Sunteți pe pagina 1din 3

Arhitectură Comparată. CURS AN 5.

2018-2019

Curs 4 (11.03.2019) Arhitectura Românească și condiția post-socialistă în Europa de Est

Pentru contextul românesc, anii 1990 au reprezentat o perioadă extrem de dificilă, fapt
dovedit și de revizitarea actuală a împrejurărilor care au acompaniat schimbările politice ale
momentului. La nivelul societății, anii 90 au reprezentat o perioadă de prelungire și accentuare a
sărăciei din perioada anterioară, fapt care s-a răsfrânt fără îndoială și în domeniul arhitecturii. În plus,
perioada a fost marcată de existența unui gol cultural și de prezența unui dublu discurs: unul politic,
oficial disjunct de realitățile societății și unul incoerent, necoagulat, al unei voci sociale difuze
(intelectualitatea sărăcită și ostenită, societatea neîncrezătoare, o stare generală de conflict, cu tensiuni
sociale) peste aceasta s-a așezat renașterea unor speranțe și a unei dorințe entuziaste de a construi și de
a absorbi tot ceea ce venea din occident. În întreaga perspectivă care s-a creat asupra anilor 90 o
importanță covârșitoare a avut-o perioada anterioară, a anilor 80, anii cei mai dificili, marcați de
sentimentul distrugerii și dezagregării în care societatea era într-o constantă tensiune: sărăcia, foamea,
teama de dislocare, de demolare, de opresiune; astfel încât, după 1989, se poate spune că România se
afla într-o stare foarte asemănătoare celor post – război.
Contextul arhitectural nu era departe de această condiție. În anii 1990, însăși profesiunea
(deontologia profesională, instituțiile conturate în jurul profesiunii) a fost pună în discuție.
Structurarea corpului profesional la începutul anilor 2000 în Ordinul arhitecților (organizație dedicată
practicii profesionale) și Uniunea Arhitecților (organizație cu caracter mai curând cultural) amintește
într-o oarecare măsură de forma interbelică de organizare a profesiunii, pe atunci existând Corpul
Arhitecților și Societatea Arhitecților Români.
Încă din primul număr post revoluționar al revistei Arhitectura (nr. 5-6, 1989), arhitecții își
asumau o poziție activă, cerând oprirea tuturor construcțiilor pentru ansamblul Victoriei Socialismului
și deschizând astfel o perioadă de revoltă față de momentele trecute și o pornire entuziastă de a
formula un nou început (o nouă arhitectură). În aceeași măsură, oprirea șantierelor comuniste era
orientată și către șantiere precum cel al clădirii Casei Tineretului din Brașov, arhitectura oficială,
indiferent de calitățile sale fiind considerată ca o amenințare pentru orașul istoric. Această
perspectivă, aparent o reacție „paseistă”, care centrează atenția asupra orașului tradițional și nu asupra
noii arhitecturi trebuie deopotrivă înțeleasă drept o intenție de racordare la curentul internațional, în
interiorul domeniului restaurării și conservării.1
În acest sens, al recuperării orașului tradițional, mediul de manifestare l-au reprezentat (ca în
multe dintre țările estice din acea perioadă) expozițiile. În primăvara anului 1990 avea loc la Sala
Dalles, expoziția „București – Starea orașului”, care, după autorii săi „vroia să arate în prima ei
secțiune - «Privire istorică asupra orașului» - faptul că Bucureștiul a avut o evoluție urbanistică
controlată, făcută deci de specialiști, veche de mai bine de o sută cincizeci de ani și că dezvoltarea lui
are o coerență pe care puțini o bănuiau”.2 În acest context este redescoperită istoria orașului, iar
cercetarea istorică urbanistică își reia sensul și reîncep marile lucrări de cercetarea. Expoziția „Starea
Orașului” a deschis de altfel un ciclu de recuperări, programatic gândite, în scopul repunerii în
drepturi a arhitecturii modernismului; asumarea modernismului fusese, în viziunea arhitecților
români, un mod de manifestare a dizidenței față de regimul politic. Prin expozițiile care s-au succedat

