Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PRECIZĂRI
4
înţeleasă ca reprezentând efectuarea urmăririi penale faţă de o persoană şi nu
începerea urmăririi penale cu privire la faptă.
Aşa cum am arătat începerea urmăririi penale cu privire la faptă este
condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii: actul de sesizare să
îndeplinească condiţiile prevăzute de lege şi să nu existe vreun motiv de
împiedicare a exercitării acţiunii penale din cele prevăzute în art. 16 alin. 1
C.p.p.
Începerea urmăririi penale in rem poate fi dispusă prin ordonanţă atât
de procuror, cât şi de organul de cercetare penală. Nu există posibilitatea
începerii urmăririi penale direct faţă de persoană chiar dacă aceasta a fost
indicată în actul de sesizare. Persoana indicată că ar fi comis fapta pentru
care s-a început urmărirea penală nu are nici o calitate procesuală, deoarece
împotriva ei nu a fost formulată o acuzaţie oficială.
11
O astfel de cerere a suspectului sau inculpatului este formulată în
cazul în care suspectul sau inculpatul contestă temeiul juridic reţinut în
ordonanţă. De ex. se consideră nevinovaţi sau consideră că este incident
cazul prevăzut în art. 16 alin. 1 lit. c C.p.p. Dacă în urma examinării cererii
formulată de suspect sau inculpat se constată că cererea este întemeiată se
va dispune clasarea cauzei în raport cu motivul invocat. Dacă nu se va reţine
cererea ca fiind întemeiată se va adopta prima soluţie de netrimitere în
judecată, cu temeiul reţinut iniţial prin ordonanţă.
Terminarea urmăririi penale (art. 321-323 C.p.p)
Faza urmăririi penale este cuprinsă între momentul începerii urmăririi
penale şi momentul dispunerii uneia din următoarele soluţii: trimiterea în
judecată, clasarea sau renunţarea la urmărirea penală.
Terminarea urmării penale nu are semnificaţia epuizării urmăririi
penale ca fază a procesului penal ci doar de terminare a activităţii de
urmărire de către organele de cercetare penală.
Dacă organele de cercetare penală apreciază că au efectuat toate
activităţile impuse de rezolvarea cauzei, dosarul însoţit de un referat se
înaintează procurorului.
Referatul trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute în art. 286 alin. 4.
Când urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi
referatul trebuie să cuprindă menţiunile cu privire la toate faptele şi la toţi
inculpaţii şi dacă este cazul trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori
se propune clasarea sau renunţarea la urmărirea penală.
Procurorul verifică actele şi lucrările dosarului şi se pronunţă asupra
acestora în termen de cel mult 15 zile (este un termen de recomandare). În
cauzele în care sunt arestaţi verificarea se face de regulă şi cu precădere.
Procurorul poate restitui cauza în situaţia în care constată că sunt
necesare completări ale materialului de urmărire penală sau că este necesară
refacerea urmăriri penale în situaţia în care aceasta nu a fost efectuată cu
respectarea dispoziţiilor legale. Procurorul poate de asemenea să restituie
cauza la un alt organ de cercetare penală în condiţiile art. 302 (când
apreciază că este necesar).
Dacă refacerea sau completarea urmăririi penale este necesară numai
cu privire la anumite fapte sau la unii inculpaţi iar disjungerea nu este
posibilă restituirea sau trimiterea se va realiza cu privire la întreaga cauză.
Ordonanţa de restituire sau de trimitere va cuprinde şi menţiuni privitoare la
actele care trebuiesc efectuate ori refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce
urmează a fi lămurite şi a mijloacelor de probă care urmează a fi
administrate.
12
Din economia dispoziţiilor legale rezultă că referatul întocmit la
terminarea urmăririi penale este obligaţia organului de cercetare penală iar
nu şi a procurorului în situaţia în care urmărirea penală este efectuată în mod
obligatoriu de acesta. (potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. 3 C.p.p.)
În cazul în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de
către procuror acesta poate delega prin ordonanţă, organelor de cercetare
penală efectuarea unor acte de urmărire penală.
Cu toate acestea nu pot fi delegate: punerea în mişcare a acţiunii
penale, luarea sau propunerea măsurilor restrictive de drepturi şi libertăţi,
încuviinţarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte şi măsuri
procesuale.
În legislaţia noastră cele mai multe cauze penale intră în
supravegherea procurorului. Procurorul poate însă dispune preluarea oricărei
cauze în care exercită supravegherea pentru a efectua el însuşi urmărirea
penală, indiferent de stadiul cauzei.
