You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source: Europa, revistă de literatură, artă, cultură şi tranziţie

Europe - Journal for Literature, Art, Culture and Transition

Location: Serbia
Author(s): Ludmila Bejenaru
Title: Isihasmul sârb şi modelul pustniciei
The Serbian Hesychasm and the Model of Isolation
Issue: 12/2013
Citation Ludmila Bejenaru. "Isihasmul sârb şi modelul pustniciei". Europa, revistă de literatură, artă,
style: cultură şi tranziţie 12:27-31.

https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=97980
CEEOL copyright 2019

Ludmila Bejenaru

Isihasmul sârb şi modelul pustniciei*

Isihasmul (de la grecescul hsucia - tăcere, liniștite) – este o tradiție veche de practică
spirituală, care stă la baza ascetismului ortodox și cuprinde un întreg complex de idei despre
om, despre mintea și activitatea lui. Miezul doctrinei isihaste care s-a impus în Ortodoxie constă
în faptul, că fapta şi fiinţa lui Dumnezeu, inaccesibile omului, şi energehia / energiile Sale divine,
nu sunt separate, deşi se deosebesc, ci formează o unitate, din care până la muritorul de rând
ajung doar puterile divine, nu şi Fiinţa lui Dumnezeu. Cel mai mare cercetător contemporan al
istoriei acestui fenomen complex, teologul şi bizantinologul John Meyendorff (1926-1992),
identifică următoarele patru sensuri1 ale termenului: 1) sensul vechi: calugar izolat, pustnic (spre
deosebire de cenobitic), a cărui viaţă decurge în tăcere, ascultare şi rugăciune; 2) o școală
specială de tehnica Rugăciunii, “praxiz noera” (Rugăciunea inimii), care a evoluat în Sinai și
Athos, și a atins apogeul în secolul al XIV-lea, creându-şi nucleul spiritual prin rugăciunea
"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul"; 3) isihasmul este şi
doctrina Sfântului Grigorie Palama (1296-1359), numită Palamism, o expresie teologică și
justificarea isihasmului, din sensul 2), în centrul căreia se află conceptual Lumii necreate a lui
Dumnezeu; 4)sensul dobândit mult mai târziu, care se referă la manifestarea fenomenului dat în
viața religioasă a Rusiei din secolele XIV-XVI.
Isihasmul (hesychasmos)2, prin starea de isihie, este o tradiție de rugăciune în lumea
Ortodoxă, cu forme ce provin din tradiția monastică a Muntelui Athos, practicată, mai întâi, de
sfinţii părinţi – anahoreţi şi cunoscută în forma sa sistematizată şi sub numele de palamism, ca în-

* (Proiect POSDRU/89/1. 5/S/59758 „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale”)

1 J. Meyendorff. Byzantine Hesychasm: historical, theological and social problems. London. 1974, pag 127.
Vezi la problema dată şi: Добротолюбие. Тт. 1-5. Св. -Троицкая Сергиева Лавра. 1992. С. М. Зарин.
Аскетизм по православно-христианскому учению. М. 1996. Умное делание о молитве Иисусовой.
Сборник поучений св. Отцев и опытных ее делателей. Составил игумен Валаамского монастыря
Харитон. М. 1992. Откровенные рассказы странника духовному своему отцу. М. 1991. В. Н.
Лосский. Мистическое богословие Восточной Церкви // Богословские труды. Т. 8. М. 1972.
Иеромонах Софроний. Старец Силуан. М. 1991. Архим. Софроний. Видеть Бога как Он есть.
Эссекс. 1985. Синергия. Проблемы аскетики и мистики Православия. Научный сб-к под общей
ред. С. С. Хоружего. М. 1995. С. С. Хоружий. К феноменологии аскезы. М. 1998.
2 Marele dicţionar de neologisme, 2000, defineşte isihásmul drept “curent mistic din sec. XIII, cu centrul pe

Muntele Athos, potrivit căruia țelul vieții spirituale este să unească mintea cu inima, „Lăcașul lui
Dumnezeu”, unire care se realizează „coborând”, prin intermediul respirației, mintea în inimă (< fr.
hésychasme)”, iar în Dicţionarul enciclopedic(1993-2000)găsim explicaţia următoare: ISIHÁSM ({s} gr.
hesychia „tăcere, liniște și concentrare interioară”) subst. Doctrină mistico-ascetică, apărută în mediile
monastice din Bizanț în sec. 4-7, și care s-a dezvoltat în Biserica Ortodoxă în sec. 13-14; în dec. 4 al sec. 14 a
fost fundamentată de Gr. Palamas. I. încearcă să realizeze unirea omului cu Dumnezeu prin rugăciuni
lăuntrice până la stadiul de a vedea lumina taborică. Evagrie din Pont a inițiat cel dintâi „Rugăciunea
inimii” sau „Rugăciunea lui Iisus”, care constă din invocarea repetată a numelui lui Hristos, pentru ca
astfel Dumnezeu să se sălășluiască în om.

