Istoric

I. Primul articol – Consilier juridic

După anul 1989 s-a observat că procedurile judiciare au devenit excesiv de formaliste,
greoaie, costisitoare și lipsite de celeritate. De asemenea aplicarea strictă a principiilor aflării
adevărului și nemijlocirii administrării probelor de către instanța de judecată duceau de multe
ori la o prelungire nejustificată a duratei de soluționare a procesului penal, precum și la o
risipire inutilă a resurselor statului, în unele cauze în care vinovăția inculpatului era evidentă.
Legislația procesual penală din țara noastră nu era adaptată fenomenului infracțional în plină
expansiune, iar resursele financiare și materiale alocate de stat nu erau proporționale cu gradul
de creștere a criminalitățiiși cu perfecționarea modalităților de comitere a faptelor ilicite. Astfel
se impunea o relocare a resurselor organelor judiciare dinspre cauzele în care situația de fapt
era clară, către cauzele cu adevărat complexe.
Pornind de la realitățile evidente ale vieții juridice actuale, care au relevat atât lipsa de
celeritate a desfășurării proceselor penale în general, neîncrederea justițiabililor în actul de
justiție, cât și costurile sociale și umane uneori semnificative, a apărut necesitatea gândirii unui
sistem procedural penal modern. Codul de procedură penală își păstrează caracterul
predominant continental european, dar el va presupune multe elemente care își au originea în
procedura anglo-saxonă, respectiv de tip adversial, într-o manieră care să le adapteze
corespunzător la propriul nostru concept legislativ. Combinarea elementelor din cele două mari
sisteme de procedură penală existente în lume este o formă de convergență a celor mai bune
soluții comparate, păstrând însă premisele fundamentale ale procedurii penale europene
clasice.
În cadrul sistemului procesual adversial, fiecare dintre părțile care se confruntă într-un
proces penal este deținătoarea propriului adevăr, pe care încearcă să îl impună în urma unei
proceduri corecte și echitabile1.
Elementele specifice sistemului anglo-american au fost preluate în vederea reducerii
duratelor proceselor încă dinainte ca noul cod de procedură penală să fie adoptat.
Astfel, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării
proceselor2 a fost introdus în Codul de procedură penală anterior art. 3201, vizând posibilitatea
desfășurării fazei de judecată într-o procedură simplificată, doar pe baza declarației de
recunoaștere a inculpatului, în cazul în care acesta recunoștea faptele așa cum fuseseră ele
reținute în actul de sesizare a instanței și solicita ca desfășurarea procesului să se facă pe baza
probelor administrate în faza de urmărire penală.

1
C Ghighenci, Principiile procesului penal în Noul Cod de procedură penală, editura Universul Juridic,
București, 2014, p. 21-22
2
Publicată în ”Monitorul Oficial al României”, nr. 714 din 26 octombrie 2010
 Pentru introducerea acestei proceduri speciale în C.proc.pen., legiuitorul s-a inspirat,
după cum se menţionează în Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind C.proc.pen.,
din sistemul francez şi german, adaptând procedura la sistemul nostru de drept, scopul acestei
proceduri constând, în principal, în celeritatea procedurii, diminuarea costurilor, cât şi în
simplificarea activităţii din cursul urmăririi penale.
Noul Cod de procedură penală a preluat, cu unele mici modificări, procedura
simplificată a recunoașterii vinovăției (denumită procedura în cazul recunoașterii învinuirii) și
a introdus o nouă instituție specfică sistemului adversial, respectiv acordul de recunoaștere a
vinovăției. Procedura acordului de recunoaștere a vinovăției nu numai că reduce durata
judecării cauzei, dar simplifică și activitatea din cadrul urmăririi penale. Cel mai des întâlnit
argument în favoarea acestei proceduri este avantajul economic, care favorizează aproape toate
părțile unui proces, dar mai ales statul, care are posibilitatea de a economisi resurse bănești și
umane esențiale[3].

