ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI
FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE
ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ

REFERAT
La Disciplina: Instituții de drept penal comparat

CRITERII DE CLASIFICARE A
INFRACȚIUNILOR ÎN DREPTUL PENAL
CONTINENTAL

Masterand,

Sprincean
Nicolae

Coordonator ştiinţific,

Conf. Univ. Dr. Radion Cojocaru

CHIȘINĂU
2019
 CRITERII DE CLASIFICARE A INFRACȚIUNILOR
ÎN DREPTUL PENAL CONTINENTAL

§1. Infracțiunea. Definiţie. Trăsături esenţiale

Codul Penal al Republicii Moldova definiște infracțiunea ca fiind o faptă prejudiciabilă,

prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală 1. Definiţia
legală relevă cele trei trăsături esenţiale ale faptei ce constituie infracţiune:

• fapta care prezintă pericol social;

• fapta săvârşită cu vinovăţie;
• fapta prevăzută de legea penală.

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii se cer întrunite cumulativ, în lipsa uneia dintre acestea
existenţa infracţiunii fiind exclusă. Aceste trăsături sunt trăsături comune pentru ansamblul
faptelor ce constituie infracţiuni semnificând ilicit penal, delimitîndu-se astfel, atît de faptele
ce reprezintă alte forme de ilicit juridic2, dar extrapenal, dar şi de faptele licite.

§2. Conținutul infracțiunii – fundament în clasificărea infracțiunilor

În lumina definiţiei acordate infracţiunii după cum s-a arătat, ilicitul penal se delimitează
de alte forme de ilicit juridic. Legislaţia noastră penală cuprinde un număr considerabil de
infracţiuni, fapte de o mare varietate. Astfel, se ajunge la distincţii între tipuri de infracţiuni,
deosebind o faptă ce constituie infracţiune de o altă faptă penală, de alte infracţiuni.
Conţinutul infracţiunii este definit în doctrină ca totalitatea condiţiilor obiective şi subiective,
prevăzute în norma de incriminare, necesare pentru existenţa unei anumite infracţiuni (care
determină un anumit tip de infracţiune).
Conţinutul specific al fiecărei infracţiuni – prin trăsăturile proprii pe care le prezintă –
permite diferenţierea între ele a faptelor ce constituie infracţiuni. Sub acest aspect, nu trebuie

1
Art. 14, alin. (1) din Codul Penal al Republicii Moldova.
2
Spre exemplu contravențiile, abaterile disciplinarea, răspunderea civilă delictuală etc.
confundate definiţia infracţiunii şi trăsăturile esenţiale ale acesteia cu noţiunea de conţinut al
infracţiunii3, interesând în acest caz condiţiile infracţiunii şi elementele constitutive.
Dispoziţiile legale prin care sunt incriminate diferite fapte (conform unor modele legale
de incriminare) implică analiza textelor cu referire la obiectul şi subiecţii infracţiunii, latura
obiectivă şi latura subiectivă, ce alcătuiesc conţinutul legal (sau conţinutul generic de
incriminare). Condiţiile preexistente ale infracţiunii le reprezintă obiectul infracţiunii şi
subiecţii. Obiectul infracţiunii este apreciat în doctrina ca reprezentând valorile sociale şi
relaţiile sociale apărate de legea penală, împotriva cărora sunt îndreptate faptele penale şi care
sunt lezate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora. Obiectul infracţiunii cunoaşte mai
multe forme:

 obiect juridic generic care reprezintă o grupă de valori sociale de aceeaşi

natură,vătămate de o grupă de infracţiuni. Pe baza acestui obiect s-a sistematizat
partea specială a Codului Penal
 obiect juridic special care reprezintă o anumită valoare socială şi căreia i se aduce
atingere prin infracţiune.

Fiecare infracţiune prezintă un obiect juridic specific. În cazul anumitor infracţiuni se

întâlneşte şi un obiect material care constă în lucrul corporal sau fiinţa asupra căreia se
îndreaptă activitatea infracţională. Prezintă obiect material, spre exemplu, infracţiunile de
omor (corpul persoanei în viaţă), infracţiunea de furt (bunul mobil sustras) ş.a. Sunt denumiţi
subiecţi ai infracţiunii persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, deosebind două
categorii, respectiv, subiectul activ şi subiectul pasiv al infracţiunii. Subiectul activ al
infracţiunii poate fi o persoană fizică sau juridică, persoană care, îndeplinind condiţiile legii,
săvârşeşte fapta penală. Subiectul activ al infracţiunii – când este reprezentat de o persoană
fizică – trebuie să îndeplinească cumulativ anumite condiţii (condiţii generale), şi anume: o
anumită limită de vârstă; responsabilitate; libertatea de hotărâre şi acţiune. În ceea ce priveşte
limitele răspunderii penale, Codul penal prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14
ani nu răspunde penal, iar cel care are vârsta între 14 şi 16 ani, răspunde penal numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârstade 16 ani
răspunde penal potrivit legii.

