UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

DEPARTAMENTUL DREPT PENAL

PANTAZ SANDU

OMORUL SĂVÂRȘIT ÎN STARE DE AFECT

381.1 - DREPT

Teză de licență

Șef Catedră: _______________ Vladimir Grosu, dr. în drept, conf. univ

(semnătura)

Conducător Științific: ________________ Mihaela Vidaicu, dr. în drept, conf. univ

                                                             (semnătura)

Autorul: __________________

(semnătura)

CHIȘINĂU - 2018
 Cuprins :

INTRODUCERE
LISTA ABREVIERELOR

CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII GENERALE

1.1 Caracteristica generală a infracțiunilor contra vieții
1.2 Protecția juridico-penală a dreptului la viață

CAPITOLUL II: ANALIZA COMPONENȚEI DE INFRACȚIUNE PREVĂZUTE LA

ART.146 CP AL RM

2.1 Obiectul infracțiunii de omor în stare de afect

2.2 Latura obiectivă a infracțiunii de omor în stare de afect
2.3 Subiectul infracțiunii de omor în stare de afect
2.4 Latura subiectivă a infracțiunii de omor în stare de afect

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIA
Bibliografie......................................................................................................................

LISTA ABREVIERELOR
art. - articol
alin. - aliniat
C.S.J. - Curtea Supremă de Justiție
CtEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C.P. al R.M. - Codul Penal al Republicii Moldova
ed. - editura
O.N.U. - Organizația Națiunilor Unite
p. - pagina
R.M. - Republica Moldova
U.E. - Uniunea Europeană

INTRODUCERE
 În sistemul nostru actual continental apărarea persoanelor și a vieților și integrității fizice
acestora a devenit scopul primordial în societate. Una din infracțiunile contra vieții persoanei este
infracţiunea de omor. Nu este prevăzută în legea penală a Republicii Moldova o noțiune precisă în
grad să reușească să definească omorul ca faptă socială. Trebuie de menționat, însă, că determinarea
importanţei acestei noţiuni este greu de a o minimaliza la o simplă noțiune teoretică, cu atât mai
greu la o prevedere practică, dacă ne referim la acest câmp special de reglementare.

Viaţa este un proces complicat alcătuit dintr-o totalitate de acțiuni biologice și psihice care
subsumează celelalte procese fundamentale precum cele chimice sau fizice. Viața omului este legată
indisolubil de societate, de stat ca instituție ce garantează apărarea libertăților și drepturilor
persoanelor. Aceasta este o valoare socială fundamentală în stat necesară a fi respectată și garantată
prin mijloacele coercitive a statului.

Din acest punct de vedere este necesar de aparat totalitatea vieților oamenilor care fac parte
dintr-o anumită societate indiferent de apartenența lor socială, religioasă, morală.

Orice persoană este considerată un element principal în stat, un constituent fără care societatea
nu poate exista, de aceasta fiecare membru a societății este apreciată ca având dreptul exclusiv
subiectiv la viață, orice terț fiind obligat la respectarea acestui drept constituțional și de la abținerea
efectuării oricăror acțiuni pasibile de a aduce atingere acestui drept.

Stabilirea noțiunii de omor ne va permite să determinăm corect probleme ce se referă la

calificarea infracțiunii, stabilirea sensului exact ale acesteia, să interpretăm semnele și elementele
individuale ale faptei cat și să verificăm concordanța cu dispozițiile legii.

Ceea ce este comun tuturor sistemelor de drept este reprezentată de necesitatea apărării vieții și
sănătății persoanelor, viaţa fiind ocrotită de lege ca o condiţie indispensabilă a însăşi existenţei
societăţii omeneşti.

Făcând o introducere în evoluția istorică a necesității apărării vieților omenești, r evoluțiile

burghezo-democratice reprezintă inputul consolidării dreptului la viață, ca început a luptelor pentru
respectarea acestui privilegiu la nivel global.

Aceleași idei au fost exprimate şi prin Declaraţia Universală a Dreptuilor Omului, adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, unde în art.3 din Declaraţie, se arată că „ orice
om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei ”.

Pactul cu privire la drepturile civile şi politice prevede în art.6 pct.1 că: ”dreptul la viaţă este
inerent persoanei umane, acest drept trebuie ocrotit prin lege şi nimeni nu poate fi privat de viaţa sa
în mod arbitrar ”.
 Am rămas particular fascinat de gradul de complexitate și cantitatea de lucru cât și capacitățile
necesare de a avea pentru a stabili prezența sau lipsa stării de afect într-o infracțiune de acest gen.
Afectul reprezintă un argument extrem de controversat. Pentru stabilirea acestei stări mulți autori la
nivel internațional au propus efectuarea expertizei psihologico-judiciară sau psihologico-psihiatrică
complexă necesară a identifica diferența subtilă care există intre starea patologică și cea fiziologică.

Scopul şi sarcinile investigaţiei: Pe lângă fascinul care am față de această temă, de complexitatea și
efortul necesar pentru a atinge realitatea și a determina întinderea răspunderii, îmi propun în această
teză de a identifica obiectivele, cauzele determinării afectului, cum sunt, în linele generale,
circumstanțele provocării sale, factorii psihologici ale psihicului infractorului cât și elucidarea
tuturor circumstanțelor importante de a fi identificate pentru a stabili o pedeapsă echitabilă.

Această cercetare servește îndeosebi pentru a demonstra faptul că apariția acestei stări
diferențiază marcabil de la o persoană la alta, în dependenţă de suportarea psihologică pe care o
ființă o poate practica față de anumite acțiuni externe. Vreau să spun că unii reacționează brusc și
prompt la o anumită faptă fără a se gândi la posibile consecințe care îl va inflige, în comparație cu
altele la care această reacție crește cu timpul și doar după ce emoțiile ating limita suportării
sufletești, ceea ce nu va permite persoanei de a lua decizii cu rațiune, el săvârșește fapta
prejudiciabilă.

În această ipostază nu este posibilă existența unei pregătiri premeditate, infractorul răspunzând
prompt la o acțiune externă, chiar dacă va exista un anumit interval de timp intre apariția stării de
afect și săvârșirea faptei penale.

Desigur există o subțire diferență intre existența efectivă a stării de fapt și folosirea acestei scuze
pentru motiv de răzbunare, atunci când după săvârșirea faptelor externe, subiectul are timp necesar
pentru a reacționa sau acțiunile externe nu au un grad atât de intens necesar a crea această stare de
afect, infractorul având tot timpul și calitățile psihologice apte a săvârși o faptă în mod rațional.

Principalele sarcini acestei teze sunt:

1. necesitatea demonstrării faptului că toate acțiunile săvârșite de infractor sunt dictate de

reacția la acțiunile exterioare, predominând în acest caz imprevizibilitatea faptelor;

2. capacitățile voliționale sunt micșorate la minim, prin acțiunile infractorului având în vedere
răspunsul său impulsiv la o influențare negativă externă, încălcând și în acest caz realitatea
obiectivă percepută de autorul faptei;

3. această influențare se realizează la nivel personal al afectatului, fiind vorbă despre o

schimbare a simiților, emoțiilor cat și a întregii conștientizări asupra unui fapt material sau
 impersonal.

Importanța temei date constă în faptul că studierii afectului capătă din ce în ce mai multă
importanță, în acest sens existând o nouă ramură a științei reprezentată de afectologia judiciară. Este
un domeniu destul de complicat unde fiecare autor are o accepțiune proprie referitor la ceea ce este
stare de afect, în linie generală toți având o idee clară despre faptul că starea afectivă constituie
aspectul subiectiv, dimensiunea experimentală a procesului emoțional, ceea ce simte fiecare dintre
noi într-o anumită situaţie. Făcând evidentă prezenţa unei emoţii, starea afectivă se manifestă în
forma unei trăiri interne, inaccesibilă altor persoane şi ţine de intimitatea persoanei.

Baza teoretic-metodologică a studiului: Pentru realizarea scopului și obiectivilor acestei lucrări, ca

metode de cercetare vor fi folosite metoda istorică, logică, comparativă cat și cea rațională. La
realizarea studiului cu punct de reper a servit doctrina, practica judiciară și legislația în vigoare cât și
legislația Penală a Republicii Moldova.

Noutatea și originalitatea științifică este dovedită de conținutul acestei teze care este alcătuit din
multiple interpretări, viziuni proprii asupra problemei afectului care vine și în cazuri limitate în
contradicție cu prevederile generale ale doctrinei penale contemporane.

Semnificația și valoarea aplicativă a lucrării permite în baza rezultatelor obținute în urma

procesului de analiza a cercetărilor efectuate, atât a legislației naționale cât și a legislațiilor străine,
de a formula anumite propuneri cât și recomandări de legea ferenda. Propunerile și recomândările
expuse în licența dată au ca scop ajustarea legislației Republicii Moldova la standardele care ar
asigura realizarea obiectivelor propuse nu doar legală dar și faptică.
 CAPITOLUL I : CONSIDERAȚII GENERALE

1.1 Caracteristica generală a infracțiunilor contra vieții

Luând în considerație că în cadrul acestui capitol vom trata caracteristicile specifice omorului
în stare de afect, trebuie să începem de la un bun început, de la timpurile cele mai îndepărtate unde
protejarea vieții omenești împotriva acțiunilor păgubitoare contra vieții și sănătății oamenilor erau
considerate ilegale și ocrotite, de consecință, de către legile atunci existente. Voi începe cercetarea
istorică referindu-mă la Legea Talionului, care limita în mod considerabil răzbunarea personală,
punând părțile în litigiu într-o poziție de echitate, principiul în acest caz fiind: răul suferit de cel
vinovat nu trebuie să depășească răul pricinuit victimei(ochi pentru ochi, dinte pentru dinte) [28,
pag.75].

Unul dintre primele acte cu caracter de lege cunoscut în timpurile străvechi este reprezentat de
Codul regelui Hammurapi din Babilonia care se bazează însuși pe Legea Talionului conținând
prevederi imperative despre dreptul public și privat. Principalele dispoziții acestui regulament se
baza pe faptul că vinovatul în omorul unei persoane spre exemplu fiica unui lucrător, li se aplica ca
pedeapsă uciderea fiicei proprie ca expresie a unei răzbunări legale. [38, pag.20]

O altă prevedere importantă acestei perioade sunt Legile lui Manu în India, esența acestor
dispoziții rezidând în credința în Brahma (brahmanismul), ca zeu suprem al lumii. Aceste este o
culegere de principii religioase, morale, etice ce este alcătuită dintr-o totalitate de sfaturi, reguli
convenționale ce atinge orice domeniu vieții sociale, politice și economice al statului indian. Nu este
reprezentată ca un ansamblu de reguli imperative dar mai mult ca niște îndrumări ce atinge fiecare
parte importantă unei societăți. [36, pag.20-21]

O tematica fascinantă care merită atenție este evoluția sancționării omorului în Roma antică,
care pe parcursul secolelor a evoluat condiționată de necesitățile societății. La început aceasta era
pedepsită cu moartea, execuția totuși varia în dependența de gravitatea și modalității de ucidere a
victimei. Desigur exista o diferență la nivel de statut social a persoanelor supuse unei răspunderi
pentru omor, persoanele cu statul social superior erau deportate, acelea care aveau o condiție socială
inferioară erau omorâte. Existau și excepții, acei care întruneau anumite condiții erau liberați de
răspundere și anume ucigașii persoanelor în timp de război, acelora care încercau să evadeze, a
rudelor adultere căt și atunci când se aflau în legitimă apărare.

După înfrângerea Dacii de către imperiului Roman, regulile romane au început să se extindă și
pe teritoriul Daciei, căpătând o importanță tot mai mare, acestea continuând să fie aplicate împreuna
cu obiceiurile și legile autohtone existente în aceea perioadă. [33, pag.17-18]

Epoca feudală este caracterizată de prezența dreptului cutumiar și celui jurisprudențial,

necesitând mai tare și mai tare prezența unui drept scris, influențată de contractul social a lui Jean
Jacques Rousseau și Declarația Omului și Cetățeanului din 1789, un ansamblu de reguli și principii
care stăteau la baza Constituției franceze acelui timp.

Ultima treaptă istorică care doresc să abordez este aceea modernă, și anume cu finisarea celui
de al II-a război mondial s-a introdus necesitatea de a prelua măsuri la nivel internațional,
constituind ”Carta Organizației Națiunilor Unite”, care prevede menținerea păcii și securității
internaționale, dezvoltarea relațiilor de prietenie între națiuni și realizarea cooperării internaționale
la nivel social, cultural economic și umanitar .

”Declarația Universală a Drepturilor Omului„ adoptată de către Adunarea Generală a O.N.U la

10 decembrie din 1948, reprezintă un compromis între ideile liberale și celea socialiste [10, pag.65],
care reprezintă un standard comun pentru toate popoarele și care simbolizează un alt instrument
internațional de garantare a drepturilor fundamentele ale oamenilor.

La nivel regional, odată cu întrarea în vigoare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, la

3 septembrie 1953, a fost introdus un mecanism important ce reglementează răspunderea statului
față de prejudiciile aduse unei persoane fizice, document oficial la care au aderat toate statele
membre, și care a marcat începutul unei noi ere moderne de ocrotire a vieții și sănătății oamenilor.

Omul, singura ființă înzestrată cu conștiință, este unicul care reușește să își domine instinctul
primar animalesc capabil să se lese ghidat de un șir de principii ce permit stabilirea ceea ce este
bun, adevărat și drept, de aceasta necesitatea legii penale de a ocroti viața omului este primordială
pe lângă obligația absolută a statului de a garanta drepturile și libertățile fundamentale acestuia [45,
pag.139]. Aceasta reprezintă o datorie a tuturor sistemelor de drept. O infracțiune ce atentează la
această libertate este omorul săvârșit în stare de afect, înainte totuși de a începe abordarea acestei
tematice, aș vrea să mă la noțiunea de omor și însemnătatea sa istorică.

Potrivit Dicționarului de terminologie juridică internațional, expresia “drepturile omului”

desemnează un ansamblu de prerogative bazate pe demnitatea persoanei umane a căror respectare se
înțelege a fi promovată în folosul tuturor oamenilor. Viața este aparat atât prin constituție cât și prin
legea penală [29, pag.121]

În baza tratatului de drept penal, partea specială, Vol I ,”omorul este lipsirea ilegală și
intenționată de viață a unei alte persoane”. Însemnătatea acestei definiții ne permite să identificam
caracteristicile și elementele cât și semnele unei fapte considerate ilicite, pentru a o interpreta în
vederea stabilirii cele mai severe sancțiuni, omorul fiind considerat unul din cele mai intolerabile
fapte ce atentează viața unei persoane, viață ce trebuie să fie apărată necondiționat de către stat ca o
îndatorire supremă a acesteia [12, pag.47-48].

Omorul reprezintă o infracțiune, ceea ce în baza art.14 al.1 din C.P. Al R.M. este o faptă
(acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă, prevazută de legea penală, săvârșita cu vinovăție și pasibilă de
pedeapsă penală ce ajută la stabilirea gradului prejudiciabil acesteia, cum este expres prevăzut în
următorul articol din cod.

Viața omenească nu este apărata doar la nivel statal de către propriile legi ci și de un șir de
acte internaționale care în ansamblu permit crearea unui organism care în baza actelor realizează un
mecanism juridic în grad să apere viața și libertățile fundamentale ale cetățenilor statelor care au
rectificat actele în cauză, ca titlu de exemplu:

1. Convenția cu privire la Drepturile Copilului din 20.11.1989;

2. Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale din

04.11.1950;

3. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 16.12.1948.

Dintre cele mai reușite definiții ale omorului un loc important îl ocupă, cu siguranță, noțiunile
introduse de către autorii Pobegailo E.F. [58] Și Mendelson G.A. [57] :” Omorul este privarea
ilegală, intenționată sau din imprudenţă, de viață a unei alte persoane”. Definiții ce sunt pe larg
acceptate în doctrina moldovenească.

O altă definiție asemănătoare o găsim la S.V. Borodin care susține că omorul reprezintă fapta
social-periculoasă săvârșita cu vinovăție, care duce la moartea altei persoane, definiție preluată în

continuu și de Roșca. C: “Omorul este lipsirea ilicită culpabilă de viață a altei persoane.” [49,

pag.73]

Legea penală este o expresie a necesităților societății care ocrotește viața ca un element
suprem în societate, ca o componență necesară pentru însăși existența societății în întregime. De
aceasta legislația internă cât și internațională în mod categoric interzic efectuarea unor acțiuni ce ar
putea duce la o limitare sau o prejudiciere acestor drepturi, fiecare dintre noi trebuind să deie dovadă
de echitate și bună-credință în exercitarea drepturilor sale subiective.

Dreptul Penal este compus din partea generală și specială, aceasta din urmă referindu-se la
totalitatea regulilor care se pot adopta la o anumită situație generală, combate infracționalitatea
stabilind atât faptele cât și sancțiunile adiacente în cazul ne-respectării prevederilor imperative legii
penale.

Într-un sens mai restrâns Partea Speciala a Dreptului Penal înmânează legiuitorului mijloacele
legale necesare de a interpreta o infracțiune și a stabili sancțiunea cea mai echitabilă față de fapta
săvârșită de infractor.

