscă în
presiunea aerului exercitată asupra podului, tradusă prin exercitarea unor forţe
orientate alternativ, în sus şi în jos. Aceste forţe exercitate asupra podului sunt
exact forţele periodice ce stau la baza producerii rezonanţei. Pe măsură ce vântul
era mai puternic, vârtejurile se deplasau mai rapid şi apărea o frecvenţă mai
mare a oscilaţiilor induse podului. La o valoare potrivită a vitezei vântului,
frecvenţa a corespuns celei de rezonanţă a podului care avea valoarea de 0,2 Hz.
Absorţia şi emisia undelor luminoase poate fi legată intuitiv de fenomenul
de rezonanţă. Într- un volum mic de gaz atomii sunt suficient de depărtaţi încât
se comportă ca nişte sisteme ce vibrează individual. Deşi aceste vibraţii sunt
foarte complexe, fiind descrise de aparatul mecanicii cuantice, ele se supun
aceloraşi reguli ca şi vibraţiile mecanice obişnuite. Când un strat subţire de gaz
alcătuit dintr- un anumit element este încălzit, are loc o emisie de radiaţii
luminoase de o anumită frecvenţă, caracteristice fiecărui element. Aceste vibraţii
atomice răspund puternic forţelor de excitaţie corespunzătoare frecvenţei lor
naturale. Astfel, dacă aveam un gaz rece străbătut de unde luminoase cu
frecvenţe diferite, acesta va absorbi fotoni cu frecvenţa identică cu cea a celor
emişi atunci când este încălzit.
O aplicaţie foarte importantă a fenomenului de
rezonanţă este Rezonanţa Magnetică Nucleară (RMN).
RMN este o metodă utilizată pentru stabilirea structurii
moleculare a unei substanţe chimice necunoscute şi
pentru obţinerea unor imagini medicale a unor organe
din interiorul corpului omenesc. Corpul omenesc conţine
un număr mare de atomi de hidrogen, ce constau dintr-
un electron ce orbiteză în jurul unui nucleu „greu”, ce
conţine un singur proton ce se roteşte în jurul unei axe
proprii. Combinaţia dintre această mişcare de spin şi
sarcina electrică a sa îl face să se comporte ca un mic
magnet. Fiecare proton al atomilor de hidrogen din
organism este înconjurat de multe particule încărcate
electric, precum propriul său electron şi electronii şi Figura 10. Imagine RMN a
protonii atomilor înconjurători. Aceşi „vecini” creierului uman
acţionează precum magneţii, exercitând forţe magnetice
asupra protonului. În funcţie de structura moleculei în care se găseşte atomul de
hidrogen va fi o valoare particulară a forţelor magnetice ce acţionează asupra sa.
Aparatul RMN „bombardează” proba cu unde radio şi dacă frecvenţa acestora
corespunde cu frecvenţa de rezonanţă a protonului acesta va absorbi puternic
energie de la unda incidentă şi va oscila puternic. Vibraţia va fi amortizată nu de
frecare, deoarece nu există frecare în interiorul atomului, ci de reemisia undelor
radio. Astfel, se poate determina aranjamentul geometric al atomilor din jurul

6 - 18
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

atomului de hidrogen şi localizarea acestora în spaţiu, putându- se realiza

imagini medicale (figura 10).

4. COMPUNEREA OSCILAŢIILOR ARMONICE

4.1. COMPUNEREA OSCILAŢIILOR PARALELE CU ACEEAŞI

FRECVENŢĂ

De foarte multe ori ne întâlnim cu situaţii când trebuie să compunem două

sau mai multe oscilaţii. Vom studia pentru început compunerea a două oscilaţii
paralele (aceeaşi direcţie de oscilaţie) şi de aceeaşi frecvenţă. În acest caz un
punct material este supus acţiunii simultane a cel puţin două oscilaţii armonice
având aceeaşi direcţie. În literatura de specialitatea sunt cunoscute două metode
pentru a compune cele două oscilaţii: metoda analitică şi metoda fazorială.