3
Altfel spus, structura infracţiunii.
 Majoritatea infracţiunilor angajează răspunderea penală (în calitate de autor sau ca
participant) a persoanelor fizice ce le comit şi care îndeplinesc, la data săvârşirii lor,condiţiile
generale mai sus menţionate. Sunt însă şi unele infracţiuni denumite infracţiuni proprii (sau
cu subiect special) – în cazul cărora, legea impune şi condiţii speciale, subiectul activ fiind un
subiect special. Condiţia specială priveşte o anumită calitate pe care trebuie să o întrunească
persoana ce va trece la executarea faptei, calitate specială care trebuie să existe la data
comiterii acesteia. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de delapidare subiectul activ este
calificat prin calitatea de funcţionar.
Potrivit concepţiei legiuitorului Codului penal actual şi persoana juridică poate fi subiect
activ al infracţiunii. Legea reglementează condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice,
Codul penal prevede că „persoanele juridice, cu excepţia statului, autorităţilor publice şi a
instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului
privat,răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în
interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie
prevăzută delegea penală”.
Se consacră un model de răspundere penală directă şi generală, ceea ce înseamnă că
persoana juridică poate să comită, în principiu orice infracţiune – ca faptă incriminată în
partea specială a C. pen. sau în legi speciale – în calitate de autor sau ca participant, urmând a
se stabili pe caz concret dacă sunt realizate condiţiile de angajare a răspunderii penale a
persoanei juridice pentru fapta proprie.În ceea ce priveşte sfera persoanelor juridice care
răspund penal, legiuitorul distinge între persoanele de drept public şi cele de drept privat,
acestea din urmă fiind cele care, de regulă, răspund penal.
În cazul persoanelor juridice de drept public, regula este aceea că ele nu răspund penal, cu
excepţia instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care poate face obiectul domeniului
privat. Excepţiile instituite referitoare la persoanele juridice de drept public care nu răspund
penal (statul, autorităţile publice şi instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu poate
face obiectul domeniului privat) îşi găsesc justificare – în aprecierea doctrinei – întrucât
antrenarea răspunderii penale pentru aceste entităţi nu poate fi concepută sau ar avea
consecinţe negative asupra societăţii, care trebuie protejată împotriva faptelor periculoase, iar
prin sancţionarea acestora s-ar ajunge, practic, la sancţionarea societăţii, care ar avea de
suferit ca urmare a lipsei unor servicii vitale din partea acestor entităţi. Infracţiunile care pot
antrena răspunderea penală a persoanei juridice sunt faptele penale săvârşite în realizarea
obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
 După cum se menţionează în doctrină, în cazul primei categorii de infracţiuni – cele
săvârşiteîn realizarea obiectului de activitate a persoanei juridice – se vor include infracţiunile
privind concurenţa, infracţiunile privind regimul unor activităţi economice, infracţiunile
privind protecţia mediului etc.; în categoria infracţiunilor comise în interesul persoanei
juridice se vor regăsi infracţiuni susceptibile să aducă un beneficiu persoanei juridice (prin
obţinerea unui profit, dar şi ca evitare a unei pierderi), spre exemplu: infracţiuni contra
patrimoniului,infracţiuni de corupţie ş.a.; infracţiunile comise în numele persoanei juridice
sunt infracţiuni cese comit în procesul organizării activităţii şi funcţionării persoanei juridice.
Răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată, în principiu, prin fapta oricărei
persoane fizice – din conducerea persoanei juridice, prepus al persoanei juridice, orice
persoană aflată sub autoritatea persoanei juridice şi chiar de orice persoană ce are o relaţie de
fapt sau de drept cu persoana juridică – care a acţionat în realizarea obiectului de activitate al
persoanei juridice, ori în interesul sau în numele acesteia.
O altă condiţie a răspunderii penale a persoanei juridice este săvârşirea faptei cu forma de
vinovăţie prevăzută de legea penală (intenţie, culpă sau praeter intenţie), în stabilirea