Capitolul II ”Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei” este următorul capitol după
Capitolul I ”Infracțiuni contra păcii și securității statului” ce dă dovadă despre necesitatea
sistematizării capitolelor după importanța acestora, regulă dictată de prevederile internaționale la
care Republica Moldova a aderat. Ocrotirea persoanei se înscrie printre cele mai importante sarcini
ale legii penale fiind apărata atât la nivel fizic(viață, sănătate, integritate corporală) cât și la nivel
moral(demnitate, onoare, libertate). [2]

Viață este un atribut al existenței omului pe acest pământ, de aceasta, intervenția normelor
penale este de una esențială în vederea reglementării relațiilor sociale, o intervenție ce duce la
modificarea acestor relații din sociale în juridice și cu consecințele pe care această modificare le
comportă. Mai mult decât atât, apărarea vieții este una subsidiară față de totalitatea relațiilor ce noi
le considerăm esențiale și necesare fiindcă de existența vieții depinde și existența celorlalte relații
indispensabile în societate.

Analizând prevederile Capitolului II Dreptului Penal, putem găsi o asemănare sau mai bine
spus neexistența unor deosebiri între infracțiunilor contra vieții și a celor contra sănătății, în ambele
existând cruzime și o lipsă totală de respect față de persoana umană, cât și absență dezgustului de a
omorî sau a provoca suferințe fizice unei alte persoane. Asta este și momentul când legile penale
intervin pentru a preîntâmpina sau a limita efectele negative unor asemenea acțiuni, protejând viața
ca un ansamblu de valori morale și sociale, nu doar biologice.

”Fără respectarea vieții nu este posibilă nici colectivitatea, nici conviețuirea socială[4, pag.9].

Luând în considerație prevederile acestui capitol putem determina faptul că majoritatea

infracțiunilor ce fac parte din acest capitol au un obiect material, reprezentată de corpul persoanei.
Prin aceasta înțelegem totalitatea proceselor organice ce permit existența biologică unei persoane, ne
având importanță starea fiziologică, dacă era bătrâna sau tânăra, sau chiar dacă persoana în cauză
mai avea puțin de trăit. Nimeni nu are dreptul cât și facultatea de a decide dacă o persoană trebuie să
trăiască sau nu, fiind trasă la răspundere indiferent de situația fizico-biologică a victimei.

O problemă totuși supusă criticii este atunci când, victima este supusă unor grave malformații
sau dacă suferă de o durere insuportabilă, care sunt drepturile și limitele acțiunilor unor persoane
îndreptățite a le ”ajuta”.

Un alt element important este reprezentat de latura obiectivă, în majoritatea cazurilor

infracțiunile sunt comise prin intermediul acțiunilor și inacțiunilor, în mare parte aceste fapte fiind
infracțiuni materiale, existând și necesitatea stabilirii legăturii de cauzalitate între fapta și urmările
prejudiciabile.

O parte componentă laturii obiective este reprezentată de semnele facultative care nu sunt luate
în considerație la calificarea infracțiunilor, în afară de momentul când aceasta sunt expres prevăzute
de către legiuitor. Acestea sunt:

● metoda de săvârşire a infracțiunii;

● mijloacele de săvârşire a infracțiunii;

● locul săvârşirii infracțiunii;

● timpul săvârşirii infracțiunii;

● alte circumstanțe importante la săvârşirea infracțiunii.

Făcând referire la latura subiectivă, majoritatea faptelor anti-sociale sunt săvârșite cu intenție,
existând și acelea săvârșite prin imprudență, cât și infracțiuni ce întrunesc ambele forme de
vinovăție ca de exemplu alin.(4) art.151 CP RM. Semnele secundare au importanță la
individualizarea pedepsei, servind la calificare în cazul când sunt expres prevăzute în conținutul
actului de incriminare, acestea sunt:

● motivul infracțiunii;

● scopul infracțiunii;

● starea emoțională a făptuitorului, ce ne interesează în particular, ma voi expune asupra

acestei stări în mod detaliat într-un capitol aparte.

Subiectul specific infracțiunilor din acest capitol poate fi orice persoană fizică responsabilă,
care la momentul săvârșirii faptei a atins vârsta de tragere la răspundere penală, începând de la
vârsta de 14 ani. Caracteristica fundamentală ce ne interesează pentru infracțiunea prevăzută la
art.146 CP RM este anume starea de afect ce influențează psihicul infractorului de a săvârși o faptă
ca răspuns la un impuls extern negativ.

1.2 Protecția juridico-penală a dreptului la viață

Dreptul la viață este considerat cel mai natural drept al omului, fiind însăși o parte esențială
din ființa umană care o caracterizează și o individualizează în societate. Acest drept este protejat din
cele mai îndepărtate timpuri punând personalitatea umană în centrul universului și fiind protejat nu
doar la nivel de stat, dar și mai ales la nivel internațional.

Astfel, Declarația Universală a Drepturile Omului prevede expres la art. 3 că orice persoană
are dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei.

Acest drept protejat de toate constituțiile ale lumii nu se referă doar la existența fizică ale
omului, dar și la totalitatea trăsăturilor ale personalității acestuia care la nivel de micro-mediu social
permite autorului acestui drept subiectiv să desfășoare cu plină libertate îndatoririle pe care
societatea în care trăiește îl obligă să respecte.

Dreptul la viață reprezintă un element inalienabil al persoanei umane cât și un principiu

esențial în structura drepturilor și libertăților fundamentale al întregului sistem judecătoresc mondial
fiind clauza esențială fără care nu s-ar putea exercita prerogativele subiective asupra celorlalte
drepturi omenești.

Totuși fiind un drept suprem protejat prin diferite metode și practici juridice, dreptul la viață
are anumite limitări care prevăd frontierele acestei libertăți.

Odată cu nașterea O.N.U. , adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului în 1948

precum și actele constitutive ale unor instituții specializate ale ONU, au permis nașterea unui sistem
bine programat de mecanisme juridice de protecție a existenței umane atât la nivel regional cât și
internațional.[48, pag. 112-113]

Protecția dreptului la viață este garantată de Sistemul European de protecție a drepturilor

omului a oricare dintre cei 800 de milioane de cetățeni a Europei contemporane. Acest sistem s-a
dezvoltat în cadrul instituțional al Consiliul Europei și la moment este considerat unul dintre
mijloacele cele mai eficiente pentru garantarea drepturilor și libertăților fundamentale cetățenilor ale
lumii înconjurătoare.

Scopul Consiliul Europei este de a crea o colaborare pentru a crea un organism unit în grad
să facă față la necesitățile fiecăruia și pentru a realiza principiile progresului social. În acest sens la ,
5 mai 1949, a fost semnat Statutul Consiliul Europei dând ,astfel, începutul unei epoci bazate pe
necesitatea apărării fiecărei ființe umane, bazat pe Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților sale fundamentale, la 4 noiembrie 1950, și Carta socială europeană, adoptată la 18
octombrie 1961. Ambele convenții pe parcursul anilor au suferit diferite modificări care au condus
la o îmbunatățire a prevederilor acestora. [47, pag. 77]

Dreptul la viață aparține oricărei persoane fiind protejată de lege. Este o valoare supremă
protejată în toate sistemele de drept prin intermediul oricărei metode de ocrotire. Importanța sa este
redată de instrumentele juridice internaționale care, după adoptarea Declarației Universale a
Drepturilor Omului în 1948, s-a inclus pe primul loc dintre celea 7 drepturi de la care nu se admite
nici o derogare.

Un moment discutat de către savanții din toată lumea se referă la momentul când acest
drept este recunoscut și posibil de a putea fi folosit de oameni. Convenția americană a drepturilor
omului este una din acelea puține acte care expres prevede aceasta, și anume din momentul
concepției. Adică începe o dată cu nașterea și încetează odată cu moartea.

Totuși este necesar de a specifica că acest ”drept la viață” prevăzut de acestea instrumente
juridice internaționale de protecție se referă doar la viața fizică a persoanei. În acest sens nu merge
vorba despre asigurarea unui trai decent de viață, ci doar la existența fizică-biologică a omului, care
este departe de noțiunea „trai decent„ ce se apropie cel mai tare de o calitate socială, lăsata la libera
apreciere a fiecărui individ în parte. Pentru mine acest ultim aspect este exprimarea a altui drept și
anume dreptul la libertate.

Comitetul ONU pe lângă faptul că stabilește mijloacele juridice de protejare a vieții

omenești, prevede și o listă explicativă ce conține faptele care periclitează viața omenească și
anume:

● dezvoltarea armelor de distrugere în masă, care în baza Comitetului ar trebui considerate

acțiuni contra umanității;

● război, acte de violență colective.

Pe lângă stabilirea acestei liste, Comitetul ONU îndeamnă fiecare stat a prelua măsuri
pentru a preveni mortalitatea infantilă, eliminând malnutriția și epidemiile pe cât posibil. Aceasta
totuși duce la o problema și mai mare care este supra-aglomerarea populației fiind și una din
ultimele preocupări ale fizicianului Stephen Hawking înainte de moartea acestuia.

O teorie care personal o consider necesar de a fi criticată este aceea a lui Alexandru Boroi
care intr-un articol științific al său, susține că dreptul la viață îl are copilul din momentul ce acesta a
fost expulzat, copilul din acest moment căpătând caracter de nou-născut, indiferent de faptul dacă a
fost tăiat sau nu cordonul ombilical [14, pag. 155].

Critica mea rezidă în faptul că în cazul dat nu este dată nici o atenție fătului existent până la
expulzarea acestuia. Personal cred că copilul ne-născut trebuie în mod egal să aibă aceleași drepturi
la demnitate cât și unul născut. Pentru că dacă considerăm că copilul ce se află în pântecele mamei
are o valoare mai mică, e cum ar spune că aceasta este mai puțin uman și are un drept la viață redus,
ceea ce la fel este inadmisibil în etapa modernă de evoluție a societății.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice la art.6.5 prevede expres că

condamnarea la moarte nu va fi exercitată împotriva unei femei însărcinate dând dovadă de
umanitate și considerarea copilului ne-născut ca o ființă umană ce necesită protecție.

Opinia mea personală este influențată și de existența a altor acte internaționale în materie
precum Convenția cu privire la Drepturile Copilului (1989) ale ONU și Declarația cu privire la
Drepturile Copilului (1959), care acordă protecție copilului ne-născut. Aceste acte totuși nu specifică
în mod expres această protecție, considerând ”copil” orice ființă umană sub 18 ani, dar merge vorba
și de copil înainte de naștere cum este prevăzut într-un paragraf aparte.

Printre problemele principale pe care le-aș dori să le abordez în acest paragraf care atentează
la principiul fundamental al unui om, și anume dreptul său la viață , este materia pruncuciderii.

Autorii au diferite idei asupra când ar trebui considerat că fapta mamei întrunește condițiile
necesare pentru existența art.147 CP RM. De exemplu mulți autori consideră că momentul nașterii
fătului este atunci când el începe a respira, fapt ce a fost dezmințit pe plan științific.

Prin proces de naștere am în vedere acel proces fiziologic ce declanșează viața unei ființe
umane, din acest moment căpătând toate trăsăturile și drepturile pe care societatea și legea le
impune.

În loc de a ma expune asupra teorii și elementelor practice deja cunoscute, aș prefera să ma

exprim mai mult asupra metodelor de prevenire acestei infracțiuni, văzând că ne referim totuși la
dreptul la viață și lupta pentru a o conserva.

Lupta împotriva problemei pruncuciderii trebuie să se bazeze înainte de toate pe activitatea

preventivă, pe acordarea asistenței sociale eficiente, luând în considerație că măsurile de convingere
sunt mai predispuse decât celea de constrângere.

Un alt principiu pe care trebuie să se sprijine combaterea pruncuciderii este stabilirea unei
pedepse echitabile, în concordanță cu gravitatea faptei. Ceea ce în practică rareori se întâmpla,
mama fiind sancționată deseori la o pedeapsă condiționată ceea ce nu permite ei să conștientizeze
periculozitatea faptei comise.

În baza principiului individualizării pedepsei prevăzut de către legea penală în vigoare,

mama ar trebui să fie unica trasă la răspundere penală, ceea ce nu cred să fie corect. Sunt alții care în
mod vădit au putut să influențeze acțiunile mamei, de acea și ei, în cazul când vinovăția lor va fi
demonstrată, vor trebui trași la răspundere.

Subiectul principal în combaterea acestei fapte ilicite este statul, care prin intermediul
instituțiilor sale statale ar putea elabora o politica-socială utilă în materia dată.

Și anume vorbesc de treninguri gratuite pentru femei însărcinate, obligativitatea nașterii

copilului în instituții obstetricale unde mamele ar trebui să fie înștiințate despre responsabilitatea ce
un copil comportă.

De o importanță fundamentală cred să fie și măsurile de siguranță, care sunt aplicate

fapticelor, cu scop de profilaxie în vederea prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni de acest gen.

Printre măsurile de o importanță majora la combaterea pruncuciderii un rol important

revine măsurilor cu caracter medical. Trăsăturile principale acestora sunt:

● sunt preluate doar împotriva făptuitorului;

● să existe o tulburare psihică ce nu permite conștientizarea faptelor comise de către autorul

delictului (schizofrenie maniaco-depresive în cazul infracțiunii de pruncucidere [54, pag.
211-212];

● aplicarea acestor măsuri ar duce la o garanție că vinovata nu va mai săvârși o asemenea fapta
în viitor, aceasta trebuind să fie dovedită în instanța de judecată.

Când totuși persoana în cauză nu mai reușește să își dirijeze liber voința cât și acțiunile
sale, persoana fiind bolnavă mintal, îi se va aplica măsura internării medicale într-o instituție
psihiatrică. Această măsură este dispusă în cele mai grave situații când psihicul făptuitoarei este
dereglată, și aceasta încetează să se comporte în baza propriei voințe, fiind ghidată de către un
impuls psihopatic inadmisibil în societatea contemporană.

Importanța măsurilor asiguratorii față de pedepsele penale este ușor de stabilit în baza
anumitor caracteristici ce definesc eficiența sporită a acestora. Printre ele enumerăm faptul că
măsurile sunt dispuse pe un termen nedeterminat până când starea de pericol va înceta. O altă
trăsătura importantă ce servește a implementa caracterul represiv acestor măsuri este faptul că
acestea liber se pot cumula împreuna cu pedepsele principale, devenind în acest sens o pedeapsă
complementară.

Măsurile de siguranță în comparație cu pedepsele penale nu pot fi suspendate, ele

continuând să producă efecte pentru viitor.

Analizând această infracțiune ne am dat seama că nici grațierea cât și amnistia nu au

efecte asupra acestor măsuri care continuă să își producă acțiunea până la finisarea ei.

Severitatea acestor măsuri rezidă și în faptul că asupra lor nu au efecte nici prescripția
extinctivă cât și reabilitarea până când se constată că există încă pericol social ce a permis
dispunerea acestor măsuri.

O altă tematică controversată pe care aș vrea s-o analizez în următoarele pagini este
problematica eutanasiei, particularitățile și argumentele pro-contra legalizării acesteia în Republica
Moldova.

Dreptul la viață este cu siguranță între cele mai importante tematici din zilele noastre, dar
și dreptul la moarte capătă în ce mai mult importanță pe plan social și a dreptului, de asta am simțit
necesitatea expunerii proprii mele idei asupra acestei teme.

Vreau să încep cercetarea mea asupra acestei teme referindu-mă la acest fenomen pe plan
teoretic și prevederile prevăzute în multitudinea sistemelor de drept prezente până la ziua de astăzi.

Termenul euthanasia provine din greaca și înseamnă ”moarte bună”. Este un act conștient
care duce la o moarte subită și nedureroasă a unei persoane bolnave terminal, cu intenția de a-i sfârși
viața și pentru a curma suferințele acestuia.

Cum prevede dicționarul medical prin eutanasia se înțelege în mod crud uciderea pacientului
indiferent de scopul propus de acest proces [61, pag. 152].

Primele informații de folosire în practică acestei metode sunt referite la procesul de la

Nuremberg, unde, până în 1941 au fost uciși 7.000 de oameni, având toți calitate de foști ofițeri
armatelor SS din Germania fascistă de atunci.

În zilele moderne această metodă este folosită în statele ce permit folosirea acestui mijloc
pentru a curma viața pacienților bolnavi terminal cât și copiilor ce s-au născut cu deficiențe fizice
grave. Fenomenul eutanasiei sociale face referință la costurile excesive a medicamentelor pentru
tratarea bolnavilor ce nu au nici o speranță de supraviețuire, în loc propun folosirea acestor surse
economice pentru a finanța reabilitarea pacienților cu șanse sporite de însănătoșire.

Eutanasierea poate fi voluntară, adică la cererea pacientului, non-voluntară când acesta nu și-
a dat consimțământul de a fi ucis, cât și involuntară când în mod expres nu permite efectuarea
acestor acțiuni, sunt contrare voinței sale.

Eutanasia activă se realizează prin dozaj letal chimic de către un medic care crede că moartea
este în beneficiul pacientului sau pasivă prin încetarea administrării unui medicament vital sau prin
ne-furnizarea de hrană și apă pentru a grăbi moartea pacientului [15, pag. 63].

