Sunteți pe pagina 1din 14

2.6.

Îndemânarea, calitate motrică

2.6.1. Definiţii ale îndemânării


A). ,, Capacitatea de a coordona, fie mişcările unor segmente ale corpului, fie acţiuni de
mişcare la care participă întregul sistem locomotor". (Şiclovan)
B). „Capacitatea individului de a însuşi şi efectua acţiuni motrice cu grade diferite de
dificultate dirijând precis şi economic mişcările în timp şi spaţiu cu vitezele şi încordările
necesare în deplină concordanţă cu condiţiile impuse şi cu situaţiile ce apar pe parcursul
efectuării acţiunii". (Mitra.Mogoş)
C). „Se defineşte în primul rând ca o aptitudine de a însuşi rapid mişcările noi
(aptitudinea de a învăţa rapid) şi în al doilea rând ca o aptitudine de a restructura rapid activitatea
motrică potrivit împrejurărilor care se schimbă brusc". (Matveev)
D). „Reprezintă o formă de exprimare complexă a capacităţii de performanţă prin
învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate conform specificului
fiecărei ramuri de sport sau a altor deprinderi motrice de bază şi aplicative".(Dragnea)
E). „Capacitatea omului de a efectua acte şi acţiuni motrice cu grad superior de
coordonare în condiţii de eficienţă şi cu un minim de consum energetic şi nervos".
(P.Dragomir,Barta)
F). N. A. Berştein defineşte îndemânarea ca fiind ,, capacitatea de a alege şi executa
mişcările necesare corect, rapid, adaptat situaţiei" , ,, mai ales cele care apar pe neaşteptate"
completează definiţia N.Ozolin.
G). După Hirtz îndemânarea este definită ca fiind ''calitatea care ne permite să realizăm
coordonarea unor mişcări complicate; în al doilea rînd, îndemânarea asigură însuşirea rapidă a
deprinderilor şi perfecţionarea lor, ca şi folosirea acestora în funcţie de cerinţe şi de adaptarea la
situaţii variate".
H). "Capacitatea omului de a executa mişcări coordonate şi precise în timp şi spaţiu,
conform sarcinii propuse, în cele mai variate condiţii de mediu". (A.D. Semenov)
I). "Aptitudinea de a stăpâni coordonarea motrică, de a o transfera şi comuta de la
anumite acţiuni precis coordonate spre altele, în concordanţă cu cerinţele mediului înconjurător
în continuă schimbare".
J). "Capacitatea individului de a-şi însuşi, de a efectua sau coordona mişcări cu diferite
grade de complexitate în condiţii neaşteptate şi variate, în funcţie de specificul ramurii de sport
cu un consum economic de energie". (Laura Pasca)
2.6.2. Caracteristicile îndemânării
Potrivit graficului autorilor Gh. Mitra şi Al. Mogoş, rezultă că îndemânarea şi viteza sunt
abordate cu succes la vârstele mici, în timp ce forţa şi rezistenţa se pretează mai ales la vârstele
mari.

Tabel 2.1

Nr. Calitatea VÂRSTA


crt motrica 5 6 7 8 9 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 2
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 0

1 VITEZA

2 FORTA

3 ÎNDEMÂNARE

REZISTENTĂ

Îndemânarea este o calitate psihomotrică deosebit de complexă. Principalele componente ale