vinovăţiei urmând a se avea în vedere poziţia persoanei fizice faţă de persoana juridică. Codul
penal prevede că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice care a contribuit în orice mod lasăvârşirea aceleiaşi infracţiuni, legiuitorul
consacră cumulul de răspunderi penale. Reglementând răspunderea penală a persoanei
juridice, legiuitorul stabileşte şi cadrul general al pedepselor aplicabile persoanei juridice,
Codu penal prevede pedeapsa principală a amenzii şi pedepsele complementare care sunt:
dizolvarea persoanei juridice; suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei
juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea; închiderea unor puncte de lucru ale
persoanei juridice etc.
În ceea ce priveşte subiectul pasiv al infracţiunii, acesta poate fi o persoană fizică sau
juridică, chiar şi statul. De regulă, subiectului pasiv i se cere ca o condiţie generală, cea de a fi
titularul valorii sociale ocrotite penal, căreia i se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii. În
cazul unor infracţiuni, subiectul pasiv trebuie să îndeplinească o anumită calitate, spre
exemplu: în cazul infracţiunii de ultraj, subiectul pasiv poate să fie numai un funcţionar
public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
Conţinutul constitutiv al infracţiunii îl reprezintă totalitatea condiţiilor privitoare la fapta
incriminată, aşa cum este descrisă de legiuitor, atât sub aspect obiectiv cât şi
subiectiv.Conţinutul constitutiv este structurat pe două laturi denumite latura obiectivă şi
latura subiectivă care se află într-o relaţie de interdependenţă.Latura obiectivă include trei
elemente componente obligatorii, respectiv: elementul material, urmarea (sau rezultatul) şi
raportul de cauzalitate. Lipsa unuia dintre elementele componente spulberă unitatea laturii
obiective atrăgând, pe cale de consecinţă, inexistenţa infracţiunii.Elementul material
semnifică actul de conduită interzis de legiuitor prin descrierea faptei ca infracţiune sub
aspectul modului de manifestare, care se poate realiza printr-o acţiune sau inacţiune.Din
punct de vedere al elementului material, infracţiunile se clasifică în infracţiuni comisive, care
se comit prin săvârşirea de acţiuni interzise prin lege – spre exemplu, infracţiunile de furt,
viol, fals ş.a. – şi infracţiuni omisive care se comit prin inacţiune, în raport de obligaţia legală
de a face ceva, spre exemplu, infracţiunile de nedenunţare, omisiunea de a încunoştinţa
organele juridice ş.a.
În conţinutul infracţiunii, elementul material poate consta, după caz, într-o singură acţiune
/ inacţiune sau în două sau mai multe acţiuni/inacţiuni sau atât într-o acţiune şi o inacţiune4.
În cazul unor infracţiuni, legiuitorul înscrie anumite cerinţe privitoare la locul, timpul, modul
sau mijloacele de săvârşire a acţiunii/inacţiunii care atunci când figurează pe conţinutul
constitutiv de bază (conţinutul infracţiunii-tip) sunt, de asemenea, cerinţe obligatorii. În acest
sens, menţionăm infracţiunea de conducere a unui autovehicul cu tracţiune mecanică fără
permis pe drumurile publice, infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului care se
săvârşeşte în timp de război, infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti care se
comite prin ameninţare sau acte de violenţă ş.a.
Săvârşirea acţiunii/inacţiunii relevantă penal aduce atingere valorii sociale ocrotite de
lege, prin lezarea sau periclitarea acesteia, consecinţa elementului material constând în
rezultatul sau urmarea produsă – ca element constitutiv al laturii obiective. Sub acest aspect,
infracţiunile se clasifică în infracţiuni materiale (de rezultat) şi infracţiuni formale (de
pericol).
Infracţiunile materiale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul descrie expres
rezultatul (spre exemplu, infracţiunea de omor care atrage ca rezultat – moartea victimei,
infracţiunea de furt care atrage cauzarea unui prejudiciu material).
Infracţiunile formale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul descrie doar
elementul material, nu şi rezultatul atras, ceea ce nu înseamnă că prin comiterea acestor
infracţiuni nu este atrasă o consecinţă, urmarea constând în aceste cazuri într- o stare de
pericol creată asupra valorii sociale ocrotite (spre exemplu, infracţiunile de trădare, evadare
ş.a.).