Idea pe care se bazează funcționalitatea și aprobarea eutanasiei în diferite state este că

impunerea și acceptarea suferinței este imoral cum este expres prevăzut în manifestul eutanasiei din
1974 care acordă prioritate demnității individului și posibilitatea acestuia de a face ce vrea cu viața
sa, plenitudinea drepturilor de a decide soarta proprie.

Acesta nu este doar un act liberatoriu de suferințele incurabile ale pacientului dar și pentru
rudele acestuia pentru care cel bolnav constituie doar o povară.

Astăzi, eutanasia le nivel legislativ există în Olanda care au permis acest fenomen în anii
”70-”80 al secolului trecut necesitând întrunirea anumitor condiții pentru că ea să fie considerată
legală și anume :

1. intenția voluntară a pacientului de a fi ucis;

2. suferință pacientului să fie insuportabilă;

3. alte modalități de a face durerea suportabilă nu există;

4. consimțământul unul al doilea medic și consultațiile acestuia.

În statul Oregon aceasta a fost permis începând cu 1997 decretând sinuciderea asistată ca
nefiind un drept constituțional protejată de Constituția Statelor Unite ale Americii.

Olanda este un alt stat în care eutanasia a devenit legală, în anul 2001. Totuși țara ”turismului
sinuciderii” este considerată Elveția, după ce organizația Dignitas a ajutat peste 50 de persoane să
fie ucise. Zurich se consideră a fi capitala mondială a eutanasiei.

Principalele discuții ridicate de această faptă sunt de plan religios și etic și într-un alt plan
mai mult profesional. Și anume faptul că medicul este chemat să slujească pacientul, nicicum să
decidă dacă trebuie să trăiască sau să moară. Datoria unui doctor este de a face tot posibilul pentru
salvarea vieții omenești și nu pentru a se exprima asupra necesității finisării unei vieți unei ființe
umane ceea ce este doar în mâinile dumnezeului, cum expres prevede biserica creștină.

Este important de a analiza principiul profesiei medicale lui Hippocrate, aceasta trăind într-o
societate cum este Grecia, în care sinuciderea era acceptată, și-a exprimat opinia sa total contrară
implicării medicului în soarta pacientului prevăzută în jurământul lui Hippocrate, pe care deja
doctorii contemporani nu se mai bazează.

I.Siluyanova în cartea sa ”etica vindecării” scrie că : ”lupta împotriva morții este în mod
esențial datoria ultimă a moralei și a științei medicale”. Acceptarea morții deveni un obstacol în
domeniul medical care se ocupă cu lupta cu moartea. [50, pag. 89]

Biserica ortodoxă rusă s-a expus expres asupra eutanasiei, considerând că legalitatea acestui
fenomen va duce la diminuarea demnității profesiunii medicale, care are drept scop salvarea vieții
omenești, ci nu suprimarea acesteia.

Dacă merge vorba despre biserică, aceasta categoric este contrară eutanasiei, care contravine
poruncii dumnezeiești ”să nu ucizi”.

Concepția fundamentală pe care se bazează creștinii este că viața provine de la Dumnezeu, și

doar El o poate lua. A propune eutanasia cuiva este echivalent cu cum ai spune că viața lui nu are
nici o importanță și nu merită trăită, ceea ce este contrară principiilor sociale și morale din societatea
modernă. Viața unui bolnav terminal nu are o importanță mai puțin pronunțata decât viața unui om
sănătos, bolnavul în baza concepțiilor preoților bisericilor ortodoxe se curăță de păcate prin
suferințe, aceasta nimerind în paradis după finisarea vieții sale fizice pe pământ.

După o analiza atentă acestei teme vreau să propun argumente pro și contra eutanasiei pe
care le cred cele mai justificate : Argumente PRO

● este o modalitate de a pune sfârșit durerilor pe care pacientul pe parcursul internării le

suportă și de a muri de o moarte liniștită;

● într-o societate liberă omul trebuie să fie liber să decidă momentul morții sale, obligația
statală constatând doar în faptul că nu trebuie să aducă atingere vieții altor persoane;

● mulți susțin că prelungirea vieții omului prin conectarea acesteia la apărate nu este unde
demnă din punct de vedere a moralei;

● ne-folosirea acestei metode are ca consecință inducerea rudelor pacientului de a observa

moartea lentă și dureroasă a membrilor lor de familie;

● s-ar reduce costurile pentru pacienții incurabili, folosind cum am spus deja, acestea mijloace
bănești în alte domenii mai utile.

Principalele motive pentru care ar trebui interzisă eutanasia sunt:

● sacralitatea valorilor religioase și morale, și anume faptul că nici o persoană nu are dreptul
 de a lua viața altcuiva;

● evoluția societății moderne, a tehnologiilor și tehnicilor medicale reprezintă doar câteva

exemple de posibilitățile pe care pacientul bolnav are pentru a fi tratat. Eutanasia însă
limitează de tot această șansă și restrânge potențialele posibilități de însănătoșire;

● folosirea repetată acestei metode ar duce la transformarea ei într-o rutină, folosită pe scară
largă;

● eutanasia voluntară nu este atât de bine fundamentată pentru a putea fi pusă în practică,
pacientul putând liber să interpreteze greșit diagnosticul sau aflându-se într-o stare de
depresie nu conștientizează acțiunile sale cât și cerințe;

● compromite relația dintre pacient și medic, cât și încrederea pe care societatea o are în acest
domeniu profesional, ne vorbind de puterea medicului care v-a crește în mod considerabil cu
succesiva posibilitate de folosire situației de serviciu pentru propriile sale scopuri (abuz de
putere);

Potrivit opiniei mele proprii consider că această metodă de finisare a vieții omenești trebuie
aplicată în fiecare situație a parte. Depinde de circumstanțele în care se regăsește fiecare pacient,
luând ca prioritar voința sa proprie, și după preluarea tuturor măsurilor pentru salvarea acestuia.
Totuși mă alătur persoanelor care sunt de acorde să legalizeze această practică.

Sunt de acord să acord bolnavului plenitudinea de libertate pentru a-și alege destinul, și dacă
el de sine-stătător decide că viața lui nu trebuie continuată pentru motive precum sunt folosirea
mijloacelor bănești în favoarea altei cauze mai cu speranță, sau finisarea durerii apropiaților, nu văd
motiv de a interzice această din partea organelor de drept.

Personal, ma declar pro pentru simplul motiv ca nu mi-as dori sa ajung într-un stadiu avansat
a unei boli incurabile șă să fiu ținut în viață spre, probabil, disperarea mea și a celor dragi mie. Cred
că avem dreptul să trăim decent și să murim decent. Nu e deloc o joacă de-a Dumnezeu, pentru că
ne jucam deja de-a Dumnezeu prelungind speranța de viată cu câteva zeci de ani prin raport cu
secolele precedente.

CAPITOLUL II: ANALIZA COMPONENȚEI DE INFRACȚIUNE PREVĂZUTE LA ART.146

CP AL RM

2.1 Obiectul infracțiunii de omor săvârșit în stare de afect

 Viața omului face parte dintr-un ansamblu de valori sociale ce sunt ocrotite de stat prin
intermediul normelor de drept, alte valori sociale fiind orânduirea constituțională spre exemplu cum
este expres prevăzut de codul penal la art.2 care stabilește și scopul acestei legi penale : ”legea
penală apără, împotriva infracțiunilor, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, mediul
înconjurător, orânduirea constituțională, suveranitatea, independența și integritatea teritorială a
Republicii Moldova, pacea și securitatea omenirii, precum și întreaga ordine de drept, prevenind
săvârșirea de noi infracțiuni”.

Componența de infracțiune constituie temeiul răspunderii penale, adică acel temei juridic
componentul, legitatea, condiția necesară pentru calificarea oricărei fapte.

După cum se cunoaște, componența fiecărei infracțiuni, din punct de vedere structural, se
caracterizează prin patru elemente: obiectul și subiectul infracțiunii, latura obiectivă și subiectivă a
infracțiunii. Lipsa oricăruia dintre aceste patru elemente determină lipsa componenței de infracțiune
în ansamblu.

Pentru a clarifica mai bine această noțiune aș vrea să fac o comparație cu natura juridică
a unei fapte socialmente periculoase, acestea două nefiind identice, și nu corespund una cu alta.
Infracțiunea apare ca o acțiune sau inacțiune concretă alcătuită dintr-o totalitate de fapte realistice pe
lângă componența de infracțiune care reprezintă un model, o caracteristică care imobilizează
semnele și elementele principale unei infracțiuni în așa fel încât să permită determinarea realității
obiective și gradul de pericol social acesteia.

Cum am spus deja teoria dreptului penal cunoaște termeni ca semne și elemente
componenței de infracțiuni care se află într-o strânsa legătura, însă necesitatea stabilirii diferenței
între ele este de una importantă pentru a înțelege mai bine întinderea domeniului lor de
reglementare.

Prin semn al componenței de infracțiuni înțelegem caracteristica celor mai esențiale

trăsături ale faptei infracționale, ce sunt prevăzute în cadrul Părții Speciale ale Codului Penal.
Precizează particularitățile fiecărui componențe și stabilesc trăsăturile specifice fiecărui element
permițând diferențierea acestuia față de restul elementelor.

Elementul componenței de infracțiuni caracterizează laturile fiecărei faptei infracționale

care include un grup de semne care în totalitatea lor reprezintă un sistem bine organizat.

Pentru existența faptei penale cum am menționat este necesară prezența tuturor elementelor
ce va duce la aplicarea răspunderii penale în caz de vinovăție. O instituție importantă în vederea
stabilirii corectitudinii răspunderii cât și interpretarea corectă a acțiunilor ilicite constituie instituția
calificării ce capătă o importanță tot mai sporită fiind folosită pe scară largă în sistemul de drept
penal.

           Calificarea infracțiunii reprezintă un proces logico­juridic folosit la toate etapele urmăririi

penale  cât  și examinării cauzei de către instanța de judecată. Importanța și complexitatea acestei

instituții   este   dată   de   scopul   acesteia   care   se   propune   de   a   determina   existența   semnelor   unei

componenței de infracțiuni într­o faptă prejudiciabilă prevăzută de legea penală.

    În baza calificării se întocmește rechizitoriul ce va conține toate datele și împrejurările

necesare pentru a întocmi o sentință de condamnare bazată pe articole incluse în codul penal,
vinovatul fiind tras la răspundere penală în momentul când vinovăția sa va fi determinată și probată.
Pe lângă tragerea făptuitorilor la răspunderea penală, calificarea infracțiunilor mai îndeplinește
o mulțime de funcții ce stabilesc importanța sa la nivel statal. Nu doar delimitează infracțiunile de
restul faptelor penale, dar determină concret și limitele răspunderii și pedepsei penale.
Obiectul infracțiunii indică asupra conținutului, caracterului și gradului de pericol social al ei.
Prin obiect înțelegem totalitatea valorilor sociale ce sunt ocrotite de stat prin intermediul legislației
în vigoare la care fiecare faptă infracțională atentează.
Fiecare dintre acestea atribute sunt în mod interdependent legate de personalitatea umană,
folosind acestea însușiri în viața de cu zi pentru îndeplinirea obligațiilor impuse de stat. De aceasta
îndatorirea organelor de drept unei țări de a ocroti și de a permite dezvoltarea în libertate și armonie
acestor atribute este atât de importantă în zilele din prezent.
Însemnătatea acestei ocrotiri nu se realizează doar la nivel individual, pentru fiecare individ,
ci importă întreaga societatea, în jurul cărui se desfășoară aceste relații sociale, politice, economice
etc [52, pag. 63].
Comiterea oricăror infracțiuni contra vieții și persoanei, aducând atingere acestei valori
sociale fundamentale în stat, vătămă însăși relațiile sociale care au o tangență unică și neîntreruptă
cu ea, și care permite dezvoltarea acestora în continuu [ibidem, pag. 64].

Oricare infracțiune ce a fost comisă, este considerată o faptă socialmente periculoasă, ce

atentează la o anumită valoare socială ocrotită de legislația în vigoare, și toate acestea valori ce sunt
încălcate prin săvârșirea de infracțiuni sunt considerate a fi obiectul infracțiunii.

Obiectul juridic al infracțiunii de omor îl constituie relațiile sociale care asigură dreptul la
viață al unui om, considerat ca drept absolut și indisponibil, opozabil tuturor, care impune obligarea
tuturor celorlalți oameni să respecte dreptul la viață al altuia și să se abțină de la orice încălcare a
vieții altuia [42, pag. 84].
 În analiza obiectului infracțiunilor contra vieții ar trebui să se distingă între obiectul juridic
generic al infracțiunilor contra persoanei, intre obiectul juridic specific fiecăreia dintre infracțiunile
componente ale acestei categorii și obiectul material al infracțiunii.

Infracțiunile contra persoanei au ca obiect juridic generic ansamblul relațiilor sociale care se
constituie și se desfășoară în legătura cu apărarea persoanei, privită sub totalitatea atributelor sale
(viața, integritate, inviolabilitate sexuala, libertate și demnitate).

Este cunoscut că aceste infracțiuni prezintă un ridicat grad generic de pericol social,
determinat, pe de o parte, de importanța valorilor sociale și de gravele urmări pe care le pot avea
pentru comunitate săvârșirea acestor infracțiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra
vieții și sănătății persoanei se realizează, de regula, prin utilizarea unor mijloace sau procedee
violente și au o prezență deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.

Oricare din aceste fapte socialmente periculoase au și un obiect juridic special constituit
din totalitatea relațiilor sociale referitoare la fiecare din elementele componente esențiale ale
persoanelor luate în parte și privite ca drepturi absolute ale acestora, opozabile erga omnes [55, pag.
30].

Aceste drepturi, denumite și drepturi personale ne-patrimoniale sunt inseparabil și

indisolubil legate de persoana omului, prin ele este garantată și se ocrotește personalitatea omului,
atât sub aspect fizic și material, împotriva faptelor care aduc atingere existenței ființei umane ori
integrității sale corporale, cât și sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta liber în societate
cu respectarea atributelor personalității sale.

Pe lângă condițiile prevăzute de legea penală ca fapta să capete caracter juridic de

infracțiune, mai există o altă condiție prevăzut de I. Oancea și anume că: ”orice infracțiune concretă
săvârșita de o persoană trebuie să corespundă conținutului unei infracțiuni din legea penală” [40,
pag. 278].

Obiectul material al art.146 Cod Penal RM este viața unui om, din punct de vedere
biologic, reprezentată de corpul victimei, ca o totalitate de funcții și procese fiziologice care mențin
o persoană în viață, prin intermediul căruia se atentează la viața și integritatea fizică acestuia.

Pentru existența obiectului material este important că persoană vătămată în cauză să fi

fost în viață indiferent de calitățile anatomo-fiziologice ale acesteia.

Nu are importanță dacă persoana era tânăra, în vârsta sau era sau nu conștient de
plenitudinea facultăților sale fizice sau psihice. La fel nu prezintă nici o importanță consimțământul
victimei la uciderea acesteia, cât și faptul dacă aceasta mai avea puțin de trăit, pentru că cum am
spus deja instituția eutanasiei nu este prevăzută la noi în legislație.

Așa dar este necesar de a fi întrunite două condiții ca obiectul material unei infracțiuni de
omor să existe și anume :

1. faptă trebuie să fie săvârșita asupra unei persoane în viață, indiferent dacă era sau nu viabilă.
Pentru a înțelege mai bine această condiție este necesar de a stabili momentul exact când
persoana se consideră în viață, existând două concepții cele mai importante apte să clarifice
această situație.

● Omul se consideră în viață din momentul ce dobândește prin naștere existență extrauterină
independentă, prin respirație. Fătul în această accepțiune se consideră a fi independent de
corpul matern, ceea ce ii acordă existență de sine-stătătoare [35, pag. 63].

Viața persoanei nu începe cu nașterea ei, ci cu separarea copilului de corpul mamei [11, pag.
14].

● A doua concepție mai pe larg susținută este acea că viața unei ființe umane se declanșează
din momentul începerii procesului biologic al nașterii. În sens că viața unui om este apărată
de legea penală chiar și în procesul fiziologic al nașterii, purtând vinovații la răspundere în
caz de ultragiere acestui fapt.

Momentul final al vieții este însă reprezentat de moartea biologică, reală caracterizată prin
oprirea funcțiilor sistemului nervos central, respirator și circulator cât și distrugerea celulelor
nervoase ce nu va permite o reanimare succesivă. Încetarea funcțiilor creierului este cunoscută și
după o altă definiție ”moarte cerebrală” fiind considerat momentul final al vieții omului. În
comparație cu moartea clinică, care este acea situație premergătoare morții în care persoana se află
în stare de șoc sau agonie, dreptul penal considerând persoanele aflate în această stare încă în viață
până la survenirea morții cerebrale.

2. a doua condiție necesară de a fi respectată este că obiectul material al omorului să constea

în viața unui alt om decât cea a făptuitorului.

Sinuciderea sau tentativă la sinucidere nu afectează această prescripție, această faptă

reprezentând încercarea de a pune sfârșit proprii vieți ne-atingând viața altor persoane.