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

vățătura teologului Grigore Palamas, care a fost recunoscută de biserica greacă la 1341, motiv
pentru care Biserica Ortodoxă i-a dedicat cea de-a doua săptămână a Postului Mare.3 Se pare că
termenul, folosit încă în secolul al IV-lea la Părinții Bisericii (la Ioan Chrysostomul și la
Capadocieni), apărea în secolul al VI-lea în Palestina, în Viețile lui Chiril din Scithopolis, cu
referire la sfinți care proveneau din Capadocia, şi semnifica în mod particular integrarea
repetării continue a rugăciunii lui Iisus în practica de asceză mentală, folosită încă de Părinții
pustiei din Egipt, în ale căror comunităţi solitare şi religioase de asceţi stabilite în deşertul
egiptean se regăsesc, cu precădere, originile monahismului răsăritean. Potrivit tezelor isihaste,
starea de isihie, - adică comuniunea omului cu Dumnezeu (legătură inițial existentă, dar
deteriorată prin păcatul primordial) - se poate reface printr-un efort către obținerea purității pri-
mordiale. ”Rugăciunea fără cuvinte”, care poate „fi atinsă prin credinţă, pocăinţă, post şi
rugăciune”, este definiţia pe care a dat-o acestei stări părintele Jystin Popovici4 (Благоје
Поповић), şi poate servi drept cea mai plauzibilă explicaţie a sensului acestui cuvânt. "Dintre
toate virtuţile Dumnezeu a ales isihia", spune o cugetare. "Aşa cum o apă mâloasă nu se
limpezeşte dacă o tulburi mereu, nu poţi deveni monah fără isihie", preciza Sfântul Nil din
Ancira5.
Isihia are o semnificaţie care depăşeste cu mult simpla tăcere. Ea poate fi înţeleasă în mai
multe feluri, dupa profunzimea lăuntrică a fiecăruia. După Sfântul Isaac Sirul, isihia este
“culmea desăvârşirii, mama pocăintei şi începutul purificării.”6Acest efort ascetic presupune
două trepte consecutive: praxisul şi regenerarea morală. Ele au ca scop urmărirea strictă a pildei
unor monahi exemplari, stăpânirea propriului eu, supunerea la privațiuni și probe ascetice, cât
şi o supremă concentrare interioiară, prin izolare de lumea exterioară, prin meditație continuă și
prin practicarea rugăciunii mentale (specifică isihaștilor), prin intermediul căreia se poate
ajunge la purificare, resurecție spirituală și vederea lumii divine. Isihasmul consideră că
Dumnezeu poate fi cunoscut, deoarece omul este părtaș la energia divină increată, adică
la harul lui Dumnezeu. Deşi filosofia isihasmului are la bază învăţătura despre Îndumnezeire,
aceasta este o o practică permanentă a așa-numitei rugăciuni a inimii sau a minții: Iisuse
Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul, o formulă menită a ține trează
conștiința bunătății dumnezeirii și a statutului de creatură păcătoasă, cu un mod de viață
creștin, care este în primul rând experiență. În ortodoxie isihia (starea) / isihasmul (mişcarea) sunt
trepte către Îndumnezeire, ceea ce înseamnă reunificarea întregii persoane, nu doar a sufletului,
cu Divinitatea, cu Dumnezeu, prin viziunea energiei divine. Conform acestei doctrine ascetico-
mistice, omul poate să recepteze lumina harului (energia emanată de Dumnezeu) prin ascetism
și extaz, ajungând la perceperea ei senzorială. Prin introducerea „rugăciunii lui Iisus”
(rugăciunea minții), se poate realiza o stare de concentrare a minții în urcușul spre Dumnezeu,
însoţită de o pace lăuntrică, în care sufletul se deschide total lui Dumnezeu. În tradiţia pustiei
isihia e asociată cu starea de veghe şi cu acea cumpătare duhovnicească, care are o dimensiune
lăuntrică apropiată de cunoaşterea Lui Dumnezeu.”Isihia poate trimite şi la starea pe care o are
monahul în chilia sa: "Isihia (linistea) înseamna a sta în chilie cu frica şi cunoştinţa lui
Dumnezeu, ferindu-te şi de pomenirea de rău şi de cugetarea înaltă.”7 Legea vieţii şi a vieţuirii,
spune Sfântul Grigore Teologul, este “să ne amintim de Dumnezeu mai des decât respirăm".
Doar aceasta este singura modalitate de a ajunge la finalizarea scopului vieții creștine -