În virtutea principiului subordonării ierarhice a magistraţilor
procurori, procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua în
vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competenţa
parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia motivată a conducătorului
parchetului ierarhic superior.
În faza de urmărire penală nu este admisibilă (în sensul că legea nu
prevede) formularea unei cereri de strămutare a unei cauze penale de la un
parchet la altul. Art. 326 C.p.p. reglementează totuşi situaţia în care
Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ poate din oficiu sau la
cererea părţilor sau a unui subiect procesual principal să trimită cauza la un
parchet egal în grad dacă există o suspiciune rezonabilă că activitatea de
urmărire penală este afectată prin pricina împrejurării cauzei, a calităţii
părţilor, ori a subiecţilor procesuali principali ori există pericolul de
tulburare a ordinii publice.
Trimiterea în judecată
17
Plângere împotriva actelor procurorului
În sistemul noului Cod de procedură penală apelul este singura cale de atac
ordinară, de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei.
Competenţa de soluţionare a apelului aparţine curţilor de apel pentru hotărârile
pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi tribunale precum şi ICCJ pentru
hotărârile pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, curţile militare de apel şi
de secţia penală a instanţei supreme.
Apelul este o care de atac ordinară întrucât se îndreaptă împotriva hotărârii
nedefinitive pronunţate de prima instanţă. Apelul nu se îndreaptă împotriva
18
oricărei hotărâri pronunţate de prima instanţă; spre exemplu, potrivit art. 408 C.
proc. pen., încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia
cazurilor în care, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel.
Apelul este o cale de atac asupra fondului, în sensul că se reexaminează
cauza în fond, cu privire la existenţa faptei, a săvârşirii ei cu vinovăţie de către
inculpat şi a răspunderii penale a acestuia.
Deoarece apelul este singura cale de atac ordinară, în vederea respectării
principiului dublului grad de jurisdicţie, toate sentinţele prin care cauza este
rezolvată în fond în urma judecăţii în primă instanţă sunt supuse apelului.
Sunt supuse apelului şi unele sentinţe pronunţate în cadrul căilor extraordinare de
atac (de ex. în cazul contestaţiei în anulare – art. 432 alin. 4 C.p.p., al revizuirii –
art. 463 C.p.p., al redeschiderii procesului penal în cazul judecăţii în lipsă a
persoanei condamnate – art. 469 alin. 6 C.p.p.). Nu sunt supuse apelului sentinţele
prin care se dispune declinarea de competenţă şi sentinţele pronunţate în materia
executării hotărârilor penale precum şi cele privind reabilitarea. Încheierile date în
primă instanţă pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul (cui sentinţa) dacă
legea nu prevede altfel. Un apel declarat împotriva unei sentinţei prin care se
rezolvă fondul pricinii se prezumă a fi făcut şi împotriva încheierilor date pe
parcursul judecăţii la fond.
19
semnătura persoanei care declară apelul; pentru persoana care nu poate să
semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă
sau de avocat. Spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele
apelului se puteau formula şi oral în ziua judecăţii, în reglementarea actuală,
potrivit art. 412 alin. 4 C. proc. pen., apelul se motivează în scris, arătându-se
motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază.
Este evident că depunerea memoriului care cuprinde motivele de apel se va
putea face şi după expirarea termenului de declarare a apelului în condiţiile în
care în practică deseori hotărârea judecătorească nu este încă redactată.
Criticile pe care le face apelantul prin motivele de apel trebuie să se
încadreze în temeiurile pentru care instanţa de apel poate desfiinţa şi reforma
hotărârea primei instanţe. Temeiurile pentru desfiinţarea hotărârii atacate cu apel
au în vedere atât nerespectarea normelor de procedură penală şi a celei materiale,
cât şi erorile în stabilirea faptelor.
În ce priveşte termenul de apel, pentru procuror, persoana vătămată şi părţi,
termenul este de 10 zile, dacă legea nu prevede altfel, şi curge de la comunicarea
copiei minutei. Cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
Persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de apel şi la
administraţia locului de deţinere.
Repunerea în termenul de apel, este o instituţie creată în vederea ocrotirii
drepturilor subiecţilor procesuali, când cel interesat dovedeşte că neexercitarea căii
de atac s-a datorat unor cauze temeinice de împiedicare.