îndemânării organizate sub formă de sistem sunt:
 amplitudinea;
 bilateralitatea;
 capacitatea de coordonare;
 echilibrul;
 orientarea spaţio-temporală;
 precizia;
Amplitudinea se referă la lărgimea, amploarea sau mărimea unui act sau acţiuni motrice
din punct de vedere cantitativ, calitativ, intensiv, etc.
Bilateralitatea priveşte capacitatea individului de a efectua acte sau acţiuni motrice
realizând aceleaşi performanţe, în aceleaşi condiţii atât cu segmentul corporal stâng cât şi cu cel
drept. Un studiu din 1997 pe 665 de femei şi bărbaţi, condus de Catherine Garipuy (psiholog şi
antrenor cunoscut de tenis) a arătat importanţa bilateralităţii în procesul de pregătire şi rolul
important privind aspectele tehnice ale jocului. Analizarea datelor a condus la relaţiile dintre
factorul de bilateralitate şi forţă sau slăbiciunea manifestate în joc. De exemplu, bilateralitatea în
rotaţia şoldului, rotaţia la nivelul genunchilor şi rotaţia umerilor este de o mare importanţă în
abordarea porţilor la schiori. În tenis un forehand sau un backhand puternic nu se realizează
numai pe bază unei bune pregătiri ci depinde foarte mult de factorul de lateralitate. Pentru a
percepe mai bine factorul de bilateralitate sau lateralitate se fac scurte chestionare şi teste. Scopul
acestora este de a descoperi partea dominantă a fiecărui segment corporal. Este interesant de ştiut
care parte a corpului este mai eficientă şi mai puternică deoarece în funcţie de aceasta se poate
defini impactul asupra execuţiei.
Rolul jucat de lateralitate în sport:
Ochii30% dintre femeile şi bărbaţii chestionaţi au ochiul stâng dominant, deşi sunt
dreptaci.
Mâna îndemânatică este importantă în sporturi precum: handbal, baschet, korfbal (pase,
aruncări la poartă, coş), tenis, badminton (ţinerea rachetei), volei (serviciu), hochei (ţinerea
băţului), box, karate (lovituri), golf (ţinerea clubului). 3,6% dintre femei şi bărbaţi (inclusiv
sportivi de înaltă performanţă) nu ţin (mingea, racheta, băţul, clubul) cu mâna cu care scriu.
Umeri
Acest aspect joacă un rol semnificativ în tehnica din schi, tenis, volei, înot, karate, etc. Mai mult
de jumătate dintre femei şi bărbaţi manifestă o preferinţă faţă de partea stângă de rotaţie. Rotaţia
pelvisului joacă un rol foarte important în realizarea multor execuţii. Preferinţa pentru o anumită
direcţie de rotaţie spune multe despre cât de des are loc rotaţia spre acea parte şi cât este de
naturală.
Piciorul „dinamic" (R. Chanon)
Este important de ştiut la volei (pentru serviciu, lovitura de atac), tenis (serviciu,
backhand-ul cu două mâini, voleul de stânga), badminton (serviciu, smash). 75% dintre femei şi
bărbaţi au piciorul drept „dinamic" în timp ce numai 25% au piciorul stâng dinamic. Laba
picioruluiare un rol important. 80% dintre femei şi bărbaţi lovesc o minge cu piciorul drept, 16%
cu piciorul stâng şi 4 % cu oricare (fotbal-pase, şuturi).
Dintre toate componentele capacitatea de coordonare are rol dominant în nivelul de
manifestare al îndemânării. Capacităţile coordonative desemnează generic un complex de calităţi
preponderent psiho-motrice care presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea
rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea
fondului motric existent (Adrian Dragnea, Aura Bota). Coordonarea se realizează prin acţiunea
stimulativă a sistemului nervos central şi a muşchilor scheletului, spre a se executa o mişcare