4.1.1. METODA ANALITICĂ

Să considerăm un punct material supus acţiunii simultane a două oscilaţii

paralele cu aceeaşi frecvenţă:

𝑥1 = 𝐴1 𝑠𝑖𝑛 (𝜔𝑡 + 𝜑1 ) (77)

şi

𝑥2 = 𝐴2 𝑠𝑖𝑛 (𝜔𝑡 + 𝜑2 ) (78)

Punctul material va efectua o oscilaţie armonică rezultantă după aceeaşi

direcţie şi de aceeaşi pulsaţie cu oscilaţiile componente, având elongaţia:

𝑥 = 𝑥1 + 𝑥2 (79)

mişcarea fiind de acelaşi tip, adică având ecuaţia:

Prin înlocuirea relaţiilor (77) şi (78) în relaţia precedentă obţinem:

𝑥 = 𝐴1 𝑠𝑖𝑛 (𝜔𝑡 + 𝜑1 ) + 𝐴2 𝑠𝑖𝑛 (𝜔𝑡 + 𝜑2 ) (80)

Relaţie care poate fi scrisă şi sub forma:

𝑥 = 𝐴1 𝑠𝑖𝑛 𝜔𝑡 𝑐𝑜𝑠𝜑1 + 𝐴1 𝑐𝑜𝑠 𝜔𝑡 𝑠𝑖𝑛𝜑1 + 𝐴2 𝑠𝑖𝑛 𝜔𝑡𝑐𝑜𝑠𝜑2 + 𝐴2 𝑐𝑜𝑠 𝜔𝑡 𝑠𝑖𝑛𝜑2 )

𝑥 = (𝐴1 𝑐𝑜𝑠𝜑1 + 𝐴2 𝑐𝑜𝑠𝜑2 )𝑠𝑖𝑛 𝜔𝑡 + ( 𝐴1 𝑠𝑖𝑛𝜑1 + 𝐴2 𝑠𝑖𝑛𝜑2 ) 𝑐𝑜𝑠 𝜔𝑡

𝐴1 𝑠𝑖𝑛𝜑1 +𝐴2 𝑠𝑖𝑛𝜑2

𝑥 = (𝐴1 𝑐𝑜𝑠𝜑1 + 𝐴2 𝑐𝑜𝑠𝜑2 ) (𝑠𝑖𝑛 𝜔𝑡 + 𝑐𝑜𝑠 𝜔𝑡) (81)
𝐴1 𝑐𝑜𝑠𝜑1 +𝐴2 𝑐𝑜𝑠𝜑2

6 - 19
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

Notând

𝑠𝑖𝑛 𝜑 𝐴1 𝑠𝑖𝑛𝜑1 +𝐴2 𝑠𝑖𝑛𝜑2

𝑡𝑔 𝜑 = = (82)
𝑐𝑜𝑠 𝜑 𝐴1 𝑐𝑜𝑠𝜑1 +𝐴2 𝑐𝑜𝑠𝜑2

obţinem:
(𝐴1 𝑐𝑜𝑠𝜑1 +𝐴2 𝑐𝑜𝑠𝜑2 )
𝑥= (𝑠𝑖𝑛 𝜔𝑡 𝑐𝑜𝑠 𝜑 + 𝑠𝑖𝑛 𝜑 𝑐𝑜𝑠 𝜔𝑡) (83)
𝑐𝑜𝑠 𝜑

adică:

(𝐴1 𝑐𝑜𝑠𝜑1 +𝐴2 𝑐𝑜𝑠𝜑2 )

𝑥= 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 + 𝜑 ) (84)
𝑐𝑜𝑠 𝜑

Avându- se în considerare expresiile:

1 𝐴1 𝑠𝑖𝑛𝜑1 +𝐴2 𝑠𝑖𝑛𝜑2 2

= √1 + 𝑡𝑔2 𝜑 = 1+( )
𝑐𝑜𝑠 𝜑 𝐴1 𝑐𝑜𝑠𝜑1 +𝐴2 𝑐𝑜𝑠𝜑2
1
= ∙ √(𝐴1 𝑐𝑜𝑠𝜑1 + 𝐴2 𝑐𝑜𝑠𝜑2 )2 + (𝐴1 𝑠𝑖𝑛𝜑1 + 𝐴2 𝑠𝑖𝑛𝜑2 )2
(𝐴1 𝑐𝑜𝑠𝜑1 +𝐴2 𝑐𝑜𝑠𝜑2 )
1
=
(𝐴1 𝑐𝑜𝑠𝜑1 + 𝐴2 𝑐𝑜𝑠𝜑2 )