Un moment ce consider interesant de a fi analizat este prevederile Codului Penal al

Federației Ruse din 1996 referitor la obiectul infracțiunii și la sistemul acestuia, obiectul infracțiunii
fiind repartizat în general, tipic, generic și nemijlocit.
 Autorii ruși precum V. Cudreavțev, A. Naumov, V. Casepova au constatat că în cazul
săvârșirii infracțiunilor contra vieții oamenilor se atentează în mod (generic) la personalitatea care
apare nu doar ca un individ privit ca o ființă umană la nivel biologic dar și ca un element important
al societății din punct de vedere abstract. Grație acestei situației persoana capătă protecție juridică
fiind totodată obligată să respecte prescripțiile imperative impuse de stat [21, pag. 20-22]

                         Astfel, infracțiunea de omor are ca obiect generic relațiile sociale a căror existență și

normală desfășurare sunt condiționate de apărarea vieții și sănătății persoanei; infracțiunile contra

libertății   onoarei   și   demnității   persoanei   sunt   relațiile   sociale   a   căror   formare,   desfășurare   și

dezvoltare normală implică respectul libertății, onoarei și demnității persoanei și al normelor care o

ocrotesc, care obligă pe fiecare individ să se comporte astfel încât să nu lezeze drepturile celor din

jur” [25, pag. 397].

                În baza doctrinei române prin subiect pasiv al infracțiunii se înțelege persoana beneficiară

de   ocrotirea   juridică   penală   și   care   prin  săvârșirea  infracțiunii   a   suportat   consecințele   acesteia.

Distincția dintre subiect activ și pasiv rezidă în modul în care aceștia sunt implicați în  săvârșirea

infracțiunii , din poziția de interes, funcția și rolul acestora în raportului de conflict [37, pag. 49].

              În literatura de specialitate a Republicii Moldova însă termenul subiect pasiv este pe larg

criticat   ,susținând  că   ”subiect   pasiv   al   infracțiunii”   nu   este   adecvat   folosit   pentru   a   determina

victima unei infracțiuni, văzând că pasiv este termenul ce caracterizează persoana ce nu reacționează

și nu face nimic, este lipsit de inițiativă, ceea ce nu este corect dacă facem referire la prevederile

art.146 C.P. R.M., unde victima nu are în mod obligatoriu un comportament pasiv.

           Victima infracțiunii prevăzute la art.146 C.P. R.M. nu este o persoană oarecare dar numai

persoana care provoacă starea de afect a făptuitorului prin actele sale de violență, insultele sale
grave, acte imorale sau ilegale ale acestuia. De aceasta în caz de lipsire de viață unei alte persoane în
mod eronat va fi aplicată răspunderea în baza art.27 și art.146 fiind aplicată tentativă la omorul
săvârșit în stare de afect. Aceeași calificare va fi dat în cazul în care făptuitorul care se află în stare
de afect, provocată de doua persoane, își îndreaptă intenția spre a omorî acestea două persoane însă
din cauze independente de voința sa decedează doar una din ele sau nu decedează nimeni, în
ambele cazuri fiind vorbă de o tentativă la art.146 C.P. R.M.

Concluzionând cele spuse, consider că dreptul penal nu trebuie să se limiteze doar la

apărarea valorilor sociale existente în stat la un moment dat, dar trebuie să asigure dezvoltarea, în
spiritul unei societăți moderne, a sistemului de valori, proteguind noile valori și relații sociale care
apar în procesul de continuă evoluție a societății.

2.2 Latura Obiectivă infracțiunii de omor săvârșit în stare de afect

                 Elementul material al infracțiunii de omor săvârșit în stare de afect, prevăzută și pedepsită

de art.146 C.P. R.M., se realizează din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adică
prin orice activitate materială ce are ca rezultat moartea unui om.

Prin ucidere se înțelege activitatea omisivă sau comisivă, săvârșita prin orice mijloace, prin
care s-a cauzat suprimarea vieții, adică lipsirea de viață unui om. În oricare din metodele prevăzute
pentru suprimarea vieții unei persoane merge vorba despre o forță distructivă care se poate
manifesta sub forma unor acțiuni mecanico-fizice (lovire-tăiere-împușcare), acțiuni chimice cât și
psihice.

Tot din acest punct de vedere, nu putem ignora faptul că antrenarea răspunderii în baza
art.146 C.P este posibil și prin inacțiune, atunci când făptuitorul avea obligația (legală, contractuală,
socială), de a face sau de a îndeplini acțiunea prin care s-ar fi putut împiedica sau înlătura
desfășurarea unor procese de natură să provoace moartea unei victime.

Cel mai clasic exemplu în doctrina penală este situația în care, electricianul, aflându-se
lângă pupitrul de comandă al rețelelor electrice, primește de la brigadierul care lucrează pe linie
indicația să decupeze rețeaua de la curent, indicația fiind expusă într-o formă jignitoare. În loc să
îndeplinească ce i s-a indicat , electricianul, aflat în stare de afect, părăsește locul de muncă, fără a
decupla rețeaua de la curent, brigadierul atinge linia de contact și decedează. [18, pag. 307]

                    Latura obiectivă a infracțiunii prevăzută la art.146 are următoarea structură:

1) fapta prejudiciabilă, exprimată în acțiunea sau inacțiunea de lipsirea ilegală de viață a

unei alte persoane. Faptul că acțiunea sau inacțiunea trebuie să fie obligatoriu ilegală este
o condiție pentru însăși existența răspunderii pentru această faptă.

Totuși există acte de violență permise și chiar necesare sau obligatorii, spre exemplu
violențele produse în cadrul disputelor sportive, operațiile chirurgicale sau altele. În asemenea
situații, sfera de permisiune a agresiunii nu se află la accepțiunea agresorului, ci sunt dictate de
regulile ce dirijează sectorul de referință. Cel care nesocotește aceste reguli intră în abuz și nu
beneficiază de protecție. Astfel, paznicul care încalcă instrucțiunile privind utilizarea armei de foc și
descărcă arma în partea superioară a corpului victimei, repetând actele de împușcare, dovedește nu
numai un mod exagerat de executare a atribuțiilor de serviciu, dar și o faptă săvârșită cu hotărâre de
a ucide;

2) urmările prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei;

3) legătura cauzală dintre fapta prejudiciabilă și urmările prejudiciabile, în sensul că

moartea victimei a fost cauzată de fapta comisă de infractor, mai precis că fapta comisă de
infractor constituie cauza morții victimei.

Este indiferent dacă activitatea infractorului a fost suficientă, aptă, idoneice prin ea însăși să
producă moartea victimei, sau a fost unită sau conjugată cu alte fapte sau împrejurări preexistente,
concomitente sau subsecvente care, în ansamblul și interacțiunea lor, au cauzat moartea victimei.
Astfel, inculpatul, aflându-se într-o stare de afect provocată de victimă a aplicat acesteia lovituri de
cuțit în regiunea capului, încât aceasta a căzut la pământ. După săvârșirea faptei, inculpatul a
părăsit victima, în frig, în timp de iarnă, noaptea, fără să fie nimeni în jur. Din cauza organismului
slăbit și a vârstei înaintate, victima a murit a doua zi. Chiar dacă se arată, în cuprinsul deciziei,
activitatea infracțională n-a fost prin ea însăși cauza unică a producerii morții, ci la aceasta au
contribuit și alte cauze, răspunderea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută la art.146 CP nu este
înlăturată, cauzele concomitente fiind cunoscute de inculpat, care a prevăzut și acceptat
consecințele acțiunii sale [64].

Deoarece complicațiile leziunilor primare derivă obiectiv din actul de violență, iar subiectiv
s-au aflat în afara conștiinței făptuitorului, în sensul că el a acționat în vederea obținerii unui rezultat
global (producerea de suferințe importante victimei), activitatea lui fizică și psihică reprezintă cauza
oricărui rezultat care ar putea surveni în cuprinsul sferei menționate [6, pag. 219].

Și în jurisprudența franceză se admite răspunderea făptuitorului pentru rezultatul produs într-o

succesiune de factori derivați din acțiunea primară. Astfel, făptuitorul care, folosind un pahar spart,
rănește pe victimă și aceasta moare ca urmare a hemoragiei produse prin lipsa de îngrijiri medicale,
răspunde pentru rezultatul cel mai grav, fiind vorba de concurența de factori [34, pag. 421].

Așadar, între acțiunea de ucidere și moartea victimei trebuie să existe raport de cauzalitate,
împrejurare care se va analiza din perspectiva teoriilor care analizează existența sau nu a raportului
de cauzalitate. Cea mai cunoscută teorie modernă în acest sens este teoria imputării obiective a
rezultatului [51, pag. 419].
 1.1.4) circumstanțele săvârșirii infracțiunii: starea de afect este provocată de acte de
violența sau de insulte grave ori de alte acte ilegale sau imorale ale victimei.

În contextul laturii obiective a infracțiunii analizate, este oportun a fi investigate şi cauzele
apariției stării de afect, deoarece acestea se referă la conduita victimei şi nu fac parte din conținutul
atitudinii psihice a făptuitorului faţă de infracțiune.

Drept cauze ale apariției stării de afect legiuitorul numeşte următoarele acte ilegale sau
imorale ale victimei: a) acte de violenţă; b) insulte grave; c) alte acte ilegale; d) alte acte imorale.
Această listă are un caracter exhaustiv. Nicio altă cauză (de exemplu, situația psihotraumantă de
durată) nu poate fi privită drept cauză a apariţiei stării de afect în contextul infracţiunii prevăzute la
art.146 CP RM.

Prin ”acte de violenţă” trebuie de înțeles cauzarea unei alte persoane, intenționat și ilegal, a
unui prejudiciu fizic, contrar voinței persoanei sau în pofida voinței acesteia. După gradul de
intensitate, actele de violenţă pot evalua de la violență ne-periculoasă pentru sănătate până la omorul
intenționat. Cerința obligatorie este că actele de violență să aibă un caracter ilegal. În contextul
infracțiunii prevăzute la art.146 CP RM, nu se au în vedere actele de violenţă legale (aplicate în
legătură cu legitima apărare, reținerea infractorului, starea de extremă necesitate etc.). [19, pag. 318]

Prin ”insulte grave” se au în vedere cuvintele sau faptele injurioase (presupunând înjosirea cu
intenție sau din imprudenţă a onoarei și demnității sub aspectul afectării sentimentelor naționale,
religioase, sexuale, de rudenie etc.), care depăşesc un anumit grad de gravitate. În general, cuvintele
pot adopta forme ale insultelor cele mai variate: cuvinte de ocară, care adoptă de obicei o formă
licențioasă; gesturi cinice; scuipatul în față; pălmuirea; prezentarea indecentă a imaginii persoanei
pe hârtie sau pe alt suport. Este estimativă catalogarea insultelor ca fiind grave. Aceasta catalogare
se face în dependență de fiecare caz aparte care pot ajuta la determinarea gravității insultelor. Printre
aceste circumstanțe se enumeră:

● nivelul de moralitate a mediului social de care aparține subiectul omorului săvârșit în stare
de afect (mediu social degradat, marginal, demoralizat sau de un mediu social în care
onoarea și demnitatea persoanei sunt valori cultivare și respectate);

● particularităţile situaționale și de personalitate care caracterizează subiectul omorului

săvârșit în stare de afect (caracterul și temperamentul acestuia, aptitudinea lui de a soluționa
situații conflictuale sau critice, reacția la anumiți factori iritanți, cunoașterea expresiilor de
argou etc.);

● statutul social al subiectului omorului săvârșit în stare de afect;

 ● ambianța în care au fost proferate insultele (în public, în mass-media, în prezența unor
persoane apropiate subiectului omorului săvârșit în stare de afect).

Numai după analiza tuturor acestor circumstanțe se va putea răspunde la întrebarea dacă
făptuitorul a perceput ca fiind grave insultele proferate în adresa lui.

Prin ”alte acte ilegale” se înțelege faptele (acțiunile sau inacțiunile) interzise de normele
de drept, altele decât actele de violenţă și insultele grave, săvârșite cu intenție sau din imprudență,
pe calea acțiunii sau inacțiunii, spre exemplu samavolnicia, profanarea mormintelor, distrugerea sau
deteriorarea bunurilor, furtul, pungășia, contaminarea cu maladia SIDA, lăsarea în primejdie,
neacordarea de ajutor unui bolnav, amenințarea cu violenţă, calomnia, practicarea prostituției,
încălcarea termenelor de plată a salariilor, refuzul achitării unei datorii bănești, plagiatul, adulterul).

Prin ”alte acte imorale” se înțelege faptele care contravin normelor morale dominante în
societate( trădarea, înșelarea, lipsa de scrupule, abjurarea, sacrilegiul, încălcarea unui jurământ).

Nu este exclus ca nu unul, dar două sau mai multe acte ale victimei s ă ducă la apariția
stării de afect a făptuitorului. Sub acest aspect este relevantă următoarea speță : la 22.09.2008,
aproximativ la ora 13.00, aflându-se într-un apartament de pe strada 1 Mai, mun. Bălți, V.Ș. I-a
aplicat concubinei sale, M.D., șase lovituri cu cuțitul de bucătărie în regiunea gâtului, care au
provocat șocul hemoragic, în urma căruia a survenit decesul victimei. Fapta a fost săvârșită ca
urmare a unor insulte grave și a unor acte imorale din partea lui M.D., exprimate în lezarea
demnității de bărbat a lui V.S., care a generat la aceasta din urmă o stare de excitație emoțională
profundă și un sentiment de disconfort fizic și moral, însoțită de modificarea spontană a activității
psihice a acestuia [65].

Ca şi oricare altă infracţiune săvârşită prin omor, cea specificată la art.146 CP RM este o
infracţiune materială. Ea se consideră consumată din momentul producerii morţii cerebrale. Numai
survenirea acestei urmări întregeşte latura obiectivă a infracţiunii de omor săvârşit în stare de afect.
Nu are importanţă dacă moartea cerebrală s-a produs imediat sau după expirarea unui interval de
timp mai îndelungat. Legea penală nu stabileşte niciun „termen critic” de producere a morţii
cerebrale, dacă făptuitorul a avut intenţia de a lipsi de viaţă victima.

În eventualitatea în care decesul se produce mai târziu în timp, până atunci putem vorbi
despre o tentativă la infracțiunea specificată la art.146 CP RM. În momentul în care decesul se
produce, tentativa este absorbită în forma consumată a infracțiunii de omor săvârșit în stare de afect.

Legătura de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea făptuitorului şi urmăririle

prejudiciabile sub formă de moarte a victimei trebuie să fie stabilită cu atenţie în fiecare caz în parte.
De fapt, în toate cauzele care au ca obiect o infracțiune săvârşită prin omor se efectuează o expertiză
medico-legală, care are ca scop tocmai stabilirea cauzelor decesului. Chiar şi în aceste condiţii,
stabilirea în concret a legăturii de cauzalitate este în multe cazuri o sarcină extrem de dificilă.

S.V. Poznâşev a expus opinia sa vis-a-vis de infracțiunea de omor săvârșita în stare de

afect: „Pentru aplicarea răspunderii penale pentru omor, este necesar ca făptuitorul să cauzeze sau,
cel puţin, să se alăture procesului de cauzare a morţii victimei [59]. Astfel, conduita făptuitorului
trebuie:

1) să se numere printre cauzele producerii morţii victimei, chiar dacă rolul făptuitorului s-a
redus în a aranja lucrurile de o asemenea manieră încât victima să cadă sub acţiunea altor
factori cauzatori de moarte;

2) să declanșeze, să întărească ori să direcţioneze nemijlocit sau mijlocit acţiunea chiar şi a unuia
dintre factorii cauzatori de moarte.

Latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii, relatează autorii români ( C.

Bulai, V. Dobrinoiu, Gh. Nistorianu, A. Ungureanu) este constituită din totalitatea condițiilor
privitoarea la actul de conduită cerute de lege pentru existența infracțiunii. [24, pag. 216-217]

Cum este cunoscut starea de afect reprezintă punctul central în întreaga fapta infracțională
incriminată la art.146 CP RM, însa pentru analiza laturii obietive acestei faptei infracționale este
important de luat în considerații și alte elemente, circumstanţe necesare pentru a stabili motivele și
cauzele provocării acesteia, și anume :

● violenţă din partea victimei;

● insulta gravă din partea victimei;

● alte acte ilegale sau imorale, dacă aceste acțiuni au provocat sau ar fi putut provoca urmări
grave pentru cel vinovat sau pentru rudele lui.

Comportarea premergătoare a victimei trebuie să întrunească anumite condiții , și anume :

● comportarea provocatoarea trebuie să apară din propria inițiativă a victimei;

● comportarea nu trebuie să aibă un caracter care ar impune starea de legitimă apărare;

● comportarea să se exprimă sub formă de acțiune;

● comportarea trebuie să fie ilegală;

 ● acțiunile ilegale trebuiau sau puteau să cauzeze consecințe grave pentru cel vinovat sau
rudele lui;

● nu trebuie să existe întrerupere de timp intre acțiunile ilegale ale victimei și consecințele lor;

● acțiunile ilegale, de regulă, sunt ilegale.

