Sunteți pe pagina 1din 10

PLAN

Introducere..................................................................................................................................1
Capitolul I. Abordări teoretice.....................................................................................................3
Capitolul II. Principalele realizări................................................................................................5
Concluzii.....................................................................................................................................9
Bibliografie...............................................................................................................................10
Introducere
Importanța și actualitatea temei. Tema cercetată este una actuală, deoarece face parte din
curicula universitară. Tratatul de la Nisa a avut un impact important în dezvoltarea UE. Acesta a
modificat Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităților Europene,
precum și anumite acte conexe, astfel, Tratatul a deschis calea celei mai mari lărgiri preconizate
de Uniune, cu perspectivele unei păci durabile, stabibilității și prosperității pentru ansamblul
țărilor europene democratice. Tratatul de la Nisa nu este însă decât o etapă. El a marcat un nou
pas în pregătirea lărgirii Uniunii cu țări din zonele centrale, estice, mediteraneene și baltice ale
Europei. Tratatul de la Nisa a adus modificări în următoarele instituții europene: Parlamentul
European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi, cărora li se
adaugă și doua organe comunitare consultative, Comitetul Economic Social și Comitetul
Regiunilor.

Scopul. Analiza problemelor nerezolvate de către Tratatul de la Amsterdam care a condus la


adoptarea unui nou tratat de reformare și modificare a dreptului primar, Tratatul de la Nisa.

Obiectul studiului. Cercetarea și analizarea implementărilor și măsurilor adoptate de Tratatul de


la Nisa.

Metodologia de cercetare. Pentru cercetarea și analizarea temei s-au folosit surse metodologice,
acte normative, lucări științifice și metode de cercetare calitative cât și cantitative.

Cuvinte-cheie. Tratatul de la Nisa, Consiliul European, Parlament European, Comisia


Europeană, vot, mandat.
Capitolul I. Abordări teoretice

Începând din 1990, în doar zece ani, au fost adoptate trei tratate- Tratatul privind înființarea
Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) din 1993, Tratatul de la Amsterdam din 1999 și
tratatul de la Nisa.

Ultimul tratat de reformare sau modificare a dreptului primar a fost elaborat în decembrie 2000 la
Nisa, de șefii de stat și de guvern ai statelor membre în CE și a fost semnat la 26 februarie 2001.
Din aceea perioadă a început o perioadă de 18 luni în care tratatul a fost deschis spre ratificare
pentru cele 15 state, și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

Procedura de revizuire a început la Consiliul European din Koln (03/04 iunie 1999), a continuat
cu Consiliul European de la Helsinki (10/11 decembrie 1999); Conferința Guvernamentală a fost
deschisă la 14 februarie 2000, după care au urmat întâlnirile Consiliului European din Lisabona
(23/24 martie 2000), Santa-Maria de Feira (19/20 iunie 2000), Biarritz (13/14 octombrie 2000) și
Nisa (7-11 decembrie 2000).

Scopul principal era de a adopta reformele necesare ca ar menține legitimitatea democratică UE.
Tratatul de la Nisa a tins să rezolve acele probleme care nu au putut fi rezolvate prin Tratatul de
la Amsterdam. Acestea erau:

1. Povara voturilor în cadrul Consiliului


2. Extinderea regulii majorității voturilor în cadrul Consiliului asupra domeniilor – subiecte
ale votului unanim
3. Mărimea și compoziția Comisiei
4. O cooperare mai apropiată ori strânsă, adăugată în cadrul Summitului Consiliului de la
Feira din iunie 2000.

Primele trei obiective se axau asupra suportului eficienței și echității procesului de luare a
deciziilor în cadrul UE după extindere, iar al patrulea permitea o integrare mai apropiată a unui
grup de State Membre cu altele.
Structura Tratatului de la Nisa
1. Părțile semnatare fac referire la importanța istorică a încetării divizării continentului european
și arată că doresc să continuie reforma organelor comunitare, respectiv procesul de extindere,
motiv pentru care au luat hotărârea de a modifica tratatele de înființare ale CE și UE, precum și
celelalte acte normative corelate.

