Sunteți pe pagina 1din 26

1.

Definiția Criminalisticii

Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un


ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice,
destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în
săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale

2. Obiectul de studiu al criminalisticii. Principalele direcții

Ca obiect al criminalisticii,principalele direcţii de acţiune sunt următoarele:

A. Iniţierea de metode tehnice destinate cercetării urmelor infracţiunilor;


B. Adaptarea de metode aparţinând ştiinţelor exacte;
C. Elaborarea de reguli şi procedee tactice destinate efectuării unor acte de
urmărire penală;
D. Studierea practicii judiciare;
E. Analiza evoluţiei modului de săvârşire a faptelor penale;
F. Perfecţionarea modului de cercetare a diverselor categorii de infracţiuni;
G. Elaborarea de metode şi prefigurarea de măsuri destinate prevenirii
infracţiunilor;

3. Ce este tehnica criminalistică?

TEHNICA CRIMINALISTICĂ este destinată asigurării mijloacelor şi metodelor


ştiinţifice necesare descoperirii, fixării, interpretării şi examinării în condiţii de
laborator, a urmelor infracţiunilor, a mijloacelor materiale de probă, în scopul
identificării făptuitorilor, a victimilor, a armelor, instrumentelor etc., folosite ori
produse ale actului ilicit.

În acest domeniu întâlnim inclusiv cercetarea falsurilor, a scrisului,cercetarea urmelor


de explozii, incendii,accidente rutiere etc.

4. Ce este tactica criminalistică?

TACTICA CRIMINALISTICĂ este un domeniu care înglobează un ansamblu de


procedee şi de reguli specifice, destinate efectuării unor acte de procedură sau
activităţi procedurale, plecându-se chiar din momenul cercetării la faţa locului. Dintre
activităţile de investigaţie sau procedurale, exemplific: ascultarea învinuiţilor;
ascultarea inculpaţilor; ascultarea persoanelor vătămate; ascultarea martorilor;
efectuarea percheziţiilor; efectuarea reconstituirilor etc;
5. Ce este metodologia criminalistică?

Investigarea fiecărui fapt penal presupune urmarea unei anumite conduite de către
organele judiciare, destinate descoperirii şi administrării probelor necesare dovedirii
existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii.

În cazul unei morţi violente, investigaţia penală vizează:

-stabilirea cauzei şi naturii morţii;

-stabilirea momentului,locului şi împrejurărilor în care a fost suprimată viaţa victimei

-identificarea făptuitorului;

-identificarea instrumentelor vulnerante;

-identificarea mobilului etc.

Pentru desfăşurarea acestor activităţi, se impune utilizarea tuturor metodelor tehnice şi


a procedeelor tactice aparţinând primelor două domenii ale criminalisticii fiind
imposibil de făcut o disociere între elementele structurale ale acestei ştiinţe.

6. Scopul metodologiei criminalistice.

Procedura reglementează modul de relevare, ridicare, ambalare, conservare şi transport


a urmelor şi mijloacelor materiale de probă şi a celor de referinţă pentru exploatarea în
procesul judiciar în vederea asigurării condiţiilor optime de valorificare criminalistică.
Această procedură garantează trasabilitatea şi calitatea probelor din momentul
descoperirii până în momentul valorificării acestora.

7. Ce este Urma?

Orice modificare materială produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor,


mijloacele folosite de către acesta şi elementele componente ale mediului unde îşi
desfăşoară activitatea infracţională, modificări care, examinate individual sau în
totalitate, pot conduce la: stabilirea existenţei faptei, identificarea făptuitorului, a
mijloacelor folosite şi la lămurirea împrejurărilor cauzei

8. Ce este Microurma?

Particule de materie sau caracteristici mecanice invizibile sau slab vizibile cu ochiul
liber, putând fi cercetate numai prin folosirea metodelor şi tehnicilor specifice
analitice.
8. Ce sunt mijloacele materiale de probă?

Obiecte care conţin sau poartă o urmă a unei fapte săvârşite precum şi orice alte
obiecte care pot servi la aflarea adevărului. Sunt de asemenea mijloace materiale de
probă obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea
unei infracţiuni precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii.

9. Ce sunt probele de referință?

Orice categorie de probe ridicate din dispoziţia organelor judiciare, a căror provenienţă
este stabilită cu certitudine, pentru compararea cu urmele ce au legătură cauzală cu
fapta, în scopul identificării criminalistice.

10. Ce este locul faptei?

Locul unde s-a produs infracţiunea, în totalitate sau parţial ori locul unde s-a produs
rezultatul acesteia.

11. Ce este cercetarea la fața locului?

Activitatea procedurală şi de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie percepţia


nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea, descoperirea, relevarea, fixarea,
ridicarea şi examinarea urmelor şi a mijloacelor de probă, precizarea poziţiei şi stării
acestora, având ca scop stabilirea naturii şi împrejurărilor comiterii faptei precum şi a
datelor necesare identificării făptuitorului.

12. Cine dispune și când se dispune cercetarea la fața locului?

CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI se dispune de către organul de urmărire


penală, iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată, atunci când este necesară
constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce
prezintă importanţă pentru satbilirea adevărului, precum şi ori de câte ori există
suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.

13. Ce este relevarea?

Operaţiunea tehnico-criminalistică prin care se realizează scoaterea sau punerea în


evidenţă a urmelor care pot avea legătură cauzală cu o faptă penală, în vederea
stabilirii situaţiei de fapt, sau a identificării criminalistice
14. Ce este prelevarea?

Operaţiunea organelor din sistemul judiciar de a extrage, de a ridica o urma, o


impresiune sau o parte dintr-un tot, care poartă elementele de individualizare sau de
identificare al acestuia, în vederea examinărilor criminalistice. Operaţiunea se referă
atât activitatea predecesoare relevării cât şi la prelevarea modelelor pentru comparaţii,
inclusiv la cele pentru identificarea biometrică a persoanei.

15. Descrieți activitatea de prelevare.

- se efectuează luând toate măsurile necesare (surse de iluminat, alimentare a


aparatelor, protecţie împotriva picăturilor de ploaie sau zapadă etc.) pentru ca aceste
activităţi să nu influenteze negativ sau să invalideze rezultatele expertizelor.

-după prelevare, prelevatorul sigilează probele şi scrie în procesul verbal de cercetare


la faţa locului sau de prelevare, cel puţin: Data prelevării probei, Locul prelevării,
Denumire obiect/substanţă prelevată, Cantitate prelevată, Indicarea modului de
ambalare a probei, Sigilarea probei, Metoda de prelevare, Nume, prenume
prelevator, Nume, prenume persoanei care a asistat la prelevarea probei.

