Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu se numără printre

întemeietorii romanului românesc modern și aparține perioadei interbelice a
literaturii. Activitatea sa literară este vastă, abordând genurile epic, liric și
dramatic. Operele sale eseistice promovează ideea de înnoire a literaturii
române,fiind construite pe principiul sincronismului, contribuind la sincronizarea
cu literatura europeană.
Concepția sa despre creație este exprimată în articolul „ Noua structură și opera lui
Marcel Proust ”. Acesta propune un tip modern de exprimare epică, de proveniență
proustiană. În timp ce naratorul omniscient prezintă doar o „ propunere de realitate” ,
cel modern redă realitatea însași. Este preferată perspectiva narativă subiectivă,
acțiunea fiind relatată la persoana întâi, astfel încât fiecare personaj narator devine
o ipostază a eului real( „ Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi ” ). Aceste aspecte
teoretice asupra romanului formulate în articol sunt exemplificate prin două opere
literare de mare valoare , anume „ Ultima noapte de dragoste,întaia noapte de război ” și „
Patul lui Procust ” .

Coordonatele modernismului care stau la baza scrierilor lui Camil Petrescu

sunt particularizate astfel: utilizarea elementelor de analiză psihologică și
prezentarea implicită a planului conștiinței personajelor și a conflictului interior,
perspectiva narativă subiectivă, folosirea introspecției și trecerea de la o literatură
rurală la una citadină.
Romanul „ Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război ” a fost publicat în anul
1930 și prezintă, ca tematică, drama intelectualului lucid, în raport cu două
experiențe capitale, dragostea și războiul, experiențe prin care eroul operei speră să
își găsească identitatea.
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu
personaje numeroase și acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri
narative și dezvoltând conflicte puternice.
este un roman modern de tip
„ Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război ”
subiectiv. Perspectiva narativă este unică, întrucât constituie o confesiune a
personajului principal, Ștefan Gheorghidiu, care îndeplinește rolul de narator al
experiențelor trăite. Sunt dezvoltate două coordonate temporale, prezentul frontului
și timpul subiectiv al rememorării poveștii de dragoste trăite alături de Ela.
Autoanaliza la care recurge acesta se remarcă prin luciditate în raport cu cele două
experiențe, iar firul epic al romanului se abate de la ordinea cronologică a faptelor,
prezentarea întâmplărilor de pe front fiind întreruptă de amintirea iubirii.
Titlul romanului ilustrează compoziția acestuia, fiind compus din două părți:
cartea înâi („ Ultima noapte de dragoste ” ), care acoperă ideatic secvența inițială a
titlului, și cartea a doua („ întâia noapte de război ” ), care ilustrează a doua secvență a
titlului, urmărind astfel cele două experiențe de cunoaștere ale protagonistului
(iubirea și războiul).Totodată, cuvântul „noapte” , repetat în titlu, redă simbolic
incertitudinea, nesiguranța, necunoscutul, sugerând etapele din evoluția lui Ștefan
Gheorghidiu.
Scrierea are două părți, sugerate și de titlul amplu, care sintetizează o
aventură în planul cunoașterii absolute, prin intermediul celor două experiențe.
Prima parte a romanului este ficțională, întrucât autorul nu era căsătorit și nici nu
trăise o dramă de iubire până la scrierea romanului, însă partea a doua constituie o
experiență trăită, scriitorul fiind ofițer al armatei române în timpul Primului Război
Mondial.
Incipitul romanului îl constituie prezentarea lui Ștefan Gheorhidiu, potrivit
jurnalului de front al acestuia și fixează, destul de vag, coordonatele spațiale și
temporale ale acțiunii (Primul război mondial,pe front,lângă Câmpulung).Este
introdusă în incipit o scenă cu valoare anticipativă pentru destinul personajului
principal: discuția de la popota ofițerilor, despre bărbatul care și-a ucis femeia
infidelă și-a fost achitat, după care Ștefan Gheorghidiu afirmă: „ cei care se iubesc au
drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt! ” , atrăgând antipatia celorlalți prezenți.

Finalul romanului consemnează despărțirea definitiva față de trecut a eroului.