∙ 𝐴1 2 𝑐𝑜𝑠 2 𝜑1 + 𝐴2 2 𝑐𝑜𝑠 2 𝜑2 + 2𝐴1 𝐴2 𝑐𝑜𝑠𝜑1 𝑐𝑜𝑠𝜑2 + 𝐴1 2 𝑠𝑖𝑛2 𝜑1 + 𝐴2 2 𝑠𝑖𝑛2 𝜑2 + 2𝐴1 𝐴2 𝑠𝑖𝑛𝜑1 𝑠𝑖𝑛𝜑2

1
= ∙ 𝐴1 2 (𝑠𝑖𝑛2 𝜑1 + 𝑐𝑜𝑠 2 𝜑1 ) + 𝐴2 2 (𝑠𝑖𝑛2 𝜑2 + 𝑐𝑜𝑠 2 𝜑2 ) + 2𝐴1 𝐴2 (𝑐𝑜𝑠𝜑1 𝑐𝑜𝑠𝜑2 + 𝑠𝑖𝑛𝜑1 𝑠𝑖𝑛𝜑2 )
(𝐴1 𝑐𝑜𝑠𝜑1 +𝐴2 𝑐𝑜𝑠𝜑2 )

1
= ∙ 𝐴1 2 + 𝐴2 2 + 2𝐴1 𝐴2 𝑐𝑜𝑠(𝜑2 − 𝜑1 ) (85)
(𝐴1 𝑐𝑜𝑠𝜑1 +𝐴2 𝑐𝑜𝑠𝜑2 )

Astfel, relaţia (84) devine:

𝑥 = 𝐴 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 + 𝜑 ) (86)

unde:

𝐴= 𝐴1 2 + 𝐴2 2 + 2𝐴1 𝐴2 𝑐𝑜𝑠(𝜑2 − 𝜑1 ) (87)

este amplitudinea mişcării oscilatorii rezultante.

4.1.2. METODA FAZORIALĂ

Fazorul este un vector al cărui modul este egal cu amplitudinea mişcării

oscilatorii şi care se roteşte, în sens trigonometric, în planul 𝑥𝑜𝑦 cu viteza
unghiulară egală cu pulsaţia mişcării oscilatorii. Putem reprezenta cele două
mişcări oscilatorii în planul 𝑥𝑜𝑦 ca doi vectori de modul egal cu amplitudinea
mişcării oscilatorii şi unghiurile făcute cu direcţia pozitivă a axei egale cu fazele
mişcării oscilatorii. Din figura 11 observăm că putem calcula foarte uşor
amplitudinea mişcării rezultante precum şi faza acesteia:

6 - 20
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

𝐴= 𝐴1 2 + 𝐴2 2 + 2𝐴1 𝐴2 𝑐𝑜𝑠 ∆𝜑 (88)

𝐴𝑦 𝐴1𝑦 +𝐴2𝑦 𝐴1 𝑠𝑖𝑛𝜑1 +𝐴2 𝑠𝑖𝑛𝜑2

𝑡𝑔 𝜑 = = = (89)
𝐴𝑥 𝐴1𝑥+𝐴2𝑥 𝐴1 𝑐𝑜𝑠𝜑1 +𝐴2 𝑐𝑜𝑠𝜑2

Astfel, compunând fazorial oscilaţiile paralele, se

regăsesc rezultatele obţinute prin metoda
analitică.

Figura 11. Reprezentarea

fazorială a mişcării oscilatorii

Aplicaţia 6.