16. Descrieți activitatea de ambalare a probelor.

Ambalarea probelor va fi efectuată cu respectarea precizărilor din „Posibilităţile de


lucru ale Institutului de Criminalistică”, numai după ce se va asigura că pericolele de
deteriorare sau distrugere ale acestora au fost înlăturate.

Coletele şi probele vor fi însoţite de etichete, pentru individualizare. Probele provenite


de la acelaşi caz vor fi ambalate individual în cutii / plicuri / pungi / recipiente şi
introduse într-un colet comun, atunci când nu există riscuri de intercontaminare. În
situaţia în care prin natura lor, probele pot interacţiona fizic, chimic sau biologic, cele
ambalate individual nu vor fi introduse în colet comun ci numai în colete individuale.

Coletele vor avea semne distinctive referitoare la protecţia împotriva şocurilor, a


supunerii la temperaturi minime şi maxime extreme, atenţionări cu privire la
posibilitatea contaminării chimice sau biologice, poziţia de transport şi depozitare
controlată, umiditate. De asemenea vor fi indicate pe colet la loc vizibil toate
pericolele iminente ce pot apărea în urma manipulării, depozitării sau transportului.

17. Descrieți activitatea de sigilare.

Sigilarea se realizează în scopul garantării provenienţei şi integrităţii fizice a probelor


şi va fi efectuată individual pentru fiecare probă în parte, inclusiv pentru obiectele de
examinat pentru eşantionare. Aceasta va fi efectuată prin ştampilare, lipire, sertizare,
sau prin orice modalitate care conferă inviolabilitate, autenticitate şi individualizare în
etapele procesului judiciar.

18. Conservarea și depozitarea.

Depozitarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă se va face în spaţii special


amenajate, în condiţii ambientale controlate (ventilaţie, umiditate, lumină,
temperatură). Depozitarea se va face pe rafturi special amenajate.

În cazul probelor biologice (sânge, spermă etc.), conservarea, depozitarea şi


ambalarea se fac în conformitate cu metodologia de ridicare, ambalare şi conservare a
urmelor biologice provenite din câmpul infracţional.

19. Transportul probelor.

Pe durata transportului probelor, pentru prevenirea deteriorării acestora vor fi


respectate cu stricteţe semnele distinctive inscripţionate pe colete. Probele susceptibile
a fi toxice, inflamabile sau explozive nu vor fi transportate prin sistemul special de
poştă utilizat de Poliţia Română. În aceste situaţii, probele vor fi transportate cu
mijloace proprii de transport cu luarea tuturor măsurilor de asigurare a normelor de
protecţie a probelor şi a personalului delegat (măşti de gaze, lăzi frigorifice etc.).

În acest sens, organul judiciar ce are în custodie probele, stabileşte în funcţie de natura
şi tipul acestora, modalitatea şi tipul de transport, asigurându-se că acesta este efectuat
în condiţii corespunzătoare.

În cazul tuturor probelor, transportatorul trebuie să asigure respectarea cu stricteţe a


menţiunilor existente pe colet.

20. Resursele necesare pentru relevare, prelevare, ambalare și conservarea


probelor.

Vor fi utilizate cu ocazia operaţiunilor specifice de relevare, ridicare, ambalare şi


conservare:

 materiale şi echipamente specifice tehnicii criminalistice, utilizate pentru


relevarea urmelor latente;
 materiale şi echipamente specifice operaţiunilor tehnico – criminalistice de
prelevare a urmelor, eşantioanelor şi a modelelor de comparaţie;
 materiale necesare efectuării operaţiunilor de ridicare;
 materiale consumabile de unică folosinţă necesare protejării personalului şi/sau
a probelor împotriva contaminării/intercontaminării;
 materiale de ambalat în funcţie de tipul şi natura urmei;
 spaţii de depozitare a probelor prevăzute cu dispozitive refrigerante, sisteme de
ventilaţie, sisteme de securitate, rafturi de depozitare etc.

21. Responsabilitățile șefului echipei de cercetare la fața locului.

 supraveghează, coordonează şi îndrumă activitatea de cercetare la faţa locului şi


asigură predarea probelor şi mijloacelor materiale de probă organelor judiciare,
responsabile de managementul probelor

 verifică concordanţa dintre situaţia de fapt şi menţiunile din procesul verbal de


cercetare la faţa locului precum şi modul cum au fost descrise locurile şi poziţia
urmelor în context, numerotarea şi nominalizarea lor.

22. Responsabilitățile experţilor, specialiştilor şi tehnicienilor criminalişti


implicaţi în procesul judiciar.

 Respectă procedurile specifice de analize.


 Sesizează RMC prin şeful de birou orice abatere constatată de la prezenta
procedură.
 Relevă şi prelevă urme şi mijloace materiale de probă cu ocazia activităţilor
specifice investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei;
 Ambalează, conservă şi pun la dispoziţia organelor de cercetare penală
urmele şi mijloacele materiale de probă, prin şeful echipei de cercetare la
faţa locului;
 Prelevă modele de comparaţie pentru efectuarea examinărilor comparative
în laborator

23. Responsabilitățile organelor judiciare responsabile de managementul


probelor.

 primesc de la şeful echipei de cercetare, în custodie coletele ce conţin urmele şi


mijloacele materiale de probă şi verifică numărul acestora astfel încât să fie
conform inventarului;
 asigură depozitarea şi securitatea în condiţiile stipulate în prezenta procedură şi
procedurile specifice a urmelor şi mijloacelor materiale de probă;
 dispun procedural către laboratoarele competente examinarea urmelor şi
mijloacelor materiale de probă;
 asigură respectarea condiţiilor de transport de către transportator, în condiţiile
menţionate în prezenta procedură sau în procedurile speciale a probelor şi
mijloacelor materiale de probă;
 dispun prelevarea sau prelevă modele de comparaţie sau date biometrice ale
persoanei în vederea efectuării examinărilor comparative;
 răspund de custodia şi ţin evidenţa, pe durata procesului penal, a urmelor şi
mijloacelor materiale de probă;
 dispun procedural exploatarea urmelor prin metode de investigaţie sau expertiză
criminalistică pe principiul examinării necesare şi suficiente, verificând
integritatea, sigilarea şi ambalarea probelor;
 verifică înainte de trimiterea spre laboratoare a probelor respectarea prezentei
proceduri şi instruieşte persoanele desemnate pentru transportul şi manipularea
probelor.

În cazul în care seful echipei de cercetare la faţa locului este aceiaşi persoană cu
responsabilul de managementul probelor, atribuţiile acestora se vor contopi

24. Modul de inventariere și individualizare a probelor

Modul de inventariere şi individualizare a probelor se face în procesul-verbal de


cercetare la faţa locului şi în fişa de custodie, cu specificarea naturii probei, locul unde
au fost acestea relevate, modalitatea de prelevare, ambalare şi sigilare precum şi
specialistul sau expertul care a realizat aceste operaţiuni. De asemenea, este menţionat
în custodia cărei persoane au rămas urmele şi mijloacele materiale de probă.