2. Prima parte cuprinde modificările aduse Tratatului UE, Tratatului CEE (Comunitatea
Economică Europeană), Tratului CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului) și
Tratatului EURATROM (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice), respectiv ¨Protocolul
privind Statutul Sistemului Băncilor Centrale Europene și a Băncii Centrale Europene¨ și
¨Protocolul privind privilegiile și imunitățile CE¨.

3. A doua parte conține prevederile tranzitorii și finale referitoare la aplicarea în timp, ratificarea
și intrarea în vigoare a tratatului.

4. Tratatul este completat prin 4 protocoale și 24 de de declarații, dintre care cele mai importante
sunt următoarele:

a) ¨Protoculul privind extinderea UE¨, care conține modificările ce vor fi efectuate în componența
organelor comunitare începând din 2005.

b) ¨Protocolul privind Statutul Curții de Justiție Europene¨ , care conține noi prevederi privind
componența, organizarea și procedura CJE și a Tribunalului de Primă Instanță.

c) ¨Protocolul privind consecințele financiare ale expirării Tratatului CECO și privind Fondul de
cercetare pentru cărbune și oțel¨. Astfel tratatul a expirat la data de 23 iulie 2002.

d) Declarația privind extinderea UE, care avansează numărul de locuri de care vor beneficia noile
state membre în cadrul organelor comunitare.
Capitolul II. Principalele realizări

Ponderea voturilor în consiliu

Una dintre cele mai sensibile probleme ale negocierilor a fost reponderarea voturilor
reprezentanților statelor membre în Consiliul Uniunii Europene. Aceste voturi sunt împărțite ăn
funcție de capacitatea economică, populația fiecărui stat membru, cu mici avantaje în favoarea
statelor mai mici. La negocierile de elaborare a tratatului s-a pus însă problema dacă Germania
unificată are dreptul sau nu la mai multe voturi decât celelalte state membre mari, și ce se
întâmplă în cazul aderării statelor din Estul și Centrul Europei care vor mări în mod inevitabil
grupul statelor mici, deja întărit prin minoritatea de veto aprobată prin Compromisul de la
Ioanina.

În urma examinării sistemului de vot în Consiliu, a componenței Comisiei și, într-o anumită
măsură, a repartizării mandatelor în Parlamentul European, CIG (Conferințe
interguvernamentale) a considerat că principalul imperativ era modificarea ponderii relative a
statelor membre, un subiect care nu mai fusese abordat de nicio CIG de la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Roma.

Erau prevăzute două metode de definire a votului cu majoritate calificată: un nou sistem de
ponderare (o adaptare a sistemului existent) sau aplicarea unei majorități duble (de voturi și de
populație), aceasta din urmă fiind propusă de Comisie și susținută de Parlament. CIG a ales prima
opțiune. Deși numărul de voturi a crescut pentru toate statele membre, partea care le revine celor
mai populate state membre a scăzut de la 55 % din voturi la 45 % în urma aderării celor zece noi
state membre și la 44,5 % la 1 ianuarie 2007. De aceea, a fost introdus „dispozitivul de siguranță”
demografică, prin care un stat membru poate solicita să se verifice dacă majoritatea calificată
reprezintă cel puțin 62 % din populația totală a Uniunii. În cazul în care această condiție nu este
îndeplinită, măsura nu este adoptată. Greutatea votului statelor membre după intrarea în vigoare a
Tratatului de la Nisa (sau cel mult din 2005), ținând cont și de țările candidate a arătat în felul
următor:
 Germania, Marea Britanie, Franța, Italia – 29 voturi
 Spania, Polonia- 27 voturi
 România- 14 voturi
 Olanda- 13 voturi
 Grecia, Cehia, Belgia, Ungaria, Portugalia- 12 voturi
 Suedia, Bulgaria, Austria- 10 voturi
 Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania- 7 voturi
 Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru, Luxemburg- 4 voturi
 Malta- 3 voturi
Datorită faptului că Franța nu a acceptat acordarea unor voturi în plus în favoarea Germaniei,
pinderea voturilor acordate statelor mari a rămas egală.