Un corp este supus simultan la două mişcări

𝐴= 𝐴1 2 + 𝐴2 2 + 2𝐴1 𝐴2 𝑐𝑜𝑠 ∆𝜑 = 6 𝑐𝑚
armonice paralele: 𝒚𝟏 = 𝟒 ∙ 𝒔𝒊𝒏 𝟐𝝅(𝒕 + 𝟏/𝟑) (cm) şi
𝒚 = 𝟑 ∙ 𝒔𝒊𝒏𝟐𝝅(𝒕 + 𝟏/𝟒) (cm). Determinaţi ecuaţia
mişcării oscilatorii rezultante. iar faza iniţială:

𝐴1 𝑠𝑖𝑛𝜑1 +𝐴2 𝑠𝑖𝑛𝜑2

Rezolvare 𝑡𝑔 𝜑 = = −3,23
𝐴1 𝑐𝑜𝑠𝜑1 +𝐴2 𝑐𝑜𝑠𝜑2

Ecuaţiile celor două mişcări sunt: Deci: 𝜑 = 𝑎𝑟𝑐𝑡𝑔(−3,23)

𝟐𝝅
𝒚𝟏 = 𝟒 ∙ 𝒔𝒊𝒏 (𝟐𝝅𝒕 + ) ≡ 𝑨𝟏 𝒔𝒊𝒏(𝝎𝒕 + 𝝋𝟏 ) Ecuaţia mişcării oscilatorii rezultante va fi:
𝟑

𝝅
𝒚𝟐 = 𝟑 ∙ 𝒔𝒊𝒏 (𝟐𝝅𝒕 + ) ≡ 𝑨𝟐 𝒔𝒊𝒏(𝝎𝒕 + 𝝋𝟐 ) 𝑦 = 𝑦1 + 𝑦2 = 6,76 𝑠𝑖𝑛(2𝜋𝑡 − 𝑎𝑟𝑐𝑡𝑔 3,23) 𝑐𝑚.
𝟐

Amplitudinea mişcării oscilatorii rezultante este

dată de relaţia:

4.2. COMPUNEREA OSCILAŢIILOR PARALELE CU FRECVENŢE

DIFERITE

În acest caz, vom considera compunerea a două oscilaţii paralele cu

pulsaţiile 𝜔1 şi 𝜔2 , vând fazele iniţiale egale cu zero (𝜑01 = 𝜑02 = 0), şi aceeaşi
amplitudine A0, descrise de ecuaţiile:

𝑥1 = 𝐴0 𝑠𝑖𝑛 𝜔1 𝑡 (90)

şi

𝑥2 = 𝐴0 𝑠𝑖𝑛 𝜔2 𝑡 (91)

unde 𝜔2 > 𝜔1 .

Mişcarea rezultantă va fi descrisă de ecuaţia:

6 - 21
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

𝑥 = 𝑥1 + 𝑥2 = 𝐴0 (𝑠𝑖𝑛 𝜔1 𝑡 + 𝑠𝑖𝑛 𝜔2 𝑡) (92)

𝑎+𝑏 𝑏−𝑎
Utilizând relaţia trigonometrică: 𝑠𝑖𝑛𝑎 + 𝑠𝑖𝑛𝑏 = 2𝑠𝑖𝑛 𝑐𝑜𝑠 , relaţia de mai
2 2
sus devine:

(𝜔2 −𝜔1 )𝑡 (𝜔1 +𝜔2 )𝑡

𝑥 = 2𝐴0 𝑐𝑜𝑠 𝑠𝑖𝑛 (93)
2 2

Dacă notăm diferenţa celor două frecvenţe cu   2  1 , şi tinem cont că

𝜔1 = 𝜔 − ∆𝜔, iar 𝜔1 = 𝜔 − ∆𝜔, putem scrie ecuaţia de mai sus sub forma:

𝑥 = 2𝐴0 𝑐𝑜𝑠(∆𝜔𝑡) 𝑠𝑖𝑛𝜔𝑡 (94)

Se observă că oscilaţia rezultantă nu este armonică, deoarece amplitudinea

rezultantă variază în timp (figura 11):

𝐴 = |2𝐴0 𝑐𝑜𝑠(∆𝜔𝑡)| (95)