4
Spre exemplu, în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu – art. 329 C.pen.
 Clasificarea infracţiunilor din punctul de vedere al urmării produse prezintă interes
deoarece, infracţiunile materiale se consumă la data producerii rezultatului, spre deosebire de
infracţiunile formale care se consumă în momentul realizării elementului material. Latura
obiectivă a infracţiunii se întregeşte prin existenţa unui alt element component denumit raport
de cauzalitate, înţelegându-se acea legătură cauzală dintre elementul material şi rezultatul
(sau urmarea) ce s-a produs.
Raportul de cauzalitate caracterizează toate infracţiunile, impunându-se stabilirea sa cu
exactitate în cazul infracţiunilor materiale. În privinţa raportului de cauzalitate s-au formulat
mai multe teorii, determinând anumite orientări ale practicii penale. Din conţinutul
infracţiunii, alături de latura obiectivă, face parte şi latura subiectivă reprezentând totalitatea
condiţiilor cerute elementului moral.
Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fapta prevăzută de legea penală care prezintă pericol
social este săvârşită cu vinovăţie când este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie
depăşită. Ca latură subiectivă din conţinutul infracţiunii, vinovăţia semnifică doar acea formă
de vinovăţie cerută (prevăzută) de lege potrivit normei de incriminare a faptei. Sub aspectul
formelor de vinovăţie cu care se săvârşesc infracţiunile, legea stabileşte următoarele distincţii:
fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când în
lege se prevede expres aceasta, iar fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că
este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţionează săvârşirea ei
numai cu intenţie.
De regulă, legiuitorul nu distinge sub aspectul modalităţilor normative ale formei de
vinovăţie ce reprezintă latura subiectivă din conţinutul infracţiunii. În acest sens, latura
subiectivă a infracţiunii de omor presupune vinovăţia sub forma intenţiei care poate fi directă
sau indirectă sau în cazul infracţiunii de vătămare corporală din culpă, latura subiectivă
presupune culpa făptuitorului care poate fi cu prevedere sau fără prevedere. Sunt însă şi
situaţii în care legiuitorul descrie sub aspectul subiectiv fapta impunând o formă de vinovăţie
care să îmbrace o anumită modalitate normativă. Este cazul unor infracţiuni intenţionate care
pe latura subiectivă includ ca cerinţă obligatorie un anumit scop (finalitate urmărită de
făptuitor prin săvârşirea faptei) sau mobil (motivul care îl animă pe infractor săsăvârşească
fapta). Spre exemplu, legiuitorul înscrie un scop pe latura subiectivă din conţinutul tip al
infracţiunii de furt sau înscrie un motiv pe latura subiectivă din conţinutul infracţiunii de abuz
în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – în aceste cazuri latura subiectivă constând în
intenţie directă.
 În concluzie, fiecare infracţiune este condiţionată de existenţa unor condiţii preexistente
(obiectul şi subiecţii infracţiunii) cât şi de existenţa unui anumit conţinut constitutiv structurat
pe cele două laturi – latura obiectivă şi latura subiectivă. Între faptele penale, distincţiile sub
aspectul conţinutului apar datorită trăsăturilor proprii, specifice ce privesc condiţiile esenţiale
de existenţă a unor fapte ca infracţiuni. Alcătuirea conţinutului infracţiunii porneşte de la
conţinutul ce o particularizează ca tip de infracţiunedenumit conţinut de bază (tip).
Finalmente, în baza conținutului de infracțiune, și nu numai, putem clasifica infracțiunile în
mai multe categorii, lucru efectuat în următorul capitol.