După cele relatate putem observa că motivul principal de apariție sunt acțiunile de violență
ilegale, acestea putând fi lovituri, bătăi, leziuni corporale, cât și violenţă psihică care constă în
amenințarea cu aplicarea violenţei fizice, de divulgare a unor date calomnioase. În același timp
violența trebuie să aibă un caracter ilegal cât și real și grav. Însă nu în toate cazurile violenţă
justifică apariția stării de afect cum ne explică următorul exemplu din practică :

Soții A. și C. se aflau în ospeție, unde A. a dansat cu cetățeanul E. Soțul văzând acest fapt i-a spus
soției să plece împreuna acasă, în drum spre casă izbucnindu-se o ceartă, soțul a insultat-o pe soție,
care apoi a lovit-o cu gentuța ei, zgăruindu-i astfel fața. În consecință soțul a scos din buzunar
cuțitul și a lovit soția în burtă. Acțiunile lui C. au fost calificate ca săvârșite în stare de afect.
Curtea Supremă de Justiție, însa, nu a fost de acord, motivând prin faptul că lovitura cu gentuța nu
poate fi privită ca violenţă despre care se are în vedere în articolul în cauză.

Pe lângă faptul că starea de afect poate fi provocată de violenţă ilegală din partea victimei,
această poate fi ușor provocată și de insulte grave. Prin aceasta înțelegând cuvintele și faptele din
partea persoanei care din punct de vedere moral sunt deosebit de insultătoare și au provocat
infractorului o stare de afect ca rezultat al ignorării grosolane a cinstei și demnității acestuia. Aceasta
poate fi expusă oral, scrisă, sau săvârșita prin intermediul unor acțiuni.

Instanța este organul competent a stabili dacă insultă este gravă sau nu, fiindcă nu toate
insultele pot fi considerate a fi cauza izbucnirii stării de afect făptuitorului. La stabilirea acestei
gravităţi trebuie de luat în considerare fiecare detaliu și particularitate psihică și fizică victimei
pentru a determina corectitudinea deciziei luate. Aceste particularităţi pot fi boala, starea lui psihică
cât și excitarea sporită a psihicului femeii, cum stabilește V.I. Tcacenco [60, pag. 77].

Desigur la stabilirea influenței insultei grave la determinarea apariției stării de afect trebuie
de luat în considerare și psihicul celui insultat, văzând că asupra aceeași insultă persoanele pot
reacționa în mod foarte diferit în dependență de psihicul propriu și principiile morale și sociale în
baza cărora își trăiește viața.

În concluzie referitor la violenţă și insultă gravă mulți autori consideră că ele direct sunt
motive de drept pentru a califica infracțiunea conform articolului ce incriminează omorul săvârșit în
stare de afect, dacă aceste acțiuni au putut sau au cauzat consecințe grave pentru el sau apropiații lui.
 Dacă însa injuriile și amenințările grave din partea părții vătămate au fost provocate din
partea unor fapte ilicite a inculpatului (însușirea unor bunuri apartenente victimei), atunci celea
expuse nu se reține în favoarea inculpatului, ce a comis o infracțiune de omor.

Spre deosebire de CP al RM, Codul Penal al Federației Ruse conține un alt temei pe lângă
violența sau insultă gravă provocătoare de starea de afect a infractorului, și anume batjocora,
caracterizându-se prin cinism și având o întindere în timp [30, pag. 169].

În comparație cu restul tipologiilor de fapte cauzatoare a stării de afect, batjocora se poate

manifesta într-o formă decentă, având același grad de cinism și fiind la egal atât de insultătoare
(bătaie de joc asupra neajunsurile fizice unei persoane).

În codul penal a României, în art. 304 ca acte provocătoare din partea victimei se atribuie și
surprinderea victimei în flagrant delict de adulter, însa infidelitatea conjugală este o manifestare a
libertății vieții intime, părțile încercând să ascundă acțiunile lor față de soți.

Survenirea morții este o condiție indispensabilă pentru survenirea răspunderii în baza

art.146 CP. Medicii i-au în considerație două momente despre momentul final al vieții omenești:

1. moartea clinică, determinată de funcțiile aparatului respirator și circulator;

2. moartea cerebrală, instalată mai târziu.

Sfârșitul vieții se consideră momentul de când se termină aprovizionarea țesuturilor organismului

omului cu oxigen ce duce la descompunerea celulelor sistemului nervos central cum expres prevede
domeniul medicinei legale.

2.3 Latura Subiectivă a omorului săvârșit în stare de afect

Latura subiectivă a oricărei infracțiuni de omor constă în intenția de a ucide un om, care
poate să se manifeste sub forma unei intenției directe sau indirecte în baza cum făptuitorul aspiră la
producerea morții unei persoane, dorește sau intenționează direct să o lese fără viață, sau o acceptă
în mod conștient, ne având preluat măsurile în grad să salveze viața celui în pericol [5, pag. 22-27].

Intenția directă este atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale exprimată
prin moartea victimei și a urmărit producerea acestuia, în comparație cu intenția indirectă în care
făptuitorul la fel a prevăzut rezultatul acțiunilor sale, fără a-l urmări, totuși acceptând survenirea
acestuia.

Intenția nu este unicul element ce trebuie să fie luat în considerare pentru stabilirea
propuselor făptuitorului, în momentul calificării infracțiunii trebuie să fie luate în considerare
momente precum instrumentul folosit de făptuitor, ceea ce demonstrează dacă infractorul de la bun
început avea intenție de a provoca leziuni mortale victimei, ne lăsând dubii asupra voinței
făptuitorului și calificarea ulterioară a infracțiunii. [43, pag. 211]

La fel regiunea corpului lovită cât și numărul și intensitatea loviturilor sunt indicii despre
planurile prepuse de către făptuitor. Lovirea repetată cu palmă unui copil de câteva luni ce duce
iminent la moartea acesteia prin explozia unei hemoragii interne în craniul acesteia este dovadă clară
ca faptă trebuie să fie considerată omor ci nu doar vătămare ce duce la moartea copilei din
imprudentă.

Raporturile dintre victimă și infractor la fel sunt necesare și pot contribui la o mai bună
înțelegere a motivației ce a impus infractorul să acționeze în maniera în care a acționat.

Nu în ultimul rând este important de a lua în considerație comportamentul făptuitorului

după săvârșirea infracțiunii. Toate acestea circumstanțe trebuie luate în considerare în mod simultan,
în caz contrat existând posibilitatea să se deie o apreciere greșită a intenției răufăcătorului și o
ulterioară încadrare greșită a faptei săvârșite.

Așadar , În literatura de specialitate intenția de a ucide poate fi stabilită prin întrunirea

unor complexe de circumstanțe de fapt precum :

● instrumentul folosit pentru a produce moartea victimei (greutatea, dimensiunile, soliditatea);

● locul sau regiunea corporală lovită, sau asupra căreia infractorul a acționat: regiuni corporale
ce sunt vitale pentru supraviețuirea omului, de exemplu lovirea în regiunea gâtului, în
profunzime. Analizând o hotărâre Plenului CSJ, infractorul a fost condamnat pentru
infracțiune de omor, după ce a lovit victima cu pumni și picioare în zona toracică, provocând
în așa fel stop cardio-respirator prin ruptura a ficatului[66];

● numărul și intensitatea loviturilor aportate corpului victimei: în baza deciziei completul din 9
judecători al Curții Supreme de Justiție, Decizia nr.101/2002, [68] făptuitorul aflându-se în
stare de ebrietate avansată în urma consumului de alcool, a lovit victima cu pumnul, aceasta
cazând i-a mai fost aplicat diferite lovituri puternice în zona toracico-abdominală, decesul a
survenit de la șocul aportat victimei după multiple fracturi costale și de organe interne;
 ● cunoașterea stării victimei de către infractor la fel este un indiciu despre intențiile sale reale;

● alte împrejurări preexistente care au favorizat producerea morții victimei, din această
categorie fac parte acțiunile preluate de către infractor după producerea rezultatului
acțiunilor sale.

Așadar analizând un dosar penal, au fost aplicate lovituri cu un instrument apt de a produce
moartea într-o regiune vitală a corpului, totuși a fost demonstrat că părțile se aflau în relații de
prietenie, era întuneric, și că loviturile au fost aplicate la întâmplare, și imediat după producerea
efectelor loviturilor, a fost acordat imediat ajutorul necesar din partea făptuitorului. În caz când
victimă este lăsată la propriul destin fără a prelua măsurile necesare pentru a-i salva viața, acesta
este un indiciu clar despre intenția făptașului. [69]

Necesar de a fi subliniat este că latura subiectivă a omorului nu cere că psihicul făptuitorului

să fie ghidat de un anumit mobil, adică infracțiune va produce efecte juridice chiar dacă nu a fost
găsit mobilul ce conducea făptuitorul la săvârșirea faptei sale. Desigur instanța pe cât posibil va
trebuie să găsească motivul care a influențat psihicul ucigașului să comită o faptă atât de gravă, ceea
ce va contribui esențial la individualizarea infracțiunii și la stabilirea unei pedepse echitabile, după
ce gravitatea faptei a fost stabilită.

Scopul la fel este un alt element stabilirea căruia nu influențează atenuarea sau agravarea
răspunderii penale a infractorului. Adică uciderea unui om căror suferințe fizice sunt insuportabile la
fel constituie infracțiune, generozitatea faptei ne fiind luată în considerare.

Scopul și motivul totuși determină în majoritatea cazurilor gravitatea și periculozitatea faptei,

de aceasta instanța de judecată trebuie să se preocupe în fiecare dată de stabilirea acestor
circumstanțe ce va influența considerabil individualizarea pedepsei și chiar calificarea faptei atunci
când legiuitorul le a stabilit că circumstanțe obligatorii, necesar de luat în considerare pentru
stabilirea veridicității acțiunilor procesuale.

Un alt moment asupra căruia cred că este necesar de a fi trasă atenția este dacă eroarea asupra
persoanei ucise influențează cumva gravitatea faptei. După cum menționează unii autori
(V.Dongoroz, G. Antoniu), eroarea asupra victimei nu are nici o însemnătate asupra vinovăției
făptuitorului și de consecință nu înlătură pedeapsa sa penală.

În această ordine de idei, legea penală protejează oricare viață umană, ca valoare supremă în
stat, specificarea identității victimei ne având nici o relevanță penală.
 Pentru a intra în esența argumentului latură subiectivă propun o definiție introdusă de savantul
român Gh. Nistoreanu care definește acest element al componenței de infracțiuni ca ”atitudinea
făptuitorului față de fapta și rezultatul acesteia” [39, pag. 58].

Prezența laturii subiective în fapta infracțională a făptuitorului desigur este de una esențială
întrucât, absența acesteia ar duce și la lipsa conduitei din punct de vedere material și morală. Cum
este prevăzut expres de art.51 alin.(2) C.P. R.M. ” răspunderii penale este supusă numai persoana
vinovată de săvârșirea infracțiunii prevăzută de legea penală”[2].

Desigur cel mai important element care trebuie să fie luat în considerare este starea de afect a
făptuitorului în momentul săvârșirii faptei, stare ce a fost cauzată de acțiunile victimei îndreptate
pentru a altera personalitatea infractorului. Pentru a înțelege mai bine această tema propun o mică
introducere în sfera afectologiei judiciare și psihologice, ramurile ce o să ne dă-ie o mai bună
cunoștință despre trăsăturile și caracteristicele afectului.

Afectivitatea cuprinde stările emotive elementare, dispozițiile, emoțiile, sentimentele cât și

pasiunile. Este caracterizată de o puternică încărcătura emoțională însoțită de schimbări neuro-
vegetative care nu permite conștientizarea făptuitorului despre acțiunile sale îndreptate către
victimă.

O definiție dată de savanți români acceptată în doctrina penală și psihologiei judiciare a

afectului este: ”reacția emoțională de tip exploziv cu slăbirea controlului voluntar asupra
comportării omului” [7, pag. 132].

Această stare parcurge mai multe etape pentru a fi considerată stare de afect și anume:

1. încordarea întinderii emoționale stării psihicului omului;

2. slăbirea stării emoționale;

3. consumarea psiho-fizică a intensității variate.

Afectul este în strânsa concordanță cu termenul de stare afectivă, care au o anumită legătura
cu trebuințele, necesitățile și cererile noastre, care în mod direct sau indirect reprezintă un impuls
către anumite reacții sau acțiuni. Pentru a pătrunde în esența acestui termen propun câteva trăsături
esențiale ale afectivității după analiza diferitor surse analitice:

1. reprezintă o apreciere pozitivă sau negativă după caz asupra necesităților noastre. În caz dacă
trebuințele noastre sunt satisfăcute atunci suntem în prezența unei stări emoționale pozitive,
negativă dimpotrivă, este atunci când pretențiile noastre nu sunt satisfăcute și în cazul dat
avem o reacție de nemulțumire și iritație, dând sens de inconfort;
 2. stările emotive se pot schimbă ușor în funcție de situație și de trebuințele noastre fiind
extrem de subiective. Suntem tare influențați de realitatea obiectivă externă și de cea ce
considerăm bun sau rău, reacționând de consecință. Însă în cazul afectivității nu merge vorba
doar de influența externă dar și de considerațiile personale, interioare asupra realității ce ne
înconjoară;

3. afectul nu trebuie luat doar parțial în considerare, adică nu trebuie să ne concentrăm doar
asupra faptei comise, dar trebuie de luat în considerare întreaga activitate în totalitatea și
complexitatea sa, alintătura unui copil fiind iritantă pentru cei dimprejur, însa fiind acceptată
ca amuzant de către mama lui, aceasta iubindu-l cu pasiune;

4. O altă caracteristică a afectului este creșterea în continuu a tensiunii atunci când necesitățile
noastre nu sunt, pe o perioada indeterminată, satisfăcute. Concentrarea acestor tensiuni duce
la crearea acestei stări emoționale la nivel psihic a subiectului activ al infracțiunii [44,
pag.7];

5. cu toate cele spuse putem adaugă faptul că această stare emoțională are multe beneficii din
punct de vedere a supraviețuirii, și nu doar, al ființei umane. El fiind ghidat de această stare
răspunde în mod prompt și eficient la impulsurile externe, ceea ce poate fi esențial și salvator
în anumite situații.

La nivel cultural al întregii umanității problema afectului a fost mai întâi identificată ca
nebunie, apoi pasiune trecând în zilele noastre contemporane ca o parte componentă a bolii psihice
fiind cercetată de mai multe ramuri și domenii de studiu precum psihiatria, psihologie cât și
criminologia.

Nu putem vorbi despre starea emoționala afectivă și să nu-l menționam pe psihologul

Pierre Janet care interpretează afectul ca o subinvoluție la comportamente inferioare și tocmai
această conduce la pierderea controlului asupra propriilor acțiuni și a faptelor raționale.

Cum este expres prevăzut în Tratatul de Drept Penal, Partea Specială, Vol. I , în
contextul infracțiunii prevăzute la art.146 CP al RM, prin stare de afect se înțelege starea psihică ce
se caracterizează printr-o emoție intensă, de scurtă durată (de la câteva secunde până la câteva
minute), legată de activitatea instinctivă şi de reflexele necondiționate.

Nu merge vorba despre o modificare categorică sau esențială ale activității psihice, nu
depășește nicicum limitele normalității, ci doar influențează și micșorează raza de acțiune a
conștiinței.

Important de subliniat că pentru constatarea s-a aflat sau nu persoana în stare de afect
organul de urmărire penală ori instanta de judecată, după caz, poate să dispună efectuarea expertizei
psihologice, ceea ce nu este obligatorie și nu este expres prevăzut nicăieri, ceea ce pentru mine
reprezintă o lacună în sistemul dreptului penal, instanța de judecată ne având suficiente cunoștințe în
această ramură pentru a stabili prezența sau lipsa stării de afect. Reprezintă posibil și un exces de
putere, prezenței stării de afect fiind lăsată la libera apreciere a instanței fără a fi luată în considerare
raportul de expertiză a unui specialist în domeniu.

Prezența stării de afect cât și intenția de a săvârși omorul este justificată într-o infracțiune
de omor doar dacă aceasta a survenit în mod subit prin aceasta înțelegând: 1) care se petrece într-un
timp foarte scurt și 2) pe neașteptate.

Prin „survenită în mod subit”, utilizată în dispoziția art.146 CP al RM, nu presupune doar
că intre apariţia stării de afect şi săvârșirea omorul să nu fie existat nici un interval de timp. Uneori,
această distantă în timp poate fi mai mare. Această stare poate fi provocată și la o distanța de timp
destul de mare provocată de anumiți factori derivați și externi ce influențează psihicul uman la un
interval de timp îndelungat din momentul săvârșirii faptelor din partea victimei. Aceasta se poate
exprima prin:

a) depanarea în memorie a amintirilor legate de actele ilegale sau imorale ale victimei;

b) conștientizarea tardivă a rezultatelor actelor ilegale sau imorale ale victimei;

c) aflarea tardivă a informației despre actele ilegale sau imorale ale victimei.

Ceea ce este esențial este că intenția de a lipsi de viaţă victima să apară în mod subit în
starea de afect, provocată de actele ilegale sau imorale ale victimei. Dacă însa intenţia de a lipsi de
viaţă victima a survenit nu imediat, ci după trecerea unui anumit interval de timp, în care făptuitorul
putea să se calmeze și să mediteze asupra faptelor sale, atunci nu mai suntem în prezența
componenței de infracțiuni a faptei prevăzute la art.146 CP RM.