Oscilaţiile în care amplitudinea rezultantă variază periodic în timp se

numesc bătăi, perioada respectiv frecvenţa acestora fiind:
𝜋 𝜋
𝑇= = (96)
∆𝜔 𝜔2 −𝜔1

respectiv:
𝜔2 −𝜔1
𝜈= = 2(𝜈2 − 𝜈1 ) (97)
𝜋

6 - 22
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

4.2. COMPUNEREA OSCILAŢIILOR ARMONICE PERPENDICULARE

4.2.1. OSCILAŢII ARMONICE CU ACEEAŞI PULSAŢIE

Să considerăm un punct material supus la două mişcări oscilatorii

armonice, una de-a lungul axei ox, iar cealaltă de-a lungul axei oy descrise de
ecuaţiile:

𝑥 = 𝐴 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 + 𝜑1 ) (98)

𝑦 = 𝐵 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 + 𝜑2 ) (99)

Ecuaţia traiectoriei rezultante descrise de punctul material în urma

compunerii celor două mişcări oscilatorii se obţine prin eliminarea timpul din
ecuaţiile parametrice ale traiectoriei (98) şi (99). Astfel, împărţind ecuaţiile cu
amplitudinea 𝐴 respectiv 𝐵 şi dezvoltând funcţiile sin, vom obţine:
𝑥
= 𝑠𝑖𝑛𝜔𝑡 𝑐𝑜𝑠𝜑1 + 𝑠𝑖𝑛𝜑1 𝑐𝑜𝑠𝜔𝑡 (100)
𝐴

𝑦
= 𝑠𝑖𝑛𝜔𝑡 𝑐𝑜𝑠𝜑2 + 𝑠𝑖𝑛𝜑2 𝑐𝑜𝑠𝜔𝑡 (101)
𝐵

Înmulţind pe rând prima ecuaţie cu 𝑐𝑜𝑠𝜑2 şi 𝑠𝑖𝑛𝜑2 iar a doua ecuaţie cu

𝑐𝑜𝑠𝜑1 şi 𝑠𝑖𝑛𝜑1 şi de fiecare dată le scădem membru cu membru, va rezulta:
𝑥 𝑦
𝑐𝑜𝑠𝜑2 − 𝑐𝑜𝑠𝜑1 = 𝑠𝑖𝑛(𝜑2 − 𝜑1 )𝑐𝑜𝑠𝜔𝑡 (102)
𝐴 𝐵

𝑥 𝑦
𝑠𝑖𝑛𝜑2 − 𝑠𝑖𝑛𝜑1 = 𝑠𝑖𝑛(𝜑2 − 𝜑1 )𝑠𝑖𝑛𝜔𝑡 (103)
𝐴 𝐵

Prin ridicarea la pătrat şi adunarea membru cu membru a ecuaţiilor de mai

sus, se obține ecuaţia traiectoriei punctului material supus la cele două mişcări
oscilatorii:

𝑥2 𝑦2 2𝑥𝑦
2 + − 𝑐𝑜𝑠(𝜑2 − 𝜑1 ) = 𝑠𝑖𝑛2 (𝜑2 − 𝜑1 ) (104)
𝐴 𝐵2 𝐴𝐵

Ecuaţia (104) reprezintă ecuaţia unei elipse înscrisă într-un dreptunghi

având laturile 2𝐴 şi 2𝐵 numit dreptunghiul amplitudinilor, axa elipsei făcând un
unghi 𝛼 cu ordonata (figura 12).

O astfel de oscilaţie poartă denumirea de oscilaţie eliptic polarizată.

Excentricitatea elipsei, direcţia axelor elipsei cât şi sensul de mişcare al punctului
material, depinde de amplitudinile A şi B a celor două oscilaţii precum şi de
diferenţa de fază ∆𝜑 = 𝜑2 − 𝜑1 .

În general, aele elipsei sunt înclinate faţă de axele 𝑜𝑥 şi 𝑜𝑦, dar acestea
devin axe principale atunci când diferenţa de fază este:

6 - 23
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

𝜋
∆𝜑 = 𝜑2 − 𝜑1 = (105)
2

În acest caz, ecuaţia (104) devine:

𝑥2 𝑦2
2 + = 1 (106)
𝐴 𝐵2

adică, ecuaţia unei elipse având semiaxele 𝐴

şi 𝐵.