§3. Clasificarea infracţiunilor în dreptul penal continental

Clasificarea reprezintă o metodă ştiinţifică de cunoaştere, ea având importanţă

deosebită în instrumentarul ştiinţific, inclusiv din domeniul juridico-penal. Aceasta este
catalogată ca fiind un instrument firesc de sistematizare în cadrul obiectului de studiu şi
permiţând, totodată, cunoaşterea realităţii obiective. Doar în baza unor criterii de
clasificare bine definite este posibilă delimitarea diferitelor entităţi penale, precum şi
determinarea naturii juridice a acestora. Prin urmare, metoda clasificării are o importanţă
teoretico-practică semnificativă, întrucât constituie un element al activităţii umane,
inclusiv ştiinţific. În dreptul penal continental infracțiunile sunt clasificate după mai multe
criterii. Gruparea infracţiunilor după anumite criterii are scopul unei mai bune cunoaşteri a
acestora şi mai corectei aplicări a legii penale. Principalele criterii de clasificare a
infracţiunilor sunt: obiectul juridic generic; subiecţii infracţiunii (infracţiuni proprii şi
improprii, infracţiuni singulare sau plurale); latura obiectivă (infracţiuni comi-sive sau
omisive, infracţiuni de execuţie promptă sau de execuţie lentă, infracţiuni momentane,
continue sau continuate, infracţiuni simple, de obicei şi complexe, infracţiuni invariabile
sau progresive); latura subiectivă (infracţiuni săvârşite cu intenţie sau din culpă, infracţiuni
spontane sau premeditate); unele particularităţi cu caracter procesual (infracţiuni urmă-
ribile din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, infracţiuni flagrante sau
neflagrante). 5 În continuare voi încerca să clasific efectiv infracțiunile după mai multe
criterii:

5
https://legeaz.net/dictionar-juridic/clasificarea-infractiunilor
 §3.1 În funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil6:

 uşoare
 mai puţin grave
 grave
 deosebit de grave
 excepţional de grave

Infracţiunile uşoare se consideră faptele pentru care legea penală prevede în calitate de
pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv. Infracţiunile
mai puţin grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă
cu închisoare pe un termen de pînă la 5 ani inclusiv. Infracţiunile grave se consideră
faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de
pînă la 12 ani inclusiv. Infracţiunile deosebit de grave se consideră infracţiunile săvîrşite
cu intenţie pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen
ce depăşeşte 12 ani. Infracţiunile excepţional de grave se consideră infracţiunile săvîrşite
cu intenţie pentru care legea penală prevede detenţiune pe viaţă.7

§3.2 În funcţie de valoarea socială ocrotită

Doctrina din Republica Moldova, în mod special autorii Tratatului de Drept Penal
Partea Specială, Volumul I și Volumul II, Sergiu Brînză și Vitalie Stati, analizează
amănunțit toate infracțiunile încriminate de legislația penală a Republicii Moldova în
funcție de valoarea sociala ocrotită, altfel sus, obiectul juridic general sau special, în
dependență de infracțiune. Astfel, coordonîndu-ne de doctrina noastră, putem clasifica
toate infracțiunile în mai multe categorii și subcategorii:

 Infracțiuni contra păcii, securității omenirii, de război

 Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei
 Infracțiuni contra libertății, cinstei și demnității persoanei
 Infracțiuni privind viața sexuală

6
Art. 16, alin (1) Codul Penal al R. Moldova
7
Art. 16, alin (2) – (6) Codul Penal al R. Moldova
  Infracțiuni contra drepturilor politice, de muncă și altor drepturi
constituționale ale cetățenilor
 Infracțiuni contra patrimoniului
 Infracțiuni contra familiei și minorilor
 Infracțiuni contra sănătății publice și conviețuirii sociale
 Infracțiuni ecologice
 Infracțiuni economice
 Infracțiuni informatice și în domeniul telecomunicațiilor
 Infracțiuni în domeniul transporturilor
 Infracțiuni contra securității publice și a ordinii publice
 Infracțiuni contra justiției
 Infracțiuni contra bunei desfășurări a activității în sfera publică
 Infracțiuni contra autorităților publice și a securității de stat
 Infracțiuni militare8

§3.3 După forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa lor: -

vinovăţie ca element constitutiv, pe latură subiectivă, a conţinutului infracţiunii:

 Infracţiuni intenţionate – după diverse clasificări ale intenţiei, în această

categorie pot fi identificate, în mod subsecvent, după cum sunt reglementate sau
după cum se comit în mod particular, o serie de infracţiuni subclasificate, de
exemplu, ca: infracţiuni spontane, infracţiuni premeditate, infracţiuni comise în
realizarea unui anumit scop – comise cu intenţie calificată, sau datorită unui anumit
mobil şi – respectiv – infracţiuni la care legal nu interesează scopul sau mobilul
datorită căruia s-au comis etc.).

 Infracţiuni din culpă

 Infracţiuni praeterintenţionate sau intenție depășită

 Există şi infracţiuni la care legea permite mai multe forme eterogene de vinovăţie –
de ex., la infracţiunile omisive la care nu se specifică expres nimic referitor la

8
Tratat de Drept Penal, Partea Specială, Volumul I + Volumul II, Sergiu Brînză, Vitalie Stati, Chișinău, 2015
 forma de vinovăţie, fapta se va constitui ca infracţiuni indiferent de forma de
vinovăţie cu care a fost comisă.