voluntară, în aşa fel încât să existe o înlănţuire armonioasă între diferitele componente ale acestei
mişcări (Erwin Hahn).
Echilibrul, în condiţii obişnuite păstrarea echilibrului corpului de către sistemul muscular
şi nervos se realizează sub formă reflexă, dar în cazul schimbării rapide a unor poziţii, micşorării
poligonului de susţinere sau ridicarea centrului de greutate faţă de suprafaţa de sprijin,
menţinerea echilibrului solicită o activitate conştientă şi o atenţie mărită din partea
executantului.Echilibrul este o condiţie mecanică indispensabilă motricitatii, este o funcţie de
bază în practica statică şi dinamică a omului, care asigură stabilitatea poziţiilor şi orientarea
mişcărilor pe coordonatele spaţiului.Funcţia echilibrului asigură corpului o adaptabilitate la
condiţiile schimbătoare ale mediului, permite păstrarea şi restabilirea stării în diferite mişcări
complicate şi neobişnuite.Echilibrul condiţionează din punct de vedere fiziologic şi mecanic
realizarea şi menţinerea poziţiilor stabile, pregăteşte corpul pentru mişcare, urmăreşte
desfăşurarea mişcării şi continuă să se exercite şi după încetarea ei.
Precizia mişcărilor depinde în mare măsură de analizatorul vizual cu ajutorul căruia se
apreciază direcţia deplasării diferitelor părţi ale corpului şi deplasarea întregului corp în mediul
înconjurător. în cazul suprimării analizatorului vizual rolul esenţial în asigurarea echilibrului îi
revine analizatorului tactil şi kinestezic. Ca aptitudine a individului îndemânarea facilitează
învăţarea într-un timp scurt a diferitelor acte şi acţiuni motrice asamblate în moduri inedite şi
adecvate scopului urmărit. Această asamblare şi adecvare spre scop presupune restructurarea
"repertoriului motric" existent. Cu cât repertoriul este mai bogat în conţinut şi prezintă parametrii
calitativi superiori cu atât îndemânarea se manifestă mai pregnant.Îndemânarea se concretizează
şi poate fi apreciată la modul general prin felul în care fiecare individ îşi raportează acţiunile
motrice la:
 capacitatea de adaptare şi readaptare motrică (depinzând astfel de capacitatea de învăţare
şi cea de conducere motrică);
 capacitatea de conducere, dirijare şi ghidare motrică (bazându-se în special pe
componentele coordonative ale capacităţii de diferenţiere chinestezică ale capacităţii de
orientare spaţială şi ale capacităţii de echilibru);
 capacitatea de învăţare motrică (bazându-se pe mecanismele de recepţionare, prelucrare
şi stocare a informaţiilor).
O adaptare optimă corespunzătoare modificărilor situaţionale nu este posibilă decât pe
fondul unei experienţe motrice suficiente ce determină o bază consistentă de comparaţie prin
apelarea la procesele anterioare de adaptare (cele care au fost deja învăţate).
În ghidarea proceselor adaptative este necesară de asemenea o precizie suficient de mare
pentru a realiza o soluţie gestuală satisfăcătoare.
Gradul de complexitate al îndemânării din punctul de vedere al caracteristicilor de
realizare a acţiunilor motrice depinde de următorii indic:
 gradul de dificultate al actelor şi acţiunilor motrice;
 încordarea motrică realizată în timpul derulării acţiunilor motrice;
 precizia mişcării conţinută de acţiunile motrice raportate la dimensiunile spaţiale;
 sincronizarea acţiunilor motrice proprii cu acţiunile efectuate de parteneri şi adversari;
 viteza execuţiei actelor motrice.