Cum a fost deja explicat anterior, această stare de afect nu permite infractorului să
conștientizeze acțiunile sale, ne-având deplin control asupra propriilor acțiuni, starea de afect în
baza legii penale al RM este considerată o circumstanța atenuantă. Această atenuare a răspunderii
penale în cazul infracțiunii prevăzute la art.146 CP RM este justificată dacă luăm în considerare trei
factori importanți:

a) fapta dată reprezintă un „răspuns” la comportamentul provocator, ilegal sau imoral, al

victimei, fiind deci condiționată de vina victimei care determină făptuitorul să săvârșească acțiuni în
mod involuntar sau mai bine spus în mod inconștient;
 b) făptuitorul se află într-o stare fiziologică aparte care îi îngustează aptitudinea de a percepe
ceea ce este şi ce nu este infracțional, limitează și perceperea corectă a lumii înconjurătoare cât și a
realității circumstanțe;

c) existența legăturii cauzale dintre comportamentul victimei şi apariția respectivei stări
emoționale specifice la făptuitor.

Problema privind aplicarea răspunderii pentru omorul săvârșit în stare de afect este o
problemă al cărei grad de elaborare este satisfăcător în cadrul doctrinei dreptului penal.

În același timp, nici pe departe toate dificultățile interpretării și aplicării art.146 CP RM

şi-au găsit rezolvarea adecvată. Printre principalele dificultăţi de acest ordin se numără aceea că
unele noţiuni utilizate în art.146 CP RM au un caracter estimativ (de exemplu, noțiunile „insulte
grave”, „alte acte imorale ale victimei” etc.).

Consider important a menționa că pentru delimitarea conceptuală a infracțiunii de omor

săvârșit în stare de afect, trebuie să înțelegem sensul noțiunii de afect. Astfel, problema afectului
este una din cele mai complicate nu doar în teoria dreptului penal, dar şi în psihologie, pedagogie.
Este practic imposibil de a întemeia răspunderea penală, de a determina limitele unei astfel de
răspunderi dacă ea nu este anticipată de argumentarea psihologică a acesteia.

Grație psihiatriei judiciare a apărut termenul de afect fiziologic ce este în contradicție cu

afectul patologic, acest termen nu se datorează nici dreptului sau psihologie, având o importanță mai
mare în alte domenii.

Este necesar de a delimita afectul fiziologic de acel patologic acesta din urmă referindu-se
la dereglarea temporară a activității psihice, prezența mecanismelor patologice și biochimice fiind
elementele ce individualizează acest tip de dereglare. În paragraful ulterior vreau să fac o
caracterizare specificând clasificarea acestor tipuri de stări ce ne va permite să cunoaștem mai bine
acest domeniu al științei. Cea mai importantă divizare este în :

● afecte stenice (furie, bucurie);

● afecte astenice (frică, tristețe, neliniște, agitaţie confuzie).

Cum am spus deja apariția unui sau altui tip de afect este pe scară largă influențată de o serie
mare de circumstanțe precum mecanismele fiziologice, caracterul persoanei, precum şi de
complexul altor factori interni și externi. Pentru a da o apreciere cât mai posibilă corectă a acțiunilor
săvârșite în această stare este necesar de stabilit minuțios tipul afectului, forma de vinovăție.

Starea de afect sau criza de afect se caracterizează printr-o descărcare emoționala puternică,
cu un debut brusc, de scurtă durată.

Această percepție emoțională, intensitatea acestei stări de afect se manifestă în mod diferit în
dependență de situație și în multe cazuri grave duce la o îngustare a câmpului conștiinței care se
limitează la acele evenimente conflictuale care o declanșează, poate avea loc o percepție incompletă
a mediului ambiant.

Ca un rol secundar al afectului este mobilizarea tuturor forțelor umane, pentru a depăși
neplăcerile ce tulbură existența persoanei şi, pe cale descărcării emoționale, se obțină o stare optimă.
Forța fizică crește în mod disproporționat, persoana aflându-se în această stare este capabilă de a
exercita eforturi fizice colosale care nu sunt posibile într-o stare obișnuită. Această reacție violentă a
corpului omenesc se manifestă prin erupție emoțională, vorbire neclară, strigăte, acțiunii sub formă
de explozii.

Comportamentul persoanei aflate în stare de afect fiziologic, exprimat prin caracter

inconștient, lipsă de orice logică și violență exagerată se explică din punct de vedere medical prin
excitație nervoase puternice, prin izbucnirea a proceselor psihologice interne ce au loc în centrele
subscorţei şi în sistemul nervos vegetativ, prin caracter efemer, lipsit de control. [31, pag. 95]

Desigur este o reacție la comportamentul provocător din partea victimei care prin conduita
sa a prejudiciat demnitatea și interesele făptuitorului și este natural că prezența acestei din urmă să
ducă la o continuă instabilitate mentală a infractorului și tulburarea sufletească a subiectului este
simțitor intensificată şi prelungită în timp de prezenta victimei.

O altă tematică discutată în cadrul acestui paragraf va fi dacă starea de provocare fiind o
circumstanță atenuantă, poate fi sau nu legată de un anumit termen în care trebuie să fie săvârșita
infracțiunea, văzând că tulburarea sufletească ce inflige infractorul și capacitatea sa de rațiune și
voința este de scurtă durată. Această întrebare este și mai semnificativă dacă luam în considerație
afirmațiile psihologilor, conform căreia afectul este o stare emoționala puternică care apare subit,
brusc și totodată rapid trece în așa fel încât infractorul să nu aibă timpul necesar să-și calmeze
emoțiile.

Actul provocator al victimei nu este unica ce influențează psihicul făptuitorului, această

fiind marcată de mai multe circumstanțe obiective și subiective, cum sunt, de exemplu, natura
comportării provocatoare, condițiile de loc și de timp în care se produce și mai ales însușirile psihice
ale persoanei.

Prezența martorilor oculari poate să cauzeze o tulburare sufletească mai intensă decât ar fi
o lovire sau insultă aplicată în lipsa acestor persoane.
 Acest proces de formare a stării de afect este diferită în dependență de persoana afectată și
de caracteristicele subiective fiecăruia. La unele persoane emoțiile se formează brusc, sunt puternice
din primul moment și, de obicei, de scurtă durată, când subiectul, neputându-se stăpâni, reacționează
cu promptitudine.

Însă la altele procesul afectiv se dezvoltă mai lent, amplificându-se treptat, și numai după o
scurtă analiză rațională asupra actului provocator, emoțiile ating intensitatea tulburării sufletești în
care omul își pierde o bună parte din capacitatea de rațiune și voință. În aşa stare omul afectat nu
poate nicicum să-și pregătească material sau moral infracțiunea chiar dacă trece un oarecare timp
nesemnificativ din momentul provocării şi până când se comite infracțiunea, aceasta fiind printre
motivele ce justifică caracterul atenuant al faptei prevăzute la art.146 CP RM.

Fiind această stare de o durată foarte sensibilă, conștientul și capacitatea de rațiune și voință
a subiectului activ al infracțiunii se restabilește foarte rapid, această stare deseori fiind folosită ca
pretext pentru răzbunare. Din cele expuse anterior se conturează astfel anumite particularități de
bază ale afectului:

● în primul rând, acțiunile în stare de afect au loc la nivelul conștientului și au un caracter

volițional având tendință spre impulsivitate;

● în al doilea rând, sfera conștientului se îngustează şi este micșorat controlul conștient
volițional;

● în starea de afect se încalcă perceperea completă a realității obiective, de aceea reacția

afectivă nu are un caracter adecvat.

În psihiatria judiciară afectul mai puțin intensiv este considerat afectul fiziologic în
comparație cu afectul patologic fiind catalogat că starea în care ”persoana pierde capacitatea de
discernământ și de apreciere critică a faptelor sale și a consecințelor acestora". [32, pag. 88]

Afectul patologic semnifică starea bolnavă a psihicului, în care persoana pierde aptitudinea
de a controla, de a-și conștientiza acțiunile. Spre deosebire de afectul fiziologic, afectul patologic
este o trăire emoționala foarte intensivă, care atinge nivelul stării psihotice.

Afectul patologic se divizează în trei faze:

1. faza de pregătire;

2. faza izbucnirii;

3. faza finală.
 În prima fază, sub influenţa retrăirilor a realității ambiante se încalcă perceperea celui ce-1
înconjoară, aptitudinea de a urmări cele ce se petrece şi de a înțelege propria stare. Conștiința se
îngustează şi se limitează la stările traumatizante ale bolnavului.

Izbucnirea se manifestă prin desfășurarea furtunoasă a excitației motrice, se încalcă adânc

conștiința, cu o dereglare totală a orientării, în a treia fază se observă o bruscă slăbire a puterilor
fizice și psihice, care provoacă un somn adânc, fiind indiferent fată de lumea înconjurătoare, și fată
de cele comise [62].

În această ordine de idei ar fi de menționat că un deosebit interes în prevenirea infracțiunii

de "omor în stare de afect" este cunoașterea personalității victimei și a infractorului, în acest sens
Gh. Gladchi menționează că: "Este mult mai complicată relevarea persoanelor a căror victimitate e
determinată de comportamentul lor” [27, pag. 73-74].

Este important că identificarea victimelor să nu fie efectuat separat de stabilirea potențialilor

infractori. Deseori indivizii cu vulnerabilitate victimală sporită se caracterizează şi prin orientări
negative.

De aceea, identificând indivizii care ar putea săvârși infracțiuni, este necesar de a-i estima și
sub aspectul unei posibile victimizări. Totodată studiind personalitatea bănuitului, învinuitului sau a
altui individ care poate săvârși infracțiunea și relevând relațiile acestuia cu alți cetățeni, putem
determina cercul victimelor sale posibile". Referitor la psihologia și la portretul psihologic al
făptuitorului o să vorbim într-un paragraf aparte.

Deci, făcând o concluzie la cele menționate de Gh. Gladchi și raportând ideile sale la
infracțiunea de omor în stare de afect, am putea spune că prevenirea omorului în stare de afect este
în strânsă legătură cu cunoașterea personalității atât a victimei cât și a infractorului, deoarece nu
toate persoanele sau faptele persoanelor acționează la fel asupra altei persoane.

Dacă ne referim la înțelesul dat de art. 146 CP RM la starea de afect, prin aceasta înțelegem
starea psihică ce se definește printr-un afect intens, de durată scurtă, bazată pe activitatea reflexelor
necondiționate ale psihicului uman.

Starea de afect nu reprezintă reacția subiectului activ al infracțiunii față de fapta comisă, dar
este o reacție la comportamentul victimei arătat înaintea săvârșirii infracțiunii.

Starea de afect nu este decât o reacție exagerată din partea făptuitorului la o faptă exagerată
de iritantă din partea victimei, ceea ce cauzează o lipsă de control a acțiunilor preluate de către
infractor pentru a depăși această stare de iritație excepțională. În acest sens reacția afectivă provoacă
„revolta” scoarței cerebrale, când slăbește controlul din partea acesteia, relevându-se acțiunea
tumultuoasă a reacțiilor primitive care nu pot fi blocate” [56, pag. 105-108].

Pentru următorul paragraf nu pot decât să numerotez caracteristicele esențiale ale stării de
afect propuse de către savantul B. Spasennikov [17, pag. 317]:

1) apare ca o reacție la o situaţie psihotraumatizantă acută;

2) are o evoluţie impetuoasă (la scară de secunde, minute);

3) limitează și modifică în mod considerabil cursul proceselor emoționale, volitive și

intelectuale (însă fără a le întrerupe);

4) limitează și modifică în mod considerabil funcția constructiv-productivă a memoriei (însă

fără a o suprima), fapt ce se exprimă în concentrarea atenției asupra frământărilor cu
semnificație personală;

5) constă în dezorganizarea („îngustarea”) vremelnică a conștiinței subiectului, însoțită de

dereglarea posibilității de a percepe, integral și adecvat realitatea, precum și locul său în
această realitate;

6) se caracterizează prin reducerea capacității de alegere a variantei socialmente admisibile a

conduitei;

7) se distinge prin predominarea aspectelor emotiv-pasionale asupra celor conţinutal-

raţionale;

8) este asociată de fapte impulsive, de dereglări organo-regulatorii (neuroendocrine,

cardiovasculare, gastrointestinale etc.);

9) conduce la o extenuare post-afectivă de natură psihică (astenie, apatie) şi fizică

(imobilizare).

Necesită o analiza aprofundată prevederile dispozitivului deciziei Colegiul Penal al Curții

Supreme de Justiție în dosarul nr.1ra-517/2016 [67].

Pentru a pronunța sentința, instanța a stabilit, că de către organul de urmărire penală Goras
Alexandru a fost pus sub învinuire pentru faptul, că la data de 22.10.2011 în jurul orei 21:30,
împreună cu cunoscuţii săi Vatamaniuc Ivan, Boboc Adrian si Vodovoi Octavian se aflau în preajma
gospodăriei lui Vatamaniuc Ivan, amplasată la marginea satului Balatina raionul Glodeni, în
direcţia satului Lipovăţ, raionul Glodeni, unde consumau băuturi alcoolice. Văzîndu-l în drum nu
departe de ei pe locuitorul satului Balatina, Digolari Valeriu, Goras Alexandr l-a chemat la ei, iar
în procesul discuţiei, văzînd la acesta în mînă telefonul mobil pe care îl avea asupra sa, de model
”Nokia 1208” IMEI 35827703922325/2 în valoare de 300 lei cu cartela SIM nr. 060764394 în
valoare de 50 lei, a iniţiat un conflict pe motiv, că la acel moment Digolari Valeriu era sunat de
seful de post al s. Balatina al CPR Glodeni, Belinschi Constantin, după ce, în scopul sustragerii
bunurilor, l-a atacat pe acesta, smulgându-i din mina telefonul mobil, sub pretextul, precum că
Digolari Valeriu îl urmăreste la indicaţia colaboratorului de poliţie si a început să-l maltrateze,
însoţind acţiunile sale de violenţă periculoasă pentru viaţa si sănătatea ultimului, prin ce i-a cauzat
un prejudiciu material în sumă totală de 350 lei.

În procesul atacului săvîrsit asupra lui Digolari Valeriu si în procesul maltratării acestuia, aflîndu-
se sub influenţa băuturilor alcoolice consumate, la Goras Alexandru a apărut intenţia de a-l omorî,
din care motiv, pe parcursul a circa 30 minute - 1 oră, dîndu-si seama de acţiunile sale
prejudiciabile si dorind survenirea consecințelor, cu o deosebită cruzime, în mod constient, i-a
provocat multiple lovituri cu mîinile si picioarele în diferite regiuni ale corpului, inclusiv în
regiunea organelor vitale, cauzîndu-i ca consecinţă lui Digolari Valeriu vătămări corporale grave
periculoase pentru viaţă, care au dus la decesul numitului Digolari Valeriu într-un timp foarte scurt
după traumare.

După cum rezultă din sentința pronunțată, Goras Alexandr a fost condamnat pentru comiterea
infracţiunii prevăzute de art. 146 Cod penal, fapta sa fiind reîncadrată de la art. 145 alin. (2) lit. j)
Cod penal. La pronunţarea sentinţei de către prima instanţă nu a fost descrisă fapta criminală si n-
a fost indicată încadrarea juridică a faptei conform semnelor infracţiunii pentru care a fost
condamnat inculpatul. La fel probele aduse in fața instanței de judecată au fost considerate ne
veridice și ne temeinice, starea de afect fiind demonstrată atât de un psihiatru cât și de un psiholog.
Printre motivele principale care demonstrează existența stării de afect în acțiunile făptuitorului
fiind faptul că aceasta a uitat de acțiunile intreprinse pentru a lasă victima fără viață și lipsa totală
de bunurile materiale acesteia.

O problemă cu care se înfruntă practica legislației Republicii Moldova, și care personal

consider a fi intre cele mai grave lacune referitor la această componență de infracțiune este faptul că
dispunerea expertizei medico-legale pentru cosnstatarea prezenței sau lipsii stării de afect în
acțiunile prealuate de către făptuitor nu este obligatorie și este lăsata la libera aprecierii a instanței
de judecată, a căror cunoștințe și competențe desigur nu pot face față în stabilirea unei stări atât de
complexă din punct de vedere medical și psihologic precum este boala mentală.

Pentru a înțelege mai bine gravitatea acestei soluții preluate de către Onorata Instanță, facem
referință la domeniul criminalisticii, unde făcând o comparație cu prevederile expuse mai sus, om
spune că ofițerul de urmărire penală având intenția de a analiza amprentele digitale găsite la locul
faptei poate să constate identitatea persoanei prin intermediul expertizei criminalistice, sau în
anumite cazuri făcând apel doar la analiza vizuală a amprentelor, ceea ce desigur este absolut
insuficient și neconceput pentru a identifica persoana.