Această clasificare este viabilă atît pentru legislația din Republica Moldova, cît și pentru
legistația din România.

§3.4 După gravitatea abstractă a faptei:

 Clasificare tripartită: crime; delicte; contravenţii.

 Clasificare bipartită: crime; delicte.
 În alte sisteme de drept: delicte; contravenţii.

Această clasificare nu se reflectă în actuala noastră legislaţie penală, dar a fost

reflecctată în Legislația penală veche românească.

§3.5 După modul de manifestare tipic al elementului material:

 Infracţiuni comisive (prevăzute de norme penale prohibitive) – se comit, de obicei,

prin acţiune,atunci când, în mod excepţional, astfel de fapte se comit prin inacţiune,
ele îşi menţin esenţa de fapte comisive, fiind catalogate drept infracţiuni comisiv-
omisive.
 Infracţiuni omisive (prevăzute de norme penale onerative) – se comit, de regulă, prin
inacţiune, atunci când, prin derogare de la regulă, se săvârşesc printr-o inacţiune, îşi
menţin caracterul de infracţiuni omisive, devenind infracţiuni omisiv-comisive.

Această clasificare este extensiv uzitată în sistemul nostru de drept, fiind esenţială,
printre altele, în determinarea formei de vinovăţie cu care legiuitorul a înţeles să
incrimineze o faptă pentru ca aceasta să se constituie drept un anumit tip de
infracţiune.

§3.6 După maniera de indicare a faptei în norma de incriminare:

 Infracţiuni în formă închisă (se indică expres, prin verbum regens, tipul de conduită
incriminată: de exemplu la furt, luarea; la falsul în declaraţii, declararea etc.).

 Infracţiuni în formă liberă, deschisă (nu se precizează particularităţile conduitei,

fiind suficientă orice modalitate faptică de săvârşire care conduce la producerea unui
anumit rezultat: de exemplu la omor, uciderea, indiferent că este atinsă prin
împuşcare, strangulare, înjunghiere, otrăvire ş.a.m.d.; )

Clasificarea interesează, deoarece la infracţiunile în formă închisă, producerea

rezultatului indezirabil altfel decât prin intermediul elementului material descris nu
antrenează încadrarea faptei concrete drept respectivul tip de infracţiune, pe când la
infracţiunile în formă liberă, orice modalitate faptică prin care se atinge urmarea
indicată antrenează răspunderea penală, dacă s-a comis cu forma de vinovăţie cerută
de lege.

§3.7 După felul urmării imediate:

 Infracţiuni de rezultat (conform opiniei majoritare, denumirea este sinonimă cu

aceea de „infracţiuni materiale”) – sunt infracţiunile la care urmarea imediată se
manifestă sub forma unui rezultat concret, palpabil, a unei modificări material
perceptibile în lumea înconjurătoare

 Infracţiuni de pericol (conform opiniei majoritare, denumirea este sinonimă cu

aceea de „infracţiuni formale”) - sunt infracţiunile la care urmarea imediată nu se
manifestă sub forma unui rezultat concret, ci sub forma unei stări de periclitare a
anumitor valori sociale penalmente ocrotite (urmarea nu este un rezultat propriu-
zis, ci o ameninţare cu posibila producere a unui atare rezultat, ca urmare a unei
anumite conduite periculoase pe care a avut-o infractorul.

Clasificarea prezintă o mare importanţă practică, deoarece în cazul infracţiunilor

materiale, dacă fapta concretă nu verifică producerea rezultatului indicat de lege, sau acel
rezultat nu întruneşte cerinţele formulate, fapta poate să se încadreze doar ca tentativă a
acelei infracţiuni (dacă luăm în considerare ipoteza unei infracţiuni la care tentativa este
posibilă şi – totodată – relevantă penal), sau poate să nu aibă deloc relevanţă penală. De
 asemenea, la aceste infracţiuni este necesară evidenţierea legăturii de cauzalitate dintre
elementul material şi rezultat, în timp ce la infracţiunile formale legătura cauzală reiese,
de regulă, în mod evident, din chiar materialitatea faptei – ex re – fiind prezumată de către
legiuitor.

§3.8 După stadiile atinse în desfăşurarea formelor procesului

infracţional:

 Infracţiuni tipice (care ating momentul consumării – apariţiei urmării,

rezultatului, ulterior desfăşurării elementului material - şi se opresc aici).