3 Arhiepiscop al Tesalonicului între 1347 și 1359.

4 Благоје Поповић (1894- 1978)- slujitor al Bisericii sârbe, arhimandrit, doctor în teologie, remarcabil
teolog sârb al sec. XX, canonizat de Biserica Sârbă în 2010. A propovăduit învăţătura isihastă în Serbia
şi Ucraina(Ujgorod, Mukacevo). Autorul lucrării “Dostoievski despre Europa şi slavitate”
5 Sfantul Nil din Ancira

6 Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, seria Filocalica, Deisis, pag. 56;

7 http://www. crestinortodox. ro/editoriale/isihia-tacerea-rugaciune-70168. html

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

realizarea unirii cu Dumnezeu, comuniunea cu El și contemplarea Lui. Aceasta este ideea

fundamentală a învăţăturii isihaste din toate timpurile, susţinută teologic și instituționalizată în
Biserică, mai întâi, în Сorpus Areopagiticum, și apoi în scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul8,
predecesorul spiritual al isihaştilor de la Muntele Sfânt, împreună cu Evagrie, Isaac Sirul, și
Dreptul Simeon (Noul Teolog), în special.
Sfântul Munte, prin natura sa, a fost un loc de "isihia / ngr. isyhia, vgr. ῾esyhia, " şi în acelasi
timp "o matcă de virtute". Confesiunea primului pustnic, Sfântul Petru Athonitul: "ochiul
sufletului şi al minţii am ridicat spre cer, renunțând la casă, părinții, rude de sânge și prieteni, şi
mi-am dedicat o dată şi pentru totdeauna viața lui Dumnezeu – pentru o Viața întru Hristos "9,
a fost și rămâne regula evanghelică a vieții monahale pentru toți urmașii săi spirituali. Unul
dintre acesti adepți, dar şi primul biograf al pustnicului, Sfântul Grigorie Palama, caracteriza
viața acestuia plină de abstinenţă şi tăcere strictă ca fiind într-o continuă rugăciune, care " a
transformat inima lui într-un car divin și un al doilea rai, aceasta (inima) fiind pentru
Dumnezeu un loc mai plin de har decât cerul".

Primele forme de monahism şi asceză monahală, adică a unui alt mod de a trăi mucenicia,
au fost eremitismul şi anaroretismul, mai ales în deşerturile din Egipt, Siria sau Ţara Sfântă, unde
deja în secolul al IV-lea, în jurul unor mari părinţi duhovniceşti s-au strâns mai mulţi ucenici.
Teoria mistică de fuzionare a vieții umane cu divinul, finalizată cu starea de detaşare, a luat
amploare, însă, în secolul XIV în centrele monastice ale Bizanțului și slavilor de sud.
Propovăduitorii acestei învăţături au fost Grigorie Sinaitul şi Grigorie Palama. Încă din 1325,
înainte de izbucnirea conflictului dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam, Cuviosul Grigorie
Sinaitul a adus isihasmul în Bulgaria. Ucenicii Sfântului Grigorie Sinaitul proveneau din
Bulgaria şi Muntele Athos, şi erau cunoscuti drept "sinaiţi”. Sunt recunoscuţi prin viaţa
monahală exemplară urmaşii bulgari Theodosie de Tîrnova10 (Tîrnovski), ucenicul Sfântului
Grigorie Sinaitul şi continuatorul tradiţiei, monahul bulgar care a înrădăcinat şi mai mult
isihasmul în pământul bulgăresc, și Sfântul Ierarh Eftimie de Tîrnovo, care avea să ajungă
patriarh de Tîrnovo (1375-1393). În perioada cât a slujit ca patriarh, Tîrnovo a devenit un centru
de iradiere a isihasmului în ţările slavone.11 Ideile lui Grigorie Palama şi Grigorie Sinaitul au
fost împărtășite și de către patriarhii de Constantinopol Filofei și Callisto.