2.6.3. Formele de manifestare ale îndemânării

Îndemânare generală
Reprezintă capacitatea globală a individului de a-şi adecva comportamentul motric la
diferite solicitări cotidiene. Îndemânarea generală este definită de D. Harre (Centrul de cercetări
ştiinţifice în domeniul educaţiei fizice şi sportului) a fi: „capacitatea de a efectua raţional şi
creator diverse acţiuni motrice".
Caracteristicile ei se definesc prin prisma oportunităţii acţiunilor, economicitatea
şi uşurinţa în modul lor de realizare precum şi prin eficienţa acţiunilor, în raport cu sarcina dată.
Este întâlnită în :
-deprinderi motrice utilitare;
-deprinderi motrice de bază;
-deprinderi motrice specifice (profesionale şi sportive);

Îndemânare specifică
Reprezintă capacitatea specializată a individului de a efectua acte şi acţiuni motrice de o
anumită categorie cu indici sporiţi de eficienţă. Este o formă de manifestare a îndemânării care se
pune în evidenţă în momentul solicitărilor impuse de practicarea unor structuri de mişcare
combinate, complexe şi caracteristice unor domenii profesionale sau unor ramuri de sport care
implică prezenţa efortului fizic complex.
Din analiza factorilor care condiţionează îndemânarea s-a putut constata că această
calitate are multe aspecte comune cu mecanismele de formare a deprinderilor şi priceperilor
motrice şi cu substratul fiziologic şi psihologic al celorlalte calităţi. în consecinţă, formele de
manifestare a îndemânării sunt extrem de numeroase. Teoretic, nu există mişcare, deprindere
motrică utilitară sau de bază, procedee tehnice şi tactice, exerciţii concepute în vederea
dezvoltării unei calităţi motrice care să nu solicite un anumit indice de îndemânare, pentru a
efectua raţional, dezinvolt, economic, coordonat, adecvat scopului urmărit.
Îndemânarea suliţaşului, prăjinistului, handbalistului, schiorului, luptătorului,
alergătorului pentru activităţile sportive;
Îndemânarea jonglerului, acrobatului, călăreţului, motociclistului, pianistului dacă
discutăm despre îndemânare dependent de anumite acţiuni motrice utilitare;

Îndemânare în regimul altor calităţi motrice


Ne referim la îndemânare ca fiind calitatea dominantă aflată în raport combinativ cu
celelalte calităţi motrice şi în dependenţă de caracteristicile structurii motrice care o solicită.
Îndemânarea în regim de viteză - calitate fizică combinată, reprezintă capacitatea de a
alege şi executa corect mişcările, în funcţie de situaţiile nou create, în maximum de viteză.
Caracteristică pentru educarea îndemânării în regim de viteză este folosirea unor
încărcături de 30% din posibilităţi, cu 6 % - 9 repetări, pentru 6-9 exerciţii, păstrându-se o viteză
de execuţie maximă.
Ca metodă se recomandă metoda eforturilor mici şi metoda eforturilor globale (Ion
Matei).
Un sportiv mai uşor în greutate va avea şi în acest caz un indice de intensitate mai mare
faţă de un sportiv mai greu. In metoda eforturilor globale, exerciţiile sunt de obicei asemănătoare
execuţiilor tehnice din concurs (sărituri laterale succesive, escamotări etc.). Metoda indică că la
efort participă întreaga musculatură a corpului.
Îndemânarea în regim de forţă;
Îndemânare în regim de rezistenţă-dacă ne referim la îndemânare dependent de
parametrul în contul căruia se încarcă efortul în diferite acţiuni motrice şi exerciţii este
capacitatea de a executa în mod corect mişcările, în situaţii noi, pe o perioadă de timp relativ
mare. Această calitate fizică combinată se educă prin încărcături de 50 % faţă de posibilităţi, cu
16-32 de repetări, în 9-12 serii pentru 6-9 exerciţii. Numărul mare de repetări cu încărcături
relativ mici asigură un înalt grad de antrenament. Ca metode de lucru se recomandă metoda
eforturilor mijlocii şi metoda eforturilor în circuit.
2.6.4. Factorii de condiţionare
A)Calitatea sistemului nervos central, (valoarea proceselor de coordonare şi
plasticitatea scoarţei cerebrale).
Acestea permit elaborarea unor răspunsuri adecvate multiple pe toată durata acţiunii
motrice ca reacţii atât la stimulii primiţi din mediul exterior cât şi la cei interiori organismului.
Un rol special aici îl joacă analizatorul kinestezic ce oferă posibilitatea sesizării şi
perceperii cu precizie a propriilor mişcări, fapt ce contribuie la însuşirea mai rapidă a structurii
noi de mişcare.
B)Calitatea funcţională, (acuitatea, fineţea, precizia) a organelor receptoare a
analizatorilor (kinestezic, auditiv, vizual, tactil). Printr-o pregătire susţinută se
reuşeşte formarea unor senzaţii complexe cum ar fi:
- simţul muscular;

