Căutăm mereu ceva mai frumos, mai liniștitor, mai înălțător.

Citim informații cu duiumul, dar nu

găsim totdeauna ceea ce căutăm sau chiar uităm ce ne-am propus inițial să găsim, rătăciți pe
un parcurs anevoios.

Vrem să acumulăm, să afișăm și să câștigăm aparențe, dar uităm să ne retragem, să ne

reculegem, să ne auzim. Dumnezeu vorbește prin tăcere. Zgomotul urban nu favorizează
găsirea frecvenței căutate.

Pentru oricine vrea să evadeze din ghetoul academic, Mănăstirea Bobota este refugiul perfect.
Situată la limita județelor Sălaj și Satu Mare, această tindă paradisiacă îmbină rugăciunea cu
filantropia. Este modelul primilor creștini, pus în practică de monahii de azi. Pe părintele Mina
Pletosu, stareț al Bobotei și exarh al mănăstirilor sălăjene, îl mai întâlnisem înainte la slujbele
de priveghere de la Mănăstirea Florești, fie de prăznuirea Sfântului Efrem cel Nou, fie de cea a
Cuviosului Onufrie cel Mare.

Mănăstirea din poiană este dorul localnicilor de a avea o Nicula mai aproape, deoarece acum
sunt în vârstă și nu mai pot porni pe jos până lângă Gherla. Totuși, 150 de kilometri nu sunt
chiar puțini. Cei în vârstă au un altar mult dorit, iar copiii se bucură de familia lărgită. Peste 160
de copii din zonă (Bobota, Zalnoc, Supuru de Sus) sunt integrați în familia mănăstirii, nu doar
pentru că primesc rechizite și alimente, ci pentru că au o nouă identitate. Cei talentați sunt
ajutați cu ore de matematică sau de muzică, pentru a-și înmulți talanții primiți de la Dumnezeu.

La Bobota este o școală a credinței, aici poți să trăiești atmosfera filocalică, dacă ai voința și
puterea să te rupi de tumult. Resimțim lipsa percepției euharistice în lumea contemporană. Fără
să ne realimentăm constant, flămânzim des și nu putem manifesta bunătate, câtă vreme avem
doar semnal, iar bateriile ne sunt descărcate. Dumnezeu ne invită la Comuniune, la frățietate,
nicidecum la goană după aur. Ne lipsește mulțumirea. Avem prea multe, dar tot nu suntem
mulțumiți și devenim egoiști. Ne lipsește binecuvântarea, deși aceasta este gratuită.

Apostolii au avut o bunătate ieșită din comun, pe care noi nu o avem, deoarece au simțit
prezența lui Dumnezeu. Nu au devenit buni de dragul bunătății, ci de dragul Lui. Iar El i-a
împărtășit cu Sângele Său doar pe ei, ca o recompense a fidelității lor. Nu i-a împărtășit nici pe
romani, nici pe farisei, decât după eventuala lor convertire de la răutate și meschinărie la
bunătate și iubire.

Studiindu-L pe Dumnezeu, ne contaminăm de bunătatea Lui. Întreaga teologie este asumarea

bunătății ca reacție benevolă, constantă și neinteresată. Dacă vom dori să devenim mai buni,
Dumnezeu ne va ajuta. Dacă vom dori să avem mai mult aur, nu cred că ne va ajuta, cel puțin
nu El. Arhitectura teologiei creștine are ca fundație învierea, dar cărămizile sunt bunătatea
noastră. Păcătoșenia umană nu înseamnă câtuși de puțin incapacitatea de a progresa în bine,
deoare omul poate scăpa de orice povară, oricât de grea ar fi. Nu există om care să nu poate
deveni bun, dacă vrea.
Euharistia inaugurează o nouă lume, mai frumoasă. Ne recapătă memoria. Noi uitasem care
era adevărata frumusețe. Nu noi schimbăm Euharistia, ci ea ne schimbă pe noi, ne face mai
frumoși moral. Descoperim ceva ce ne copleșește și ne transformă. Cum să nu ne dorim să ne
pregătim de o astfel de întâlnire cu Sursa frumuseții?! Această realitate a adus fericire pentru
miliarde de oameni, nu este cazul să respingem ceea ce ni se oferă drept cadou transformator.

Totul depinde de recuperarea sensului mesajului descoperit special omului în Sfânta Scriptură,
tocmai pentru a evita sluțenia și grotescul. Astfel, noi devenim agenți ai harului în comunicarea
vieții divine altora.

Adam a căzut din frumusețea paradisiacă din răsfăț, din buiecie: Prea le avea pe toate!
Maimuțele – în momentele de dragoste pentru puii lor – îi strâng uneori atât de tare la piept,
încât îi sugrumă. La fel, răsfățul ne omoară duhovnicește. Răsfățatul pierde autocontrolul și nu
mai apreciază frumusețea.

La Bobota, nimeni nu este răsfățat, fiecare are ascultarea lui și se străduiește să nu judece pe
frații din comunitate. Întreaga Evanghelie – de atfel – este un apel la regăsire. Iar regăsirea
totală o experimentăm în cadrul Sfintei Euharistii, prin recuperarea autenticului. Absolvenți ai
școlii credinței, vom deveni moștenitori ai păcii eterne.

Marius Matei