Sunteți pe pagina 1din 3

Luptele împotriva Imperiului Otoman

Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte
antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane staționată
în București.
Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva
Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți
ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și
turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina[18] Șerpătești” de lângă satul Stănești) culminată cu
incendierea Rusciucului.
După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care cazacii lui Aron
Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul adus de Turci, pentru a fi
așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al Moldovei).[19]
Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul
său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic
relațiile munteano-transilvănene. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de mitropolitul
Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic
Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor,
clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă,[20] a negociat aderarea la această alianță și a semnat
la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea vasal al lui Sigismund. Ei
și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan
pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce
îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.[21]
Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești din Ardeal să
fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. Această prevedere implică și o evidentă
tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an au fost supuse bisericile din Țara
Făgărașului, autorității Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox,
hirotonisit în Țara Românească.[22]
În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul marelui
vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de ostași, din
care 6.000 erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23 august
1595.[23][24] Bătălia, evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu
pierderea de către turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți, insuficient
însă pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul
lui Sigismund Báthory, în timp ce turcii, în frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat la mănăstirea Radu
Vodă, iar Sinan a început să numească funcționari otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a
ridicat o întăritură improvizată[25] - „palanca” lui Sinan, o cetate ale cărei ruine se văd pe înălțimea de
la mănăstirea Radu-Vodă. Turcii încep organizarea pașalâcului la București și Târgoviște,
introducând garnizoane și transformând bisericile în moschei (Mihai Bărbulescu ș.a., op. cit., p. 190).
Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a luat comanda unei
armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani din Târgoviște (5–8 octombrie 1595)
și apoi București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor
disperată peste Dunăre la Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Astfel, campania otomană, sub
conducerea lui Sinan Pașa, pornită cu intenția de a transforma principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit
cu un răsunător eșec, cu ecouri în Apusul Europei.
Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel
polonezilor.
În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind
cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și
chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Campania de hărțuire a turcilor a determinat retragerea
otomană în cetățile de pe linia Dunării, situație în care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu
reușind să elibereze așezările civile și să asedieze fortărețele. La 11 decembrie 1594 solii lui Mihai
din Weissenburg anunțau că „oastea noastră a cucerit castelul Brăila și Turnu (Turnus) fără
pagubă[…]”[26]. În ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se afla sub controlul românesc. Potrivit
istoricului Nicolae Iorga[27], călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est
și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron
Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a
preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea și gurile
Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte.

Drapelul Țării Românești în vremea lui Mihai. Reconstrucție alb-negru de Dan Cernovodeanu după stemă,
colorată ulterior.

Întreaga creștinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în hârtiile găsite
sub pernă, s-a aflat o scrisoare în care acești creștini îl numeau „Steaua lor răsăriteană”.[necesită citare]

Negocierile de pace cu Înalta Poartă


Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii
sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu vistieria
golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii
statale: "așezământul" sau "legarea țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii fără pământ
din Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund
Báthory în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut în decembrie 1597 pace
cu Imperiul Otoman.[28] În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta
Poartă a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.
În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al II-
lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul
ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.
Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze de consecințele
tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui
Transilvaniei, Sigismund Báthory.

"Unirea" de la 1600
Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute
în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600,
cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator
abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în
istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la Școala
Ardeleană".[29]
Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai
Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de "Domn" decât în
Țara Românească):

 1593-1599 este Domn al Țării Românești;


 Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;
 În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și
Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în cazul Moldovei îl
înscăunează de fapt pe fiul său;
 Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
 Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.
Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept "unire", termenul este dus
prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte - Dieta
(Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și
procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu "unifică" nici armatele.
v