II. Al doilea articol – masterand UBB

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o procedură specială nouă în sistemul de drept

procesual penal român. Această instituţie a fost introdusă în sistemul nostru de drept odată cu
intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală, la 1 februarie 2014.
Noul Cod de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135/2010, cu modificările aduse
de Legea 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010, a introdus în cadrul Titlului
IV, Capitolul I, art. 478- 488, o nouă procedură specială, sub denumirea de „Acordul de
recunoaştere a vinovăţiei”. Această procedură specială nu reprezintă un mecanism nou,
autohton, aceasta fiind cunoscută și în alte legislații.
Din punct de vedere istoric, această instituţie este legată de sistemele juridice de tip
acuzatorial3. În sistemul procesual adversial, „fiecare dintre părţile care se confruntă într-un
proces penal este deţinătoarea propriului adevăr, pe care încearcă să-l impună în urma unei
confruntări corecte”4. De asemenea, în sistemul adversial, „adevărul judiciar, reconstituit în
urma administrării probelor în cadrul unui proces penal, poate fi diferit de adevărul obiectiv”5,
față de sistemul continental, unde „adevărul judiciar trebuie să fie identic cu adevărul obiectiv,
real”6.
Legiuitorul, având în vedere nevoia acută a dreptului procesual penal de mecanisme
care să asigure justițiabilului respectarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen
rezonabil prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și art. 6 pct. 1 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, inspirându-se din sistemul francez și german, a introdus
aceasta procedură specială, scopul urmărit fiind celeritatea procedurii, diminuarea costurilor,
cât şi în simplificarea activităţii din cursul urmăririi penale.

3
V. Puşcaşu, Negocierea vinovăţiei în procesul penal modern, în „Caiete de Drept Penal”, nr. 1/2010, p. 21.
4
C. Ghigheci, Principiile procesului penal în noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p. 22.
5
Idem, pp. 21-22.
6
Idem, p. 21.
 Nevoia introducerii unei proceduri care să faciliteze celeritatea procesului penal a reieșit
din analiza aplicării normelor Codului de procedură din 1968 care au relevat „lipsa de celeritate
a desfăşurării proceselor penale în general, neîncrederea justiţiabililor în actul de justiţie şi
costurile sociale şi umane semnificative, traduse în consumul ridicat de resurse de timp şi
financiare. Toate aceste aspecte au dus la instaurarea unui climat de neîncredere în eficienţa
actului de justiţie penală”.
Pentru a introduce această procedură specială în C.proc.pen., legiuitorul s-a inspirat,
după cum se menţionează în Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind C.proc.pen.,
din sistemul francez şi german, adaptând procedura la sistemul nostru de drept, scopul acestei
proceduri constând, în principal, în celeritatea procedurii, diminuarea costurilor, cât şi în
simplificarea activităţii din cursul urmăririi penale.
Cu toate că are un caracter de noutate în sistemul nostru de drept, legiuitorul român nu
a oferit o definiţie acestei proceduri. Totuşi, în doctrină, a fost definită ca fiind „o procedură
judiciară simplificată prin care inculpatul renunţă la dreptul său de a nu se autoincrimina şi de
a avea parte de judecarea sa în faţa unei instanţe, procedură ce presupune înţelegerea prealabilă
în acest sens cu procurorul de caz” sau ca „o înţelegere între inculpat şi procuror, prin care
primul îşi recunoaşte vinovăţia şi acceptă aplicarea unei sancţiuni penale, iar cel din urmă este
de acord cu aplicarea unei pedepse într-un fel, cuantum şi formă de executare acceptabile
pentru inculpat”.
În ceea ce priveşte natura juridică, sub aspect material, Acordul de recunoaştere a
vinovăţiei este o convenţie încheiată între procuror şi inculpat, prin care acesta din urmă îşi
recunoaşte vinovăţia în schimbul unor avantaje, iar din punct de vedere procesual este un mod
de sesizare a instanţei de judecată. Considerăm că acest ultim aspect rezultă şi din dispoziţiile
art. 481 alin. (2) C.proc.pen., conform căruia: „În situaţia în care se încheie acord de
recunoaştere a vinovăţiei, procurorul nu mai întocmeşte rechizitoriu cu privire la inculpaţii cu
care a încheiat acord.”
Nu în ultimul rând, menţionăm că procedura privind Acordul de recunoaştere a
vinovăţiei este o procedură specială. În doctrină, sintagma „proceduri speciale” a fost definită
ca reprezentând „modalităţi de desfăşurare a procesului penal, diferite de procedura obişnuită,
constituite dintr-un complex de norme cu caracter complementar şi derogatoriu, ceea ce
presupune că, în cazul aplicării lor, procesul penal se desfăşoară după normele comune numai
în măsura în care nu există dispoziţii speciale, care au prioritate”.
Astfel, constatăm că această procedură cuprinde reguli specifice, derogatorii de la
regulile de drept comun, însă se completează cu acestea din urmă, în măsura în care această
procedură nu reglementează anumite aspecte, nu cuprinde dispoziţii speciale, care au prioritate,
iar aspectele reglementate de procedura obişnuită nu sunt contrare dispoziţiilor consacrate
procedurii speciale.
 III. Al treilea articol – teza de doctorat

