Respiraţia

Respiraţia este totalitatea proceselor, în urma cărora se produce consumarea de către

organism a oxigenului şi eliminarea bioxidului de carbon.

Respirația omului cuprinde următoarele procese:

1. schimbul de aer dintre mediul extern şi alveolele plămânilor (respirația externă sau ventilația
pulmonara);

2. schimbul de gaze dintre aerul alveolar şi sânge, care circulă prin capilarele pulmonare
(difuziunea gazelor în plămâni);

3. transportul gazelor de către sânge;

4. schimbul de gaze dintre sânge şi ţesuturi în capilarele tisulare (difuziunea gazelor în ţesuturi);

5. consumarea oxigenului şi eliminarea bioxidului de carbon de către celule (respiraţia celulară).

Mecanismul inspiraţie

Actul inspiraţiei se realizează prin mărirea volumului cavităţii toracice, care se produce în urma
ridicării coastelor și a coborârii diafragmului. Ridicarea coastelor se înfăptuieşte în urma
contracţiei muşchilor intercostali externi. În inspiraţie fibrele musculare ale diafragmului se
contractă, din care cauză cupola lui devine mai plată și se lasă în jos; orgnele cavităţii
abdominale sunt impuse în jos, lateral și înainte; volumul cutiei toracice creşte. La diferiţi
oameni în dependenţă de vârstă şi sex, condiţiile de munca etc, respiratia se realizează mai
ales pe contul muschilor intercostali (tipul de respiraţie costală sau toracică) sau pe contul
diafragmului (tipul de respiraţie diafragmală sau abdominală).

Mecanismul expiratiei

Când se termină inspiraţia şi muşchii respiratori sc relaxează, coastele se lasă în jos şi cupola
diafragmului se ridica. Ca urmare volumul cutiei toracice se micşorează. Astfel, actul expiraţiei
se produce, de obicel, în mod pasiv, fără participarea muşchilor.

Volumul aerului din plâmâni

În stare de repaus omul inspiră şi expiră circa 500 ml de aer; acest volum de aer se numeşte
volum respirator.

Suplimentar la cei 500 ml omul mai poate inspira la o inspiraţie adâncă aproximativ încă 2500
ml de aer (volumul inspiraţiei suplimentare sau aerul complementar). După o expiraţie liniştită
omul este capabil să expire circa 1000 ml de aer (volumul expiraţiei suplimentare sau aerul de
rezervă).

Din aceste cifre reiese că în timpul respiraţiei liniştite cavitatea toracică nu se dilată şi nu
colabează până la maximum.

În caz de necesitate, amplitudinea mişcărilor respiratorii se poate mări atât în inspiraţie, cât şi în
expiraţie, datorită cărui fapt creşte volumul de aer, ce intră în plămâni.
Capacitatea vitală a plămânilor. Dacă se efectuează o inspiratie maximă, iar apoi printr-un
muştiuc se produce o expiraţie maximă într-un gazometru special (spirometru), în el întră şi
aerul respirator, şi aerul complementar, si aerul de rezervă, adică în medie 500 ml + 2500ml +
1000ml = 4000ml.

Tot acest volum de aer constituie capacitatea vitală a plamânilor. Ea diferă în dependență de
vârstă, de sex, starea sănătăţii şi antrenamentul respirației. Capacitatea vitală a plămânilor la un
bărbat tânăr constituie 3.5-4.8 l, iar la femei ea este de 3.0-3.5 l.

Volumul rezidual. După o expiraţie maximă plămânii nu se eliberează complet de tot aerul- în ei
rămâne aproximativ încă 1000-1500 ml; acesta este volum rezidual.

În timpul respirației obişnuite în plămâni se află permanent aer rezidual şi aer de rezervă, care
rămâne în ei după moarte.

Cea mai mare parte din aerul, aflat în plămânii cadavrului, poate fi înlăturată cu ajutorul unui
pneumotorax bilateral deschis, deoarece în cazul acesta se produce colabarea aproape totală a
ţesutului pulmonar.