25. Rolul ADN în identificarea umană

 identificarea criminalilor după urmele lăsate la locul faptei sau asupra


victimelor
identificarea agresorilor în cazul agresiunilor sexuale

 identificarea autorilor tâlhăriilor şi furturilor


 identificarea victimelor în cazul omorurilor şi pruncuciderilor
 excluderea suspecţilor în diferite anchete poliţieneşti
 identificarea victimelor în accidente aviatice, catastrofe naturale, acte de
terorism, războaie
 elucidarea cauzelor unor accidente rutiere şi aviatice pornind de la urmele
biologice
 probarea unor răpiri şi sechestrări de persoane, a traficului ilegal de persoane şi
de organe umane

 probarea unor agresiuni fizice

 identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută

 soluţionarea cazurilor de paternitate

 soluţionarea cazurilor de maternitate (schimburi accidentale de copii în


maternităţi, noi-născuţi abandonaţi sau pierduţi etc.)

 rezolvarea cazurilor de imigratie (reintregirea familiilor)

 identificarea adoptiilor ilegale

 identificarea feţilor conceputi prin fertilizare in vitro sau a mamelor surogat

 cercetarea unor relaţii de înrudire biologică între: bunici/unchi-nepoţi, veri de


grd.I-IV (până la veri de grd. IV) etc

 stabilirea unor relaţii de descendenţă biologică în scopul aflării adevărului


istoric sau din interese politice

 stabilirea unor relaţii de înrudire la solicitarea societăţilor de asigurare

 încheierea unor poliţe de asigurare cu clauze de moarte violentă

26. Caracteristicile genetice ale individului.

Din punct de vedere genetic fiecare individ este unic - fiecare persoană are un genotip
unic, rezultat al zestrei genetice existente în genom (materialui genetic), datorită
diversităţii şi variabilităţii anumitor regiuni ale acestuia (polimorfism).

Există identitate structurală a ADN în toate celulele unui organism uman. În condiţii
fiziologice normale informatia genetică conţinută în molecula de ADN este aceeaşi în
toate celulele organismulului. (există excepţii, mai rar)

Transmiterea caracterelor ereditare de la o generaţie la alta se face cu respectarea


legilor mendeliene. Urmaşii moştenesc o serie de trăsături comune cu ale genitorilor
după legile bine cunoscute şi definite în genetica clasică.

27. Transferul probelor biologice în scena infracțiunii.

Probe biologice - conectarea unei persoane


- de altă persoană,

- de un obiect sau

- de un loc.

Aceste tipuri de dovezi pot fi folosite pentru asocierea sau disocierea unei persoane cu
o crimă (infracţiune).

Transferul probelor biologice poate fi realizat direct sau indirect

28. Transferul direct al probelor biologice în scena infracțiunii.

 urme/microurme biologice transferate pe corp, haine, obiecte

 pete, cruste, stropi, depuneri – aderă la suprafaţă sau substrat

 sânge, spermă, ţesuturi osoase, păr, salivă, celule epiteliale sau alte microurme
biologice

 există contact direct între sursă (donor ADN) şi suprafaţa ţintă

 este o sursă de informaţii privind legătura persoană – infracţiune

Transferul şi depozitarea directă pot fi întâlnite în una din următoarele situaţii:

o - ADN suspect depozitat pe victimă (corp sau haine);

o - ADN suspect depozitat pe un obiect;

o - ADN suspect găsit la locul faptei;

o - ADN victimă depozitat pe suspect (corp sau îmbrăcăminte);

o - ADN victimă depozitat pe un obiect;

o - ADN victimă aflat la locul faptei;

o - ADN martor aflat pe victimă sau pe suspect;

o - ADN martor aflat pe un obiect;

o - ADN martor aflat la locul faptei.

29. Transferul indirect al probelor biologice în scena infracțiunii.

 urme/microurme biologice transferate pe corp, haine, obiecte


 pete, cruste, stropi, depuneri – aderă la suprafaţă sau substrat

 sânge, spermă, ţesuturi osoase, păr, salivă, celule epiteliale sau alte microurme
biologice

 transfer printr-un mediu intermediar: nu există contact direct între sursă (donor
ADN) şi suprafaţa ţintă

 intermediar: persoană sau obiect

 nu este o sursă de informaţii privind legătura persoană – infracţiune

30. Definiția Contaminării.

Conform dicţionarului limbii române : „a se îmbolnăvi, venind în contact cu o sursă de


infecţie; a contracta o infecţie; a se contagia; a se infecta; a se molipsi; a se umple”.

Potrivit dicţionarului Webster : „a face impur, corupt, prin contact; a polua, a infecta”.

Contaminarea poate apare numai după ce fapta a avut loc

31. Sursele de Contaminare.

 Contaminare cu material biologic în timpul efectuării cercetării la faţa locului


(personalul implicat în cercetarea la faţa locului şi reactivii, consumabilele
utilizate în activităţile privind ridicarea, ambalarea şi transportul probelor
biologice, dar şi alte categorii de persoane care au contact cu scena infracţiunii).
 Contaminare cu material biologic în timpul efectuării etapelor analizei genetice
(personalul implicat în etapele care presupun analiza genetică, reactivii,
respectiv consumabilele utilizate în timpul procedurilor specifice, precum şi
celelalte probe care sunt procesate cu proba de interes – contaminare
încrucişată)
 Contaminare cu material biologic în timpul efectuării unor alte expertize
tehnico-ştiinţifice ce au fost realizate anterior (personalul implicat în expertizele
tehnico-ştiinţifice, respectiv reactivii şi consumabilele utilizate în timpul
procedurilor specifice, precum şi celelalte probe care sunt procesate în acelaşi
timp cu proba de interes - contaminare încrucişată).
32. Transferul accidental de material biologic.

Transferul accidental: transferul de material biologic din surse care pot fi fără legătură
cu cazul şi investigatorul (de exemplu prin transferul secundar de la agresor).
Transferul accidental apare numai înainte de producerea faptei la faţa locului.

33. Contaminarea în timpul efectuării Cercetării la fața locului. Faza statică.

Faza statică: activităţi de orientare de ansamblu la faţa locului, stabilirea şi marcarea


drumului de acces la locul faptei, sectorizarea locului faptei, examinarea urmelor şi
obiectelor care prezintă pericol iminent de modificare sau dispariţie, descoperirea şi
fixarea prin fotografiere şi video-filmare a poziţiei obiectelor corp delict şi a urmelor,
ridicarea topografică a caracteristicilor de relief ale terenului pentru efectuarea schiţei
locului faptei.