Data de 1 februarie 2014 marchează un moment de referinţă în evoluţia sistemului de drept

penal din România. După aproximativ 45 de ani de la ultima mare intervenţie legislativă în
această materie, această dată reprezintă intrarea în vigoare a Codului penal şi a Codului de
procedură penală, moment aşteptat cu deosebit interes atât de practicieni, teoreticieni, cât şi de
societatea civilă în general.
Noul Cod de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 a adus o serie de
modificări substanţiale în reglementarea procesului penal, introducând printre altele şi o serie
de instituţii cu caracter de noutate faţă de reglementările anterioare, cu intenţia declarată de
adaptare a normelor procesual penale la realităţile vieţii juridice actuale, apreciindu-se că
analiza aplicării normelor Codului de procedură din 1968 a relevat „lipsa de celeritate a
desfăşurării proceselor penale în general, neîncrederea justiţiabililor în actul de justiţie şi
costurile sociale şi umane semnificative, traduse în consumul ridicat de resurse de timp şi
financiare. Toate aceste aspecte au dus la instaurarea unui climat de neîncredere în eficienţa
actului de justiţie penală”.
A fost consacrat astfel, pentru prima oară în sistemul de drept procesual penal românesc,
conceptul de justiţie negociată, prin introducerea în art. 478-488 Cod procedură penală a
instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cu intenţia declarată de legiuitor de reducere
a duratei proceselor şi simplificare a procedurilor judiciare penale, alăturându-se astfel
tendinţelor din mai multe ţări europene ca Germania, Franţa, Belgia sau Grecia, care au adoptat
la rândul lor în legislaţia naţională, proceduri care sunt similare sau asemănătoare cu instituţia
acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Această nouă instituţie a fost punctul de plecare pentru elaborarea acestei lucrări,
tocmai caracterul de noutate în peisajul dreptului penal determinând nevoia unei analize
aprofundate a acestei instituţii, raportat la geneza şi evoluţia ei în timp în cadrul legislaţiilor
continental europene şi nord-americane, controversele ce au însoţit-o, efectele avute asupra
desfăşurării procesului penal şi modul în care a fost transpusă în legislaţia naţională.
Din această perspectivă, instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei s-a dorit a fi
punctul central al acestei teze, lucrarea dorindu-se a fi un instrument pentru o înţelegere
aprofundată a conceptului de justiţie negociată, dincolo de analiza strictă a dispoziţiilor legale
reglementate în art. 478-488 Cod procedură penală.
Din perspectiva premisei normative, se cuvine a menţiona că la aproape un an de la data
intrării în vigoare a Codului de procedură penală, mai exact la data de 7 aprilie 2015, instanţa
de control constituţional intervine decisiv în reglementarea dispoziţiilor legale referitoare la
acordul de recunoaştere a vinovăţiei, constatând inechitatea procedurii instituite prin art. 478-
488 Cod procedură penală, din perspectiva persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii
responsabile civilmente.
A fost însă doar începutul unei serii de intervenții a instanței de control constituțional
cu privire la această nouă instituție, având drept rezultat o modificare legislativă importantă în
cursul anului 2016.
 În luna mai 2016 a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă numărul 18/2016 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind
Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară. Acest act normativ pe lângă intenţia declarată în
expunerea de motive de a armoniza legislaţia procesual penală cu deciziile Curţii
Constituţionale, aduce şi o serie de modificări substanţiale procedurii acordului de recunoaştere
a vinovăţiei pe care doar le vom enumera, urmând ca ele să fie analizate pe parcursul acestei
lucrări: posibilitatea încheierii acordului cu şi de către inculpaţi minori;majorarea substanţială