- simţul ritmului şi al tempoului;


- simţul armoniei şi expresivităţii;
- simţul mingii;
- simţul porţii
C) Calitatea transmiterii impulsurilor nervoase şi a intervaţiei musculare
D) Capacitatea de anticipare a executantului
E)Experienţa motrică anterioară a subiectului ce este reprezentată de numărul
şi complexitatea deprinderilor motrice pe care individul le stăpâneşte.Îndemânarea
se educă şi se dezvoltă în cadrul procesului instructiv şi realizarea unor acte şi
acţiuni motrice noi pe baza unor secvenţe coordonative fixate la nivel de SNC într-o
experienţă motrică anterioară. Deci cu cât rezervele de combinaţii motrice pe de o
parte şi numărul de deprinderi motrice pe de altă parte sunt mai mari cu atât mai
uşor se vor însuşi noile mişcări iar nivelul de dezvoltare a îndemânării va creşte.
F)Memoria şi gândirea executantului
G)Nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice ceea ce implică pentru
fiecare dintre aceste aspecte de coordonare, de reglare a proceselor nervoase de
integrare a funcţiilor şi activităţii organismului dependent de cerinţele impuse de
activitatea motrică desfăşurată.

2.7. Metodica dezvoltării îndemânării


Efectuarea unor acte şi/sau acţiuni motrice în condiţii relativ constante reprezintă un
procedeu metodic care este operant pentru educarea îndemânării atâta timp cât structurile de
mişcare se situează în etapa de iniţiere din cadrul învăţării motrice. Odată cu fixarea,
consolidarea actelor, acţiunilor motrice, efectuarea acestora se realizează în mai mare măsură în
mod automatizat iar influenţa asupra dezvoltării îndemânării se diminuează semnificativ.
Efectuarea actelor şi/sau acţiunilor motrice în condiţii îngreunate (procedeul se realizează
prin sporirea treptată a dificultăţii de execuţie şi structurilor de mişcare).
Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice în condiţii variabile de aplicabilitate. Ca urmare
aceste condiţii impun permanent din partea subiecţilor procese complexe de adaptare şi corelaţii
ale mişcărilor ce intră în componenţa acţiunilor motrice la un moment dat, fapt ce determină
solicitarea la indici superiori ai capacităţii de îndemânare.
2.7.1. Principalele metode care se aplică pentru
dezvoltareaîndemânării
1. Efectuarea unor acte şi/sau acţiuni motrice în condiţii relativ constante
Reprezintă un procedeu metodic care este operant pentru educarea îndemânării atâta timp
cât structurile de mişcare care se situează în etapa de iniţiere din cadrul învăţării motrice,
argumentele care stau la bază utilizării acestui procedeu în contextul menţionat sunt:
- achiziţionarea de noi acte , acţiuni motrice care determină creşterea bagajului motric ce se
constituie în factorul de bază ce condiţionează valoarea îndemânării;
- prin solicitările specifice pe care le implică acţiunea de învăţare se ameliorează activitatea
analizatorilor şi se reglează diferitele funcţii ale organismului implicate în procesele de
coordonare;
- în etapa de iniţiere motrică se perfecţionează percepţiile şi reprezentările motrice
îmbunătăţindu-se capacitatea de adecvare motrică la situaţiile date;
- se favorizează calitatea execuţiilor şi se facilitează trecerea subiecţilor la acţiune prin
declanşarea unor activităţi reflectate la nivelul SNC şi legate de experienţa motrică personală
anterioară a fiecărui individ;
- odată cu fixarea , consolidarea actelor, acţiunilor motrice efectuarea acestora se realizează în
mai mare măsură în mod automatizat iar influenţa asupra dezvoltării îndemânării se diminuează
semnificativ.
2. Efectuarea actelor şi/sau acţiunilor motrice în condiţii îngreunate (procedeul se
realizează prin sporirea treptată a dificultăţii de execuţie şi structurilor de mişcare).
Dintre elementele de îngreunare care vor fi solicitate în mai mare măsură menţionăm:
- modificarea poziţiilor iniţiale de execuţie;
- schimbarea succesiunii de execuţie a diferitelor deprinderi motrice;
- schimbarea ritmului de execuţie;
- efectuarea unor exerciţii fizice pe fond muzical;
- micşorarea dimensiunilor spaţiului de lucru;
- mărirea numărului de execuţii pe acelaşi spaţiu;
- introducerea unor sarcini de lucru suplimentare;
- efectuarea unor deprinderi motrice în prezenţa unui partener sau în colaborare cu mai
mulţi coechipieri;
- efectuarea unor acţiuni motrice în prezenţa unor adversari pasivi, semiactivi, activi;
- consolidarea unor structuri motrice în condiţii de efort crescut , reacţii de răspuns la