34. Contaminarea în timpul efectuării Cercetării la fața locului. Faza dinamică.

Faza dinamică: fixarea în detaliu a caracteristicilor fiecărui tip de obiect şi urmă,


examinarea prin comparare la faţa locului a urmelor ce aparţin victimei sau altor
persoane, descoperirea, ridicarea, conservarea şi ambalarea obiectelor şi
urmelor/microurmelor, transportarea probelor.

35. Reguli de prevenire a Contaminării.

• Purtarea echipamentului personal de protecţie este obligatorie

• Folosirea trusei de recoltare a probelor biologice

• Respectarea unui protocol pentru ridicarea, ambalarea, conservarea şi


transportul probelor biologice

• Fiecare probă trebuie ridicată separat

• Probele trebuie ridicate cu instrumentar steril, respectiv consumabilele utilizate


pentru ridicarea urmelor/ microurmelor trebuie să fie sterile (DNA free).

• Probele trebuie ambalate imediat - se utilizează ambalaje separate sterile

• Ambalajele conţinând probele ridicate trebuie sigilate la faţa locului

• Probele nu trebuie să intre în contact unele cu altele în timpul ridicării acestora


• Nu redeschide ambalajul după ce acesta a fost închis

• În procesul ambalării probelor, când este posibil, de preferat este să aduceţi


ambalajul la locul ridicării probei şi nu proba la locul unde se află ambalajul

• Întotdeauna utilizaţi ambalaje potrivite

• Ambalajele care în urma încercării utilizării acestora se dovedesc a nu fi


corespunzătoare pentru o probă se aruncă, nu se refolosesc pentru o altă probă

• Transportul probelor de la faţa locului se face în condiţiile prevenirii distrugerii


acestora şi contaminării, respectiv intercontaminării

• Probele ce provin de la suspecţi vor fi ţinute separat de probele ce provin de la


victime

• Probele de referinţă vor fi ţinute separat de probele ridicate de la faţa locului

• Dacă probele de la faţa locului sunt transportate la o altă locaţie decât la


laborator (ex. secţie de poliţie), atunci o dată ajunse acolo acestea trebuie
depozitate în locuri special amenajate, securizate, care să nu permită
contaminarea şi intercontaminarea acestora

• Nu vorbi, nu strănuta

• Nu atinge probele cu faţa, nasul sau gura

• Nu fuma, nu bea, nu mânca

• Asiguraţi-vă că orice persoană care a avut acces la faţa locului sau a fost
implicată în ambalarea probelor de referinţă nu are contact cu suspectul sau cu
hainele acestuia.

• Suspecţii, victima şi hainele acestora trebuie ţinute separat, nu trebuie să aibă


contact unii cu alţii pe parcursul efectuării activităţilor specifice cercetării la
faţa locului.

36. Echipament minim necesar pentru recoltarea probelor biologice.

 echipament de protecţie anticontaminare

 mănuşi de unică folosinţă

 pensetă, bisturiu, foarfece sau alt obiect contondent care îl poate înlocui

 tampoane sterile
 apă distilată sterilă

 ambalaje corespunzătoare

37. Ce conține trusa pentru recoltarea probelor biologice?

 mănuşi de unică folosinţă

 pensetă, bisturiu, foarfece sau alt obiect contondent care îl poate înlocui

 tampoane sterile

 apă distilată sterilă

 ambalaje corespunzătoare

38. Obiectivele expertizelor şi constatărilor tehnico – ştiinţifice biocriminalistice


care solicită analize genetice.

 Determinarea profilelor genetice ale ADN extras din probele litigiu.

 Determinarea profilelor genetice ale ADN extras din probele de referinţă


(victimă, suspect).

 Compararea, regăsirea profilelor genetice ale ADN extras din probele de


referinţă cu / în profilele genetice ale ADN extras din probele litigiu.

39. Reguli tactice generale de efectuare a CFL.

 durata CFL va depinde de timpul necesar realizării în bune condiţii a


activităţilor necesare (risc: contaminare, omitere, distrugere)

 efectuarea CFL completă indiferent de orice ipoteză sau anticipări


(contaminare, omitere)

 activitatea CFL trebuie să aibă un caracter organizat (contaminare, omitere,


distrugere)

 în timpul CFL trebuie notate complet şi în detaliu toate constatările făcute,


forma, natura, starea şi particularităţile urmelor (util: management probe,
istoric)
40. Reguli tactice privind activităţile premergătoare CFL.

 Deplasarea la faţa locului: rapid, drumul cel mai scurt (modificare şi distrugere
a probelor)

 Acordare prim ajutor: risc contaminare – salvarea vieţii reprezintă prioritate în


faţa altor interese

 Înlaturarea pericolelor eminente: incendii, explozii (distrugere, contaminare)

 Asigurarea pazei, protejare obiecte şi conservare urme: înlăturarea posibilităţii


distrugerii, dispariţiei sau modificării obiectelor şi urmelor infracţiunii

41. Reguli privind activităţile investigative de la locul faptei. Faza statică.

 orientarea de ansamblu la faţa locului: delimitarea locului faptei (distrugere,


contaminare, modificare)

 stabilirea şi marcarea drumului de acces în locul săvârşirii infracţiunii: traseu


care nu conţine urme/microurme (distrugere, contaminare, modificare)

 sectorizarea locului faptei: alegerea unei anumite succesiuni în efectuarea


cercetării (distrugere, contaminare, modificare)

 examinarea cu prioritate a urmelor şi obiectelor care prezintă un pericol


iminenent de modificare sau dispariţie

 descoperirea şi fixarea prin fotografiere şi video-filmare a poziţiei obiectelor


corp delict şi a urmelor (distrugere, contaminare, modificare)

 interpretarea urmelor

 ridicarea topografică a caracteristicilor de relief ale terenului pentru efectuarea


schiţei locului faptei

42. Reguli privind activităţile investigative de la locul faptei. Faza dinamică.

 fixarea în detaliu a caracteristicilor fiecărui tip de obiect şi urmă – descriere,


foto detaliu (contaminare, distrugere)

 examinarea prin comparare la faţa locului a urmelor ce aparţin victimei sau


altor persoanei

 atenţie majoră victimelor (contaminare, distrugere, omitere)


 ridicarea şi ambalarea obiectelor şi urmelor/ microurmelor pentru trimiterea lor
la laboratoarele IC

43.Reguli de bază privind conservarea şi transportul probelor biologice.

 tampoane cu probele umede: se usucă la aer într-un mediu cât mai steril cu
putinţă

 uscare: ferite de surse de căldură excesive sau radiaţii solare directe

 fiecare probă se ambalează separat

 ambalaj: plicuri hârtie

 nu utiliza pentru conservare formol sau formaldehidă deoarece acestea vor


degrada ADN la fel ca şi bacteriile

 se etichetează corespunzător (numărul dosarului, numărul probei, data şi ora


recoltării, locul de recoltare, numele persoanei care a realizat recoltarea)

 condiţii uscate, temperatură cât mai scăzută 2 – 40C (reduce degradarea


bacteriană)

 probele uscate: păstrare -200 C sau refrigerate la 40 C în ambalaje individuale


din hârtie

 urmele şi microurmele ridicate de la locul faptei, vor fi ambalate şi conservate


separat de probele de referinţă

Nu utilizaţi ambalaje etanşe (plastic)!