Aceasta lacună în linii generale există pentru lipsa unui act normativ ce ar defini noțiunea
de afect și caracteristicile acestei sări. Absență unei asemenea document normativ atrage o altă
problemă, și anume posibilitatea încălcării principiului legalității, un simplu cetățean ne având
posibilitatea efectivă să cunoască întinderea limitelor a art.146 CP RM, odată ce interpretarea, dată
în jurisprudența noțiunii de afect, este una lipsită de constanţă şi precizie.

Sub acest aspect, datorită excesului de noțiuni estimative (inclusiv a noțiunii de afect), par a
fi foarte vulnerabile urmăririle și condamnările penale, având legătură cu faptele prevăzute la
art.146 CP RM.

În context, prezintă interes următoarea speţă: B.Gh. a fost condamnat în baza lit.j) alin.(2)
art.145 CP RM. În fapt, în noaptea de 04.07.2011 spre 05.07.2011, acesta se afla la domiciliul lui
C.V. din satul Logăneşti, raionul Hânceşti.

În urma unui conflict, B.Gh. i-a aplicat lui C.V. lovituri cu o bărdiţă în diferite părţi ale corpului. În
rezultat, C.V. a decedat. Sentinţa de condamnare a fost atacată cu apel de către inculpat si avocatul
acestuia. A fost solicitată casarea sentinţei, rejudecarea cauzei si pronunţarea unei noi hotărâri,
prin care fapta lui B.Gh. să fie recalificată din omor săvârsit cu deosebită cruzime în omor săvârsit
în stare de afect. S-a invocat că inculpatul a comis infracţiunea ca urmare a acţiunilor violente ale
victimei, care, fiind în stare de ebrietate, a încercat să-l agreseze sexual. Prin decizia Colegiului
penal al Curţii de Apel Chisinău au fost admise parţial apelul inculpatului si al avocatului acestuia.
Astfel, a fost casată sentinţa de condamnare în ce priveste stabilirea pedepsei, cauza a fost
rejudecată si a fost pronunţată o nouă hotărâre, prin care B.Gh. a fost condamnat în baza lit.j) alin.
(2) art.145 CP RM. În rest sentinţa a fost menţinută.

Nefiind de acord cu decizia instanţei de apel, avocatul inculpatului a declarat recurs ordinar. Şi de
această dată a fost solicitată casarea sentinţei, rejudecarea cauzei si pronunţarea unei noi hotărâri,
prin care fapta lui B.Gh. să fie recalificată din omor săvârsit cu deosebită cruzime în omor săvârsit
în stare de afect. S-a invocat că: instanţele de judecată nu au stabilit împrejurările care au dus la
comiterea infracţiunii, si anume: faptul că C.V. i-a provocat inculpatului stare de tulburare, acesta
săvârsind infracţiunea în stare de afect; instanţele de judecată nu au admis demersurile apărării în
ce priveste efectuarea expertizei psihologice pentru a stabili starea inculpatului în momentul
comiterii infracţiunii. Verificând argumentele învocate, Colegiul penal lărgit al Curţii Supreme de
Justiţie a considerat că recursul avocatului în interesele inculpatului urmează a fi respins ca
inadmisibil. L-a concret, s-a menţionat că, reiesind din declaraţiile inculpatului, acesta a comis
omorul cu mult după acţiunile prezumate ale victimei de agresiune sexuală. În acest timp,
inculpatul a avut posibilitatea reală să plece de la domiciliul victimei. Omorul se consideră săvârsit
în stare de afect numai dacă atât starea de afect, cât si intenţia de a săvârsi omorul au survenit în
mod subit, adică într-un timp foarte scurt si pe neasteptate. În speţa dată, intenţia de a lipsi de viaţă
victima a fost realizată nu imediat, dar după scurgerea unui anumit interval de timp (inculpatul a
iesit afară, a fumat o ţigară, a adormit, s-a trezit, a fumat din nou…). De aceea, cererea avocatului
urmează a fi respinsă. Asemenea motivări sunt cel puţin curioase.

Gravitatea acestei lacune (lipsa dispunerii expertizei medico-legale) este accentuată și mai
tare de faptul că în practica judiciară instanta de judecată (sau organul de urmărire penală) consideră
că posedă cunoștințe speciale suficiente în domeniul științei psihologice, motiv pentru care chiar
dacă se dispune efectuarea expertizei pentru constatarea stării de afect, raportul expertului nu poate
avea nicio consecința juridică.

Atitudinea duplicitară față de constatarea prezenței sau lipsei stării de afect al făptuitorului
într-o cauză penală este dat de faptul că stabilirea acestei noțiuni este atât de o importanță juridică
lăsată la libera apreciere a instanței de judecată, cât și una psihologică constată exclusiv de către un
expert în domeniu.

În ce privește circumstanțele care pot mărturisi că infracțiunea a fost săvârșita în stare de

afect, acestea sunt următoarele: [22, pag. 111]

1. de regulă, pentru o astfel de infracțiune este specifică utilizarea, în procesul executării

faptei, nu a unor instrumente special adaptate pentru a provoca leziuni integrității anatomice
a victimei, ci a unor obiecte care au nimerit întâmplător în mâna făptuitorului;

2. în procesul săvârșirii unei astfel de infracțiuni are loc modificarea aspectului exterior al
făptuitorului (fața congestionată, agitație în mișcări, gesticulare excesivă și nelalocul ei,
ridicarea vocii până la țipat; sau diametral opus, fața palidă, înţepenire, pierderea darului
vorbirii şi a capacităţii de a se mişca etc.), ceea ce poate fi reflectat în declarațiile
martorilor;

3. pentru o asemenea faptă infracțională este caracteristică aplicarea multiplelor lovituri sau
cauzarea de numeroase leziuni, ceea ce uneori serveşte ca temei pentru calificarea
neîntemeiată a faptei conform lit.j) alin.(2) art.145 CP RM, ca omor săvârșit cu deosebită
cruzime cum a fost exemplificat în speța de mai sus.

Caracterul neaşteptat al apariţiei stării de afect presupune neprevederea acesteia de către

subiectul însuşi. Procesul de apariţie a acestei stări se caracterizează printr-un salt de felul său de la
o emoţie de intensitate redusă la o emoţie de intensitate extremă. Caracterul neaşteptat, neprevăzut,
spontan al apariţiei stării de afect ţine de esenţa stării în cauză.

Spontaneitatea se poate datora fie acţiunii unui puternic factor iritant tectogen, fie acumulării
emoțiilor afectate. Este cunoscut că repetarea situațiilor, care provoacă stările afective negative,
duce la acumularea afectului, care, în ultimă instanţă, poate condiționa explozia afectivă, chiar și în
prezența unui pretext nesemnificativ. În acest caz, se poate crea impresia că subiectul s-ar fi putut
adapta la factorii iritanți afectogeni sau că subiectul s-ar fi așteptat la o explozie afectivă. Dintr-un
asemenea unghi, într-adevăr, apare iluzia că elementul de neaşteptare lipseşte [16, pag. 201]

2.4 Subiectul faptei prevăzute la art.146 CP RM

Din analiza prevederilor art.15 CP RM, gradul prejudiciabil al infracțiunii se determină

conform semnelor ce caracterizează elementele infracțiunii: obiectul; latura obiectivă; subiectul;
latura subiectivă. De aici putem deduce că, de rând cu obiectul infracţiunii, latura obiectivă a
infracţiunii şi latura subiectivă a infracţiunii, subiectul infracţiunii constituie unul dintre elementele
constitutive ale infracţiunii.

Mai mulți autori au expus părerea proprie asupra ceea ce consideră subiect al infracțiunii
printre cele mai importante din punct de vedere penal fiind: ”persoana care a comis o faptă ce
constituie infracțiune”; ”persoana care este pasibilă de răspundere penală pentru fapta prevăzută de
legea penală, versatilitate de ea cu intenţie sau din imprudenţă”; „persoana care a comis o faptă
prevăzută de legea penală şi care, graţie faptului că posedă toate semnele prevăzute de lege pentru
această categorie de subiect, este pasibilă de răspundere penală„.

Condițiile generale pentru existenţa subiectului persoană fizică al infracţiunilor prevăzute în

Capitolele XV şi XVI din Partea Specială a Codului penal sunt:

1) vârsta minimă de răspundere penală;

2) responsabilitatea.

Aceste condiţii sunt obligatorii pentru subiecţii tuturor infracţiunilor prevăzute în Capitolele
XV şi XVI din Partea Specială a Codului penal, indiferent dacă aceştia sunt sau nu subiecţi speciali.

Cum a spus Baibarin A.A. prin „vârstă minimă a răspunderii penale” se are în vedere acea
categorie juridico-penală care se referă la un anumit număr de ani trăiţi de făptuitor, stabilit de legea
penală şi caracterizat prin suficienţă, astfel încât să mărturisească despre capacitatea acestui
făptuitor de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei sale, precum şi despre capacitatea lui de a-şi
manifesta voinţa şi de a-şi dirija acţiunile sale [9, pag. 18-19].
 Prin stabilirea limitei vârstei de răspundere penală, legiuitorul moldovean a făcut nu altceva
decât să implementeze prevederile de la lit.a) pct.3 art.40 al Convenţiei internaţionale cu privire la
drepturile copilului, adoptate la New York la 20.11.1989 [63], conform cărora statelor părţi li se
recomandă să promoveze legi, în care să stabilească, printre altele, o vârstă minimă sub care copiii,
acuzaţi sau găsiţi vinovaţi de încălcarea legii, să fie prezumaţi ca neavând capacitatea de a o încălca.

În ipoteza infracţiunilor prevăzute în Capitolele XV şi XVI din Partea Specială a Codului
penal, vârsta minimă a răspunderii penale este de 16 ani.

După S.А. Marcunţov, „temelia stabilirii vârstei minime a răspunderii penale o constituie
criteriul ştiinţific de socializare a persoanei, socializare care-i permite să-şi dea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, să prevadă urmările ei prejudiciabile şi să fie pasibilă de
pedeapsă.

Referitor la cea dea doua dintre condiţiile generale pentru existenţa subiectului persoană
fizică al infracţiunilor prevăzute în Capitolele XV şi XVI din Partea Specială a Codului,
responsabilitatea, menţionăm că la art.22 CP RM se stabileşte: „Responsabilitatea este starea
psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi
capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile”.

La art.23 CP RM se prevede: „Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în

timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi
dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice
cronice.

Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană, nu este nevoie că aceasta să

intrunească anumite calități pentru a fi trasă la răspundere penală, e destul să intrunească condițiile
generale psihofizice ale răspunderii penale.

În opinia autorului I.Oancea subiectul infracţiunii de săvărșire a omorului în stare de

afect este acea persoană care săvârşeşte această infracţiune şi care este chemată la răspundere penală
şi pedepsită, dacă bineînțeles îndeplinește şi celelalte condiţii pentru a fi făcut răspunzător. [41, pag.
286]

Conform codului penal al Republicii Moldova, subiectul infracţiunii de omor săvîrşit în

stare de afect este persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii infracţiunii a împlinit
vârsta de 16 ani. În alte legislaţii penale, cum ar fi cea a Federaţiei Ruse vârsta răspunderii penale
pentru omorul săvîrşit în stare de afect este de 16 ani, iar potrivit art. 99 CP al României minorul
care a împlinit vârsta de 16 răspunde penal, iar cel care are vârsta între 14 şi 16 ani poate răspunde
penal numai dacă se dovedeşte că a comis fapta cu discernământ, situaţie valabilă şi pentru
infracţiunea de omor săvîrşit în stare de afect.

Fiind analizate minuțios trăsăturile caracteristice persoanelor vătămate ale omorului

săvârșit în stare de afect, am reușit să sintetizez două tipuri principale de victime ale acestei
infracțiuni: [20, pag. 24]

Tipul l - bărbaţii de 19-29 de ani sau 30-39 de ani, mai rar 40-49 de ani, care au studii medii
generale ori medii incomplete. Cea mai mare parte dintre ei nu lucrează, iar cei care lucrează sunt
ocupaţi cu munca fizică necalificată sau de calificare medie. Majoritatea sunt prieteni, cunoscuţi
apropiaţi ori cunoscuţi întîmplători cu victimizatorul.

Tipul 2 -- femeile de 30-39 de ani sau 40-49 de ani, care au studii medii incomplete ori medii
generale. Majoritatea lor nu lucrează sau sunt ocupate cu munca fizică necalificată, mai rar cu
munca intelectuală ce nu necesită studii medii speciale şi superioare (cantaragiu, socotitor, controlor
etc.). De regulă, acestea-s soţiile, concubinele, mai rar mamele şi fiicele victimizatorului.

În cadrul unui studiu criminologic a infracţiunilor de omor săvîrşit în stare de afect, a

fost elaborată o tipologie a victimelor acestei infracţiuni, caracteristică condiţiilor actuale din
Republica Moldova.

Fiind luate drept bază trăsăturile caracteristice persoanelor vătămate, cauzele posibile ale
comiterii infracţiunii date, precum şi alte circumstanţe importante ale acestor cazuri penale, au fost
desprinse următoarele tipuri de victime:

1. Persoanele cu antecedente penale, inclusiv autoritățile criminale incluse în business,

precum și persoanele care n-au fost condamnate, însă au legături de afaceri cu lumea
interlopă;

Indivizii respectivi au un statut social inferior, studii medii sau superioare incomplete,
practică un business neperspectiv, posedă sume mari de bani.

2. Persoanele ocupate cu businessul mic și mediu, ce au firme particulare sau sunt

angajate în structurile private, de regulă, au studii superioare. Victimitatea lor este
cauzată de conflictele legate de neachitarea în termen a datoriilor băneşti. Victimele,
de regulă, au fost în rolul de creditori;

3. Persoanele, victimitatea cărora este determinată de profesia lor, executarea

anumitor funcţii de serviciu şi obşteşti;

4. Persoanele, victimitatea cărora este cauzată de relaţiile ostile îndelungate din

sfera familială;
 5. Persoanele cu victimitatea sporită, generată de comportament uşuratic, imoral
şi de relaţii intime dezordonate (două victime).

Cetățenii, victimitatea cărora este determinată de circumstanţe externe şi nu de anumite

calităţi ale personalităţii.

Făcând o generalizare abstractă asupra subiectului omorului comis în stare de afect, putem
conchide că sunt persoane absolut normale din punct de vedere al activității psihiculu, și care nu pun
nicicum la indoială starea lor de responsabilitate.

Relațiile dintre provocator și provocat deseori sunt puse în discuție, ca și în cazul efectuării
expertizei medico-legale, aceasta este lăsata la libera apreciere instanței de judecată, neexistând
expres nici o prevedere legală în codul penal, care va stabili importanța acestei situații de la caz la
caz, și anume cât de tare influențează respectarea regulilor de conviețuire în societate sau în
domeniul privat.

Consider a fi necesar de introdus în lucrarea dată un alt fapt relevant cum este acela că
starea de afect poate apărea nu doar la persoana față de care au fost îndreptate acțiunile ilegale, dar
poate apărea și la persoana care a luat cunoștință de acestea doar mai târziu. Dealtfel și în practica
judiciară a României este admisă concepția potrivit căreia starea de tulburare a infractorului poate să
existe chiar dacă acesta nu a fost prezent la locul actului de provocare, dar a luat cunoștința despre
aceasta imediat ori a constatat imediat urmările actului de violenţă comis şi care s-a îndreptat chiar
împotriva altei persoane.

Practica judecătorească sugerează existența a două tipuri de persoane care au s ăvârșit

infracțiunea aflându-se în stare de afect: cu prevalarea calităților de iritabilitate; cu prevalarea
calităților de inhibiție, blocare.

Primelor, care au un comportament pronunțător irascibil le este caracteristic agresivitatea,

egocentrismul, persoanele nu pot să-și abțină exploziile emoționale, având necesitatea de a le
exterioriza.

Pentru cel de-al doilea tip fiind dimpotrivă caracteristică pasivitatea, nivelul înalt al
îngrijorării, spirit conciliant. Aceste particularități lipsesc persoana de posibilitatea de a reacționa la
timp, ceea ce duce la acumularea afectului.

Cum este deja bine stabilit, particularitățile psihice ale persoanei este elementul central al
stării de afect care are o anumită influenţă asupra apariţiei stării emoţionale la subiectul infracţiunii.
O importanţă, în acest caz, atribuindu-se şi caracterului, motivându-se prin faptul că persoana
orgolioasă, autoritară mai des poate să apară în stare de afect.
 Victima infracţiunii prevăzute la art.146 CP al RM nu este o persoană oarecare, dar numai
persoana care provoacă starea de afect a făptuitorului prin actele sale de violenţă, insultele sale
grave ori alte acte ilegale sau imorale ale sale.

De aceea, în ipoteza erorii privind această calitate specială a victimei, atunci când făptuitorul
consideră eronat că lipsește de viaţă persoana care i-a provocat starea de afect prin actele sale de
violenţă, insultele sale grave ori alte acte ilegale sau imorale ale sale, răspunderea se va aplica în
baza art.27 şi art.146 CP al RM, adică ca tentativă la omorul săvîrşit în stare de afect. [17, pag. 317]

În cazul pluralității de victime, care împreună au provocat apariția stării de afect, calificarea
se face conform art.146 CP al RM o singură dată, dacă lipsirea de viaţă a tuturor victimelor este
cuprinsă de intenţia unică a făptuitorului.