a limitei maxime de pedeapsă ca şi condiţie pentru încheierea acordului de la 7 la 15 ani
închisoare; inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute
de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă
prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii; pentru inculpaţii minori se va ţine seama de aceste
aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate,
limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime;
procedura de soluţionare devine contradictorie şi implică participarea şi a persoanei vătămate;
apelul poate fi declarat de oricare dintre părţi şi de persoana vătămată şi în fine apelul nu mai
este limitat la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia.
După cum se poate observa, unele dintre aceste modificări sunt substanţiale faţă de
reglementarea intrată iniţial în vigoare la 1 februarie 2014 şi marchează o schimbare de politică
penală a legiuitorului cu privire la această instituţie. Lucrarea analizează pe larg modificările
referitoare la acordul de recunoaştere a vinovăţiei cu intenţia declarată de a încerca să
anticipeze impactul acestor modificări asupra activităţii organelor judiciare.
Oricât de vast ar fi un material de cercetare centrat pe conceptul de justiţie negociată,
acesta ar fi fost incomplet fără o analiză amănunţită a conceptului de recunoaştere a vinovăţiei,
a acelui „guilty plea” care însoţeşte întotdeauna eventualul acord încheiat între procuror şi
inculpat, putând avea însă şi o existenţă independentă de acesta.
Pentru acest motiv, lucrarea analizează în detaliu şi procedura instituită de dispoziţiile
art. 374 alin. 4, art. 375 şi respectiv art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, referitoare la
procedura de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii.
Spre deosebire de acordul de recunoaştere a vinovăţiei introdus prin noul Cod de
procedură penală, această instituţie nu are un caracter de noutate, o reglementare similară
existând şi în vechiul Cod de procedură penală. Până la sfârşitul anului 2010 legiuitorul român
a ales să valorifice atitudinea pozitivă a inculpatului, de recunoaştere integrală a săvârşirii
faptelor pentru care a fost trimis în judecată, doar pe planul dreptului material, ca o
circumstanţă atenuantă sau o împrejurare ce putea fi valorificată cu prilejul individualizării
pedepselor. Această modalitate de valorificare a unei atitudini cooperante din partea acuzatului,
nu era nici pe departe un caz singular în sistemul de drept european, la data elaborării Codului
penal din 1969 acest sistem fiind larg răspândit în legislaţiile penale de pe vechiul continent.
Desigur, de-a lungul timpului, s-a constatat că în numeroase cazuri, deşi acuzatul recunoştea
integral învinuirile aduse, din punct de vedere al dreptului procesual penal era necesară în
continuare în principiu, readministrarea integrală a probatoriului din faza de urmărire penală în
faţa instanţei de judecată ca o garanţie a respectării drepturilor inculpatului la un proces
echitabil, drept la care inculpatul nu avea posibilitatea să renunţe. În mod evident, această
procedură putea genera lipsa de celeritate a proceselor penale, creând neajunsuri atât părţilor
implicate cât şi celorlalţi participanţi la procesul penal şi nu în ultimul rând generând şi un cost
suplimentar nejustificat în administrarea justiţiei.
Cu intenţia declarată de a implementa o serie de măsuri pentru accelerarea soluţionării
proceselor şi ca răspuns şi la schimbările de optică din marile sisteme de drept la nivel
european, prin Legea nr. 202/2010 a fost introdusă o întreagă procedură de judecată în cazul
recunoaşterii vinovăţiei, reglementată de dispoziţiile art. 3201 Cod procedură penală 1968.
Această modificare legislativă a anticipat doar soluţiile introduse de Noul Cod de procedură
penală intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 care aduce ca element de noutate în plus
faţă de procedura de judecată în cazul recunoaşterii vinovăţiei şi acordul de recunoaştere a
vinovăţiei.