8 Jean – Claude Larchet în cartea sa “Sfântul Maxim Mărturisitorul-mediator între Răsîrit şi

Apus”,apărută la editura Doxologia în 2010, discută lucrările unuia dintre cei mai mari teologi
bizantini, bun cunoscător al mentalităţilor Apusului şi Răsăritului creştin.
9 Sfântul Petru Athonitul este primul ascet care s-a nevoit duhovniceste în Sfantul Munte Athos. Grec de

origine, sfântul a slujit mai întai ca soldat, în armata bizantină, dar a fost luat prizonier, timp în care în
inima sfântului s-a născut dorinţa de a petrece în singuratate, ca monah. Cu ajutorul Sfântului Nicolae
şi al Dreptului Simeon, sfântul va scapa din închisoare şi va ajunge monah. Mai apoi va ajunge în
Sfantul Munte Athos, unde va birui toate atacurile demonilor. Prima biografie a Sfantului Petru
Athonitul a fost scrisa de Sfantul Grigorie Palama. Autorul accentua puterea smereniei şi a ascultării, în
lupta cu atacurile demonice şi cu deznadejdea. (Teodor Danalache http://www. crestinortodox.
ro/sfinti/sfantul-petru-athonitul-136826. html)
10 Urmaşul lui Teodosie de Tîrnova, Ciprian, fost mitropolit al Moscovei şi întregii Rusii, a fost singurul

dintre mitropoliţii Rusiei moscovite a sec. al XIV-lea, care nu s-a supus puterii Hoardei de Aur.
11 este o limbă apărută în veacul al XII-lea la sud de Dunăre. Este uneori cunoscută și ca bulgară medie.

Slavona are la bază limba slavă veche vorbită în sud-vestul Bulgariei, din vecinătatea Macedoniei -
zonă unde se dezvoltase Școala Literară de la Ohrid (sec.X). Perioada de aur a limbii slavone se
confundă cu existența imperiului Vlaho-Bulgar a cărui limbă oficială era, și a Școlii Literare de la si a
scolii literare de la Tîrnova din sec.XIV –XV. Din slavonă a evoluat ulterior, începând cu veacul al
XVI-lea, bulgara modern.Slavona este folosită ca limbă liturgică de Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica
Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă. A fost folosită până în secolul al XVI-lea și de români ca
limbă liturgică și ca limbă oficială, „de cancelarie”;

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

Un rol esenţial în răspândirea spiritualităţii isihaste, în spatiul slav şi în Tările Române, în

secolul al XIV-lea, l-a avut mănăstirea Paroria, ctitorie a Sfântului Grigorie Sinaitul,şi, începând
cu anul 1330, un centru important al tradiţiei isihaste. Viaţă de obşte sau semi-anahoretică de
acolo a dat naştere la două tipuri de asceză în tradiţia monahală: monahismul cenobiti,
de chinovie sau de obşte, caracterizată prin viaţa în comun a călugărilor potrivit unei rânduieli
atribuite „părintelui monahismului cenobitic”, (de la grec. κοινηριοζ, - viaţa în comun), şi
monahismul eremitic (de la grec. αναχορησιι, - pustnicie, viaţa eremitică, călugărul retras într-
un loc ferit de lume fiind numit pustnic, sihastru, schimnic).
Sf. Pahomie cel Mare (292-346) a fost părintele monahismului de tip cenobitic organizat,
întrucât el a fost primul care a reunit mai multe grupuri restrânse de monahi care urmau o
formă de viaţă comună şi le-a organizat în comunităţi mai mari, potrivit unor reguli comune
bine stabilite. Mai târziu, prin sec VIII, la Sfântul Munte, viaţa monahală avea să se organizeze
în cadrul schiturilor12, un mod intermediar de viaţă ascetă, idioritmică, viețile călugărilor fiind
centrate în jurul rugăciunii și nevoințelor duhovnicești. Aceştia aveau loc de trai separat, modul
de rugăciune fiind comun, într-un ritm spiritual unitar. Învăţătura lui Nil Sorski13, care
recunoştea schitul ca principala formă de organizare a vieţii monahale însemna, de facto, negarea
materialismului la care erau expuse mănăstirile mari deținătoare de pământuri, sate, robi etc.
În Serbia, primii şi cei mai vestiţi promotori ai isihasmului – prin modelul pustniciei,
caracteristic isihasmului sârb, şi modului pustnic de viaţă - au fost asceţii sihaştri Gavrilo
Lesnovsky, Prohor Pcinisky, sfântul Petro Korinshski şi Joachim Osogovsky, de la sfânta
mănăstire Osogov din Macedonia. Cuviosul Joachim din Osogov (Osogovsky) (în jur de 1115) a
fost unul dintre cei patru mari pustnici veniţi de pe meleaguri bulgăreşti însufleţiţi fiind de
învăţăturile lui Antonie cel Mare, începătorul monahismului şi întemeietorul vieţii pustniceşti.
Cuviosul Joachim a trăit în secolul al XI într-o peșteră de pe Muntele Osogov.
Sfântul Sava de Serbia (1169 -1237), părintele istoriei spirituale sârbe, şi-a crucificat viața
pe altarul dublei iubiri - dragostea pentru rugăciunea în singurătate și dragoste pentru educația
spirituală a poporului său, fiind legat de "dulcea şi sfânta pustietate", dar, mai ales, de leagănul
monahismului estic - Palestina, Egipt, Sinai. El a înfiinţat Biserica Sârbă (ca arhiepiscopie de sine
stătătoare), deşi a rămas un ferm susţinător şi propovăduitor al ascetismului de tip “siniat”.
Același spirit a fost promovat și de Arhiepiscopul Daniel al II-lea, dar și de multe alte feţe
bisericeşti, reprezentante ale trecutului spiritual al Serbiei, a căror cale spre asceză a trecut prin
mănăstirea Hilandarsky. Perioada cea mai prolifică a isihasmului sârbesc a fost pe timpul
domniei kneazului Lazăr (1371-1389), care a încercat împăcarea Bisericilor Sârbă şi Bizantină,
fapt care s-a înfăptuit în 1375 în oraşul Prizren şi datorită eforturilor isihastului Isaia, care se afla
în fruntea reprezentanţilor de la Muntele Atos. În acelaşi an 1375 în Serbia apar primii monahi-
isihaşti din cercul Sfântului Grigore Sinitul de la Mănăstirea Paroria. Vom menţiona faptul, că
sârbii au fost cei dintâi care au tradus operele Sfântului Grigorie Palama şi l-au cinstit ca sfânt