comenzi date prin surprindere care solicită pe lângă viteza de reacţie şi îndemânarea prin
selecţionarea adecvată a răspunsurilor şi coordonarea eficienţă a mişcărilor.
Superioritatea acestui procedeu faţă de precedentul constă în faptul că se extinde asupra
unor arii sporite de activităţi motrice. El nu se implică numai în efectuarea unor procedee tehnice
care cuprind de regulă un număr limitat de mişcări ci şi o multitudine de acţiuni şi mişcări.
3. Efectuarea actelor sau acţiunilor motrice în condiţii variabile de aplicabilitate
(procesul are la bază ideea că atât în activitatea de EFS şcolară cât şi în cea sportivă
deprinderile motrice mai mult sau mai puţin automatizate nu se folosesc izolat şi nici în
condiţii de aplicare externe şi interne identice). Ca urmare, aceste condiţii impun permanent
din partea subiecţilor procese complexe de adaptare şi corecţii ale mişcărilor ce intră în
componenţa acţiunilor motrice la un moment dat, fapt ce determină solicitarea la indici superiori
ai capacităţii de îndemânare.
Principalele căi de aplicare practică a procedeului se bazează pe folosirea următoarelor
categorii de mijloace:jocurile de mişcare, pregătitoare şi ştafete;parcursuri aplicative.
Prin intermediul acestor activităţi elevul e solicitat să dovedească că poate valorifica
rezultatele obţinute în procesul de însuşire a deprinderilor motrice, utilizându-şi repertoriul
motric în condiţii de eficienţă sporită.
Deprinderi şi/sau priceperi motrice aparţinând unor ramuri sau probe sportive individuale
efectuate în condiţii de întrecere creează premisele pentru ca îndemânarea să fie educată la
indici superiori. Emoţiile întrecerii, dorinţa de a obţine performanţe bune schimbă apreciabil
condiţiile în care au fost consolidate diferitele procedee tehnice solicitând subiecţilor unele
intervenţii de adaptare şi corecţii ale mişcărilor.
Deprinderi şi/sau priceperi motrice specifice unor jocuri sportive şi jocul sportiv realizat
integral reprezintă principala categorie de mijloace care influenţează pozitiv, dezvoltarea
îndemânării. Condiţiile în care se aplică procedeele tehnico-tactice în cadrul jocurilor sportive
sunt mereu noi, neprevăzute şi impun sesizarea situaţiilor , alegerea soluţiilor , corectarea din
mers a execuţiei, modificarea planului şi intenţiile iniţiale de acţiune, sincronizarea propriilor
acţiuni cu ale partenerilor (ducând astfel la un grad ridicat de coordonare). Pentru aplicarea cu
eficienţă a procedeelor metodice specifice dezvoltării îndemânării se impun respectarea
următoarelor (Gh. Mitra, Al. Mogoş):
 accentul în procesul de instruire va fi pus pe lărgirea continuă a experienţei motrice a
subiecţilor.
 structurile motrice ale exerciţiilor cu care va acţiona dezvoltarea îndemânării trebuie să
prezinte un grad cât mai mare de dificultate, principalul parametru al efortului implicat
fiind dat de complexitatea acestuia.
 evitarea automatizării actelor, acţiunilor motrice (în cazul în care, solicitările privind
îndemânarea vor fi diminuate mai ales în situaţiile în care condiţiile de exersare rămân
neschimbate).
În cazul în care actele sau acţiunile motrice prezintă cu preponderenţă în conţinutul lor
elemente de mişcare naturale (mers, alergare, săritura, aruncare) exersarea se va realiza global.
Fragmentarea învăţării în situaţia dobândită în conformitate cu regula „de la simplu la complex"
nu va avea capacitatea de a influenţa pozitiv îndemânarea.
În lecţia de educaţie fizică, temele planificate pentru dezvoltarea îndemânării vor fi
abordate imediat după partea pregătitoare (încălzire) atunci când organismul se află în stare
optimă de realizare a eforturilor fizice şi psihice specifice. Intervalele de odihnă (pauzele dintre
repetarea exerciţiilor concepute pentru dezvoltarea îndemânării) trebuie să fie suficient de lungi
pentru a putea permite refacerea organismului după efortul depus şi să aibă un caracter activ
pentru a menţine SNC în stare de excitabilitate.
Perioadele de vârstă cele mai favorabile pentru dezvoltarea îndemânării sunt: copilăria,
pubertatea şi adolescenţa. Acţionările specifice se vor realiza selectiv în funcţie de perioadele de
vârstă.
Influenţa formativă pe care o are educaţia fizică în general şi jocul în special asupra dezvoltării în
ansamblu a personalităţii lui. De obicei se scoate în evidenţă rolul jocului asupra dezvoltării
fizice, intelectuale, morale şi estetice a copiilor indiferent de vârstă.