44. Tipuri de probe biologice ce pot fi genotipate

- ORICE CELULĂ CE POSEDĂ ADN -

a) Sânge/pete de sânge
b) Spermă/secreţie vaginală
c) Salivă
d) Fire păr cu bulb
e) Dinţi
f) Ţesut biologic
g) Urină
h) Celule epiteliale
45. Căi de utilizare a profilelor genetice în scopuri judiciare.

Profilele genetice pot fi utilizate în scopuri judiciare prin intermediul următoarelor căi:

 un profil genetic obţinut dintr-o probă biologică de la faţa locului poate fi


comparată cu cel al unei persoane suspecte în cauză. Dacă sunt identice,
aceasta poate constitui o probă pentru acuzare;
 probe biologice obţinute de la mai multe infracţiuni au profile genetice
identice. Aceasta demonstrează prezenţa aceleiaşi persoane la comiterea
infracţiunilor. Acestea informaţii pot fi utilizate ca probatorii în justiţie sau
pot fi adăugate la soluţionarea altor cauze;
 compararea profilelor genetice ale persoanelor arestate cu cele ale urmelor de
la faţa locului rămase neatribuite în alte cauze nesoluţionate;
 identificarea persoanelor sau victimelor dezastrelor;
 stabilirea afiliaţiilor genetice paterne şi materne

46. Metode de interpretare a rezultatelor analizelor genetice.

Rezultatele analizelor genetice, respectiv profilele obţinute sunt prezentate sub formă
tabelară şi pot fi interpretate prin:

 identitate - între genotipurile probelor de referinţă şi cele ale urmelor sau


microurmelor biologice litigiu nu există deosebiri;
 includere - profilele genetice ale probelor biologice de referinţă sunt incluse în
amestecurile de profile obţinute în urma genotipării probelor biologice litigiu;
 excludere – prin compararea genotipurilor probelor biologice de referinţă şi a
celor litigiu, rezultă diferenţe care pot fi explicate numai prin faptul că acestea
provin din surse diferite;
 transmiterea ereditară a caracterelor - jumătate din genotipul părinţilor este
transmis la copii.

Fiecare tip de interpretare este însoţită de calcule biostatistice aferente care se


prezintă sub formă de frecvenţă a genotipului respectiv şi / sau grup populaţional în
care profilul genetic la care se adresează este unic. Pentru populaţia României a fost
efectuat un astfel de studiu în urma căruia au fost obţinute frecvenţele fiecărei din alele
utilizate actual în Sistemul de Analize Genetice. În calculele statistice efectuate
expertul foloseşte o estimare a proporţiei din populaţie care are un anumit genotip
pentru a aprecia probabilitatea ca un anumit profil genetic să poată aparţine unei alte
persoane decât cea în cauză.

47. Interpretarea amestecurilor de profile genetice.

Pentru interpretarea amestecurilor de profile genetice se consideră întotdeauna


două ipoteze: ipoteza acuzării (Hp) şi ipoteza apărării (Hd). Aceasta semnifică faptul
că putem folosi forma de calculul al şanselor, conform teoremei lui Bayes, iar
informaţiile aduse de analiza genetică judiciară se pot trata separat de celelalte
informaţiile, care sunt evaluate prin şansele anterioare (preliminare).

Interpretarea unui amestec depinde de împrejurările crimei. Calculele care se


efectuează trebuie să ţină cont că trebuie să se demonstreze prezenţa materialului
biologic al unui individ (victimă sau suspect) pe un obiect în litigiu sau pe o altă
persoană (suspect sau victimă).

49. Conceptul de identitate.

Identitate - însuşirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-şi manifesta


individualitatea în timp şi spaţiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare,
ce le deosebesc de toate celelalte şi le determină să rămână ele însele pe întreaga
durată a existenţei lor.

50. Conceptul de identificare criminalistică.

Identificarea criminalistică - un proces de constatare a identităţii unor persoane,


obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode ştiinţifice
criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar

51. Obiectul identificării criminalistice.

Obiectul identificării criminalistice este un obiect material prin natura sa, concret, fie
el fiinţă sau lucru, precum şi fenomenul care a generat o anumită stare de fapt. Orice
obiect material prezintă caracteristici sau proprietăţi, precum şi însuşiri particulare,
prin care el se manifestă în spaţiu şi timp, îl face susceptibil, de a crea urme şi implicit,
de a fi identificat, stabilindu-se astfel şi relaţia lui cauzală cu faptele cercetate.

Clasificare:

 Obiectele de identificat, respectiv acele obiecte ale căror urme sau reflectări
materiale au fost descoperite la locul faptei. În criminalistică, aceste obiecte mai
sunt denumite şi obiecte scop, avându-se în vedere de fapt, ceea ce se urmăreşte
prin identificare.
 Obiectele identificatoare sau într-o altă terminologie obiecte mijloc, deci acelea
care poartă urmele unei fapte şi urmele însăşi, acestea servind la identificarea
obiectelor care le-au creat.
52. Principiul identității.

Acest principiu presupune determinarea unei persoane sau a unui obiect concret dar,
aşa cum aminteam, este important a fi stabilită şi neidentitatea, necesară excluderii din
cercul suspecţilor a persoanelor bănuite de săvârşirea unei fapte penale. Aplicarea
acestui principiu trebuie respectată într-un mod riguros pentru a se evita eventualele
confuzii redate de situaţia în care cercetarea se rezumă numai la stabilirea elementelor
de asemănare a persoanelor fără aprofundarea cunoaşterii şi relevării elementelor
specifice.

53. Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice.

Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop al


identificării şi obiecte mijloc de identificare

 Obiectul scop al identificării se află în legătură cauzală cu fapta ilicită şi se


concretizează în diferite ipostaze (persoana infractorului sau a victimei,
instrumentele folosite la săvârşirea faptei ş.a.).
 Obiectul mijloc de identificare constă în urmele obiectului scop şi în modelele
de comparaţie realizate experimental în laborator.

Este absolut necesară distincţia între cele două obiecte, nefiind permisă nici o abatere
de la acest principiu.

54. Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare.