1
Trebuie avut în vedere faptul că în perioada în care în mediul internațional apăreau documente referitoare la
orașul istoric (spre exemplu: Recomandările UNESCO, 1976 sau Carta de la Washington, 1987 vezi:
https://www.icomos.org/en/resources/charters-and-texts) în România și cu precădere în București au avut loc
cele mai radicale intervenții asupra patrimoniului istoric. În acest sens vezi și Peter Derer, „Inserții noi într-un
cadru istoric” în Arhitectura, nr. 1-6, 1990, p. 105.
2
Expoziția „București – starea orașului” în Arhitectura, nr. 1-6, 1990, p. 17.
(Arhitectura Românească în context european, Bucureștiul modernist, Centenar Marcel Iancu,
Centenar Horia Creangă), modernismul (românesc în special) a devenit un „mit profesional”, aproape
o referință absolută făcând să pălească orice alt tip de manifestare. Arhitectura locuinței, construită în
special în perioada anilor 1990, reflectă această poziție (birourile de arhitectură: Avangarda, STARH,
BBM grup etc.).
Recuperarea sentimentului religios, a obișnuințelor sociale care țin de religie a fost doar unul
dintre procesele de recuperare ale perioadei. Cu toate acestea, deși au existat încercări de regenerare a
arhitecturii religioasă, majoritatea spațiilor religioase ortodoxe construite au însemnat mai curând
reluarea unei direcții rămase suspendate, a arhitecturii interbelice religioase.3
Reformulările și sintetizări între spiritul religios și cel al modernității au fost mult mai prezente
în artă, prin prelungirea, prin ceea ce s-a numit neo-ortodoxism, a experimentelor neo-bizantiniste din
mediul grupului artistic Prolog din anii 80 (Paul Gherasim, Constantin Flondor, Sorin Dumitrescu,
Horia Bernea).4 De remarcat în acest sens este reamenajarea Muzeului Țăranului Român, realizată de
Horia Bernea.
O altă direcție în arhitectură, s-a conturat în afara referințelor directe la modernism, în
încercarea de a alcătui o arhitectură a prezentului. Este vorba, în acest context, fie de împrumuturi
mimetice care au eșuat în arhitectura de consum a „peretelui cortină”, fie de o arhitectură cu
personalitate și în acest ultim caz, pot fi amintite exemple precum cel al clădirii Opera Center (Dorin
Ștefan).
Pe lângă această direcție este de remarcat formarea unei direcții aparte în zona vestică a țării,
având ca centru Timișoara.5 Cu toate că acest fapt poate fi pus pe o apropiere geografică de occident,
explicația acestei arhitecturi care manifesta apropieri mai curând față de regionalismul critic decât față
de „mitul” modernității, acest context suportă și alte explicații. Una dintre acestea fiind existența unui
grup artistic important, SIGMA, prezent în anii 1960 în Timișoara, și care a creat în cadrul liceului de
artă și mai apoi la secția de arhitectură a Politehnicii din Timișoara (ce a funcționat pentru scurt timp),
o nouă formulă de învățământ, bazată pe experimentare.

Este recomandată cercetarea individuală a următoarelor studii de caz:


STARH, Casa Danciu, București, 1998
STARH, Capela din Cimitirul Ortodox „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”, București, 1996
AVANGARDA, Imobil de birouri, str. Dr. Felix, București, 2002
BBM GRUP, Ansamblul de locuințe individuale La mesteceni, București, 2002
ANGHEL MARCU, Monumentul Memorial, Calvarul Aiudului, Aiud, 2003
HORIA BERNEA, Amenajarea interioară a Muzeului Țăranului Român, București, 1990
DSBA, Clădirea de birouri Opera Center, București, 1998-1999
RADU MIHĂILESCU, Casa Herczeg, Timișoara, 1997-2000
RADU MIHĂILESCU, Spațiu de reculegere la memorialul Sighet, Sighetul –Marmației, 1996
ANDREESCU-GAIVORONSCHI arhitecți asociați, Amenajare Sediul Romtelecom, Timișoara, 1998-2000
ANDREESCU-GAIVORONSCHI arhitecți asociați, Reamenajare a pieței Badea Cârțan, Timișoara, 1996

3
Vezi Augustin Ioan, Arhitectura Sacră contemporană, Noi Media Print, București, 2003 și Concursuri pentru
Catedrala Patriarhală Ortodoxă: 1999-2002, Noi Media Print, București, 2003.
4
Magda Cârneci, Artele plastice în România 1945-1989, Ed. Polirom, București, 2013, p. 117 și pp. 132-134.
5
În 1996 la Bienala de arhitectură de la Veneția era prezentă expoziția Românească Forgotten Ballance 1991 –
Timișoara 1996 care prezenta Școala de la Timișoara
Lecturi recomandate:

Magda CÂRNECI, „Arhitectura. Un experiment arhitectural postmodern. «La Mesteceni»” în


Obseravatorul Cultural, nr. 71, 2001
Augustin IOAN, Zece Arhitecți de zece, Ed. Noi Media Print, București, 2003
Miruna STROE, „O cronică a reinventății profesiunii” în Arhitectura, nr. 5-6, 2016, pp. 95-98
Ana Maria ZAHARIADE, „După 5 ani: Arhitectura Românească încotro?”/ ”5 Years After: Where is
Romanian Architecture going?” (1995) în Simptome de tranziție / Simptoms of transition, Ed. Arhitext
Design, București, 2009, pp. 49-65

Recomandări video:

Gheorghe Șfaițer, „Grupul Sigma” (film documentar), 2013


(vezi link: https://www.youtube.com/watch?v=s8VOP 3xv4p0)

S-ar putea să vă placă și