1. Alegerea terenului şi pregătirea lui pentru joc


Alegerea terenului şi pregătirea lui pentru joc este la fel de importantă ca şi însăşi
alegerea jocului. Pregătirea terenului pentru joc trebuie să se facă din timp. Acest mod de a
rezolva problema, elimină din start o serie de neajunsuri care se pot ivi pe parcursul desfăşurării
jocului.
Terenul de joc trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe precum:
 să respecte regulile igienico-sanitare;
 amenajarea să fie corespunzătoare, în funcţie de cerinţele jocului pe care-1 avem
în vedere să-1 organizăm;
 întreţinerea terenului să se facă prin acţiuni de curăţare, stropire, marcare dacă este
posibil prin culori vii.
Dacă şcoala are sală, aceasta trebuie să fie curată, bine aerisită, fără praf şi de preferinţă
materialele şi aparatele de gimnastică corect aşezate pentru a avea mai mult spaţiu la dispoziţie
pentru desfăşurarea jocului.Se recomandă ca terenurile de joc, indiferent dacă sunt în sală sau în
aer liber să fie marcate din timp, eventual pot fi folosite marcajele fixe ale terenului de joc.Acolo
unde este nevoie, la jocurile simple se fac marcajele pe loc, chiar la începutul jocului folosind ca
repere copiii pentru a se economisi timp. Este foarte important să avem grijă ca liniile de marcaj
să fie la cel puţin 2-3 metri de limitele naturale ale terenului de joc.
2. Materiale sportive necesare pentru joc
În fiecare şcoală ar trebui să existe un minim de materiale sportive, necesare bunei
desfăşurări a activităţii de educaţie fizică cum ar fi:
 mingi de diferite tipuri cum ar fi cele de handbal, volei, baschet, fotbal, oină, mingi de
cauciuc, mingi medicinale de diferite greutăţi, etc.;
 cercuri din lemn sau din aluminiu de diferite dimensiuni;
 bastoane pentru gimnastică şi pentru ştafete;
 săculeţi şi sticle din material plastic umplute cu nisip de diferitegreutăţii;
 eşarfe, steguleţe, fanioane;
 corzi de gimnastică, frânghii, sfori de diferite dimensiuni;
 pieptare, numere, banderole pentru identificarea echipelor;
 bănci de gimnastică, bârnă, cal cu mânere, ladă de gimnastică, capră de gimnastică,
etc.;
Materialele ajutătoare care se folosesc în jocurile de mişcare trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
 să corespundă din punct de vedere igienic;
 să corespundă din punct de vedere al dimensiunilor în funcţie de categoria de vârstă
cu
care se lucrează;
 să fie în stare de folosinţă;
 să fie în număr suficient pentru jocul care se organizează.
Pentru jocurile copiilor din învățământul primar se recomandă folosirea unor materiale de
joc viu colorate. Materialul de joc se pregăteşte înainte de începerea jocului, depozitându-1 în
ordine pe locul dinainte stabilit. Distribuirea materialului se face după ce jocul a fost explicat de