Schimbul de gaze în plămâni şi ţesuturi

Schimbul de gaze în plămâni între sânge şi aerul alveolar are loc prin membrane formată din
două straturi de celule pavimentoase: celulele endoteliului capilarelor sangvine și celulele
epiteliului alveolar. Grosimea este membrană este foarte mică, fapt ce asigură difuziunea rapidă
a gazelor. Aceasta contribuie la numarul imens alveole (constituie um om 250-350 mln.) şi
suprafaşa lor totală mare, constituent de îngrijire aproximativ 100 m2 în inspirație și 30 m2 în
expirație. În cazul dioxidului de carbon, este posibilă utilizarea dioxidului de carbon sub formă
de dioxid de carbon într-un aerosol și reducerea consumului de oxigen în industria alimentară.
Aceasta este o locație datorată diferită de presiune parțială a datei gazelor în aerul alveolar și
tensiunea lor în sânge.

Reglarea respiraţiei

Centrul respirator

Activitatea ritmică a musculaturii respiratorii este condiționată de utilizarea sistemului nervos

central. Prin cercetări științifice s-a demonstrat suspendarea respirației în urma unei impunsături
de ac într-un anumit punct în bulbul rahidian, în zona planșeului ventriculului IV.

Acest sector al bulbului rahidian prezintă zona centrului respirator. Activitatea centrului
respirator nu este reflexă,ci se supune unui automatism.

Centrul respirator este un format bilateral, simetric, fiecare jumătate a sa fiind constituită dintr-
un centru inspirator și altul expirator. De la centrul respirator impulsurile nervoase se îndreaptă
spre corpurile neuronilor motori ai mușchilor intercostali și ai diafragmului, situaţi în măduva
spinării, iar de aici – spre muscuatura repiratorie,declanşând contracţia acestuia.

Reglarea activităţii centrului respirator

Activitatea ritmică spontană a centrului respirator se reglează atât pe cale nervoasă, cât şi pe
cale umorală, asigurând o adaptare perfectă a ventilației pulmonare la necesitățile organismului.
Un rol important în reglarea frecvenţei şi profunzimii mişcărilor respiratorii revine nervilor vagi,
care contin fibre nervoase senzitive ce vin de la interoreceptorii plămânilor. Secționarea acestor
nervi provoacă dereglări ale respirației, mişcările respiratorii devenind profunde şi rare, cu
pauze lungi.

Activitatea centrului respirator este influenţată de cortexul cerebral. Omul reglează după vointă
respirația în timpul vorbirii, cântului, poate reţine pe un timp respirația sau efectua o
hiperventilare a plămânilor. Experimental a fost stabilit că respirația cu un amestec de gaze ce
conține 6% bioxid de carbon provoacă dispneea. La fel prin experiente s-a demonstrat că la
sportivi amplificarea respiratiei apare pe calea reflexelor conditionate, deja la comanda ,,start".

Modificari reflexe ale respirației apar la excitarea mai multor receptori. Excitatiile dureroase
amplifică şi aprofundează respiratia, iar excitațiile termice, de exemplu scufundarea în apă rece,
pot opri temporar respiratia.

O importanță deosebită în reglarea respirației are excitarea receptorilor ce reactionează la

schimbarea tensiunii parţiale a bioxidului de carbon şi oxigenului în sânge. Chemoreceptorii
sunt situaţi în peretii arcului aortei, la nivelul ramificării arterei carotide şi în bulbul rahidian. De
la aceşti receptori încep reflexele ce adaptează respiraţia la modificările concentrației de gaze
în sânge. Ridicarea tensiunii parţia- le a bioxidului de carbon în sânge provoacă aprofundarea
respirației, iar scăderea tensiunii parțiale a oxigenului sporeşte frecvenţa mişcărilor respiratorii şi
în consecință se amplifică ventilaţia pulmonară. Dacă prin respiratie intensă se efectuează
hiperventilarea plămânilor, atunci scade tensiunea partială a bioxidului de carbon, creşte
tensiunea partială a oxigenului în sânge şi survine o suspendare temporară a respirației. De
acest procedeu se folosesc înotătorii sub apă. Înainte de scufundare ei ventilează puternic
plămânii şi după aceasta se pot afla sub apă mai mult timp.

Mecanismul primei inspiraţii. La nou-născut, după ce a fost legat cordonul ombilical, încetează
schimbul de gaze prin sistemul vaselor ombilicale, care au raporturi cu vasele mamei la nivelul
placentei. Acumulându-se în sângele nou-născutului, bioxidul de carbon excită centrul
respirator şi declanşează prima inspiraţie.