Caracteristicile esenţiale ale unei persoane nu sunt suficiente pentru a-l individualiza
de celelalte fiinţe umane, ele trebuind să prezinte şi o anumită stabilitate. Această
stabilitate se raportează la intervalul de timp cuprins între momentul descoperiri
urmelor şi momentul efectuării examenelor comparative.
Expertul criminalist va trebui să delimiteze caracteristicile schimbătoare de cele
relativ stabile şi să determine cu precizie dacă acestea au putut fi influenţate de diverşi
factori interni sau externi, în formă sau conţinut.

55. Principiul dinamicităţii caracteristicilor de identificare.

Prin prisma schimbării trăsăturilor şi proprietăţilor caracteristice, a interacţiunii


cauzale cu factori care pot determina modificări de ordin calitativ şi cantitativ, este
necesară abordarea cercetării persoanelor în mişcare.
56. Identificarea de gen.

Identificarea de gen constă în stabilirea a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma
dată, natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui grup, gen, specie (categorie)
îi aparţine.

- grupul - reprezintă ansamblul de fiinţe, de obiecte, de plante asemănătoare, reunite


din punct de vedere al caracteristicilor principale sau din punct de vedere funcţional;

- genul - este o clasă de obiecte având aceleaşi note esenţiale şi cuprinzând cel puţin
două specii;

- categoria (specia) - include grupa de fiinţe sau obiecte asemănătoare şi înrudite în


clase, ordine, familii

57. Identificarea individuală.

Identificarea individuală se finalizează procesul de identificare prin individualizarea


sau determinarea obiectului concret aflat în legătură directă cu fapta cercetată.

58. Procedeul confruntării pentru identificare.

Procedeul confruntării este cel mai răspîndit, el fiind accesibil în majoritatea cazurilor.
Sunt folosite în acest scop microscoape comparatoare sau alte mijloace optice ori de
protecţie, iar în laboratoarele de expertiză criminalistică o astfel de examinare se face
cu ajutorul fotografiilor, mai ales în situaţiile în care este nevoie de mărirea imaginii.

59. Procedeul juxtapunerii pentru identificare.

Procedeul juxtapunerii, cunoscut şi sub denumirea de continuitate liniară,este folosit în


examinarea striaţiilor, cum ar fi, de exemplu,urmele create de instrumente de spargere,
urmele lăsate pe proiectile. Procedeul este deosebit de eficace, dar o incorectă folosire
a luminii la fotografiere poate determina grave erori. De exemplu, juxtapunerea a două
fotografii reprezentând obiectul căutat şi cel verificat, la executarea cărora nu au fost
respectate aceleaşi condiţii de iluminare (poziţie, intensitate, culoare,etc) poate duce
fie la obţinerea unei continuităţi liniare inexistente în realitate, fie la nerelevarea celei
existente şi la privarea cercetării penale de un rezultat categoric.

60. Procedeul suprapunerii pentru identificare.

Procedeul suprapunerii, după cum arată şi denumirea, constă în suprapunerea imaginii


transparente a unuia din obiecte peste imaginea celuilalt obiect.Acest procedeu, de
asemenea, are o aplicare destul de largă, datorată posibilităţilor pe care le oferă în
relevarea asemănărilor sau deosebirilor dintre diferite obiecte comparate.

61. Conceptul de semnalmente.

Semnalmentele sunt definite ca fiind trăsăturile exterioare, generale şi particulare, ale


persoanelor, pe baza cărora aceasta poate fi recunoscută şi identificată. Trebuie privite
atât sub aspect anatomic şi funcţional, cât şi în ceea ce priveşte particularităţile
morfologice ale acesteia.

62. Reguli de descriere științifică a semnalmentelor persoanei.

Pentru a se asigura o descriere ştiinţifică a semnalmentelor persoanei trebuie să se ţină


seama de o serie de principii, de criterii după cum urmează:

a. În descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei se vor cuprinde trăsăturile


anatomice ale întregii configuraţii a corpului (capul, umerii, mâinile, trunchiul,
picioarele, elementele caracteristice ale feţei);
b. Înfăţişarea persoanei se va descrie sub două aspecte: semnalmente anatomice
(statice) şi semnalmente funcţionale (dinamice)
c. Observarea unei persoane în vederea reţinerii semnalmentelor se va face de
regulă din faţă în plan frontal şi din profil din plan lateral;
d. Se vor descrie îmbrăcămintea şi obiectele aflate asupra lor;
e. Folosirea unei terminologii comune, precise unitare;
f. Descrierea semnalmentelor într-o succesiune logică;
g. Caracterizarea semnalmentelor în funcţie de mărime, formă, poziţie iar unora şi
după culoare.

63. Semnalmentele dinamice.

Descrierea acestor semnalmente, denumite şi funcţionale, este menită să completeze


posibilităţile de identificare şi se referă, în special, la:
- ţinuta corpului (dreaptă, aplecată,etc.);
- felul mersului (normal, degajat, suplu, sportiv, greoi, ezitant, cu paşi mari sau mici,
săltăreţ, cu alte particularităţi determinate de morfologia piciorului, de eventualele
infirmităţi, precum şi de starea de sănătate a individului);
-mimica;
-privirea (ageră, sasie, etc);
- modul de manifestare (calmă, nervoasă, lentă, agitată, impulsivă, taciturnă, volubilă.
- vorbirea (normală, precipitate, bâlbâite, organizate, timbrul, accentul ş.a.).

64. Ce este sistemul Imagetrack.

Sistemul IMAGETRAK este destinat activităţilor operative ale poliţiei. Sistemul este
integrat la nivel naţional si are in componenţă un server de date central, instalat la
Institutul de Criminalistica din cadrul IGPR, la care sunt conectate 42 de staţii de
lucru, instalate în fiecare judeţ şi la D.G.P.M.B.

Sistemul are urmatoarele facilitati:

 Stocarea datelor de stare civila si fotografii digitale


 un numar de 6 fotografii digitale pentru fiecare persoana (3 pentru identificarea
persoanei – 1 frontala (obligatorie) si 2 profil iar celelalte 3 sunt pentru
semnalmente – cicatrici, tatuaje, semne particulare );
 Cautarea si regasirea in baza de date a unei persoane dupa datele de stare civila,
date antropometrice, semne particulare, cicatrici si tatuaje ;

65. Caracteristicile desenului papilar.

Identificarea criminalistică a persoanei după amprentele papilare are ca fundament


ştiinţific proprietăţile desenului papilar: unicitatea (individualitatea), fixitatea
(stabilitatea) şi inalterabilitatea. Unicitatea desenului papilar a fost constatată de
cercetătorii în materie de dactiloscopie, pe baza studiilor efectuate şi a experienţei
practice în acest domeniu, care au ajuns la concluzia certă că este imposibil a se întâlni
două persoane cu desene papilare identice, fiecare deget având o morfologie unică.