IV. Al patrulea articol – RegieLive

Procedura specială intitulată „Acordul de recunoaștere a vinovăției” este reglementată

în Titlul al IV-lea, Capitolul I, de art. 478-488 din Partea Specială a Codului de Procedură
Penală, respectiv Legea nr. 135/2010.
Această procedură specială constituie un element de noutate în legislația procesual
penală din România, fiind introdusă odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură
Penală la data de 1 februarie 2014, în privința căreia doctrina de specialitate a adoptat sintagma
de „element de justiție negociată”.
Instituția acordului de recunoaștere a vinovăției din legislația noastră procesual penală
a preluat elemente din dreptul penal francez și german, pe care le-a adaptat la specificul și în
concordanță cu cerințele sistemului judiciar din România.
Cu toate acestea, având în vedere forma finală adoptată de legiuitorul român în privința
acestei instituții, se constată că cea mai apropiată reglementare juridică, ca formă și conținut, o
are Portugalia, care de altfel a și constituit principala sursă de inspirație la îndemâna comisiei
de elaborare a proiectului privind Noul Cod de Procedură Penală.
Acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă un salt important în ceea ce privește
abordarea legiuitorului român cu privire la desfășurarea procesului penal și la atingerea
scopului acestuia, constituind o soluție pragmatică ce va asigura soluționarea cauzelor cu
respectarea principiului caracterului echitabil și al termenului rezonabil prevăzut de dispozițiile
art. 8 din Codul de Procedură Penală.

V. Al cincilea articol – Bodoroncea

Conceptul de “justiţie negociată” este unul nou pentru procesual penal român, dar
proceduri similare sau asemănătoare instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei se
regăsesc în legislaţia mai multor state europene.
Procedura specială, care este aplicabilă exclusiv în faza urmăririi penale şi doar pentru
infracţiuni de o anumită gravitate (cele pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau
închisorii de cel mult 7 ani), a fost gândită ca un nou instrument menit să simplifice şi să
scurteze durata procedurilor judiciare, şi, implicit, să conducă la economisirea de resurse
materiale şi umane, alternativ judecăţii în procedura recunoaşterii învinuirii, desfăşurată tot pe
baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, dar abia după începerea judecăţii.

Astfel, odată încheiat acordul, desfăşurarea în continuare a procedurii se face

necontradictoriu, direct în faţa instanţei, fără ca dosarul să mai fie supus examinării în camera
preliminară, fapt ce asigură soluţionarea cauzelor într-un termen considerabil mai scurt şi, de
asemenea, previzibil pentru cei care sunt părţi ale respectivului acord.

Sistemul acuzatorial se caracteriza prin libertatea producerii probelor (în sensul de

administrare), prin oralitatea şi publicitatea judecǎții. Inițiativa procesului revenea acuzatorului
(victima infracțiunii sau orice altǎ persoanǎ), cǎruia îi incumba obligația de a aduce probele,
învinuitul având dreptul la contraprobe. Probele şi contraprobele erau discutate oral şi public,
instanța având un rol pasiv, limitându-se la soluționarea cauzei penale pe baza probelor
prezentate. Acest sistem a funcționat, în mai multe variante, în antichitate şi în prima parte a
evului mediu.

Locul în care este reglementată şi regimul juridic ce o caracterizează plasează procedura

acordului de recunoaştem a vinovăţiei printre procedurile speciale.
În doctină s-a subliniat că „procedurile speciale” nu trebuie confundate cu „regulile
speciale”. „Regulile speciale” sau „normele speciale” au rolul de a specifica normele generale,
sub anumite aspecte şi în anumite limite, derogând astfel de la ele7.
lndiscutabil subscriem opiniei exprimate de profesorul Ion Deleanu, potrivit căruia
pantru a fi în prezenţa unei proceduri speciale trebuie întrunite mai multe condiţii8:
a) existenţa unui ansamblu de norme procedurale în mod necesar derogatorii de la normele
generale de procedură;
b) ansamblul normelor derogatorii trebuie să graviteze în jurul aceluiaşi obiect de reglementare;
c) ele se înfăţişează ca norme derogatorii sub mai multe aspecte şi în mai multe privințe;
d) deşi alcătuiesc un ansamblu, ele nu reglementează exhaustiv procedura respectivei materii
ci, dimpotrivă, în măsura necesară şi compatibilă, se completează cu normele comme sau
generale;