 Infracţiuni atipice mai puţin ca perfecte (încetează anterior consumării:

tentativa; actele de pregătire relevante penal). Nu pot exista sub forma
aceasta infracţiunile cu execuţie promptă, infracţiunile omisive,
infracţiunile de obicei, infracţiunile culpoase, infracţiunile
praeterintenţionate simple, forma continuată de comitere a unei
infracţiuni.

 Infracţiuni atipice mai mult ca perfecte (nu se opresc odată cu

momentul consumării, cin continuă până la un moment subsecvent – al
epuizării; acestea sunt infracţiunile cu durată de desfăşurare în timp)

Clasificarea este uzitată în legislaţia, teoria şi practica judiciară a majoritatea statelor din
Uniunea Europeană.

§3.9 După momentul consumării:

 Infracţiuni de moment - momentane, instantanee - (consumarea are loc la un

imediat consecutiv derulării elementului material şi iter criminis se opreşte în
acest punct, nemaiavând loc o prelungire în timp a comiterii elementului
 material ori o amplificare a rezultatului dincolo de consumare). În cadrul
infracţiunilor de moment se poate distinge o subcategorie specifică, a
infracţiunilor de executare promptă, distincte de infracţiunile cu execuţie
lentă (la infracţiunile cu execuţie promptă, actul de conduită, elementul
material, nu este – prin natura sa – susceptibil de fracţionare şi nu prezintă,
practic, evoluţie în timp, raţiune pentru care odată efectuat / odată adoptată
respectiva conduită, fapta se şi consumă [distingerea acestei subclasificări este
importantă în legătură cu tentativa, căci aceste infracţiuni nu mai lasă loc
acesteia; ele fie se săvârşesc în formă consumată, fie nu există deloc – din punct
de vedere al relevanţei penale. Tot în cadrul infracţiunilor de moment se poate
distinge şi subcategoria infracţiunilor de consumare anticipată (acestea sunt
infracţiuni la care, potrivit normei de incriminare, reprezintă modalităţi de
consumare conduite, atitudini concrete care, în esenţa lor, reprezintă stadii
atipice ale comiterii respectivului tip de faptă.

 Infracţiuni cu durată de desfăşurare în timp (după atingerea consumării,

urmarea – însoţită sau nu şi de derularea elementului material – se amplifică
până la un moment final ulterior, cel al epuizării): infracţiuni continue;
continuate; de obicei; progresive.

§4 După structurarea ierarhică a conţinutului constitutiv:

 Infracţiuni în conţinut de bază (tip)

 Infracţiuni în conţinut calificat (agravat)
 Infracţiuni în conţinut atenuat

Clasificarea prezintă interes practic în dreptul nostru penal pentru corecta

încadrare juridică a faptei şi identificarea pedepsei legale corecte. De
asemenea, clasificarea este uzitată în statele Uniunii Europene.

§4.1 După sfera subiecţilor activi:

  Infracţiuni comune, obişnuite, cu subiect general, necircumstanţiat, care pot
fi comise de către oricine şi care pot fi săvârşite asupra oricui (unii autori le
numesc „infracţiuni cu subiect pasiv indeterminat”, caz în care este necesar a nu
se face confuzie faţă de infracţiunile la care nu există subiect pasiv direct,
nemijlocit)

 Infracţiuni proprii, cu subiect activ calificat, special, (legea solicită o anumită

calitate specială subiectului activ, ca element constitutiv al conţinutului
infracţiunii, după caz, pe forma de bază, ori pe aceea calificată, agravată, sau
atenuată; neîndeplinirea calităţii de către subiectul activ duce la imposibilitatea
reţinerii acelei încadrări juridice, cu urmarea – după caz – a reţinerii unei alte
forme a aceleiaşi infracţiuni, sau a unei alte infracţiuni, ori a niciunei infracţiuni).

 Infracţiuni cu subiect pasiv special, calificat, denumite de unii autori şi

„infracţiuni cu subiect pasiv determinat”, în sensul de determinat legal ca având o
anumită calitate (legea solicită o anumită calitate specifică subiectului pasiv
nemijlocit, victimei).

Clasificarea prezintă importanţă practică, se aplică și în dreptul penal român, deoarece

la infracţiunile cu subiect special, determinat, lipsa calităţii expres cerute de lege în
persoana subiectului faptei atrage imposibilitatea calificării acesteia ca reprezentând acel
tip de infracţiune (ceea ce va avea drept consecinţă fie încadrarea faptei într-un alt text
incriminator, fie lipsa completă a corespondenţei dintre manifestarea concretă şi orice
normă legală, aşadar imposibilitatea calificării faptei ca reprezentând vreo infracţiune).