Prin dezvoltarea organismului omului, intervin o serie de schimbări datorită vârstei şi


anumitor boli, însă forma desenului papilar rămâne aceeaşi, ceea ce demonstrează
fixitatea şi inalterabilitatea desenului papilar.

66. Modalitățile de amprentare a persoanelor în România.

Amprentarea persoanelor pentru activităţi operative ale poliţiei poate fi realizată:

 electronic, prin facilităţile sistemului AFIS la staţia de amprentare LSS 2000 ;


 Manual, cu tuş negru tipografic pe fişe dactiloscopice decadactilare tip AFIS
sau tip U.E.-dactilocarta.

La amprentare trebuie respectate următoarele reguli tehnice privind calitatea acestei


operaţiuni:

 imprimarea zonei reliefului papilar numai cu tuş negru tipografic la


amprentarea clasică, repartizat uniform pe suprafaţa degetelor şi palmelor;
 orientarea verticală a amprentelor pe formular;
 apăsarea şi rularea completă a suprafeţei falangetelor fără întoarcere la punctul
de plecare;
 plasarea desenelor papilare strict în spaţiile delimitate pe formular excluzând
cu desăvârşire inversarea degetelor sau mâinilor (stânga-dreapta) evitând astfel
înregistrările duble;
 completarea obligatorie a rubricilor de pe aversul şi reversul imprimatelor pe
care sunt prelevate amprentele papilare ;
 înaintarea la AFIS numai a fişelor cu amprente originale fiind excluse
amprentele xerocopiate sau transmise prin fax ;
 pe fişele dactiloscopice ce fac obiectul examinării cu ajutorul tehnologiei AFIS
nu se ataşază agrafe sau capse pentru fixarea fotografiilor, acestea fiind lipite
cu substanţă adezivă.

67. Fundamentul științific al identificării persoanelor după voce și vorbire.

Identificarea vorbitorului după voce şi vorbire se bazează pe diferenţele existente de la


o persoană la alta în construcţia aparatului fonorespirator, precum şi pe prezenţa unor
particularităţi de ordin fiziologic sau apărute ca urmare a unor stări fiziopatologice.
Identificarea persoanelor după voce şi vorbire este posibilă datorită următoarelor
elemente anatomo-fiziologice şi fiziopatologice care constituie fundamentul ştiinţific:

a. Stabilitatea pe care o prezintă vocea şi vorbirea în toată perioada vieţii adulte,


până la bătrâneţe;
b. Deosebiri ale construcţiei aparatului fonorespirator
c. Particularităţile funcţiei fonatorii;
d. Particularităţi determinate de unele maladii ale aparatului fonorespirator;

68. Ce este biometria?

Biometria constituie metoda automată de indentificare a unei persoane sau de


verificare a identităţii unei persoane pe baza unei caracteristici morfologice sau
comportamentale.

Soluţiile biometrice abordează aceste probleme fundamentale, pentru că informaţiile


biometrice ale unei persoane sunt unice şi nu pot fi transferate.

Biometria furnizează valori in două moduri:

o automatizează intrarea intr-o locaţie securizată, reducând necesitatea


unei monitorizări pe tot parcursul timpului de către un personal angajat;
o când intră intr-o schemă de autentificare, biometrul adaugă un nivel
unic, puternic de verificare pentru utilizatori, greu de duplicat.
Biometrul - instrument de măsurare a caracteristicilor morfologice sau
comportamentale (voce, vorbire, semnătură).

Aplicaţiile practice ale sistemelor biometrice vizează diverse domenii: asistenţă


medicală, servicii financiare, transport, siguranţa publică si justiţie.

Biometria scanării irisului are în vedere caracteristicile unice si trăsă-turile irisului


uman pentru a verifica identitatea unui individ.

69. Trăsăturile irisului.

Irisul apare înainte de naştere şi, cu excepţia producerii unui accident la globul ocular,
rămâne neschimbat de-a lungul întregii vieţi a individului. Este extrem de complex şi
are peste 200 de semne unice. Irisul se caracterizează printr-o serie de trăsături care
permit identificarea persoanei, cum ar fi:

o unicitate – determinata de procesul de morfogeneza haotica;


o imuabilitate;
o nu poate fi contrafăcut;
o diversitatea varietăţilor (desenelor) din iris;
o nu poate fi influenţat prin utilizarea accesoriilor (ochelari, lentile de
contact).

70. Metode de Relevarea urmelor de buze.

Relevare urmelor de buze se efectuează prin următoarele metode:

 PUDRAREA - Constă în pulverizarea, într-un strat extrem de fin, a pudrei


relevante pe suprafaţa presupusă că păstrează urma de buză sau aşternerea ei
cu o pensulă fină.
 AFUMAREA - Se efectuează după aceleaşi procedee ca cele folosite la urmele
de mâini. Se aplică mai ales la relevarea urmelor aflate pe obiecte din metal
cromat sau nichelat.

71. Condiţii caracteristice de individualizare a persoanei sau obiectului.

A.-CARACTERISTICI ESENŢIALE – trăsăturile obiectului identificării se


individualizează şi se distanţează de celelalte obiecte (rămân permanent);

B.-CARACTERISTICI TEMPORARE- rămân pe o perioadă scurtă de timp


(relativa stabilitate a acestora); Exemplu: - pietricica fixată între ridurile desenului
tălpii unui pantof sport;
C.- Identificarea nu trebuie interpretată într-un mod FIXIST, ci DIALECTIC –
întrucât orice lucru, orice element caracteristic al acestuia se află în permanentă
mişcare şi transformare, fiind supus acţiunii şi influenţei unor factori externi sau
interni.

Procesul este propriu atât fiinţelor, cât şi obiectelor, inclusiv urmelor acestora.

72. Metode de asigurare a fotografiei din pașaport.

73. Reconstituirea. Concept.

Reconstituirea este o activitate de procedură pen. și tactică criminalistică ce constă în


reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea sau oricare
fapt ce prezintă importanța în cauză pt a se stabili dacă fapta a avut ori putea să aibă
loc în condițiile date. Această activitate este determinată de existența unor probe cu
privire la fapta cercetată care au fost administrate deja, de existența unor neclarități
asupra veridicității acestor probe, de existența unor probe contradictorii, de necesitatea
verificării în fapt a variantelor reieșite din probele administrate deja și de posibilitatea
ca prin reconstituire să fie obținute noi probe.

Pentru efectuarea reconstituirii va trebui refăcut locul faptei în așa fel încât să fie
identic sau foarte asemănător, condițiile de timp și de loc urmând a fi aceleași ca
atunci când s-a comis fapta, iar anumite elemente vor putea fi vrificate experimental.