12 În spaţiul românesc, Radu cel Mare vorbeste la 1500 despre un schit la Ostrov, istoricii considerând că
el exista încă de prin secolele XIII-XIV. Schitul Ostrov este primul așezământ monahal de pe teritoriul
actual al României pentru călugărițe, lucru remarcat în istoricul schitului.
13 Sfântul Cuvios Nil Sorski(1433-1508), (în rus. Нил Сорский) sau Nil din Sora a fost unul dintre

întemeietorii vieţii monahale de schit (idioritmice) din Rusia, în secolul al XV-lea, precum şi al mișcării
care a contestat legitimitatea existenţei proprietăţilor bisericești. Inițial Nil s-a alăturat mănăstirii
Sfântului Kiril de Belozersk (Lacul Alb), fondatorul ei, Kiril de Beloozero, fiind cunoscut ca un
susținător al curentului, care se împotrivea ca mănăstirile să aibă în proprietate pământuri. Nil Sorski a
aprofundat practica rugăciunii inimii în Athos, făcând din chemarea Numelui lui Iisus centrul
rugăciunii sale contemplative. Şi-a întemeiat schitul în jurul anului 1473, pe malul Râului Sora, lângă
Belozersk. A aprofundat unele idei mistice şi ascetic, inspirate din viaţa isihastă.