În funcţie de valorile defazajului ∆𝜑

distingem următoarele cazuri:

1. dacă ∆𝜑 = 2𝑛𝜋, n=0,1,2,.., oscilaţiile sunt

în fază, iar ecuaţia (104) devine:

𝑥2 𝑦2 2𝑥𝑦 𝐵
+ − =0⇒𝑦= 𝑥 (107)
𝐴2 𝐵2 𝐴𝐵 𝐴

adică eclipsa degenereză într- o dreaptă care coincide cu prima diagonală a

triunghiului amplitudinilor (figura 13. a, i).

2. dacă ∆𝜑 = (2𝑛 + 1)𝜋, n=0,1,2,.., oscilaţiile sunt în opoziţie de fază, iar ecuaţia
(104) devine:

𝑥2 𝑦2 2𝑥𝑦 𝐵
+ + =0⇒𝑦=− 𝑥 (108)
𝐴2 𝐵2 𝐴𝐵 𝐴

eclipsa degenerând într- o dreaptă care coincide cu cea de-a doua diagonală a
triunghiului amplitudinilor (figura 13, e).

În aceste două cazuri mişcarea rezultantă are loc de-a lungul unui segment
de dreaptă, în ambele sensuri, oscilaţia numindu- se polarizată liniar.
𝜋
3. dacă ∆𝜑 = (2𝑛 + 1) , n=0,1,2,.., oscilaţiile sunt în cvadratură, iar ecuaţia (104)
2
devine:

𝑥2 𝑦2
2 + = 1 (109)
𝐴 𝐵2

adică ecuaţia unei elipse a cărei axe coincide cu axele de coordonate, oscilaţia
rezultantă a punctului material numindu-se oscilaţie polarizată eliptic. Dacă
punctul material se mişcă în sens invers acelor de ceasornic avem oscilaţii
polarizate la stânga (figura 13. b, d, j), iar dacă se mişcă în sensul acelor de
ceasornic oscilaţiile rezultante sunt polarizate la dreapta (figura 13, f, h).

4. dacă 𝐴 = 𝐵, ecuaţia (104) devine în acest caz:

𝑥 2 + 𝑦 2 − 2𝑥𝑦 𝑐𝑜𝑠(𝜑2 − 𝜑1 ) = 𝐴2 𝑠𝑖𝑛2 (𝜑2 − 𝜑1 ) (110)

6 - 24
 Ionuţ VLĂDOIU OSCILAŢII MECANICE

Figura 13. Traiectoriile descrise de un sistem de două oscilaţii armonice

perpendiculare, cu aceeaşi frecvenţă dar la valori diferite ale defazajului ∆𝜑

care reprezintă ecuaţia unui cerc. Oscilaţia rezultantă are o traiectorie circulară
𝜋
de rază R şi poartă denumirea de oscilaţie polarizată circular. Când ∆𝜑 = , cercul
2
este parcurs spre stânga (polarizare circulară stânga, figura 13. c), iar când ∆𝜑 =
3𝜋
, cercul este parcurs spre dreapta (polarizare circulară dreapta, figura 13. g). În
2
ambele cazuri, raza cercului este egală cu 𝐴, iar centrul acestuia se află în
originea axelor de coordonate.

4.2.2. OSCILAŢII ARMONICE DE PULSAŢII DIFERITE

În cazul compunerii a două oscilaţii armonice ortogonale de pulsaţii diferite
punctul material se mişcă pe o traiectorie de o formă mai complicată. Dacă
raportul frecvenţelor celor două oscilaţii este un număr raţional, traiectoriile sunt
curbe închise, denumite curbe Lissajous (figura 14).

Dacă amplitudinile vibraţiilor

sunt 𝐴 şi 𝐵, figura Lissajous va fi
conţinută într- un dreptunghi având
laturile 2𝐴 şi 2𝐵, care sunt tangente
la curbe într- un anumit număr de
puncte. Raportul acestor puncte în
lungul axei 𝑥 şi cel al punctelor din
lungul axei 𝑦 este egal cu raportul
invers al frecvenţelor
corespunzătoare.

Figura 14. Figurile Lissajous descrise de un

sistem de două oscilaţii armonice
perpendiculare, cu pulsaţii diferite

6 - 25