„ Ultima noapte de dragoste” pe care o petrece alături de Ela marchează înstrăinarea
completă de trecutul propriu și eșecul în planul cunoașterii. Totodata, finalul
deschis îi oferă cititorului un prilej de a se regăsi în experiența personajului-
narator, iar incertitudinea planează în continuare asupra portretului Elei.
Între incipitul romanului, care îl prezintă pe eroul acțiunii chinuit de gelozie și
măcinat de suferință în permanență și excipitul acestuia, care îl prezintă pe același
Ștefan Gheorghidiu, detașat complet de experiența iubirii pe care a trait-o, se
înscrie o întreagă experiență de viață, un proces lent și dureros de descoperire a
limitelor condiției umane, incapabilă să trăiască un absolut.
Reperele temporale și spațiale proiectează acțiunea în imaginar, pe două
coordonate: în plan exterior, dar mai ales în cel interior, al conștiinței personajului
principal. Este prezentat timpul subiectiv al rememorării poveștii de iubire, înserat
în prezentul acțiunii de pe front, fixată la începutul secolului al XX-lea.
Perspectiva spațială reflectă un spațiu real(frontul,București,Odobești,Câmpulung),
dar mai ales un spațiu imaginar închis,al frământărilor, chinurilor din conștiința
personajului, autorul bazându-se pe alternanța planurilor narative.
Romanul este scris la persoana întâi, naratorul –personaj identificându-se, în
a doua parte a acestuia, cu autorul. Perspectiva narativă este una subiectivă, fiind
realizată prin narațiune homodigetică. Personajul-narator, folosindu-se de
introspecție, își analizează cu luciditate gândurile și trăirile, întregul roman
transformându-se într-un monolog interior. Sunt folosite tehnici precum cea a
memoriei involuntare, prin intermediul căreia protagonistul exteriorizează
involuntar frământări sufletești, concretizate prin date esențiale ale unicii sale iubiri
pentru Ela, dar și precum cea a confesiunii, care debutează sub semnul
incertitudinii, întrucât sentimentul înșelării („bănuiam că mă înșeală”) se naște din
orgoliu.
Prin memoria involuntară, declanșată de discuția de la popotă, Gheorghidiu
aduce în prezent timpul subiectiv al experienței erotice. Sentimentul de iubire
fusese alimentat, la început, de orgoliul acestuia, întrucât Ela era cea mai frumoasă
studentă de la Litere. Căsnicia lor este liniștită o vreme, mai ales că duc o viață
modestă, iubirea lor fiind singura avere. Ceea ce declanșează tulburarea relației
celor doi este moștenirea pe care unchiul Tache i-o lasă lui Ștefan, schimbând
radical viața cuplului, întrucât Ela începe să acorde o prea mare atenție către
societatea mondenă, iar Ștefan, observând diferențele, începe să sufere(el ar fi
vrut-o „mereu feminină”).
Ștefan Gheorghidiu este un tânăr de 23 de ani, care moștenise de la tatăl său
pasiunea pentru filozofie, pe care o studiază. El este personajul-narator al
evenimentelor și trăiește în două realități temporale: cea a timpului cronologic,
obiectiv, în care povestește întâmplările de pe front și cea a timpului subiectiv,
psihologic, în care analizează drama iubirii, toate faptele fiind consemnate în
jurnalul său de front. Fire reflexivă și pasională, Ștefan Gheorghidiu disecă și
analizează cu luciditate fiecare detaliu din viața sa, acumulând progresiv neliniști și
îndoieli interioare, întrucât este hipersensibil.
Începutul relației sale cu Ela, cea mai frumoasă studentă de la Litere, stă sub
semnul fericirii originare, căci cei doi se completează unul pe celălalt într-un mod
unic, precum membrii cuplului adamic. Ei trăiesc starea de grație a fericirii, care
pare eternă, întrucât Ștefan afirma: „Simțeam eu că femeia aceea era a mea în exemplar unic
[…] și aveam să pierim la fel amândoi”.