CEEOL copyright 2019

 CEEOL copyright 2019

încă dinainte de recunoaşterea oficială. Influenţa isihasmului este vădită şi de arta şi civilizaţia
sârbă, la fel ca în întreaga peninsulă Balcanică.
În perioada 1427 – 1459 tradiţia isihastă a luat amploare îndeosebi în regiunea Zeta sub
protecţia Elenei Balshici, fiica kneazului Lazăr. Din păcate, nu este suficient investigată
influența călugărilor – “siniaţi”, care au pătruns în Serbia prin ţinutul Moraviei, unde kneazul
Lazăr mutase centrul administrativ şi spiritual. Aceştia au fondat în Serbia mai multe mănăstiri,
păstrând astfel, învăţătura Sfântului Grigore Sinitul şi isihia în sufletul poporului sârb. Această
muncă a pustnicilor–isihaşti a dat roade prin slujurea lui Hristos a lui Romîlo Ravanitsky, un
mare promotor al”Rugăciunii fără cuvinte” a Sfântului Grigorie Siniatul şi cel care a iniţiat la
mănăstirea Ravaniţa primul centru al monahismului cenobitic sârb. ”Siniaţii” au activat şi în
alte centre precum Lazariţe, Jdrele, Pavliţa Nouă, Liubostina, Resav14. În secolul trecut, persoane
remarcabile ale Bisericii Sârbe au încercat să mențină și să continue tradiția de realizare a unirii
ozersk, cu Dumnezeu, comuniunea cu El și contemplarea Lui. Stareţul Teoklit de la mănăstirea
Studeneţ, stareţul Simeon de la Mănăstirea Dajbabe și maica Stepanida, o simplă femeie din
localitatea Vraka de lângă Skadra, fericita Stevka Djurdjevici, care, după expulzarea sârbilor din
Albania (1933) a locuit singură într-o localitate din regiunea Kosovo, într-o smerenie şi ascultare
deplină, - sunt doar câteva modele de slujire lui Dumnezeu şi de comuniune cu Acesta. Maica
Stepanida s-a stins din viaţă în 1945, în urma unor răni din război, lăsând urmaşilor manuscri-
sele sale de o profunzime spirituală şi duhovnicească deosebită. În secolul XX isihasmul sârb
îmbracă haina stăreţiei, venită, probabil, de la forma de manifestare a acestuia în Rusia.
Tradiția isihastă s-a ramificat în toate țările Ortodoxiei - Bulgaria, Serbia, Tarile Romane,
Georgia, dar principalul focar, principală matcă a isihasmului în perioada postbizantină a fost
Rusia.
Teofan Zăvorâtul consideră că Rugăciunea lui Iisus este neapărat necesară şi pentru laici. O
ozersk, tradiție similară cu cea a celorlalte Biserici orientale a existat de timpuriu în Biserica Georgiei,
dar mai târziu isihasmul (învăţătura lui Grigorie Palama, Serghii de Radonej, Paisie
Velicikovski), nu a fost acceptat de către Biserica Georgiei, aceasta căutând să păstreze
caracterul național al mişcării. Isihasmul timpuriu se reflectă în lucrările călugărilor Evagrie
Ponticul, Sf. Nil din Sinai, Marcu Ascetul, Sfântului Ioan Casian.
Deşi nu există mărturii arheologice confirmate, se consideră că şi în spaţiul românesc, de
timpuriu, au existat persoane care și-au trăit viața în izolare după exemplul celor patruzeci de
zile petrecute de Hristos în deșert, modul de viaţă emerit fiind esenţial în viaţa călugărimii.
Drept model aceastui mod de viaţă a slujit Sf. Antonie cel Mare, socotit a fi întemeietorul vieţii
monahale şi cel mai reprezentativ ascet pentru duhul vietii calugaresti, care a trăit ca eremit
(sihastru, pustnic) din 312 până în 356 d. Hr. în adancul desertului, pe muntele Kolzim15, urmat
apoi de Sfântul Pavel Tebeul.
Mai târziu, bătrânul Onufrie care a sihăstrit la schitul Cârnu, Cuviosul Vasile de la Poiana
Mărului şi Stareţul Paisie de la Mănăstirea Neamţu vor constitui trei cazuri de pelerini ai
transfigurării monahale împlinite în Carpaţi.

14Исихазм у сербов, http://spasskij. ru, 11. 01. 2013;

15Acest tip de monahism se numește eremitic ("după felul eremitic") sau, în limbajul bisericesc ortodox
românesc, pustnicie (sau sihăstrie);

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

The Serbian Hesychasm and the Model of Isolation

Hesychasm (Greek, from hesychia - quiet, silence) - is an ancient tradition of spiritual

practice, underlying Ortodox Ascetism and includes a full complex of ideas about man,
about his mind and activity. Hesychasm is also the theology of St. Gregory Palamas,
named Palamism, recognized by Greek Church in 1341. The law of life and living, says
St. Gregory Palamas, is to "remember God more often than we breathe". The
Hesychasm tradition spread in all Ortodox countries: Bulgaria, Serbia, Romanian
Principalities, Georgia, but the principal focus, principal layer of the Hesychasm during
post-Byzantine period was Russia. The first and best known promoters of Hesychasm
in Serbia - by solitary life, characteristic for Serbian Hesychasm - were hermit ascetics
St.Gavril Lesnovski, St. Prohor Pcinski and St. Joachim Osogovski from the monastery
of Osogovo, Macedonia.

Key words: Hesychasm, Palamism, Bulgaria, Serbia, Romanian Principalities, Georgia

CEEOL copyright 2019