Potrivit dispoziţiilor art. 411 C. proc. pen., dacă apelul este declarat după
expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă
instanţa de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de
împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea
acesteia. În ce priveşte prima condiţie, de la caz la caz, instanţa are latitudinea să
aprecieze dacă situaţia invocată de apelant a constituit în mod efectiv o cauză de
împiedicare a declarării apelului. Netemeinicia cauzei de împiedicare a declarării
apelului conduce la respingerea cererii de repunere în termen (T.S., s.p., dec. nr.
631/1908, în RRD nr. 2/1981, p. 70; T.S., s.p., dec. nr. 7/1977, în RRD nr. 6/1977,
p. 63. În practica judiciară s-a arătat că lipsa conducătorului unităţii o anumită
perioadă de timp nu poate fi considerată ca o cauză temeinică de împiedicare
întrucât atribuţiile acestuia, pe timpul cât lipseşte din unitate, sunt exercitate de
înlocuitorul său).
Legea nu defineşte sintagma temeinică de împiedicare, însă cum în practică
s-a întâlnit deseori, pot fi considerate cauze temeinice de împiedicare: pierderea
facultăţilor mintale în perioada în care urma a fi declarat apelul, o inundaţie, un
incendiu sau o altă calamitate etc.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, este limpede că instanţa va
considera ca fiind îndeplinită dacă cererea s-a făcut în cel mult 10 zile de la
încetarea cauzei de împiedicare. În raport cu conţinutul timp, termenul de 10 zile
este un termen maxim, fiind indicat intervalul cel mai mare de timp în care poate fi
20
efectuat actul. Astfel, cel care solicită repunerea în termenul de apel trebuie să facă
dovada că cererea a fost făcută în termen de cel mult 10 zile de la încetarea
evenimentului.
Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda
executarea hotărârii atacate.
Dispoziţiile privind repunerea în termenul de apel nu se aplică în situaţia
redeschiderii procesului penal cerute de persoana condamnată în lipsă.
Cererea de apel întocmită în condiţiile art. 412 se depune la instanţa a cărei
hotărâre se atacă. Persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de
apel şi la administraţia locului de deţinere.
Renunţarea la apel
După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare
apelului, părţile şi persoana vătămată pot renunţa în mod expres la această cale de
atac. Asupra renunţării cu excepţia apelului care priveşte latura civilă a cauzei se
poate reveni personal sau prin mandatar înăuntrul termenului pentru declararea
apelului.
Retragerea apelului
Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi
oricare dintre părţi îşi pot retrage apelul declarat.
Retragerea apelului se face personal sau prin mandatar cu procură specială,
iar în cazul în care partea se află în stare de reţinere, prin declaraţie atestată sau
consemnată într-un proces – verbal de către administraţia locului de deţinere.
Retragerea apelului se poate face oricând până la închiderea dezbaterilor la
instanţa de apel. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei
hotărâre a fost atacată fie la instanţa de apel.
Apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior.
Apelul declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a
fost declarat.
Efectele apelului
În lumina dispoziţiilor art. 416 – 417 C. proc. pen., apelul are următoarele
patru efecte: suspensiv, devolutiv, de neagravare şi extensiv.
Efectul suspensiv. Judecata în apel, având ca scop verificarea legalităţii şi
temeiniciei hotărârii atacate, hotărârea criticată nu poate fi pusă în executare decât
după ce a rămas definitivă. În acest sens, dispoziţiile art. 416 arată că apelul
declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura
penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, în afară când legea dispune altfel.
Astfel, efectul suspensiv al apelului se produce ope legis în cazul în care a fost
declarat în termen. În situaţia repunerii în termen, astfel cum am arătat,
suspendarea hotărârii atacate este lăsată la aprecierea instanţei de apel.
