Lacustră

George Bacovia

Poezia Lacustră a fost publicată în revista „Viață nouă” în 1903 și apoi inclusă în volumul
de debut, Plumb, apărut în 1916. Este emblematică pentru atmosfera dezolantă specifică liricii lui
George Bacovia exprimând prin simboluri şi sugestii trăirile şi stările sufleteşti ale poetului:
tristeţea, spleenul (dezgust faţă de orice), angoasa, oboseala psihică, disperarea, apăsarea
sufletească, nevroza, spaima, degradarea psihică şi dezolarea.
Bacovia este cel mai mare reprezentant al simbolismului românesc, un poet vizionar,
creând drama însingurării prin poeziile sale. Este un poet al sensibilităţii, un spirit decadent, un
poet al marilor tristeţi. Lirica lui evidenţiază stări depresive, de adâncă tristeţe, degradarea
psihicului până la distrugere sau dispariţie. Starea obişnuită e tristeţea, deznădejdea, frica, delirul,
nevroza, ca rezultate ale singurătăţii, ale descompunerii lumii. Bacovia este parcă poetul coborât
în Infern pentru a aduce la suprafaţă vedenii stranii, strigăte de teroare. Prin aceste stări reprezintă
refuzul lumii; poezia lui este sinceră, e un semnal de alarmă, o autosalvare în faţa lumii nesigure.
Bacovia îşi compune un stil din suferinţă şi izolare, creând poezii de o frumuseţe stranie,
inimitabilă.
Titlul poeziei se referă la simbolul „lacustră” care are drept corespondent în natură o
locuinţă temporară şi nesigură, construită pe apă, susţinută de patru piloni şi supusă iminentei
prăbuşiri. În plan simbolic, sugerează de fapt starea de nesiguranță în care se află eul liric, fiind
prins în propria lume și pierzând contactul cu exteriorul, devenind un însingurat în societatea de
care fuge. Astfel, „lacustră” devine simbol nu numai pentru izolare și singurătate, dar și pentru
alienare și chiar moarte.
Tema poeziei face referire la descompunerea ființei umane și a universului înconjurător,
ilustrând condiţia nefericită a poetului într-o lume ostilă, meschină, incapabilă să înţeleagă arta
adevărată. Sunt folosite motive poetice specific bacoviene precum motivul singurătăţii, al
nevrozei, al golului sufletesc, motivul ploii, al terorii de apă, iar muzicalitatea versurilor este dată
de verbele la gerunziu care exprimă sentimentul de claustrare a eului liric în această lume
sufocantă, apăsătoare.
 Ideea poeziei profilează starea de dezolare şi disperare a poetului, dată de imposibilitatea
de adaptare şi de supravieţuire într-o lume mediocră, superficială, supusă degradării morale şi
materiale.
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă prin stări interioare lirice, viziune
artistică specific simbolistă prin funcţia expresivă şi estetică a simbolurilor, fonemelor şi culorilor.
Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric, reprezentate
de verbe şi pronume la persoana I singular: „aud”, „sunt singur”, „dorm”, „mi se pare”, „n-am
tras”, „mă găsesc”, „simt”, „mă”, ceea ce atestă încadrarea poeziei în categoria artelor poetice.
Poezia Lacustră este alcătuită din patru catrene dispuse într-o simetrie perfectă, prima
strofă este reluată în finalul poeziei, schimbându-se numai versul al doilea, pentru a accentua
curgerea implacabilă a timpului şi solitudinea omului în societatea ostilă şi apăsătoare.
Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce domină întreaga poezie, măsura
versului fiind de 8 silabe. Rima variază, în prima şi ultima strofă fiind vorba de monorimă, iar în
strofele a doua şi a treia rimează numai versurile 2 cu 4, versurile 1 şi 3 fiind fără rimă.
Discursul liric este construit pe două planuri suprapuse: unul exterior, al lumii materiale şi
al naturii, şi planul interior, al vieţii psihologice, al trăirilor dezolante resimţite în profunzimea
sufletului unui artist care nu se poate adapta realităţii ostile.
Prima strofă sau incipitul exprimă, în mod simbolic, dezagregarea materiei, sub acţiunea
unei ploi permanente, plasată în atemporalitate: „De-atâtea nopţi aud plouând. Percepţia unei
alunecări în acvatic se face gradat, de la o reacţie personală, în regim intim, la înregistrarea unei
reacţii cosmice: „Aud materia plângând. Căderea ploii acţionează hipnotic
asupra „somnului fiinţei şi a lumii. Astfel, apele din realitatea obiectivă, „ploaia", se contopesc cu
apele visului, subconştientul, ambele având proprietatea de a descompune, a dizolva. Apele ploii,
conştientul, aduc la suprafaţă, din vis „apele profunde" ale conştiinţei,
imaginea „lacustrelor”. Izolarea poetului este exprimată direct: „Sunt singur".
In strofa a doua, este continuată ideea elementului acvatic, prin intermediul unor simboluri
precum: „scânduri ude", „vad, „pod", „mal. Starea de nevroză, de iritare, provocată în prima
strofă de plânsul şi dezagregarea materiei, se corelează cu spaima, în strofa a doua, sentimente
generate de pericolul iminent: „În spate mă izbeşte-un vad”. Reacţiile instinctuale primează, eul
fiind redus la contururile acestora: „Tresar prin somn, şi mi se pare/ Că n-am tras podul de la
mal”. Apare motivul somnului purtând sugestia morţii, căci somnul bacovian este „un somn
întors", care se transformă într-un coşmar.
Strofa a treia amplifică starea de angoasă, de nelinişte, de singurătate a poetului, prin
regresiunea în „golul istoric" al începuturilor lumii. Singurătatea este proiectată în eternitate prin
intermediul versului: „Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc". Teama de neant produce exasperare, dar
şi resemnare în izolare. Dezagregarea se extinde la nivelul întregului univers, piloţii grei ai lumii
lăuntrice prăbuşindu-se sub acţiunea distrugătoare a apei. Încordarea, întinderea nervilor în mod
excesiv preconizează apropierea sfârşitului, cu sugestia motivului biblic al potopului.
Ultima strofa o reia simetric pe prima, în afară de versul al doilea, care se realizează ca o
prelungire a primului catren: „Tot tresărind, tot aşteptând. Accentul cade pe planul subiectiv,
trecându-se de la universal la individual. Descompunerea este o acţiune liniară şi finită.
Poezia „Lacustră” exprimă, într-o manieră inegalabilă strigătul disperat al poetului rămas
singur într-o lume de coşmar. Această creaţie a lui Bacovia devine o elegie fiind expresia artistică
a stării de solitudine, a prăbuşirii sufleteşti, a deznădejdii, stări care „au încremenit într-o expresie
simplă, vibrând în infinit”.