către profesor. Acest lucru contribuie la educarea spiritului de ordine şi organizare.
Deci, din acest punct de vedere, trebuie ca jocurile să fie alese în aşa fel încât să ţină cont
de nivelul mediu de dezvoltare şi pregătire fizică şi psihică a întregului colectiv de elevi cu care
lucrăm indiferent de vârstă şi sex.
Profesorul va avea în vedere că cele spuse anterior au un caracter determinant în
stabilirea intensităţii şi a volumului efortului care la rândul lor sunt impuse de:
- reguli şi durata jocului;
- mărimea spaţiului de joc;
- de obstacolele întâlnite pe parcurs;
- materialele folosite în joc.
6. Efectivul - colectivul de elevi diferă de la clasă la clasă şi de la o oră la alta în funcţie de
numărul de absenţi din ziua de şcoală, starea de sănătate a copiilor etc.De aceea profesorul
trebuie să ţină cont de acest aspect atunci când selecţionează jocurile. În cazul colectivelor
numeroase de elevi, va alege jocuri
care să asigure participarea fiecărui elev la joc într-un număr suficient de repetări pentru a se
putea rezolva sarcinile propuse pentru lecţia respectivă.
Când colectivele de elevi sunt reduse ca efectiv, se vor alege jocuri care permit realizarea
sarcinilor lecţiei, fără a obosi excesiv elevii, ca urmare a solicitării prea intense datorită
numărului mare de repetări.
7. Condiţiile materiale - se referă la două aspecte care asigură jocurilor un
cadru corespunzător de desfăşurare şi anume;
 Locul de desfăşurare propriu-zis şi pregătirea lui:
- teren de joc în aer liber care asigură desfăşurarea unor jocuri care necesită suprafeţe mai
mari;
- teren în sală în care spaţiile de joc sunt mai restrânse, de obicei obligându-ne să alegem
jocuri care se pot desfăşura în aceste condiţii.
 Dotarea materială, sau inventarul de care dispunem în şcoală şi care favorizează
efectuarea unor lecţii atractive, variate, pline de acţiune;
8. Dotarea materială (inventarul propriu-zis) depinde de interesul acordat de
către conducerea şcolii pentru activitatea de educaţie fizică dar mai ales de
interesul şi implicarea profesorului de educaţie fizică în mod special.
Jocurile folosite în lecţie vor fi alese în funcţie de materialele existente care ne stau la
dispoziţie, dar uneori când acestea nu există ele pot fi improvizate, acest lucru depinzând în mare
măsură de imaginaţia profesorului şi a elevilor.
9. Condiţiile atmosferice - în funcţie de timpul probabil, de condiţiile
atmosferice din ziua de şcoală respectivă, se vor alege jocuri potrivite ca de
exemplu: dacă lecţia se desfăşoară afară şi este frig sau este iarnă, vom avea grijă
să alegem jocuri care să solicite întregul colectiv de elevi care trebuie să fie în
permanentă mişcare, iar echipamentul să fie corespunzător.