21
Efectul devolutiv. Controlul judiciar asupra hotărârilor judecătoreşti
pronunţate în primă instanţă nu se efectuează din oficiu, instanţa ierarhic
superioară celei care a pronunţat hotărârea în primă instanţă procedând la o nouă
judecată a cauzei numai la cererea titularilor apelului. Prin efectul devolutiv al
cererii de apel, instanţa de apel capătă împuternicirea de a înfăptui o nouă
judecată, verificând, cu această ocazie, legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate. În
art. 417 alin. 2 se arată că, în cadrul limitelor precizate în alin. 1, instanţa este
obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să
examineze cauza sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate. O
corectă aplicare a acestei dispoziţii legale obligă instanţa ca, în apel să examineze
toate aspectele laturii penale, chiar dacă apelantul a vizat în apel soluţia
condamnării inculpatului şi nu s-a referit la soluţia achitării acestuia cu privire la
una dintre infracţiunile pentru care a fost judecat în primă instanţă şi achitat prin
aceeaşi hotărâre. Practica judiciară a reţinut că, în situaţia în care, prin hotărârea
instanţei de fond, inculpatul trimis în judecată pentru două fapte, a fost condamnat
pentru una dintre ele şi achitat pentru cealaltă, iar procurorul, în apelul său, a
invocat netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii în raport numai cu soluţia de
condamnare, solicitând majorarea pedepsei, instanţa de apel, examinând hotărârea
atacată în întregime, poate constata şi nelegalitatea soluţiei de achitare, urmând a
casa hotărârea şi pe acest motiv (T.J. Dolj, d.pen. nr. 600/1969, în RD nr. 1/1970,
p. 173).
Non reformatio in pejus (neagravarea situaţiei în propriul apel). Potrivit art.
418 C. proc. pen., instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai
grea pentru partea care a declarat apel. În practică s-a reţinut, spre exemplu:
instanţa de apel, rejudecând cauza în urma declarării apelului de către inculpat, nu
poate reţine în sarcina acestuia mai multe infracţiuni în concurs faţă de o singură
infracţiune reţinută de prima instanţă, chiar dacă menţine pedeapsa pronunţată de
prima instanţă (T.J. Galaţi, d. Pen. nr. 356/1970, în RRD nr. 9/1970, p. 68).
Efectul extensiv al apelului. În dispoziţiile art. 419 C. proc. pen. se arată că
instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au
declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să
poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Prin modul în care este reglementat
efectul extensiv, s-a urmărit posibilitatea extinderii lui faţă de părţile care au
aceeaşi calitate în proces sau care au interes comun cu apelantul. Examinarea
completă a dosarului şi extinderea efectelor apelului are loc indiferent de soluţia
care se dă cu privire la partea care l-a declarat chiar şi în cazul în care apelul
acesteia a fost respins. În toate cazurile, extinderea din oficiu a apelului este
posibilă când instanţa a fost legal investită cu judecarea lui.
Judecarea apelului
Judecarea apelului este guvernată, în mare măsură, de aceleaşi norme care
prevăd modul de desfăşurare a judecării în primă instanţă; este motivul pentru care
art. 420 alin. 11 prevede astfel. Şedinţa de judecată în apel prezintă unele
22
particularităţi faţă de şedinţa de judecată în primă instanţă, atât sub aspectul
participanţilor la şedinţa de judecată, cât şi sub aspectul etapelor procesuale ale
şedinţei de judecată.
În vederea exercitării dreptului lor, părţile sunt citate pentru a participa la
şedinţa de judecată în apel (art. 420 alin. 2 C. proc. pen.). În ce priveşte
participarea inculpatului arestat la judecarea cauzei, în cazul în care acesta se află
în stare de deţinere. În orice caz, participarea procurorului la judecarea apelului
este obligatorie.
Instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima instanţă şi
poate administra probe noi.
Când apelul este în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul
apelantului, apoi intimatului şi pe urmă procurorului. Dacă între apelurile declarate
se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl va avea acesta.
23
înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea
de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată de dispune şi atunci când există
vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă,
când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.
În caz de admitere a apelului, hotărârea atacată se desfiinţează, în limitele
dispoziţiilor privind efectul devolutiv şi extensiv al apelului. Hotărârea poate fi
desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce
priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a
cauzei.
Admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii apelate şi adoptarea altei soluţii
asupra fondului se dispune printr-o singură decizie.
În caz de admitere a apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa
de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel, în măsura în
care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului. În cazul în
care hotărârea a fost desfiinţată ca urmare a admiterii apelului procurorului
declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul părţii vătămate, instanţa care
rejudecă poate agrava soluţia dată de prima instanţă.
În toate celelalte situaţii în care hotărârea este desfiinţată numai cu privire
la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă,
instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată.
În caz de desfiinţare a hotărârii instanţa de apel poate menţine măsura
arestării preventive. Instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive
potrivit dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei.
Dacă s-a dispus rejudecarea decizia trebuie să indice care este ultimul act
procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să-şi reia cursul, în caz
contrar toate actele procedurale fiind desfiinţate de drept.
Decizia instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor persoanei
vătămate şi administraţiei locului de deţinere.
24