Comisia Europeană
Începând din 1 ianurie 2005 Comisia Europeană formată din 20 de comisari (dintre care câte 2
trimiși de statele mari: Anglia, Germania, Franța, Italia, Spania și 10 de către statele mici), va fi
formată din câte un comisar trimis de fiecare stat membru. Consiliul are competența de a decide,
în unanimitate, numărul de comisari, precum și sistemul de rotație a acestora, astfel încât fiecare
Comisie să reflecte dimensiunea demografică și geografică a statelor membre.
Tratatul de la Nisa conferea Președintelui Comisiei competența de a atribui portofoliile
comisarilor și de a le redistribui pe parcursul mandatului, precum și de a alege vicepreședinții și
de a stabili numărul acestora.
Parlamentul European
Tratatul de la Amsterdam a stabilit numărul maxim de deputați în Parlamentul European la 700.
La Nisa, Consiliul European a considerat necesar, în perspectiva extinderii, să revizuiască
numărul de deputați în PE pentru fiecare stat membru. Noua componență a Parlamentului a fost
utilizată, de asemenea, pentru a contrabalansa ponderarea modificată a voturilor în Consiliu.
Astfel, numărul maxim de deputați europeni a fost stabilit la 732.
Numărul mandatelor se prezintă în felul următor:
 Germania- 99 mandate
 Marea Britanie, Franța, Italia- 72 mandate
 Spania, Polonia- 50 mandate
 România- 33 mandate
 Olanda- 25 mandate
 Grecia, Belgia, Portugalia- 22 mandate
 Cehia, Ungaria- 20
 Suedia- 18 mandate
 Bulgaria, Austria- 17 mandate
 Slovacia, Danemarca, Finlanda- 13 mandate
 Irlanda, Lituania- 12 mandate
 Letonia- 8 mandate
 Slovenia- 7 mandate
 Estonia, Cipru, Luxemburg- 6 mandate
 Malta- 5 mandate
Rolul Parlamentului European
Ca și în cazul conferințelor interguvernamentale anterioare, Parlamentul European a participat
activ la pregătirile pentru CIG din 2000, prezentându-și opiniile cu privire la agenda conferinței și
la evoluțiile și obiectivele acesteia. Parlamentul și-a exprimat opinia și asupra fondului și
implicațiilor judiciare ale Cartei drepturilor fundamentale. Parlamentul a insistat îndeosebi ca
viitoarea CIG să urmeze un proces transparent, deschis participării deputaților din PE, a
parlamentelor naționale și a Comisiei, precum și contribuțiilor din partea cetățenilor, urmând ca
rezultatul acesteia să fie concretizat într-un document cu caracter constituțional.