7
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 617
8
Ibidem
e) specificul procedurii reglemente trebuie să justifice deplin necesitatea inevitabilă de a institui
o procedură specială;

În raport de toate aceste condiţii se poate observa că prevederile cuprinse în art. 478 –
488 C.proc.pen. nu reprezintă simple „norme derogatorii” de la normele de drept comun, ele
înfățișându-se ca un ansamblu compact de reguli care se prezintă ca o veritabilă procedură
specială.
Aşa cum se poate constata, nu toate prevederile speciale cuprinse în Titlul IV al Părţii
speciale din Codul de procedură penală reglementează „proceduri speciale” în accepţiunea de
mai sus, multe dintre ele prezentându-se mai degrabă ca simple „reguli speciale” care derogă
de la normele generale de procedură penală9.

Pentru a înțelege ce înseamnă procedurile speciale, ar trebui să ne gândim pentru

început ce înseamnă o procedură penală de drept comun. Pentru că, nu-i așa, specialul derogă
de la general, deci pentru a înțelege ce este special trebuie să avem clar în minte ce înseamnă
general.
În esență, o procedură penală reprezintă acea activitate prin care se urmărește punerea
în aplicare a dreptului statului de a pedepsi o persoană pentru săvârșirea unei infracțiuni. O
procedură penală se fundamentează pe o suspiciune privind săvârșirea unei infracțiuni, are ca
obiect strângerea de probe privitoare la această suspiciune și cuprinde o înșiruire de decizii
motivate prin aceste probe, culminând cu pronunțarea de către o instanță a unei hotărâri privind
acuzația ce a fost eventual formulată.
O procedură penală este așadar o procedură ce are în centru ei suspiciunea și
(eventual, dacă acuzatorul va considera că există suficiente probe care susțin vinovăția unei
persoane) acuzația privind săvârșirea unei infracțiuni de către o anumită persoană și are ca
obiectiv luarea unei decizii privitoare la această suspiciune sau acuzație.
În România, această activitate este reglementată în CPP. Acest act normativ ne arată
cum, în ce condiții și cine dispune începerea urmăririi penale, cum, în ce condiții şi cine dispune
efectuarea unei percheziții domiciliare, cum, în ce condiții şi cine dispune audierea persoanei
bănuite de săvârșirea unei infracțiuni, în ce manieră va evalua judecătorul acuzația prezentată
de acuzator, care sunt etapele judecății, cum, când şi în ce condiții vor fi prezentate probele
acestei judecător etc.
Această reglementare este comună pentru aproape toate situațiile, neexistând diferențe
în ceea ce privește deciziile luate sau etapele urmate în funcție de calitatea persoanei sau natura
infracțiunii ce constituie obiectul suspiciunii sau al acuzației. Spre exemplu, suspiciunea