§4.2 După cum infracţiunea se poate săvârşi sau nu în coautorat:

 Infracţiuni care pot fi comise nemijlocit de către mai multe persoane

împreună
 Infracţiuni care se comit in persona propria, cu autor exclusiv unic (nu
pot fi săvârşite nemijlocit decât de către o singură persoană, fapta fiind strâns
legată de individualitatea subiectului activ – de exemplu: nedenunţarea unor
infracţiuni.
§4.3 După numărul subiecţilor activi necesari şi suficienţi pentru
comiterea infracţiunii:

 Infracţiuni care pot fi săvârşite de către o singură persoană, numite şi

infracţiuni unilaterale (în cazul acestora, este posibilă pluralitatea de
subiecţi activi, dar aceasta se manifestă în mod conjunctural, pe caz concret,
fără a reprezenta o condiţie de existenţă a infracţiunii, motiv pentru care se
numeşte – atunci când apare – pluralitate ocazională, cunoscută şi sub
numele de participaţie penală
 Infracţiuni bilaterale sau plurale, care nu pot fi comise decât de către
mai multe persoane, fie prin natura lor – pluralitate naturală de făptuitori
(de exemplu infracţiunea de incest) – fie prin modul în care a conceput
legiuitorul incriminarea – pluralitate constituită de făptuitori

§4.4 După formele de manifestare ale unităţii de infracţiune:

 Unitate naturală – unitatea faptei este concretă, naturală, firească, impunându-se

legiuitorului şi derivă din unitatea laturii obiective şi a celei subiective. În mod
tradiţional, sunt indicate drept forme ale unităţii naturale de infracţiune:
infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată (cu privire la
aceasta din urmă, în doctrină există controversă referitor la indicarea sa drept
formă a unităţii de infracţiuni sau a pluralităţii de infracţiuni).

 Unitatea legală – unitatea faptei este datorată dispoziţiilor legale, în realitatea

concretă existând o pluralitate faptică, fie datorită configuraţiei laturii obiective,
fie a celei subiective, fie ambelor. Sunt indicate drept forme ale unităţii legale de
infracţiune: infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea de
obicei, infracţiunea progresivă.
 §4.5 După formele de manifestare ale unităţii de infracţiune:

 Infracţiuni care se urmăresc din oficiu (acestea reprezintă regula în materie,

potrivit principiului caracteristic procesului penal român – principiul oficialităţii).
În cazul acestor infracţiuni, indiferent de modalitatea concretă în care s-a realizat
sesizarea organelor specifice implicate în activitatea de tragere la răspundere
penală (plângere, denunţ, autodenunţare, autosesizare), raportul juridic penal de
conflict va fi analizat şi soluţionat din oficiu, fără a fi necesară vreo manifestare
expresă de voinţă din partea vreunei persoane sau organ.

 Infracţiuni care nu se urmăresc din oficiu. Acestea sunt fie infracţiunile pentru
a căror reprimare legea cere expres o manifestare de voinţă din partea persoanei
vătămate, prin formularea unei plângeri prealabile, fie acelea la care se solicită
existenţa unei autorizări sau avizări din partea anumitor organe sau entităţi
expres indicate de lege.

În concluzie, clasificarea reprezintă o metodă ştiinţifică de cunoaştere, ea având

importanţă deosebită în instrumentarul ştiinţific, inclusiv din domeniul juridico-penal.
Aceasta este catalogată ca fiind un instrument firesc de sistematizare în cadrul obiectului de
studiu şi permiţând, totodată, cunoaşterea realităţii obiective. Doar în baza unor criterii de
clasificare bine definite este posibilă delimitarea diferitelor entităţi penale, precum şi
determinarea naturii juridice a acestora. Prin urmare, metoda clasificării are o importanţă
teoretico-practică semnificativă, întrucât constituie un element al activităţii umane, inclusiv
ştiinţific.
BIBLIOGRAFIE:

1. Tratat de Drept Penal, Partea Specială, Volumul I + Volumul II, Sergiu

Brînză, Vitalie Stati, Chișinău, 2015

2. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal. Partea generală,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007

3. CODUL PENAL al Republicii Moldova

4. CODUL PENAL al României

5. https://ru.scribd.com/

6. https://www.wikipedia.org/

7. https://legeaz.net/dictionar-juridic/