Reforma sistemului judiciar


Curtea de Justiție este organul comunitar care a trecut prin cele mai puține reforme de la
înființare, deși după 1989 jurisdicția comunitară exercitată până atunci de un singur organ a
devenit un sistem jurisdicțional prin înființarea unui nou grad de jurisdicție înfaptuit de
Tribunalul de Prima Instanță. Trataul de la Nisa aduce modificări substanțiale în acest domeniu.
Curții de Justiție a UE i s-a acordat posibilitatea de a se reuni în diferite formule: în camere
(formate din trei sau cinci judecători), în Marea Cameră (11 judecători) sau în ședință plenară.
Numărul de avocați generali poate fi crescut printr-o decizie a Consiliului, adoptată în
unanimitate. Curtea de Justiție își păstrează competența cu privire la hotărârile preliminare, dar,
în temeiul statutului său, poate transmite Tribunalului de Primă Instanță alte cauze decât cele
enumerate la articolul 225 din Tratatul CE.
Competențele Tribunalului de Primă Instanță au fost extinse pentru a include anumite categorii de
hotărâri preliminare. Pot fi create camerele jurisdicționale printr-o decizie a Consiliului, hotărând
în unanimitate. Toate aceste dispoziții legate de funcționare, în special competențele
Tribunalului, au fost de atunci înainte stabilite chiar în tratat.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Comunitatea Europeană adoptă acte normative care creează drepturi și obligații în mod direct
cetățeanului comunitar fără interpunerea puterii legislative naționale, prin urmare cetășeanului
trebuie să i se asigure mijloace de apărare față de aceasta ca autoritate.
O problemă a Comunităților a fost lipsa unui catalog al drepturilor fundamentale. Acest lucru
pare ciudat dacă avem în vedere că istoria Europei a fost marcată de încercările statelor de a
garanta drepturile fundamentale ale omului. La 4 noiembrie 1950, în cadrul Consiliului Europei a
fost adoptată și o convenție în acest sens (Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale- CEDO).
Singura soluție pentru asigurarea proetecției eficiente a drepturilor fundamentale ale omului a
rămas aceea de a crea un catalog propiu al drepturilor fundamentale, care să fie inclus în tratatele
de bază ale CE sau ăn Tratatul cu privire la UE. Astfel odată cu negocierea Trataului de la Nisa a
fost elaborat și un text intitulat Carta UE a drepturilor fundamentale , care a fost dată publicații ăn
decembrie 2000.
Aceasta era constituită din șase capitole:
 Capitolul I. Demnitatea umană
 Capitolul II. Libertăți
 Capitolul III. Egalitate
 Capitolul IV. Solidaritate
 Capitolul V. Drepturi Civile
 Capitolul VI. Drepturi judiciare
Titularii drepturilor fundamentale sunt persoanele fizice, cetățeni unionali, persoane juridice cu
sediul pe teritoriul Comunităților și cetățenii statelor terțe în măsura în care sunt afectați de
dreptul comunitar.
Concluzii
Scopul principal al Întrunirii Consiliului European de la Nisa din decembrie 2002 era de a
adopta reformele necesare care ar menține legitimitatea democratică a UE, precum și posibilitatea
de a activa eficient, precum este menționat în majoritatea documentelor oficiale.Pentru a atinge
scopul prevăzut, Conferința Interguvernamentală a trebuit să-și accentueze atenția asupra
problemelor nerezolvate de către Tratatul de la Amsterdam.
Noutățile aduse de Tratatul de la Nisa sunt următoarele:
1. În Consiliul UE va exista o noua pondere a voturilor care va ține seama atât de mărimea
populației unei țări, cât și de principiul că Uniunea este creată din state membre care nu au
renunțat în totalitate la drepturile lor suverane.
2. A vut loc reformarea prevedrilor referitoare la Curtea de Justiție Europeană și a Tribunalului
de Primă Instanță în așsa fel încât acestea să aibă puterea de a reacționa în mod proporțional la
provocările aduse prin extindere, respectiv la creșterea volumui de activitate.
3. Mărimea și componența Comisiei au fost reglementate printr-o clauză care acordă însăși
Comisiei o anumită perioadă pentru a corela structura internă cerințelor care se vor ivi.
În urma analizelor și cercetărilor efectuate, consider că Tratatul de la Nisa a avut un mare
impact în dezvoltarea Uniunii Europene. Tratatul de la Nisa nu a pregătit decât parțial Uniunea
Europeană pentru extinderile importante spe est și sud, care au avut loc în anul 2004 și 2007.
Astfel, pe baza problemelor ridicate în Declarația de la Laeken, Convenția privind viitorul
Europei a încercat să elaboreze un nou temei juridic pentru Uniune, sub forma Tratatului de
instiruire a unei Constituții pentru Europa.
Conform Concluziilor Consiliului European de la Helsinki din 1999, Uniunea Europeană
trebuia să fie capabilă să primească, de la sfârșitul anului 2002, noile state membre pregătite
pentru aderare. Deoarece doar doua dintre statele solicitante aveau o populație mai mare decât
media statelor membre de la vremea respectivă, ponderea politică a țărilor cu o populație mai
mică trebuia să crească considerabil. Prin urmare, Tratatul de la Nisa urmărea să crească
eficacitatea și legitimitatea instituțiilor Uniunii Europene și să pregătească Uniunea pentru
următoarea extindere.
Bibliografie
Carte cu un autor
1.Desmond Dinan, Originile și evoluția Uniunii Europene
Carte cu mai mulți autori
2.Allan Thatam, Eugen Osmochescu, Dreptul Uniunii Europene
3.Ian Bach, Stephen George. Politica în Uniunea Europeană
Articole, studii
4.Gyula, Fabian , Tratatul de la Nisa un nou punct de cotitură în dinamica dezvoltării dreptului
comunitar primar
Alte surse
5. http://www.europarl.europa.eu
6. http://www.cartidedrept.eu/