9
De pildă, reglementările dedicate procedurii privind tragerea la răspunderea penală a persoanei juridice, sau
cele privitoare la procedura în cauzele cu minori nu reglementează „proceduri speciale” în funcție de criteriile
menționate.
săvârșirii unei infracțiunii de furt va fi analizată în cadrul unei proceduri similare celei
fundamentate pe suspiciunea săvârșirii unei infracțiuni de luare de mită.
Există însă unele situații când statul, prin puterea sa legislativă, consideră că o
procedură penală trebuie să cunoască și elemente specifice față de procedura penală de drept
comun.
De cele mai multe ori, aceste elemente speciale sunt considerate ca fiind necesare luând
în considerare calitatea persoanei bănuite sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni.
Exemplul clasic este cel al procedurii în care această persoană bănuită sau acuzată este un
minor, existând elemente de specificitate atât în planul dreptului penal substanțial, cât și a
celui procedural. Sau, un exemplu mai recent în peisajul nostru legislativ, procedura de
urmărire și judecare a persoanei juridice.
În alte situații, statul consideră că anumite categorii de infracțiuni trebuie să urmeze
o procedură specifică. Spre exemplu, legiuitorul apreciază că anumite categorii de infracțiuni
impun utilizarea unor tehnici speciale de investigație. Aici am putea aminti, enunțiativ,
infracțiunile privitoare la traficul de stupefiante, infracțiunile de corupție.
O altă situație ce iese din peisajul obișnuit al procedurilor penale este cea a
procedurilor ce nu au ca obiect luarea unei decizii privind suspiciunea sau acuzația, ci
luarea unei alte decizii care, într-un fel sau altul, este legată de o procedură penală în curs
sau finalizată. Spre exemplu, repararea pagubelor suferite de o persoană arestată sau
condamnată pe nedrept. Este o procedură specială, dar ea nici măcar nu este o procedură penală,
ci o procedură ce se fundamentează pe răspunderea civilă (și nu cea penală) ce poate fi
declanșată ca urmare a unor decizii luate într-o procedură penală.
Există așadar, în opinia mea, 2 categorii de proceduri speciale:
A. cele ce derogă de la procedura penală obișnuită prin reglementări speciale privitoare la
desfășurarea procedurii, fundamentul și obiectivul lor fiind însă același (luarea unei
decizii privind o suspiciune sau o acuzație penală)
- procedurile privind anumite categorii de persoane suspecte sau acuzate:
procedura privitoare la minori și cea privitoare la persoanele juridice
- procedurile simplificate: acordul privind recunoașterea vinovăției
- procedura rejudecării după o judecată în lipsă

B. cele ce derogă de la procedura penală obișnuită prin obiectul lor

- procedurile privind despăgubirea anumitor categorii de persoane: persoanele
arestate sau condamnate pe nedrept și victimele infracțiunilor (în condițiile
prevăzute de Legea nr. 211/2004)
- procedura reabilitării
- procedura recunoașterii reciproce a hotărârilor în cadrul UE (în condițiile
prevăzute de Legea nr. 302/2004)
- procedura sesizării unor alte instanțe în vederea soluționării unor chestiuni de
drept: sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Constituționale și a
CJUE
- procedura în caz de dispariție a înscrisurilor judiciare
→ O precizare: Putem discuta despre caracterul special al procedurilor ce fac parte din
categoria A. doar atunci când elementele derogatorii afectează o mai mare parte a acestora.
Atunci când putem identifica elemente specifice punctuale, doar într-o anumită parte a
procedurii, cred că este înțelept să spunem că procedura rămâne aceea de drept comun, cu
unul sau mai multe elemente specifice.
Spre exemplu, în materia infracțiunilor de corupție, Capitolul IV din Legea nr. 78/2000
privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, așa cum îi arată și
denumirea, cuprinde dispoziții procedurale. Însă, aceste dispoziții aduc mai multe elemente
specifice doar în ceea ce privește investigarea acestor fapte, Capitolul IV – Dispoziții
procedurale, Secțiunea a 2-a - Dispoziții speciale privind descoperirea și urmărirea
infracțiunilor și nu conferă, în ansamblu, un caracter special întregii proceduri penale ce are ca
obiect suspiciunea sau acuzația privind săvârșirea acestor fapte.
Nu cred că este o soluție înțeleaptă aceea de a pune semnul egalității între procedură
penală prevăzută de o lege specială și o procedură penală specială. De cele mai multe ori, prin
legea specială se derogă doar punctual de la legea generală (CCP).
Sau, poate un exemplu mai simplu. Însăși competența personală reprezintă un element special
în cadrul unei proceduri penale. Putem însă vorbi despre o procedură specială în cazul în care
persoana bănuită sau suspectată de săvârșirea unei infracțiuni are calitatea de avocat de o
procedură specială privind avocații ? Sau cea privind judecătorii sau procurorii ? Să nu uităm
că în cazul acestora din urmă procedura cunoaște însă și alte elemente speciale. Însă, în
ansamblu, procedura rămâne o procedură de drept comun cu câteva elemente specifice ce
intervin doar în mod punctual.