Episodul moștenirii, considerat de critica literară un nucleu epic de roman

balzacian, prin descrierea detaliată a casei și evidențierea tipului uman al avarului,
prezintă dezechilibrul noului cuplu. După ce unchiul Tache lasă cuplului o
moștenire considerabilă, Ștefan observă că Ela este atrasă de discuțiile despre
avere și de viața mondenă. Această situație neașteptată este menită să pună în
lumină adevărata față a protagoniștilor.
Protagonistul consideră averea o povară, fiind incapabil să se descurce în
păienjenișul afacerilor și își dă seama că nu face parte din această lume murdară.
Mai mult, el este ironizat de către celălalt unchi al său, Nae Gheorghidiu, care
afirmă că atunci cănd vine vorba de bani, este mai deștept decât Kant și de care
simte nevoia să se ferească. Totuși, descoperă cu stupoare că Ela este foarte
interesată de moștenire, fapt ce va scoate la iveală firea ei pragmatică. Diferența
majoră a fetei, care se conturează treptat, dintre aparența și esența ei, strecoară în
sufletul îndrăgostitului îndoială , observată minuțios. Renunțarea la vechii prieteni,
observațiile asupra vestimentației și noile cercuri de cunoștințe frecventate produc
înstrăinarea celor doi, care, pentru firea sensibilă a lui Ștefan, are un efect
catastrofic.( „ viața mi-a devenit în curând o tortură continuă” ).
Excursia de la Odobești, întreprinsă la invitația verișoarei Anișoara, este un
prilej pentru protagonist de a adăuga un nou motiv de neliniște în ceea ce o privește
pe Ela, anume posibilitatea ca aceasta să îl înșele. El devine foarte gelos, deși
refuză să admită asta(„Nu, n-am fost gelos, deși am suferit atâta din cauza iubirii ” ).Compania
insistrentă a domnului G., așezarea la masă lângă el și gesturile ei familiare
(mănâncă din farfuria lui) sunt, de asemenea, prilejuri de observație atentă și
frământare interioară pentru erou, care are parte de o chinuitoare suferință.
 Declanșarea crizei de gelozie la constatarea anumitor gesturi familiare
dintre cei doi macină sufletul bărbatului. Deși frământările interioare ating cote
alarmante, sunt ascunse cu grijă din teama de ridicol. Fiind foarte orgolios, Ștefan
nu dorește să-și manifeste trăirile în public („ Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel [… ] și
eu mă simțeam imbecil și ridicol” ).

Întors pe neașteptate într-o seară acasă, el observă absența soției sale, care
se întoarce abia dimineața, după o noapte de deznădejde, incertitudine și suferință a
lui Ștefan. Fiind convins că Ela nu l-a iubit niciodată, se desparte de ea, fară prea
multe explicații. Ulterior, împăcarea celor doi generează noi bănuieli, dat fiind
faptul că acesta îi cere să treacă o parte din moștenire pe numele ei, în cazul în care
el va muri pe front. Totul se întunecă când îl vede în oraș pe domnul G, iar eroul
începe să creadă ca îi este amant Elei și plănuiește să-i omoare pe amândoi, însă
este silit să se întoarcă la regiment
A doua parte a romanului debutează sub semnul ororilor frontului. Jurnalul
exprimă viziunea individului asupra dramei generate de lupta dintre forțe inegale,
arătând incompetența armatei dezorganizate din care face parte.
Gheorghidiu se înrolase în armată din două motive: dorința de a scăpa de
obsesia neîmplinirii iubirii și nevoia de a acumula o nouă experiență capitală,
necesară propriei formări ca personalitate. Acesta mărturisește că nu-și dorește să
existe vreo experiență definitivă pe care să nu o cunoască.
Din punctul de vedere al intelectualului lucid, războiul este ca un carnagiu,
iar unicul scop al celor care luptă este de a scăpa cu viață. Drama războiului este
descrisă în mod obiectiv, dar cu o tentă ironică, ca fiind o umbră a neîmplinirii
iubirii. Experiența luptei pentru eliberarea Transilvaniei de sub ocupație
austro-ungară este trăită la intensitate maximă. „ Bâlciul de oameni” , viziunea miilor
de morți și a furtunii de obuze compun imaginea groaznică a unei lupte inumane.
În mod bizar, experiența războiului creează o legătură sufletească între participanți,
Gheorghidiu simțindu-se mai apropiat de camarazii săi decât de propria mamă.
Scene înfiorătoare trec prin fața ochilor protagonistului în momentul în care
batalionul pe care acesta îl conducea este luat prin surprindere de inamici. El
privește, cu groază, cum un tovarăș de front de-al său aleargă, deși capul i-a fost
retezat de un obuz, până când se prăbușește inert.
 În condițiile dobândirii acestei unice experiențe, Ștefan se simte detașat de
frământările sufletești anterioare. Fiind rănit și spitalizat, el revine la vatră total
schimbat, capabil să renunțe la trecutul său legat de Ela( „ mi-e indiferent chiar dacă e
nevinovată” ). El realizează că ea nu reprezintă un ideal și îi adresează o simplă
întrebare, anume ce ar spune ea dacă s-ar despărți, urmând să-i lase o avere
considerabilă(„ absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți […] de la lucruri personale la
amintiri. Adică tot trecutul” ).