74. Confruntarea persoanelor

Este procedeul probatoriu folosit de către instanța de judecată și organele de urmărire


penală care constă în punerea fața în fața și ascultarea concomitentă a două sau mai
multe persoane interogate anterior în aceeași cauză penală, și în ale căror declarații
există contraziceri ce trebuiesc lămurite. Declarațiile date de persoanele confruntate se
consemnează într-un proces-verbal.

75. Audierea martorului.

Administrarea probei testimoniale, constând în ascultarea persoanelor chemate să


depună mărturie într-un proces, aprecierea declarațiilor și valorificarea acestora, face
parte dintre acele activități judiciare în care este pusă pregnant în evidență necesitatea
respectării, în egală măsură, atât a prevederilor procesuale, cât și a regulilor tactice
criminalistice.

Din perspectiva deontologică, pentru realizarea unui act de justiție de calitate,


ascultarea persoanelor în calitate de martor sau în orice altă calitate procesuală de către
organele de urmărire penală sau de instanțele de judecată, indiferent de poziția
acestora în procesul penal, nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoștințe
serioase de tactică criminalistică dar și de psihologie judiciară.
În conturarea cadrului în care este ascultat un martor, se impun unele precizări pentru
sesizarea acelor elemente tactice care sunt indicate de legiuitor, explicit sau implicit.
Este clară prevederea, că ascultarea exclude folosirea oricăror forme de violența după
cum ascultarea unei rude apropiate trebuie realizată în anumiți termeni.

În calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică, indiferent de situația


socială, vârstă, sex, religie, cetățenie. Mai mult, pot fi martori inclusiv persoane cu
anumite defecțiuni senzoriale (orbi, surzi) sau de natură psihică ceea ce impune, cu
atât mai mult, aplicarea unor reguli tactice specifice de ascultare.

76. Audierea victimei

Activitatea de probaţiune relevă importanţa şi utilitatea declaraţiilor participanţilor la


procesul penal, printre aceştia numărându-se şi persoana vătămată, mai ales în
împrejurări în care fapta penală a fost săvârşită cu violenţă.

Verificarea identităţii reprezintă primul moment al audierii propriu-zise. După ce


organul judiciar s-a edificat cu privire la identitatea persoanei vătămate, îi aduce la
cunoştinţă faptele şi împrejurările în legătură cu care va fi ascultată, inclusiv
posibilitatea legală de a se constitui ca parte vătămată, parte civilă în proces, de a
renunţa la acest drept conferit de lege şi de a fi ascultată în calitate de martor.

Printre regulile tactice principale aplicate se găsesc: ascultarea persoanei vătămate cu


răbdare şi calm, evitarea oricărui gest, reacţie, mimă sau expresie, ajutarea ei cu mult
tact, fără a o sugestiona sub nici o formă.

Ultima etapă a audierii nu are, teoretic, caracter obligatoriu. În practică însă, sunt
numeroase cazuri în care organul judiciar este nevoit să formuleze întrebări în scopul
lămuririi unor aspecte neclare, confuze. Întrebările de completare sunt necesare în
cazurile în care persoana vătămată relatează mai puţin decât ceea ce a perceput în mod
real, iar întrebările de precizare vizează acele aspecte la care persoana vătămată s-a
referit, dar lipsa de claritate impune unele detalieri

77. Audierea suspectului

Declaraţiile învinuitului (inculpatului), cunoscute şi sub denumirea de mărturisire -


considerată cândva „regina probelor” - reprezintă un mijloc important de probă care
serveşte, mai mult sau mai puţin direct, la aflarea adevărului în procesul judiciar. Chiar
şi în eventualitatea unei mărturisiri nesincere, aceasta îşi are o anumită utilitate, în
sensul că permite cunoaşterea atitudinii faţă de fapta comisă.

Mecanismele psihologice ale celui anchetat prezintă câteva caracteristici care trebuie
cunoscute, mai ales pentru contracararea încercărilor de inducere în eroare a organului
judiciar prin simulare, disimulare, minciună. Depistarea prezenţei stării de emoţie care
poate dezvălui dezacordul dintre cele afirmate şi cele petrecute în realitate, dintre
adevăr şi minciună, reprezintă o problemă majoră a tacticii de anchetă. Este important
de ştiut că stărilor emoţionale, de tensiune psihică, le sunt specifice o serie de
manifestări viscerale şi somatice, cele mai importante fiind:

 Accelerarea şi dereglarea ritmului respiraţiei, paralel cu dereglarea emisiei


vocale (răguşire), scăderea salivaţiei
 Schimbarea mimicii şi pantomimicii, pe un fond de agitaţie, transpusă frecvent
în mişcări şi gesturi, într-o conduit care nu mai corespunde comportamentului
normal al individului.

78. Percheziția domiciliară.

Percheziția este o activitate tactică pe care organele judiciare o desfășoară pentru a


descoperi și ridica documente, obiecte sau unele valori de interes pentru cauza
cercetată, dar și pentru a fi descoperite persoanele care se ascund sau care se sustrag
UP. Această percheziție este o activitate complexă care trebuie pregătită cu atenție. În
acest sens, va trebui cunoscută anterior topografia încăperilor și stabilirea obiectelor
care se caută și a caracteristicilor acestora. Efectuarea percheziției va începe cu
solicitarea ca persoana să prezinte obiectele căutate, iar în caz de refuz se va trece la
căutarea acestora. Una dintre persoanele care face parte din echipa de cercetare este
recomandabil a nu participa la căutarea propiu-zisă ci a primi sarcina de a observa
persoana care se bănuiește că a ascuns bunul. Aceasta va putea observa schimbări de
fizionomie, stări de liniște sau neliniște ori încercări de îndepărtare de un anumit loc,
în funcție de faptul că cei care caută se apropie sau se depărtează de locul unde
obiectul este ascuns.

79. Percheziția corporală

P. c. se efectuează asupra corpului persoanei, asupra îmbrăcămintei, a bagajelor, a


obiectelor de uz personal și a animalelor care însoțesc persoana. Desfășurarea
percheziției se face în așa fel încât să nu-i fie încălcate drepturile, să i se respecte viața
intimă, efectuarea urmând a fi făcută de persoane de același sex cu persoana
percheziționată. Pentru început se va realiza o palpare a hainelor, a buzunarelor
acestora și a întregului copr al persoanei pentru a fi descoperite eventualele arme și a
se înlătura sursa vreunui atac, apoi persoana este condusă la sediul organului unde se
va efectua percheziția propriu zisă prin căutare amănunțită asupra obiectelor de
îmbrăcăminte, de încălțăminte. În anumite situații se vor folosi detectoare sau chiar
câini dresați.

80. Componentele criminalisticii