Este posibil ca starea de afect să fie provocată de actele comune a două persoane, iar
făptuitorul, care se află în stare de afect, să-şi îndrepte intenţia nemijlocit spre lipsirea de viaţă a
celor două persoane. În astfel de cazuri, dacă din cauze independente de voinţa făptuitorului nu
decedează nici una din acele persoane, respectând regula de la art. 117 lit. a) CP al RM, cele
săvârșite urmează a fi calificate conform art.27 şi art.146 CP al RM, ca tentativă la omorul săvârșit
în stare de afect.

Aceeași soluţie de calificare se impune în cazul în care făptuitorul, care se află în stare de
afect, îşi îndreaptă intenţia nemijlocit spre lipsirea de viaţă a celor două persoane care în comun i-au
provocat afectul, însă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, se produce decesul unei
singure persoane din cele două.

Pentru a concluziona capitolul legat de componența de infracțiune al art.146 CP RM consider

menționa în continuare măsurile preventive care ar putea avea efect în vederea combaterii
infracţiunilor de omor în stare de afect:

● Prevenirea prin educație în familie, astfel, creșterea unui copil sănătos atât din punct de
vedere moral cât și fizic, ar duce la minimizarea gradului de pericol în ceea ce privește
potențialitatea comiterii omorului în stare de afect, în primul rând, datorită faptului că un
om sănătos este și o persoană cu un psihic sănătos, psihic care nu-i va permite persoanei
să-și piardă cumpătul în situații critice și în al doilea rând datorită respectării demnității
persoanei nu va putea deveni vreo dată victimă a infracțiunii de "omor săvârșit în stare de
afect";

● prevenirea prin educație în sistem (învățământ) care constă în includerea în programul

şcolar a unor ore speciale destinate educării copiilor, în spiritul respectării normelor
 morale;

● prevenirea prin activitatea cultural-educativă, inclusiv prin acţiunile organizate de

organizațiile obștești, religioase, precum și prin educarea moral-juridică a cetățenilor în
baza cunoașterii legilor și a formării convingerilor necesare pentru respectarea lor
neabătută;

● prevenirea prin mass-media;

● prevenirea prin activitatea de combatere a infracțiunilor, identificarea autorilor și tragerea

la răspundere penală.

Legea penală a Republicii Moldova prevede doar trei infracțiuni săvârșite în stare de afect,
pentru care este stabilită răspunderea atenuantă: omorul(art.146 CP RM), și vătămarea gravă ori
medie a integrității corporale sau a sănătății (art.156 CP RM).

În alte componențe starea de afect poate fi luată în considerație la stabilirea pedepsei penale.
Consider oportun a specifica diferența dintre circumstanțele ce atenuează răspunderea și cele ce nu
influențează la stabilirea pedepsei penale:

1. primele se iau în considerație la construcția componenței de infracțiune și se reflectă asupra

sancțiunii acesteia;

2. cele din a doua categorie influențează la stabilirea pedepsei penale, neavând importanță la
calificarea faptei săvârșite de infractor.

Explozia emoțională a persoanei aflate în stare de afect, provocată de comportamentul

incorect al victimei, este îndreptată de obicei asupra persoanei acesteia, dar nu asupra patrimoniului
sau a unor valori.

Comportamentul vinovatului este determinat de emoțiile ce-l doboară și să exprimă printr-o

reacție agresivă, care se manifestă prin dorință afectivă a infractorului de a se răzbuna pe victimă
pentru răul pricinuit. În această stare decizia de a săvârși infracțiunea apare spontan, deoarece totul
se întâmpla într-o situație neprevăzută, încordată și nu mai există nici timp, nici posibilități de a
evalua circumstanțele care ar influența persoana să săvârșească sau nu actul infracțional [13, pag.
141].

Afectul, ca o stare emoțională deosebită, influențează asupra conștiinței persoanei care se

caracterizează printr-o posibilitate scăzută de a estima la justa valoare toate circumstanțele cauzei.
Acest fapt fiind important de a fi reținut la calificarea infracțiunii, deoarece nu sunt excluse cazuri
când infractorul a săvârșit o eroare în persoane victimei sau a avut concepții eronate despre
ilegalitatea sau imoralitatea acțiunilor acesteia [46, pag. 149].

Psihologia prin termenul ”stare de afect” înțelege o noțiune mai largă decât cea care se
conține în dispozițiile art.146, art.156 CP RM. Afectul fiziologic fiind divizat în afect clasic și afect
cumulativ. Legea penală a Republicii Moldova recunoaște doar afectul clasic, ceea ce, consider a fi
o lacună în sistemul nostru de drept. Deoarece nu sunt puține cazurile când situația psihotraumantă
apare într-o perioadă îndelungata de timp, și anume ea este cauza ce a condus la săvârșirea omorului
[8, pag. 133-134].

Afectul clasic cum deja am subliniat, se caracterizează printr-o reacție nemijlocită asupra
factorului de deranj. Acumularea afectului este un proces îndelungat de stocare e emoțiilor negative
urmat de o descărcare puternică a acestora caracterizată printr-o explozie emotivă slab controlată,
survenită fără motive evident întemeiate. În comparație cu legislația Federației Ruse care recunoaște
afectul acumulativ, legislația Republicii Moldova prevede doar starea de afect clasică ca formă de
apariție a stării de afect.

O altă tematică ce necesită atenție este teza potrivit căreia este posibilă la infracțiunile
săvârșite în stare de afect participația. Consider imposibil de a participa la un proces ce se
caracterizează printr-o explozie emoțională ridicată exprimată prin acțiuni impulsive.

Concluzii și recomandări

Concluzionând cele expuse în lucrare, subliniez că pe parcursul întregii lucrări m-am

străduit să realizez obiectivele propuse chiar de la început : efectuarea unui studiu în domeniul
omorului săvârșit în stare de afect, să ofer explicații teoretice, am aplicat și interpretat corect dreptul,
am contribuit la ridicarea nivelului de cultură și conștiință juridică.

În consecință vom spune că problema afectului este una din cele mai complicate nu doar
în sistemul dreptului penal, dar și în alte ramuri precum psihologia și pedagogia. Răspunderea
penală va rămâne neîntemeiată fără anticiparea unor argumentări psihologice acestei fapte, și nu va
permite stabilirea corectă a limitelor acestei răspunderi.

Problema afectului apare în cazul unor voințe slabe, în cazul unor persoane irascibile, căci
fiind foarte dificil păstrarea autocontrolului în momentul aflării în unei astfel de stări, nu este
exclusă posibilitatea subiectul activ al infracțiunii prevăzute la art.146 CP RM de a se abține de la
necesitățile ghidate de această stare psiho-traumatizantă.

Am notat că afectul este o stare psiho-fiziologică, o stare emoțională puternică de scurtă

durată, însa în baza unei analize mai profunde în domeniul psihologic, am reușit să standardizez
acțiunile acestei stări în 3 principale subcategorii:

1. apariția stării de afect și dezvoltarea sa;

2. descărcarea propriu-zisă, starea de afect în sine;

3. faza finală, persoana a folosit toate căile la îndemâna pentru a trece peste faptele ce i-a
cauzat un disconfort emoțional, urmărind compătimirea și căință față de acțiunile proprie
intreprinse în acest sens.

În lucrarea științifică dată au fost analizate factorii interni și externi care provoacă tulburarea
fiziologică, având ca consecință comiterea omorului

Au fost elucidate comparativ părerile celor mai mari exponenți și autori referitor la tema
dată, în așa fel reușind să scoatem la iveală cele mai reușite teorii și elemente caracteristice acestei
stări, nu doar la nivel teoretic, dar și mai ales la nivel de practică judiciară.

Particularitatea acestei stări prevăzute la art.146 CP RM, care o diferențiază semnificativ

de restul componențelor de infracțiuni, este că în cazul dovedirii prezenței stării emoționale al
infractorului în momentul săvârșirii faptei infracționale incriminare în legea penală, pedeapsa penală
va fi considerabil diminuată, starea de afect fiind o circumstanța atenuantă a pedepsei penale.

Temeiurile acestei prevederi fiind elucidate și prevăzute de prezenta lucrare. Fapt necesar
de a fi introdus și în concluzie este necesitatea diferențierii afectului fiziologic de acel patologic, în
acest din urmă caz persoana aflându-se în stare de iresponsabilitate și fiind eliberată de răspundere
penală cum este expres prevăzut de prevederile legislației penale a Republicii Moldova. Motivarea
unei asemenea deciziei este lipsirea unuia din semnelor componenței de infracțiune, starea de
responsabilitate a subiectului, fapta nefiind ulterior susceptibilă de răspundere penală.

Starea fiziologică este elementul asupra căruia necesită de a fi trasă atenția, aceasta fiind
starea emoțională desfășurându-se în limitele normalității, caracterizată totuși prin apariție subită a
unei emoții intense, de scurtă durată, însoțită de modificări ale activității psihice, observând o
îngustare a perceperii realității și a conștiinței. Periculozitatea acestei stări rezidă în rolul auxiliar
acesteia, reprezentată de o mobilizare totală a forței fizice pentru a depăși acelea neplăceri ce
cauzează făptuitorului o stare de nemulțumire, și finisând cu obținerea unei stări optime.

Ca o consecință finală vom spune că raportând ideile referitoare la omorul în stare de afect
expuse în textul tezei date, am putea spune că prevenirea omorului în stare de afect este în strânsa
legătură cu cunoașterea personalității atât a victimei cat și a infractorului, deoarece nu toate
persoanele sau faptele persoanelor acționează la fel asupra altei persoane.

BIBLIOGRAFIE
Izvoare Normative
1. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, Publicat : 12.08.1994 în Monitorul Oficial
Nr. 1
2. Codul Penal al Republicii Moldova din 18.04.2002. Publicat : 14.04.2009 în Monitorul
Oficial Nr. 72-74
3. Codul Penal al Federației Ruse adoptat la 24-05-1996

Monografii
4. Antoniu G. : ocrotirea penală a vieții persoanei. Revista Națională de drept penal, 2002 nr.1,
pag. 9-11
5. Idem, trăsăturile distinctive ale intenției directe, București, pag. 22-27
6. Idem, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, București, editura științifică, 1968, pag. 219
7. Athanasiu Andrei. Tratat de psihologie medicală, București, ed. Oscar Print, 1998, pag.132
8. Ibidem, pag.133-134
9. Baibarin A.A. Penal: Diferențierea vârstei, Moscova, Școala Superioară, 2009, pag.18-19
10. Barbu C. : Ocrotirea persoanei în dreptul penal al R.S., ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1977
pag.65
11. Bogdan S. : Drept penal (partea specială), București, ed. Universul Juridic, 2009, pag.14
12. Borodac A. : Manual de drept penal (partea specială), Chișinău, 2004, pag.47-48.
13. Boreznecov G.N. : Curs de drept penal (partea specială), Moscova, 2012, pag.141
(REDACTARE)
14. Boroi A. : infracțiuni contra vieții, ed. Allbeck, 1999, pag.155
15. ibidem, pag. 63
16. Brînză S. : infracțiuni contra vieții, sânătâții, libertății și demnității persoanei, Chișinău,
Universitatea de Stat a Republicii Moldova, 1999, pag.9
17. Brînză Sergiu, Vitalie Stati : tratat de drept penal, partea specială, Chișinău, 2015, Ed.
Tipografia Centrală, pag.317
18. Ibidem, pag.307
19. ibidem, pag. 318
20. Bulat Irina, Victimologia și Psihologia victimei, note de curs, Chișinău, 2013, pag.24
21. Cușnir V, Carp S, Cojocaru R: studiu selectiv în materia de drept penal, Chișinău, 2004,
pag.20-22
22. Dobrînov V: drept penal, partea specială, Vol. I, teorie și practică judiciară, București, 2000,
pag.111
23. Dongoroz V, Oancea I, Fodor I : explicații teoretice ale codului penal român, vol.III, partea
specială. ed. Academiei Române, 1971, pag.7
24. Idem, Drept penal, București, 1939, pag.216-217
25. Giurgiu N. - legea penală și infracțiunea: legislația, doctrina și practica judiciară. Iași, ed.
Gama, 1994, pag.397
26. Gladchi Gh. - victima în dreptul penal. Revista de științe penale, 2006, anul II, pag.81-89
27. Idem, - bazele criminologiei, București, Ed. Proarcadia, 2003, pag.73-74
28. Hânca Vladimir - mari legiuitori ai lumii, București, 2971, pag.75
29. Hometkovski Ludmila - dicționar de terminologie juridică internațional, elementele de
terminologie și terminografie, Chișinău, 2012, pag.121
30. Kudreavțava N. - Codul penal al federației ruse, partea specială, Moscova, Iurist, 1997
 pag.169
31. Lăzărescu M. - psihiatrie, sociologie, antropologie. Timișoara, Ed. Brumar, 2002, pag.95
32. Ibidem - psihopatologie descriptivă, Iași, ed. Polirom, 2011, pag.88
33. Marcu L. - Istoria dreptului românesc, Ed. Lumina lex, București, 1997, pag.17-18
34. Marle R. Vitu A - Tratat de Drept Penal, Paris, ed. Cujas, 1967, pag.421
35. Mateuț Gh. - drept penal special, sinteze de teorii și practică judiciară. vol. I, București.
Editura Lumina Lex, 1999, pag.63
36. Mihășcescu I - legea lui manu sau instituțiile civile și religioase ale indiei. București, 1920,
pag.20-21
37. Moscalciuc I - Consumatorul, victima infracțiunilor sâvărșite în sfera consumului de
produse și servicii. Revista Națională de drept, 2007, pag.49
38. Negoiță T. Diaconu - Codul lui Hammurapi cu prefațâ și introducere. București, tipografia
Fântâna Darurilor, pag.20
39. Nistoreanu Gh, Boroi A. - Drept Penal (partea specială) ediția a II-a. București, ed. Allbeck.
2002, pag.58
40. Oancea I, curs de drept penal general, vol I-III, București, 1954, pag.278
41. Ibidem, pag.286
42. Pașcu I, Gornesc M. - op. cit, pag.84
43. Pavelcu V. - psihologia personalității, Iași, 1939, pag.211
44. Idem - Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, EDP, București, 1982, pag.7
45. Popa C. - Teoria generală a dreptului, ed. Lumina Lex, București, 2001, pag.139
46. Popov A. N. - infracțiuni contra vieții în prezența circumstanțelor atenuante. Sankt
Petersburg. Centrul juridic, 2001, pag.149
47. Raduc D. - Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite: Protecție și promovare. Institutul
Român pentru drepturile omului, București, 2000, pag.77
48. Raluca M. - Protecția internațională a drepturilor omului. Note de curs, ediția a V-a, editura
Universul Juridic, București, 2010, pag.112-113
49. Roșca C. - infracțiuni contra persoanei, Chișinău, 1979, pag.73
50. Siluyanava I. - Medicina modernă și ortodoxie. Ed. a reprezentanței din Moscova a Sfiintei
Treimi Serghei Lavra, 2001, pag.89
51. Strareanu F. - Tratat de drept penal. Partea Generală. Vol.I, București, editura C.H. Beck,
2007, pag. 419
52. Stoica O. A. - Drept Penal (partea specială), București, ed. Didactică și pedagogică,1976,
pag.63
53. Ibidem - pag. 64
54. Suceava C. A. - articol științific publicat în „Dreptul„, nr.6 din 2004, pag.211-212
55. Toader T. - op.cit pag. 30
56. Viliunas V. K. - Mecanismele psihologice a motivații omului, Moscova, 1990, pag.105-108,
ed. MGU
57. Мендельсон Г.А., Уголовное oтветственность за убийство и телесные повреждения.
Moсква, 1962
58. Побегайло Э.Ф., Умышленные убийства и борьба с ними, Voronej, 1965;
59. Сергей Викторович Познышев: Криминальная психология. Преступные типы.
Ленинград, 1926.
60. Ткаченко В. И. Преступления против личности: учебное пособие. М.: РИО ВЮЗИ,
1981. 77 с

Surse Extrapenale
61. Dicționarul medical, Vol. I, Ed. Medicală, București, 2000, pag.152
62. Clasificarea tulburărilor mentale și de comportament simptomatologice si diagnostic clinic,
OMS Geneva, 1992, Ed. All, București, 1998
63. Tratatele Internaționale la care Republica Moldova este parte, Vol. I, Chișinău, Moldpress,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, pag.51-71
64. Decizia Colegiului Penal al Curții Supreme de Justiție. Dosar nr.2448 din 1983
65. Decizia Colegiului Penal al Curții de Apel Bălți. Dosar nr. 1a-77/10 din 20.01.2010
66. Decizia Curții de Apel Chișinău nr.1559. Dosar nr.2344 publicat în „Dreptul” nr.1/2001,
pag.189
67. Hotărîrea Curții Supreme de Justiție nr. 1232. Dosar nr.1-ra/517 din 2016
68. Hotărîrea Curții Supreme de Justiție Române. Sentinţa penală nr. 101/2002 a Tribunalului
Bucureşti, secţia I penală.
69. Decizia Colegiul penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie. Dosarul nr.1ra-418/13 din 04
iunie 2013, mun. Chişinău.