Ștefan Gheorghidiu prezintă tipul intelectualului lucid. Încă din primul

capitol el își relevă superioritatea, evidentă prin ironia prezentării fortificațiilor de
pe Valea Prahovei, dar și prin intervenția în discuția de la popotă. Aflăndu-se în
ipostaza individului superior, el nu poate concepe dragostea decât ca pe un ideal,
prin unirea spirituală a două suflete-pereche („ Nu m-aș fi putut realiza decât într-o
dragoste absolută.” ). Fericirea sa complexă este datorată unei relații perfecte, care se
prăbușește în momentul primirii moștenirii. Totuși, el dă dovadă de un caracter
puternic, întrucât nu se lasă influențat de perisabilitatea posesiunii materiale, fiind
considerat un inadaptat. Fire pasională și reflexivă, Ștefan disecă fiecare gest sau
vorbă, dovedindu-se gelos când intervine domnul G. Este hipersensibili și orgolios,
dar are și capacitatea de a fi ironic, iar notațiile sale îi pun în lumină luciditatea.
Relația sa cu Ela este elementul fundamental care contribuie la formarea
caracterului și îl urmărește pe tot parcursul romanului. Cei doi trec de la doi soți
care se iubesc necondiționat la doi indivizi separați din cauza banului. Fata trece
mai ușor peste relație, fiind cea care hotărăște să se îndepărteze prima.
Răspunsurile lui Ștefan față de atitutidinea Elei pun în lumină orgoliul rănit al
acestuia, hipersensibilitatea sa, dar și dragostea, aproape obsesivă, față de ea. Deși
divorțați, protagonistul o urmărește pe tânără și nu respinge nicio ocazie de a vorbi
cu ea, chiar dacă sfârșește rănit. În cele din urmă, renunță să mai lupte pentru
inocența Elei și, totodată, la ideea de cuplu. Trebuie remarcat faptul că întreaga
relație este privită numai prin ochii lui Ștefan, Ela neavând drept de replică.
Portretul lui Gheorghidiu este conturat în special prin mijloacele
caracterizării indirecte, prin prezentarea subiectivă a faptelor, vorbelor și
atitudinilor sale. El se autocaracterizează ca fiind un intelectual orgolios în
momentul în care afirmă: „ Nu m-aș fi putut realiza decât într-o dragoste absolută” , iar Nae
Gheorghidiu îl caracterizează direct ca fiind lipsit de „ spirit practic” .
 Principalele modalități de analiză psihologică folosite de Camil Petrescu
sunt monologul interior, introspecția și retrospecția, autoanaliza, memoria
voluntară și involuntară. Toate acestea conturează o imagine completă asupra
conștiinței unice a unui personaj memorabil, un intelectual superior într-o lume
mediocră.
Stilul lui Camil Petrescu este unul anticalofil, sobru și clar. Romanul este
conceput ca o confesiune a eroului principal, modul de expunere predominant fiind
monologul interior, bazat pe introspecție. Originalitatea scrierii derivă din
complexitatea analizei psihologice a unei conștiințe unice.